Adevăruri și condiții ale mântuirii

(...) [Atâtea schimbări fericite] intervin în viața oricărui om care Îl cunoaște pe Hristos, care trece prin transformarea fericită și dumnezeiască a nașterii din nou și care trăiește o viață nouă, adevărată și sfântă, după cum ne pretinde Evanghelia Sa fiecăruia dintre noi; și fără de care El însuși a spus că nimeni nu poate să vadă și să moștenească Împărăția lui Dumnezeu.

Câtă vreme va trăi unul dintre noi, să nu uite acest foc ceresc și această solie minunată. Dumnezeu a trimis Lucrarea aceasta ca noi - toată Biserica noastră și toată națiunea noastră - să-L cunoaștem pe Dumnezeu. Cu acest gând să lucrăm; cu această dorință să ne rugăm; pentru această țintă sfântă să luptăm, să lucrăm, să răbdăm și să propovăduim cu faptele noastre și cu cuvintele noastre, până când tot poporul nostru va ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu. Aceasta este și aceasta rămâne ținta noastră, datoria noastră. Și Dumnezeu să ne-ajute ca fiecare dintre noi să putem lucra la realizarea acestei mântuiri, a acestui gând al lui Dumnezeu și a acestei dorințe și nădejdi a înaintașilor noștri. Domnul să ne ajute la lucrul acesta!

(...) Au fost sfinți ce au luptat atât de minunat, pentru că Dumnezeu a fost aliatul lor cel mai de nădejde. Doar nimeni nu ne-a apărat în marile și grelele răscruci ale istoriei noastre. Nu ne-au apărat nici străinii, nici prietenii, nici vecinii, ci numai Dumnezeul nostru. El a fost singurul nostru aliat.

Ne putem noi dezice de El, când tot trecutul, toată istoria noastră este împletită cu existența, cu ajutorul, cu participarea Lui directă și puternică la toate izbânzile [noastre]? De aceea noi trebuie să nu uităm asta niciodată și să nu ne lepădăm niciodată de Dumnezeul nostru, ci să lucrăm pentru desăvârșirea gândului Său... A gândului Său care este mântuirea întregului nostru popor și nașterea, renașterea și trezirea duhovnicească a întregii noastre Biserici, a tuturor alor noștri. Pentru că dacă noi am gustat bucuria părtășiei cu Domnul, bucuria mântuirii vii și adevărate, bucuria realităților duhovnicești, cât de vinovați am fi înaintea lui Dumnezeu și înaintea poporului nostru dacă noi ne-am mulțumi numai pentru noi cu acest dar minunat și n-am dori și n-am lupta să ajungă toți ai noștri, toată familia noastră la această părtășie minunată și trăire cerească?

Un vechi proverb spune așa: „Blestemată este rugăciunea aceluia care se roagă numai pentru sine. Blestemată este credința aceluia care dorește mântuirea numai pentru el singur. Binecuvântată este credința aceluia care dorește mântuirea întregului său popor și binecuvântată este rugăciunea aceluia care se roagă pentru toți ai lui”. Noi trebuie să înțelegem acest adevăr. Nici unul dintre noi nu ne putem mântui singuri și n-ar trebui să dorim să ne mântuim singuri. Și nici să lucrăm și să umblăm în așa fel încât la mântuire să ajungă cât mai puțini sau mântuirea să fie izolată numai la câțiva, limitată numai la unul. Ci noi trebuie să dorim din toată inima să ne rugăm mereu și să lucrăm în așa fel încât toți ai noștri să ajungă la bucuria aceasta fericită a mântuirii și la eliberarea veșnică și strălucită a adevărului Evangheliei, care vine prin nașterea din nou în viața fiecărui individ. Și apoi, prin el, în viața celorlalți.

Ăsta trebuie să fie totdeauna idealul nostru și munca noastră, și lupta noastră: să nu rămânem singuri lângă Dumnezeu; singuri în credință; singuri în Evanghelie; singuri în bucuria aceasta a părtășiei cu Domnul. Ci să-i ajutăm pe cât mai mulți să ajungă la această bucurie.

Până și animalele ne pot fi nouă, în privința aceasta, un exemplu. Până și păsările, până și albinele, imediat ce găsesc undeva un loc, un câmp, un avantaj, caută să dea de știre și celorlalte animale și semene ale lor, să vină să se bucure și mai mult. O albină, dacă află un câmp de floare, îndată le caută și pe celelalte colege, să le cheme să lucreze, să se înfrupte cu toate. O pasăre mică, dacă găsește undeva mâncare, le cheamă și pe semenele ei. Numai noi să fim mai răi decât aceste ființe? Odată ce L-am aflat pe Dumnezeu și mântuirea, să nu facem tot ce putem pentru ca să-i aducem și pe ai noștri la aceasta?

Pentru că de felul cum știm noi să vorbim despre Dumnezeu depinde foarte mult felul în care ceilalți ai noștri primesc și urmează aceste îndemnuri. Că dacă noi vorbim rece, nepăsător, fără vlagă despre aceste lucruri despre care ar trebui să vorbim cu fața strălucind de bucurie și cu sufletul arzând de nădejde și de credință, dacă noi vorbim despre ele într-un chip slab, nevrednic și fără nici un entuziasm, desigur că nimeni nu va dori să asculte și să urmeze credința noastră. Dar dacă noi cu adevărat L-am aflat pe Domnul și cu adevărat am gustat ce bun este El, atunci felul în care mărturisim acest lucru ar trebui să fie strălucit și fericit, ca să-i poată antrena pe toți ceilalți, să vadă din toată înfățișarea noastră că într-adevăr noi avem o comoară sfântă, noi am găsit un adevăr mare, față de care și ei ar trebui să facă tot ce pot pentru a-l dobândi.

De aceea, mărturia noastră, dacă L-am aflat cu adevărat pe Domnul, trebuie să fie ca mărturia Sfinților Apostoli de la început și a primilor creștini, care, într-un răstimp așa de scurt, au adus la Dumnezeu o mulțime așa de mare. Și chiar primii [creștini] au format un nucleu viu și puternic de frați care nu numai prin cuvintele lor și prin faptele lor, ci prin toată expresia feței lor mărturiseau că ei L-au aflat pe Hristos, Mărgăritarul cel ascuns, Comoara cea Veșnică. Cel căruia îi mărturisești te vede dacă ai găsit-o sau nu, nu numai după cuvinte și după fapte, ci, cum am spus, după toată expresia și înfățișarea feței și a gesturilor unui frate credincios.

De aceea, pentru noi, sunt exemple nu numai sfinții, nu numai martirii și mucenicii, și înaintașii noștri îndepărtați, din primele secole ale creștinismului, ci chiar și înaintașii noștri, părinții noștri duhovnicești din primii ani ai ostășiei, care erau înflăcărați, plini de putere, uniți, fără probleme de învățătură, fără îndoieli și fără gânduri de șovăieli. Ei au mărturisit puternic pe Hristos și au dus în mijlocul poporului nostru o renaștere duhovnicească și în Biserica noastră o trezire cum de pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur nu se mai produsese la o scară atât de mare și într-un fel așa de frumos. [Așa a fost] în primii zece ani din istoria Oastei Domnului.

Să ne întoarcem și noi mereu la vatra caldă a dragostei lor de atunci și, prin credința noastră, în Biserica noastră și în poporul nostru, să aducem această solie mântuitoare și fericită; dar într-un chip așa de frumos, de entuziast și de hotărât cum au făcut-o ei. Pentru ca să fim și noi la înălțimea lor și pentru ca și cu noi să lucreze împreună Duhul lui Dumnezeu spre roadele acelea așa de minunate pe care le-au avut ei și le-au [adus ei] așa cum au lucrat.

Noi suntem slabi, noi adeseori muncim fără nici un spor, pentru că nu avem elanul încrederea, voința, predarea hotărâtă, entuziasmul sfânt și ceresc pe care l-au avut ei. Acolo însă unde aceste calități cerești există, acolo Dumnezeu dă aceeași binecuvântare, același rod sfânt și aceeași bucurie poporului și muncii lor.

Să ne ajute Domnul ca și noi să [fim] cu adevărat urmași vrednici, pentru ca să ne putem și noi bucura odată, în ziua răsplătirii lui Dumnezeu, cu o bucurie asemenea acelora care au lucrat cu vrednicie, după pilda și după porunca Lui. Amin.

***

(...) Fluxul binecuvântat al harului lui Dumnezeu e continuu peste noi și Între noi. Numai noi nu totdeauna suntem în stare să primim și să păstrăm tot ce ne trimite Dumnezeu. Harul Său se revarsă permanent spre noi, însă noi nu totdeauna suntem în măsură să-l primim. Când o apă se revarsă puternic, orice vas, cât de mare ar fi, dacă stă deschis, [dacă stă] cu toată deschiderea lui spre curentul apei care vine, el se umple deplin. Dar dacă stă înclinat, se umple numai în măsura în care stă și poate primi apa care se revarsă. Dacă stă însă cu partea închisă înspre curent, poate să vină oricât de mari valuri și de multe, el tot gol va rămâne.

Asta este și atitudinea noastră față de adevăr: nu totdeauna suntem deschiși cu toată ființa noastră spre a primi lumina, puterea șuvoaielor apelor vii care vin permanent din Hristos spre noi. Prin Duhul Sfânt, se revarsă peste toți ai Lui, permanent, șuvoaiele de har, cum este scris. Dar ce stare tristă au cele mai multe dintre vasele sufletelor noastre... În loc să stăm cu toată deschiderea noastră spre șuvoi, ca să primim și să ne umplem de binecuvântările lui Dumnezeu, de cele mai multe ori apele harului Său, apele vii trec nefolositor pe lângă noi, fiindcă inimile noastre nu sunt deschise; mințile noastre nu sunt deschise. Și astfel în zadar se revarsă, cum în zadar s-ar revărsa un fluviu întreg peste un vas întors și închis. În el nu va intra nimic. Dar ce binecuvântat se umple toate vasele - după capacitatea lor - dacă stau deschise spre șuvoaiele care se revarsă!

La fel sunt și inimile noastre. De câte ori stăm și noi în mijlocul revărsărilor harului lui Dumnezeu, dar nu ne-alegem cu nimic. Și câți ani nu ne-am ales cu nimic, pentru că inimile noastre erau închise, pentru că urechile noastre erau închise, pentru că mintea noastră, priceperea noastră, atenția noastră era închisă. Eram străini, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Aduceți-vă aminte că în vremea aceea erați străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde, fără Hristos, fără Dumnezeu”. Pentru că noi eram închiși față de Dumnezeu, nu pentru că El a fost închis față de noi. Noi am fost închiși față de El. „Iată, stau la ușă și bat” este un cuvânt spus nu numai pentru cei care își au inima închisă de păcat și care sunt încă într-o stare de păcat, neîntorși la Dumnezeu și nenăscuți din nou; ci de cele mai multe ori aceasta este o realitate tristă care se petrece chiar și cu cei care spun că s-au întors la Dumnezeu și s-au hotărât pentru El. Mântuitorul nostru dorește să ne umple de viață. El a spus așa: „Eu am venit ca oile Mele să aibă viață și s-o aibă din belșug”. Nu o viață numai de azi pe mâine, o viață de pe o clipă pe alta, o existență slăbănoagă, neputincioasă, fără rod, fără vlagă, fără entuziasm, fără căldură, fără nimic. Ci a venit să ne aducă o existență plină de putere, ca un șuvoi de apă care mișcă tot ce întâlnește, care mătură tot ce întâlnește, care dă viață peste tot ce întâlnește. Așa este viața din Hristos. Așa trebuie să fim noi: înflăcărați pentru Dumnezeu, niște oameni plini de entuziasm, niște oameni plini de credință și de râvnă pentru Dumnezeu. Un astfel de credincios vrea Dumnezeu. Astfel de credincioși vrea Dumnezeu. Așa vrea El să ne vadă - și El, și lumea - că suntem cu Hristos.

Ce trist este că foarte mulți dintre noi suntem așa că avem o viață... abia supraviețuim. Nu trăim, [dar] suntem încă pe poziția de a nu fi morți de tot. Noi atunci nu avem o viață din belșug, nici o bucurie din belșug, nici o nădejde din belșug. Și atunci nu vom avea nici roade din belșug. Un om credincios, un tânăr credincios, un frate credincios, la orice vârstă ar fi... (credința niciodată nu îmbătrânește, Evanghelia niciodată nu-i bătrână; nădejdea și iubirea din Dumnezeu niciodată nu îmbătrânesc. Pentru acestea nu există perioade de îmbătrânire și de inactivitate.) Pentru un credincios adevărat, Cuvântul lui Dumnezeu spune: „El merge mereu crescând”; sau: „El este până la bătrânețe plin de suc și verde”. Acesta este un adevăr pe care Dumnezeu îl împlinește față de toți cei care cred și s-au alipit de El și care sunt altoiți cu adevărat în butucul viței, în butucul viei binecuvântate despre care spune Mântuitorul că este El.

(...) [Am vrut să discutăm împreună] câteva cuvinte în legătură cu aceste adevăruri de viață și aceste condiții de mântuire pentru fiecare dintre noi. (...) Evanghelia Domnului nu este o carte care privește numai o anumită categorie de oameni, un anumit sex sau o anumită vârstă, sau o anumită stare socială, sau o anumită culoare. Ci este la fel de plină de viață și plină de putere, plină de lumină pentru fiecare dintre noi, de orice vârstă, din orice neam, de orice stare, de orice situație, de orice condiție. În ea găsim cu toții adevărurile mântuirii noastre și condițiile acestei mântuiri.

Cine crede și trăiește potrivit Cuvântului lui Dumnezeu are viață. Cine nu, nu. De orice vârstă, din orice loc, din orice timp, cine ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, acela are prin această ascultare lumina. Prin această lumină, adevărul. Prin acest adevăr, direcția, condiția, ajutorul, îndrumarea. Și prin acestea apoi, puterea Duhului Sfânt în realizarea acestor cerințe. Iar la capătul lor îl așteaptă viața veșnică.

Fericit cine ascultă acest Cuvânt al lui Dumnezeu la orice vârstă, din orice loc, pentru că mântuirea este la fel de scumpă pentru toți și osânda este la fel de grea pentru toți. Primirea Cuvântului lui Dumnezeu este împreunată cu aceleași binecuvântări pentru toți. Neprimirea, respingerea Cuvântului lui Dumnezeu este unită cu aceeași răspundere și aceeași osândă pentru toți, indiferent de ce vârstă, de ce sex, de ce condiție, de ce pregătire are fiecare. De aceea Mântuitorul n-a scris în Evanghelia Sa învățături speciale pentru femei ori speciale pentru copii sau speciale pentru neînvățați, sau speciale pentru învățați. El a spus: „Dacă vrea cineva să vină după Mine” - la orice vârstă, din orice neam, din orice stare socială, de orice nivel de pregătire - aceluia i se cere, fiecăruia, „să se lepede de sine”, adică să se nască din nou, să se hotărască pentru Domnul, să înceapă o viață nouă cu El și apoi să-L urmeze așa cum a spus El. Luându-și crucea lui în fiecare zi, să meargă pe urmele Mântuitorului. Și făgăduința este aceasta: „Și unde voi fi Eu, va fi și ucenicul Meu”.

În Evanghelie, în viața de credință, în Biserica Domnului au fost apoi, în decursul veacurilor și până astăzi, oameni de orice vârstă, oameni din orice loc care au ascultat. Și unii au fost copii, alții tineri, alții bărbați, alții bătrâni. La orice vârstă însă, când harul lui Dumnezeu l-a chemat pe cineva, iar el a vrut să asculte, s-a produs în viața sufletului care a ascultat de Dumnezeu aceeași transformare mântuitoare: nașterea din nou. Și apoi a urmat aceeași fericită umblare pe urmele Mântuitorului, împreunată pe pământ, desigur, și cu prigoniri, și cu jertfe, și cu suferințe, cu post, cu răbdare, cu batjocuri, cu necazuri, cu lipsuri... Dar la capăt a fost încununată cu aceeași răsplătire slăvită: mântuirea veșnică.

Sufletul n-are vârstă. Trupul are vârstă. Sufletele noastre sunt veșnice și ceea ce este veșnic n-are vârstă. El este etern. De aceea, la orice vârstă trupească se întoarce omul la Dumnezeu, sufletul lui nemuritor intră în contact cu puterea și cu harul lui Dumnezeu care îl transformă fericit. Și atunci sufletul va fi binecuvântat în veci, începând de pe pământ, de la orice vârstă trupească. Pentru că suntem așa de trecători, nici o vârstă nu durează decât așa de puțin! Să țină oricât, o viață pământească este totuși atât de scurtă! Sufletul însă, nemuritor fiind, are totdeauna moștenirea și făgăduința vieții veșnice, dacă ascultă de Dumnezeu; sau a pedepsei veșnice. În orice caz, el are existența veșnică fie în viață, fie în osândă.

De aceea, mântuirea - care este la fel pentru toți - aduce același rod în viața oricărui om, de la orice vârstă. Dar binecuvântat este acela care vine la Domnul de tânăr, pentru că el, aflând adevărurile acestea mari și Sfinte, pe măsură ce înaintează în experiențele sale cu Dumnezeu, cunoștințele sale se îmbogățesc și meritele sale se adună tot mai multe și mai frumoase. Iar aceasta contează foarte mult pentru fiecare dintre noi.

Eu sunt fericit când văd venind la Domnul, în orice vreme, pe oricine. Dar sunt nespus mai fericit când văd venind la Domnul tineri. Pentru că aceștia vor avea viața înainte. Bătrânii au viața înapoi. Odată ce viața ai trăit-o (desigur, e mare lucru că omul își mântuiește propriul său suflet), dar la capătul vârstei sale pământești prea puțin mai poate face pentru alții. Însă când de tânăr vine cineva la Dumnezeu, el are viața înainte. Și va avea și condiții, și va avea și ocazii, și va avea și putere, și va avea și har de la Dumnezeu mult mai mult, dacă, pe lângă mântuirea sa proprie, va putea ajuta la mântuirea multora. Iar aceasta contează... La răsplata cea mare a lut Dumnezeu vor fi binecuvântați și răsplătiți toți cei care, după ce au câștigat propria lor mântuire, i-au mai ajutat și pe alții să ajungă să și-o găsească.

Îmi aduc aminte când am fost prima dată la Sibiu. Aveam abia 19 ani, când Părintele Iosif mi-a dat un tablou frumos, să-l am amintire de la el.

L-am și pus pe coperta primei cărți de poezii pe care am tipărit-o în 1935, La Golgota. Și tabloul acesta înfățișa un tânăr scăpat dintr-un naufragiu de pe mare, dintr-o corabie care se sfărma. Scăpat din valuri, pe o stâncă, s-a agățat de o cruce. În mijlocul valurilor era o stâncă în formă de cruce, de care acest suflet salvat se agăța. Și mi-a spus atunci părintele: „Tu ai fost un mântuit al lui Dumnezeu... izbăvit din valurile lumii și pierzării prin harul Său cel Sfânt. Ține-te strâns de Stânca aceasta care este Hristos”.

Mai târziu, după doi ani, când de-acuma eram angajat puternic în lucrarea de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu... (eram cot la cot, lucrând cu el în redacție pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. Gazeta se tipărea în zece mii de exemplare. Se tipăreau cărți în mii și zeci de mii de exemplare. Lucrarea de răspândire a Evangheliei cuprinsese lumea întreagă. Aveam abonați și în Noua Zeelandă, și în Congo, și în Brazilia, și în Canada, și în Statele Unite. Și în America Latină erau cititori ai gazetelor noastre, frați din Oastea Domnului cărora, săptămână de săptămână, le trimiteam cu miile exemplare din Cuvântul lui Dumnezeu.) ...Atunci părintele mi-a dat... zice: „Acuma îți dau urmarea celuilalt tablou”, un alt tablou, care închipuia... (...)

Între îmbărbătările pe care Mântuitorul le-a lăsat ucenicilor Săi în seara Cinei de Taină, când trebuia să Se despartă de ei, sunt cuprinse o mulțime de făgăduințe binecuvântate. Începând de la Ioan capitolele 13, 14, 15, 16 și încheind cu capitolul 17, pe toate aceste sfătuiri și îndemnuri, și făgăduințe binecuvântate, Mântuitorul a căutat să le întipărească în inima și-n gândul ucenicilor Săi pentru totdeauna, în vederea luptelor grele pe care urma să le ducă și ei apoi, singuri, începând din seara aceea.

[Dar vorbindu-le despre ele, întristarea] le-a tulburat inima. Mântuitorul a văzut lucrul acesta. Și știți cum se întâmplă? După trecerea unei grele și mari întâmplări, uităm tot ce s-a petrecut înainte. După aceea nu ne mai aducem aminte de tot ce s-a petrecut înainte. Cel puțin, în timpul imediat aproape. Pentru că puternica întâmplare (cum a fost cu prinderea Mântuitorului, cu judecarea Lui, cu răstignirea Lui) care le-a zguduit așa de adânc sufletele i-a făcut să uite tot ce le-a spus Mântuitorul. Dar Duhul Sfânt... Duhul Sfânt le-a adus aminte toate cuvintele, după promisiunea Domnului. El i-a învățat apoi în toate lucrurile și i-a călăuzit în toate, apărându-i și mângâindu-i în toate încercările lor.

Și de atunci și până astăzi, lucrarea Duhului Sfânt se desfășoară așa în noi. În tot ceea ce avem putere și bucurie, și lumină, și unitate, și fericire în mijlocul nostru este lucrarea puternică a Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt ne-a făcut să ne întâlnim în această seară. Duhul Sfânt ne-a trimis cuvintele Sale. Tot ceea ce auzim este îndemnul Duhului Sfânt. Și simțim că este îndemnul Lui, pentru că și încredințarea conștiinței noastre ne spune la fel.

Și dacă acest lucru este adevărat, atunci toate aceste cuvinte sunt pentru noi lumină și putere pentru slăvirea voii lui Dumnezeu, pentru împlinirea datoriei pe care Dumnezeu ne-a trasat-o fiecăruia dintre noi. Pentru că este scris: „Dumnezeu ne-a mântuit în Hristos pentru faptele bune pe care le-a pregătit El mai dinainte să umblăm în ele”. Și dacă El a pregătit mai dinainte faptele în care să umblăm (a pregătit Lucrarea Oastei în care să Îl aflăm pe El; a pregătit frații cu care să colaborăm împreună; a pregătit Cuvântul Său, învățătura Sa pe care s-o primim; lucrarea credinței Sale pe care s-o credem, prin care să simțim că suntem fericiți și pe care trebuie s-o apărăm și s-o propovăduim cu toată puterea noastră), dacă toate acestea sunt pregătite de Dumnezeu mai dinainte - că noi le-am găsit deja așa -, atunci înseamnă că ele sunt lucrarea lui Dumnezeu, lucrarea voii lui Dumnezeu, la care noi trebuie să ținem din toată inima, dacă dorim să ne mântuim pe noi și pe cei pe care îi iubim și care sunt împreună cu noi.

De aceea, după măsura puterii noastre, să umblăm călăuziți de Duhul Sfânt. Să ne dăm toate silințele să ne golim inima de tot ceea ce este fire pământească și să ne lepădăm de tot ceea ce este păcat - și văzut, și ascuns - în noi. Să ne depărtăm și de păcatele trupești, care sunt faptele firii pământești; și sunt cunoscute, și sunt arătate în epistolele Sfântului Pavel ca și în versetele Sfintei Evanghelii. Și să ne despărțim și să ne lepădăm și de ispitele sufletești, care sunt: slava lumii, dorința după locuri înalte, dorința de a fi priviți în ochii lumii cu o înfățișare deosebită și cu o valoare deosebită. Și să ne ferim și de păcatele duhovnicești, care sunt abaterea spre învățăturile străine și duhurile dezbinătoare ale altor credințe. Dacă noi ne vom păzi de aceste trei feluri de ispite, puterea Duhului Sfânt va rămâne peste noi. Călăuzirea Lui va fi neîmpiedicată în viața noastră și toate roadele noastre vor fi roadele Duhului Sfânt și spre slava lui Dumnezeu, și spre mântuirea noastră, și spre bucuria celor în mijlocul cărora Dumnezeu ne-a așezat să trăim.

Deci, dacă umblăm călăuziți de Duhul, atunci vom fi totdeauna plini de roadele Duhului Sfânt. Atunci vom birui totdeauna pornirile celorlalte duhuri străine și ne va fi lucrarea [sub privirile] Domnului, în lumina ascultării de El și în binecuvântarea Lui totdeauna.

Iată ce am vrut să nu uităm niciodată. Lucrarea Duhului Sfânt, pe Care Dumnezeu ni L-a trimis, este aceasta. Și fiindcă Domnul ne-a chemat la părtășia cu El prin roadele Duhului și prin umblarea Duhului, și prin trăirea în Duhul Sfânt, să căutăm să păstrăm Duhul lui Dumnezeu într-o inimă ascultătoare și smerită și să umblăm să ascultăm toate îndemnurile Duhului Sfânt. Îndemnurile Duhului Sfânt sunt, în chip deosebit, cele trei: citirea și meditarea Cuvântului sfânt, îndemnul la rugăciune și iubirea frățească. Prin aceste trei mijloace, Dumnezeu ne va păzi inima, ne va păzi viața și ne va ajuta să aducem roade binecuvântate și folositoare Lui pe pământ și spre mântuirea noastră în Împărăția Lui; spre slava Sa și spre propășirea cauzei Sale.

Dacă umblăm călăuziți de Duhul Sfânt, atunci ne vom sili să împlinim cu scumpătate, zilnic, aceste trei lucruri: datoria față de Cuvântul lui Dumnezeu, datoria față de rugăciune și datoria față de frați. Prin aceste trei mijloace, Duhul Sfânt va lucra în noi o viață sfântă și ne va ajuta apoi ca, în mijlocul lumii, să putem trăi o viață spre slava lui Dumnezeu.

Din toată inima ne rugăm Domnului să ne dăruiască totdeauna Duhul Sfânt, pentru ca prin îndemnul Lui binecuvântat să umblăm numai pe căile plăcute Lui și să aducem numai roadele plăcute Lui, pentru ca și în viața noastră, și la sfârșitul vieții noastre, Lucrarea în care ne-a așezat El să rămână curată celor care vin după noi; și astfel și ei să fie binecuvântați și vase alese în slujba Sfântului Duh, Care, împreună cu Tatăl și cu Fiul, să fie binecuvântat în veci. Amin.