A treia zi istorică

O prezentare pe scurt a consfătuirii de la Poiana Brașov, din 7 noiembrie 1976, - făcută de fratele Traian Dorz

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Un moment mai semnificativ în acești ultimi ani ai vieții mele a fost participarea mea la ultima consfătuire pe țară, cu un număr mai redus de frați, dar de o foarte mare însemnătate pentru răscrucea la care ne găseam atunci și pentru limpezirile pe care le-au adus. E vorba de sfatul frățesc de la Poiana Brașovului din noiembrie 1976. La acest sfat s-a ajuns printr-un concurs ciudat de întâmplări.

Prin părțile Comăneștilor din județul Bacău, mai rămăsese unul dintre frații care era un tovarăș de dezbinări al lui Moldoveanu. Acest cunoscut agitator al acelor idei a venit în august la mine, stăruind peste măsură de mult că mai mulți frați din diferite părți ale țării ar dori un sfat frățesc mai larg, care să precizeze clar felul nostru de a crede și de a învăța. El pretindea că mulți dintre frați n-au nici un fel de lumină asupra acestui lucru și, din cauza asta, unii cred într-un fel, alții în altul.

„Bine, i-am zis. Dacă această dorință și nevoie este a mai multora, iată, eu sunt gata să merg oriunde, numai spre a ajuta cu cât pot la orientarea și limpezirea acelor lucruri care pentru alții încă sunt neclare. Deși împrejurările în care mă găsesc sunt încă destul de grele, iar eu sunt sub restricția de-a nu mă deplasa nicăieri, pentru Domnul și pentru frați, iată, sunt gata la orice. Să fixăm o dată cam peste o lună, două, trei, pentru ca frații să aibă timp să-i anunțe pe cei care trebuie să vină și care trebuie să ia parte. Găsește frăția ta, i-am zis lui, locul cel mai potrivit și cheamă pe frați, cam pe la mijlocul țării, spre a fi cam la fel de-aproape de toți.”

A fost aleasă seara de 25 septembrie, dar după aceea s-a amânat, din pricina că n-au putut fi anunțați toți frații; și locul ales a fost Poiana Brașovului, la casa unui paznic de teren care era frate și era singur între niște brazi, departe de orice alte clădiri. Paznicul era un frate bun și locuia acolo numai el cu familia lui.

Pentru seara când era hotărâtă sfătuirea frățească, au fost anunțați vreo cincizeci de frați, dintre cei mai cunoscuți din toată țara. Dar n-au putut veni, de fapt, decât vreo treizeci și ceva. Pe lângă asta, au venit și unii dintre cei nechemați. Ne-am mirat cum au ajuns acolo mai ales trei dintre ei, [între care] un preot care mai târziu s-a dovedit, ca și ceilalți doi, niște iscoade ale vrășmașului strecurate printre frați.

În seara respectivă, după rugăciunea de început, am gândit la o ordine în care să se desfășoare această întrunire, pentru ca timpul să fie folosit bine și toată problema pentru care ne-adunam să fie rezolvată până dimineața, când trebuia să ne împrăștiem. În ziua când hotărâsem această sfătuire, m-am rugat puternic Domnului ca El să facă în așa fel, ca totul să fie ocrotit de El și de Duhul Sfânt și El să ne inspire felul cel mai potrivit de a lucra, pentru a reuși totul bine. Duhul Domnului ne-a dus gândul la sfatul frățesc pe țară din 12 septembrie 1937, răscrucea la care se găsea atunci frățietatea Oastei Domnului, care era tot așa de mare și de o importanță istorică [prin] hotărârea pe care trebuia s-o ia. Am amintit ceva despre acest eveniment și-n partea întâi a acestei mărturii. Am amintit apoi despre ziua istorică de 12 februarie, ziua morții Părintelui Iosif, când un legământ puternic ne-a făcut pe toți să ne luăm un angajament sfânt înaintea lui Dumnezeu că vom urma până la sfârșit linia învățăturii Părintelui Iosif și pilda vieții lui.

La sfatul din 12 septembrie, împreună cu Părintele Iosif, profetul Domnului din Biserica și neamul nostru, peste cinci sute de frați lucrători, dintre cei mai aleși din țară și din străinătate, luaseră hotărârea puternică a atitudinii noastre față de Biserica și de credința noastră pentru totdeauna. Acum aproape patruzeci de ani, Lucrarea Oastei era atât de-aproape de izvoarele ei și, pe lângă asta, în centrul frământărilor era însuși acela prin care o pornise Dumnezeu; [el] era în mijlocul Lucrării. Iar în jurul lui erau primii lucrători prin care Domnul lucrase așa de puternic. Deci, iată exemplul cel mai luminos pentru noi toți și acum. Așa trebuie să considerăm momentul acesta: ca al treilea moment important și istoric din viața Lucrării.

Acum, în ziua de 7 noiembrie 1976, data acestei consfătuiri, adusesem cu mine aici descrierea despre acea consfătuire din 1937, publicată atunci pe larg în foaia noastră «Ecoul». Mai adusesem încă alte două documente scrise și semnate tot în 1937, și ele referitoare tot la precizarea hotărârilor de-atunci, care erau obligatorii pentru toată Oastea Domnului și până la sfârșit. Și-am mai adus apoi și amintirea despre celălalt moment istoric, care a urmat îndată după aceea, în februarie, lângă sicriul și mormântul Părintelui Iosif.

În fața acestor frați adunați aci la Poiana Brașovului, m-am ridicat și, în scurte cuvinte, le-am spus despre consfătuirile de-atunci, despre înalta atmosferă de unitate și despre conștiința marii răspunderi pentru hotărârea care trebuia luată în interesul marii cauze a lui Dumnezeu.

Am făcut apel pentru acestea și la frații prezenți, fiindcă nici momentul acesta nu era mai puțin însemnat ca cele două de dinaintea lui:

„Și-acum ne aflăm tot la o răscruce la fel de mare ca atunci. Deosebirea este numai că atunci luptam cu primejdia formalismului, care voia să ucidă dragostea, iar acum luptăm cu primejdia sectarismului, care vrea să ucidă adevărul. Hristos este și dragoste, și adevăr; și unitate, și orientare; și credința, și învățătura. Una fără cealaltă nu se poate. Dragostea se usucă fără adevăr, adevărul îngheață fără dragoste. Credința se rătăcește fără învățătură, învățătura moare fără credință. Noi, în această sfântă Lucrare a Oastei Domnului în care ne-a născut Duhul și Cuvântul Sfânt, le-avem atât de minunate și vii pe amândouă! Trebuie numai să le păstrăm cu toată grija și credincioșia, spre a nu le pierde noi și spre a nu ni se fura de către alții.

Ca să te poți orienta drept în spațiu - am zis -, ai nevoie de trei jaloane spre ținta unde vrei s-ajungi. Ca să te poți orienta bine în veșnicie, ai nevoie de trei timpi: de trecut, de prezent și de viitor. Noi suntem trecători, dar Lucrarea lui Dumnezeu este veșnică. Ea trebuie s-ajungă drept și frumos la țintă, în Ierusalimul Ceresc. Iar pentru ajungerea asta, fiecare dintre noi avem o chemare în ea foarte însemnată și de care suntem răspunzători.

În vremile normale și pe drumuri netede, Oastea Domnului înaintează frumos pentru că cerul este senin, vizibilitatea bună, drumul drept. Dar în vremurile grele și la marile răscruci, când se desfac multe drumuri spre multe direcții, atunci cei din frunte trebuie să privească bine, să cugete drept și să se uite departe, fiindcă, dacă se ia atunci un drum rău, pierderea este veșnică și nemărginită și în timp, și-n număr.

Acum ne găsim la o astfel de răscruce istorică, am zis. Ar trebui fiecare dintre noi să ne cutremurăm în fața acestui moment și să ne-adunăm toate gândurile și toată ființa noastră ca în fața celei mai reale și mai vii prezențe a lui Hristos, Care este în mijlocul nostru și ne privește, și ne-nseamnă, și ne cercetează cu ce conștiință stăm și gândim acum cu privire la prezentul și viitorul Lucrării Sale încredințate nouă.

În ce mă privește pe mine, vă mărturisesc aici că eu mă tem de Dumnezeu și doresc să ascult în totul de voia Sa. Eu am fost prezent în 1937 la acel sfat frățesc pe țară și mai sunt încă aici doi sau trei frați bătrâni care au fost de față atunci acolo. Așa că nu numai documentele scrise, ci și cei doi, trei frați, martori vii ai celor întâmplate, pot adeveri cele ce vă spun. Am să vă citesc aceste documente rând cu rând și am să vă arăt pe ele semnăturile fraților care au fost atunci de față, acum aproape patruzeci de ani, împreună cu Părintele Iosif. După ce veți afla din ele unanimitatea tuturor celor peste cinci sute de suflete de frați care au hotărât într-un glas că Oastea Domnului a fost, că este și că rămâne pe totdeauna în Biserica și în credința noastră bună și străbună, neadăugând și nescăzând nimic nici din învățătura și nici din credința ei, am să vă declar aici care este atitudinea mea personală față de hotărârea fraților de-atunci și față de evenimentele de-acum.

Vă voi declara aici cu mâna pe inimă convingerile și hotărârea mea cu privire la prezent și la viitor, atât pentru mine, în mic, cât și, in măsura în care am o răspundere și îmi revine o răspundere și mie în Lucrarea aceasta , pentru Lucrarea Oastei Domnului, în mare. Am fost prezent de peste patruzeci și cinci de ani în centrul tuturor marilor lupte și frământări prin care a trecut Oastea Domnului până astăzi. Am făcut parte din nucleul de conducere a Oastei Domnului din anul 1934, alături de Părintele Iosif și de cei puțini care alcătuiam redacția până atunci, care era creierul Lucrării, ochiul ei și inima ei. Am trecut prin lupte și prin furtuni în care nu ne mai vedeam om cu om. Au căzut dintre noi cu miile, cu zecile de mii chiar, dar am rămas lângă steagul și lângă stegarul Oastei, căutând să sprijin și eu cu un braț, cum am putut, brațul lui Moise și să mânuiesc o unealtă lângă Neemia.

Au fost vremuri când, sub loviturile vrășmașilor, mai rămăsesem atât de puțini, încât toți râdeau de noi și nimeni nu ne mai numea Oastea Domnului, ci ne numeau, în batjocoră și-n dispreț: schismatici, eretici, trifiști, sectariști și tot felul de denumiri batjocoritoare. Și eram dați în urmărire pretutindeni, pe la toate posturile de jandarmi și de poliție, cu ordin să fim prinși, legați și-naintați sub escortă ca niște răufăcători. Dar prin toate am trecut și am ajuns acum vremile când toți cei ce ne-au chinuit și ne-au prigonit atunci azi nu mai sunt.

Nici unii dintre ei nu mai sunt. Iar noi, cei puțini și fără nume de-atunci, iată, am ajuns o oaste care umple țara și lumea. Și optzeci la sută dintre noi sunt tineri. Suntem între cinci sute de mii și-un milion de frați în țară. În cea mai frumoasă și plină vigoare duhovnicească e Lucrarea lui Dumnezeu acum. Optzeci la sută din ea este tineret. La adunările și la nunțile noastre ne putem întâlni cu miile; și vezi fețele îmbujorate de tinerețe și ochii sclipitori de inteligență și credință ai celor ce cântă și se roagă, și ascultă, și spun, cu inimile vibrând și arzând pentru Hristos, Cuvântul Lui. Îți vine să strigi, să sari, să urli de bucurie ca David în marile sărbători ale biruinței Lui. Cum să-L slăvim noi îndeajuns pe Domnul Dumnezeul nostru pentru toate aceste minuni pe care le-a făcut El pentru noi?

Tocmai de aceea acum, când trebuie să luăm niște hotărâri care pot ajuta și grăbi această mare izbândă a Domnului pentru salvarea poporului nostru și pentru renașterea evanghelică a Bisericii noastre, tocmai de aceea, zic, fiecare dintre noi trebuie să fim conștienți de datoria ce ne revine înaintea lui Dumnezeu și-a frățietății noastre pentru asta.

În ce mă privește, după cum am spus, îndată ce vom termina de citit și veți lua cu toții cunoștință de aceste hotărâri, vă voi înfățișa atitudinea mea și înnoirea legământului meu și pentru viitor față de ele. Dar, după mine, vă va veni rândul fiecăruia dintre dumneavoastră, începând de la fratele care stă colo, pe primul loc, apoi jur-împrejur, până la fratele care stă dincolo, pe ultimul loc. Și fiecare dintre frățiile voastre, la rândul său, veți declara aici, în fața Domnului și a Lucrării Sale pe care-o reprezentăm toți frații, cum credeți acum, cum vreți să credeți și cum puneți legământ să lucrați în viitor.

Fiindcă acest moment este o mare răscruce și numai Domnul știe dacă noi, cei ce suntem acum aici, vom mai avea vreodată un prilej ca acesta.”

După această introducere, am citit din foaia «Ecoul» toate cele scrise în vremea aceea despre toată desfășurarea consfătuirii, despre numele multora dintre cei prezenți acolo, despre cuvântările Părintelui Trifa și ale altor frați, despre moțiunea sfatului frățesc, despre adeziunea totală și semnarea tuturor celor prezenți pe actul final cu care s-a-ncheiat consfătuirea fraților în 12 septembrie 1937.

Apoi le-am citit și celelalte două documente: unul al fraților mai cunoscuți din adunarea Sibiului, iar altul o declarație personală a părintelui referitoare tot la aceeași problemă. Și-n urmă, evenimentul istoric de la înmormântarea Părintelui Iosif, cu legământul puternic al celor două mii de frați care reprezentau Lucrarea, lângă sicriul Părintelui Iosif, că vor urma și vor asculta întru totul și pentru totdeauna linia învățăturilor și credinței Părintelui Iosif în Lucrarea Oastei.

Am încheiat cu declarația mea personală din 12 septembrie 1937, reînnoită acum, după atâția ani. Le-am spus: „Nu am acum o altă credință sau o altă învățătură cu privire la Lucrarea Oastei Domnului, diferită de atunci. Cum am crezut și am mărturisit atunci, în 12 septembrie 1937 și-n 12 februarie 1938, tot așa am crezut și după aceea, așa cred și azi și așa doresc să mă leg în fața Domnului și a frățiilor voastre să cred și să mărturisesc și-n viitor, până la cea din urmă clipă a vieții mele de pe pământ.

Ceasul acesta de-acum și cuvântul acesta să rămână pe veci o mărturie împotriva mea, dacă nu-mi voi ține întocmai legământul acesta. Dar și împotriva oricăruia dintre frățiile voastre care nu vă veți lăsa pătrunși de adevărul lui Dumnezeu și de dragostea frățietății, ci veți lucra, cum veți începe să lucrați în viitor, împotriva acestora.

Și-acum este rândul frățiilor voastre, începând cu primul, să mărturisiți și să alegeți”.

A urmat la cuvânt fiecare la rândul său. În afară de trei, cei cunoscuți dezbinători și neascultători, toți ceilalți au mărturisit cu lacrimi totala lor adeziune față de credința și de învățătura Oastei, punând gând și legământ de-a fi până la sfârșit în felul acesta.

Cei trei vechi prieteni ai lui Moldoveanu, fără a-și arăta gândurile pe față, întocmai ca și el, au ocolit orice precizare a poziției lor, lăsând lucrurile încurcate. Asta este, de fapt, metoda lor învățată de la el: niciodată să nu spună ce gândesc, ci să-și ascundă planurile, pentru ca, la adăpostul acestui dubiu, să și le poată împlini. Ce lucru necinstit nu numai în fața lui Dumnezeu, dar chiar și în fața oamenilor...

La urmă s-au precizat lucruri obligatorii pentru toți frații, ca un pas hotărât spre o încadrare a tuturora într-o disciplină și-o ordine duhovnicească.

Întâi: semnul Oastei, semnul mântuirii noastre, semnul Crucii Mântuitorului nostru, să fie obligatoriu pentru toți, îndeosebi la începutul și la sfârșitul rugăciunilor, cum a fost de la început. E bine să se facă semnul Crucii și la începutul, și la sfârșitul vorbirilor frățești. Așa a fost de la începutul Oastei. Așa este în firea și-n sufletul poporului nostru și-a credinței noastre, când pe toate medaliile noastre, pe toate steagurile noastre și pe toate mesele adunărilor noastre, noi purtam cu evlavie și cu cinste acest semn divin, căruia-i dădeam o mult mai adâncă semnificație decât cea superficială a înfățișării văzute.

Doi: cel puțin de două ori pe an, în posturile Nașterii și Învierii Domnului, frații să se mărturisească și să se împărtășească la biserică, în chip smerit și evlavios, după porunca Domnului și Mântuitorului nostru, Care a spus: „Să faceți aceasta...”, împărtășirea cu Trupul și cu Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos fiind una din Tainele Harului Său prin care noi primim curățirea și puterea sufletului nostru.

Trei: participarea noastră la rugăciunea și Liturghia duminicală din bisericile noastre este un fapt necesar și de dorit pentru fiecare dintre noi care mărturisim că suntem fiii acestei Biserici. Prin urmare, pe cât este cu putință, frații sunt îndemnați a lua cu toții parte totdeauna la aceste slujbe bisericești. În orice caz, nicăieri să nu se facă adunări ale Oastei în altă parte duminica dimineața, când este Liturghie la biserică. Adunările să se facă după Liturghie, și nu în același timp cu ea.

Se făcea ziuă când s-au terminat discuțiile noastre asupra acestor lucruri. Trebuia să încheiem totul cu o rugăciune de mulțumire și să ne împrăștiem repede pentru plecarea acasă. Unii se grăbeau la tren. Am îngenuncheat cu toții, iar unul dintre cei nechemați, deși mărturisise și el, la rândul lui, cu lacrimi adeziunea și ascultarea sa, s-a grăbit el, primul, să facă rugăciunea, și încă fără cruce; deși doar cu cinci minute mai înainte hotărâsem cu toți frații ca orice rugăciune să fie începută obligatoriu, de către toți, prin semnul sfintei Cruci: în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Văzând această împotrivire pe față și cu îndrăzneală, în chip vinovat și provocator față de Domnul și față de frați, l-am întrerupt, rostind tare: „În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”. Și, făcând semnul Crucii, îl invitam astfel și pe el să se trezească, să înțeleagă, să se corecteze și să înceapă din nou rugăciunea, făcând și el la fel. Dar nu s-a trezit. N-a vrut să-nțeleagă, nici să se corecteze. Ci, după ce-am făcut eu, el a continuat tot cum începuse, fără nici un fel de îndreptare. Era primul semn al împotrivirii acestui suflet vrășmaș, dur, ajutat de însoțitorul și de finul său, amândoi din Cluj... care aveau, după aceea, să devină și pârâtorii acestei consfătuiri, chiar îndată după despărțirea de noi și plecarea lor de-aici.

Am aflat chiar în dimineața acestei plecări și despărțiri ale noastre, după noaptea petrecută în consfătuirea aceasta, că Moldoveanu - care fusese și el chemat și trebuia să vină să răspundă aici, dar nu venise -, era totuși în Brașov, venit cu mult înainte de noi, spre-a ne pândi și a se informa despre tot ce am vorbit.

Abia am ajuns acasă după toate acestea și, la trei zile, am fost luat și dus la Securitate. Șapte ceasuri am fost anchetat și descusut cu amănunțime asupra a tot ce discutasem la consfătuirea noastră de la Poiana Brașovului din noaptea aceea. La un moment dat, unul dintre cei trei anchetatori, cel care venise de la București ([era] cu cel care venise de la Oradea și cu cel de la Beiuș, [și ei] enervați și amenințători) mi-a arătat hârtiile pe care le țineau în mână, înjurându-mă:

- De ce nu vrei să recunoști, mă? N-am eu aicea scris tot ce-ați făcut voi acolo? Crezi că noi nu știm ce faceți voi și ce-ați făcut și la Brașov? Iată aici demascarea voastră! Să recunoști și tu! Ai să recunoști...

În momentul când apropiase hârtiile de ochii mei, am recunoscut scrisul cu pix roșu al finului celui ce începuse rugăciunea fără cruce și care fusese împreună cu el. [Ei] veniseră acolo nechemați. Am început să mă dumiresc... Fuseseră trimiși ca iscoade. Se aflase de adunarea care avea să se facă și veniseră între noi anume să ne vândă, trimiși să vadă tot ce facem noi. Și-acum își făcuseră slujba. Toate cele relatate de ei erau scrise cu pix roșu. Am cunoscut clar scrisul... patru foi scrise și pe-o parte, și pe alta.

- N-am avut nimic de-ascuns, domnule, am răspuns. Tot ce-am făcut privea numai niște probleme religioase ale noastre, fără nimic rău pentru nimeni.

- I-ai adunat ca să vă organizați din nou și să lucrați clandestin împotriva legilor și dispozițiilor statului! De-aceea v-ați adunat!

- N-am încălcat nici-o dispoziție, domnule. Religia este liberă în statul nostru.

- Liberă să mergeți la biserică și ziua! Dar nu în altă parte și în ascuns, noaptea !

- N-am făcut nimic rău, domnule.

- Unde sunt documentele pe care le-ai citit?

- Nu le mai am. M-am pomenit fără ele. Nu știu: le-am pierdut pe drum sau mi le-a luat cineva din buzunar fără să știu.

- Minți! Unde sunt documentele?

- Nu știu. Nu le mai am, v-am spus.

- Dar banda de magnetofon pe care ați înregistrat-o acolo la complotul vostru unde e?

- Îmi pare foarte rău că nu mai am această bandă, le-am răspuns. V-aș preda-o imediat și cu bucurie, spre-a vă convinge de tot ce v-am spus.

- Unde-i banda?

- Să vedeți cum s-a-ntâmplat: deși aparatul era nou, nu știu cum s-a făcut că n-a înregistrat absolut nimic.

În timpul înregistrării n-am controlat, fiind convins că se înregistrează. Dar când am ajuns acasă și-am verificat, am constatat cu mirare că nu se-nregistrase nimic. Îmi pare rău, dar acesta este adevărul. Dup-aceea am înregistrat pe ea niște cântări.

- Unde-i banda? S-o dai așa cum este.

- O am acasă.

- Dar documentele?

- Nu le mai am.

- Bine! Le vom afla noi. Hai în mașină!

Doi s-au suit cu mine în mașină. Al treilea, cel din București, a rămas acolo. Am plecat. Ploua cu găleata. De-abia puteam înainta prin ploaie și noroi. Mă rugam Domnului tot timpul de mai-nainte să nu-i lase să vină să-mi facă percheziție, pentru că, în orice loc ar fi căutat, ar fi aflat lucruri de nemaiînlocuit și le-ar fi luat. Când am văzut că totuși Domnul le-a îngăduit să vină, am zis deznădăjduit: „Doamne, dacă Tu mă dai în mâinile lor, eu nu mai pot face nimic!... Ce poate face mielul în fața lupilor, dacă păstorul nu-l apără? ... Mă vor mânca și gata! Fie voia Ta...”.

Am ajuns, și ploaia nu-ncetase. Acasă, nimeni. Nici mama, nici soția. Am mers cu ei în cămăruța Domnului, acolo unde, după o perdea care acoperea în întregime peretele din fund, erau toate scrierile Domnului; iar în jur, toate cele ce le mai putusem strânge din lucrurile Părintelui Iosif. N-avusesem unde să le pun în altă parte și erau aici descoperite, ca o cetate pe vârful muntelui. Acum puteau să mi le ia pe toate. Aveam aici crucea veche de la mormântul părintelui, rafturile din redacția foii «Isus Biruitorul», colecții, manuscrise, tablouri, documente, masa părintelui, scaunul și noptierele lui de lângă patul morții sale, lada cu care călătorise la Ierusalim... toate. Iar pe masă era o cutie cu douăzeci și cinci de benzi înregistrate.

Cel de la Beiuș începu să scotocească. Cel de la Oradea, oarecum înfiorat de atmosfera cămăruței, a rămas pe loc, fără să pună mâna pe nimic. Nici unul n-a văzut însă că perdeaua din fund nu este perete, ci-i perdea. Au bâjbâit pe cei trei pereți, dar de cel cu perdeaua, unde erau toate comorile Domnului, nici nu s-au apropiat. Ei l-au văzut perete gol, nu perdea.

Au luat de pe masă cutia cu benzi înregistrate și, dintr-un sertar, niște lucruri fără importanță: un registru de casă al librăriei din Sibiu de prin anul 1933 și-un alt caiet, cu niște lucrări concepte.

În tot timpul percheziției, maiorul de la Oradea fusese agitat și-i spunea mereu celuilalt:

- Hai să plecăm! Hai să plecăm...

Luase benzile și ieșise în curte, iar celălalt încă cerceta, să mai afle ceva. Văzând că superiorul ieșise, l-am împins ușurel și pe căpitan spre ușă, zicând:

- Hai, domnule, că dumnealui a plecat. Și-am încuiat ușa după noi. Nici mama, nici soția nu știuseră nimic. Fiind ploaie și frig, fiecare fusese undeva și nu văzuseră nimic. Slavă Domnului c-au fost scutite măcar ele de încă o spaimă.

Ne-am suit din nou în mașină. Un copleșitor simțământ de bucurie și de rușine îmi umplu sufletul. „Dumnezeul meu, ziceam cu ochii-nlăcrimați, fii slăvit, dar iartă-mă... Eu credeam că numai dacă nu-i vei lăsa să vină, atunci nu le vor afla. Dar iată că Tu mi-ai arătat că chiar dacă vor și veni și vor fi în fața lor, Tu vei acoperi lucrurile Tale și ei nu le vor putea atinge”.

O, ce puțin credincios fusesem eu... și ce frumos mi-a arătat Domnul cât de mare este puterea Lui! Încă o experiență neuitată cu Domnul nostru, a Cărui putere nemaipomenită face atâtea minuni pentru noi, tocmai în momentul când nu mai există absolut nici o nădejde omenească. Și, o, în câte rânduri a mai fost așa! Câte cărți ca aceasta mi-ar mai trebui, să le povestesc pe toate!

- Să mai spun măcar una frumoasă din trecut:

În toamna anului 1957, într-o scurtă perioadă dintre două închisori lungi, eram într-o misiune prin părțile Dunării. Plecasem cu un frate, cu șareta lui cu un cal, cutreierând adunările frățești din părțile acelea, pentru îmbărbătarea fraților. Era-nspre seară și trebuia s-ajungem departe, la o mare adunare de frați care ne-așteptau, când, într-un loc, Dunărea se revărsase peste șosea pe-o mare-ntindere. Ne-am oprit locului și ne-am uitat. Pe nicăieri nu se putea trece, decât prin apele revărsate. Ne-am uitat departe înainte, peste ape, și-atunci am văzut dincolo, ieșind din ape, un car cu boi. Am zis:

- Dac-a putut trece carul acesta, înseamnă că și noi vom putea trece. Fără să ne gândim că, între timp, apele vor mai fi crescut. Ne-am dezbrăcat de hainele noastre, le-am făcut sul și le-am pus pe cap. Fratele a făcut la fel, eu am luat-o înainte pe vârful șoselei, iar fratele după mine, ținând calul care trăgea șareta plutind pe ape. Am mers așa prin apa care creștea mereu până la piept, până la gât, până la gură... dar nu mai sus. Am mers astfel pân-am ajuns, căzând mereu, să ieșim de cealaltă parte, vreo cinci, șase kilometri. Am slăvit pe Domnul cu strigăte și lacrimi.

Când am ajuns, mulțimea fraților nu mai încăpuse în casă; ieșiseră-n grădină și ne-așteptau cu toții. În toți pomii grădinii era plin de lămpi și felinare. Spre dimineață, când s-a terminat adunarea, am mers pe jos, însoțit de câțiva frați, până undeva la un autobuz cu care trebuia s-ajung la Giurgiu, să iau trenul spre București. Am ajuns autobuzul și, cu el, am ajuns și trenul. Am plecat fără să știu că, după plecarea mea de la adunare, fusesem căutat și urmărit. Aflându-se că am mers cu autobuzul, fusesem așteptat la Giurgiu, la autogară. Dar am trecut printre ei fără să mă vadă și fără ca eu să știu ceva. Dumnezeu mă acoperise. Am aflat toate acestea la câteva săptămâni mai târziu, că, atunci la autobuz, a fost arestat în locul meu altcineva; și, după multe lovituri îndurate, bietul om a fost crezut că nu eram eu. Iar acei care-l cercetau prin bătaie s-au lămurit că se-nșelaseră.

Dar care dintre copiii lui Dumnezeu nu are atâtea experiențe minunate cu El! Față de fiecare dintre ai Săi, Domnul Își împlinește cu credincioșie făgăduințele Sale, toate.

Totuși, chiar dacă Domnul face minuni pentru a-i salva pe ai Lui, asta nu dezvinovățește cu nimic păcatul cel mare, cel de moarte al iudelor și iscoadelor dintre noi, care, cu bună știință și pentru folosul mârșav, îi dau pe frați în mâinile chinuitorilor lor.

Spune un Sfânt Părinte așa: „Nici chiar sângele martiriului nu spală păcatul vânzării de frate. Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Chiar dacă mi-aș da trupul să-mi fie ars de viu, dacă păcătuiesc contra dragostei frățești, nu-mi folosește la nimic”.

Ce păcat îngrozitor este vânzarea de frați! Nici unul nu este atât de mare ca acesta!

După ce-am ajuns înapoi la Beiuș cu cei doi care îmi făcuseră percheziție, a trebuit să dau o lungă declarație scrisă despre tot ce s-a petrecut la Poiana Brașovului în noaptea aceea. Apoi mi s-a dat drumul, cu multe amenințări și avertismente. Îndată după aceea am aflat că au mai fost luați și alți mulți frați, anchetați pentru această adunare, din toată țara. Mulți frați erau trecuți cu numele în nota informativă a fratelui mincinos și vânzător care fusese iscoadă între noi și pe-al cărui scris îl cunoscusem bine. Poate mai fuseseră și alții, nu numai el, nu știu! Dumnezeu îi știe; și-i va ști lumea-ntreagă în curând, pentru că nu este nimic ascuns ca să nu ajungă cunoscut și tot ce s-a șoptit la ureche ori s-a scris în odăițe ascunse, în note informative date pe sub mână, va fi strigat de pe acoperișurile caselor și se va striga la megafoanele din piețe și de pe clădiri.