Acum cunoaştem că ştii toate lucrurile, şi n-ai nevoie să Te întrebe cineva, de aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu.
Cu toată fiinţa luminată de fericirea aflării unui înţeles la taina pe care n-o înţeleseră atâta vreme, ucenicii iubiţi ai Domnului Isus I-au spus mai departe:
- Acum cunoaştem că ştii toate lucrurile şi că n-ai nevoie să Te întrebe cineva, de aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu.
Până la cunoaştere, credinţa se bizuie pe simţire sau pe presimţire.
Dar o astfel de credinţă niciodată nu-i nici sigură nici deplină.
Este o credinţă doar a inimii şi a sentimentului, care uşor poate să se schimbe,
sau să se clatine.
Sau să se rătăcească.
Sau să se piardă.
Doar s-a mai spus de atâtea ori adevărul că inima este înşelătoare. Plină de slăbiciuni.
Şi uneori chiar deznădăjduit de rea.
Desigur că este neapărat nevoie de credinţa inimii căci prin ea se capătă neprihănirea (Rom. 10, 10).
Dar numai cu ea, mulţi n-au ajuns la mântuirea sufletului lor, ci la pierderea lui.
Pentru că inima uşor poate fi înşelată de ispititorul. Şi când nici nu te aştepţi, o dorinţă păcătoasă o străpunge,
şi un gând înşelător se aşează în ea,
şi un păcat o prăbuşeşte.
Iată inima omenească şi iată credinţa ei.
O, câte pilde nenorocite am văzut despre acest adevăr!
Mântuitorul nostru Preaiubit ştia cât poate inima omenească. Chiar şi inima cea mai plină de iubire şi de hotărâri bune. De aceea totdeauna a îndemnat pe ucenicii Săi să asculte Cuvântul Adevărului.
Adică să cerceteze Scriptura,
şi să înveţe de la El,
- pentru a ajunge ca să unească credinţa inimii care vine prin simţire - şi pe cea a minţii care vine prin cunoaştere.
Prin credinţa inimii se capătă neprihănirea... Se capătă starea momentană a iertării şi a împăcării cu Dumnezeu, pentru că aceasta vine prin pocăinţă, adică prin alungarea păcatului din inimă. Şi vine şi prin iubire, adică prin alipirea sinceră de Hristos.
Dar la mântuire se ajunge numai prin mărturisirea cu gura. Adică prin cunoaşterea Adevărului mântuitor.
Prin însuşirea acelei credinţe care luminează mintea,
care pune rânduială în gânduri,
care sfinţeşte raţiunea omului, alungând din ea felul judecăţii de mai nainte. Alungând întunericul şi haosul prejudecăţii dinaintea cunoaşterii.
Numai atunci omul e om duhovnicesc deplin.
Iată sfinţii apostoli ai Domnului avuseseră până în clipa aceea credinţa inimii.
Această credinţă îi făcuse să se hotărască într-o clipă pentru Domnul. Să lase totul şi să-L urmeze pe El oriunde şi cu orice preţ.
Dar numai această credinţă îi făcuse de atâtea ori să şovăie. Să descurajeze, să cârtească, să înţeleagă greşit sau chiar rău voia Domnului.
Iar pe unii îi făcuse chiar să se lepede şi să nu mai meargă după Isus.
Dar când a venit şi credinţa cunoaşterii de atunci încolo comportarea lor a fost cu totul alta.
Până când au ajuns să dobândească această întregime a credinţei lor a fost mereu nevoie ca Domnul să fie necurmat cu ei, ca să le arate şi să-i înveţe ce să facă.
Iar uneori chiar să-i silească a face.
Dar când a dobândit-o, când şi credinţa cunoaşterii le-a luminat mintea, când îndrumările ei s-au aşezat puternic la conducerea minţii lor, - atunci ei au ajuns deplin în stare să cunoască tot adevărul,
să devină slobozi faţă de întuneric,
biruitori faţă de minciună,
conştienţi faţă de Dumnezeu,
vrednici faţă de misiunea Evangheliei.
Pentru că toată fiinţa lor era abia atunci luminată şi luminoasă.
Frate învăţător, urmează şi tu pilda lui Hristos Domnul nostru.
Nu te mulţumi când sufletele au numai o credinţă a inimii, care a venit dintr-o hotărâre momentană!
- Ci caută să le luminezi prin Cuvântul lui Dumnezeu şi mintea lor. Pentru ca să înţeleagă adevărul, iar lumina cunoaşterii acesteia să le desăvârşească credinţa întregind-o.
Pentru că dacă inima nu va fi totdeauna vegheată de minte, omul este mereu în primejdie.
Numai dacă mintea conduce inima,
dacă înţelepciunea îndrumă dragostea,
dacă raţiunea stăpâneşte sentimentul,
- atunci sufletul merge armonios şi vrednic, cu statornicie după Hristos şi pentru El.
Frate şi soră, munciţi mereu cu mintea voastră şi meditaţi cu ea mereu asupra Adevărului, zi şi noapte (Psalm 1, 2).
Străduiţi-vă să adânciţi Cuvântul şi voia lui Dumnezeu prin citirea şi păstrarea Lui, cu grijă şi veghere, în mintea voastră curată şi atentă.
Căci numai atunci când aţi ajuns la încredinţarea la care au ajuns în clipa aceea ucenicii, adică la înţelegerea minţii - atunci bucuria credinţei se va aşeza pe veci şi deplină în toată fiinţa voastră.
Hristos să vă ajute la aceasta.
Slavă veşnică Ţie Dumnezeul şi Învăţătorul nostru Duhule Sfinte,
care ai avut şi ai neîncetat încă atât de multă răbdare cu noi, să ne tot aduci aminte de tot ce ne-a spus Domnul nostru (Ioan 14, 26),
să ne călăuzeşti în toate lucrurile
Ajută-ne Doamne Te rugăm, ca să ajungem mai curând la plinătatea credinţei
şi la adevărata slobozenie a Adevărului,
prin desăvârşirea credinţei noastre.
Amin.