Recunoștința

(...) Am dorit foarte mult să observăm în chip deosebit ce adâncă legătură este între cântarea aceasta și tot ce ne-a spus fratele Gicu. Este în cântarea aceasta istoria zbuciumată a Părintelui Iosif, istoria zbuciumată a Lucrării Oastei, a vieții și a luptelor pe care le-a dus ea. E o așa de adâncă împletire între destinele acestea atât de minunate...

Întâi a fost omul, apoi a fost lucrarea și apoi a fost istoria,

Dumnezeu, când avea în vedere să creeze un popor, l-a creat pe Avraam. Din Avraam s-a născut un popor minunat și din poporul acesta s-a născut o istorie minunată.

Dumnezeu a avut în vedere mântuirea neamului nostru; l-a creat pe Părintele Iosif. Ați auzit din tinerețea lui, cât zbucium și câte lupte a avut. Ceea ce a spus fratele Gicu e numai o mică, o foarte mică parte din istoria zbuciumată a tinereții Părintelui Iosif. Dar toate aceste lucruri erau cu un plan minunat alcătuite de Dumnezeu. Și noi, în Ziua Recunoștinței, nu trebuie să uităm recunoștința față de Dumnezeu pentru oamenii minunați pe care ni i-a creat și ni i-a adus tocmai ca să ne poată aduce prin ei mesajul mântuirii și binecuvântărilor de care noi ne împărtășim acum.

Cum bine a spus fratele Gicu, toate sufletele noastre, toate bucuriile noastre, toate lacrimile noastre, toate luptele noastre, toate speranțele noastre erau la început în inima lui și în viața lui. Noi suntem o părticică din ceea ce a pus Dumnezeu atât de uriaș în inima acestui om mare și Sfânt pentru care încă nu găsim dimensiuni, omenește vorbind, ci numai așa cum a spus fratele Gicu: când cel din urmă suflet mântuit de Dumnezeu prin această Lucrare - izvorâtă și adusă în mijlocul nostru prin acest om -, când cel din urmă om va intra în veșnicie și se vor cântări toate valorile acestea și toate uriașele jertfe de lacrimi și de lupte care s-au dus pentru ca să poată fi aduși oamenii aceștia la Dumnezeu, [atunci] se va vedea într-adevăr ce mare om a fost omul acesta mic care a trecut printre noi cu o statură mai mică decât a oricăruia dintre noi și care, când a trecut în veșnicie, avea 33 de kilograme.

Îl purtam pe mâini cu ușurință. Însă erau atâtea răni pe trupul lui, că nu știam de unde să-l prindem când trebuia să-l schimbăm de pe un pat pe altul sau să-l primenim, sau să-l pansăm.

O astfel de viață uriașă în care a încăput atâta putere și atâta suferință nimeni pe pământ, afară de Domnul, nu este în stare să poată să o arate.

De aceea, [în] puținele cuvinte care s-au spus despre activitatea lui de la început, despre luptele duse de el încă din copilărie - și de părinții lui, și de mama lui - și despre sacrificiile prin care a trecut acest om, este așa de puțin spus și s-a putut spune așa de puțin. Despre omul acesta se va scrie nu numai o carte, nu zece... Cine știe câte cărți minunate se vor scrie, pentru că lucrările minunate pe care Dumnezeu le va desfășura în viitor prin această operă creată de el și prin el vor continua să îmbogățească tot ceea ce este frumos în viața noastră.

Dacă noi acum ne bucurăm de cântări atât de minunate, de meditații atât de frumoase, de lucruri atât de noi și minunate descoperite pentru prima dată în istoria poporului nostru, în cantitate și în calitate atât de minunată, este pentru că acest om a înțeles voia lui Dumnezeu și s-a identificat deplin cu ea. A simțit că cel care e ales de Dumnezeu pentru o lucrare uriașă trebuie să treacă prin suferințe. De suferință nu a putut fi scutit de la început. Povestea Titus, copilul lui, din cele spuse de mama și de ceilalți de după el, că părintele a învățat a doua oară să umble, la vârsta de 4 ani. Suferise atât de mult în primii anișori din viață. Mai târziu, bolnav de o boală foarte grea, Dumnezeu l-a salvat cu ajutorul mamei lui de-a doua, care și-a dat toate silințele să-l ducă pe la toți doctorii mai cunoscuți de atunci (...)

Dacă cei din jurul lui au văzut cât de mult suferea, cât de mult trebuie să fi suferit el însuși, nu numai durerile fizice, ci mai ales durerile sufletești. În această uriașă cantitate de dureri, Dumnezeu a făcut să se curățească, să se desăvârșească, să se înnobileze, să fie pregătit sufletul acesta mare prin care Dumnezeu să poată face o lucrare așa minunată. Dumnezeu nu primește jertfe murdare. Ca să primească o jertfă, trebuie s-o curățească și s-o sfințească desăvârșit. Și cel mai ceresc și mai divin mijloc prin care Dumnezeu curățește jertfele pe care vrea să le primească e suferința. Cât a suferit Fiul Său pentru ca să poată aduce o Jertfă pe măsura cerinței și pe măsura numărului de răscumpărați pe care trebuia să-i mântuiască în fața lui Dumnezeul

De aceea toți oamenii aleși de Dumnezeu n-au putut fi scutiți de suferință. Nimeni nu poate scuti pe un ales al lui Dumnezeu de suferința cea grea care trebuie să i se întâmple și prin care trebuie să fie curățit. Mijlocul prin care Dumnezeu curăță jertfele pe care le primește este focul. Când citim noi în Vechiul Testament, ne cutremurăm cât foc a cerut Dumnezeu ca să poată fi curățite jertfele pe care le putea primi. Arderea de tot, în sens duhovnicesc, vorbește despre totala suferință pe care trebuie să o aducă o viață și un suflet care trebuie să fie apt, vrednic să fie primit de Dumnezeu nu numai pentru încredințarea unui mesaj divin și unic, ci și pentru a aduce această jertfă - după ce și-a plătit păcatele sale - pentru păcatele poporului la care îl trimite Dumnezeu.

Orice om trimis de Dumnezeu într-o slujbă sfântă va trebui să treacă prin suferință. În suferința sa, el nu ispășește totdeauna păcat. În suferință este purificarea lui, curățirea lui, sfințirea lui pentru ca slujba pe care i-o poate primi Dumnezeu și pe care i-o poate încredința Dumnezeu să poată fi făcută într-un chip vrednic. Dacă Dumnezeu a ales un copil pentru slava Lui și pentru slujba Lui, nimeni nu-l poate scuti pe copilul acesta, pe tânărul acesta, pe bărbatul acesta sau pe bătrânul acesta de suferință. Dumnezeu a ales suferința să purifice uneltele de care Se folosește El.

În lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, suferința este mijlocul prin care El curăță și sfințește lucrările Sale. De ce spune acolo în Vechiul Testament și în Noul Testament - cum spune și la 1 Corinteni 3 Sfântul Apostol Pavel: „Lucrarea fiecăruia va fi trecută prin foc. Focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Lucrătorul însuși va fi trecut prin foc”. Mântuirea prin foc... Când un lucrător e găsit că a construit cu lemn, fân și trestie, lucrarea lui va arde și va arde împreună cu el. Când un lucrător al lui Dumnezeu a construit cu aur, argint și pietre scumpe, adică s-a dovedit un lucrător vrednic de Dumnezeu și înțelegător al condițiilor cerute de Dumnezeu, nu numai el însuși va străluci mai minunat trecut prin foc, ci și lucrarea lui.

Iată, noi vedem ce foc a trecut peste Părintele Iosif și peste lucrarea pe care a făcut-o el. Ce minunat a ieșit din acest foc lucrarea părintelui, Lucrarea lui Dumnezeu! Ce condiții minunate, ce creații minunate, ce suflete minunate, ce adunări minunate, ce opere minunate au ieșit din focul suferinței prin care Dumnezeu a trecut Lucrarea aceasta! Părintele Iosif însuși, trecut prin focul suferinței, iată ce minunat strălucește și va străluci. Noi nu-l vedem, suntem prea aproape încă de el. Și muntele nu-l vezi din apropierea lui cât de minunat este. Va trebui să treacă poate secole până când se va vedea cât de minunat și cât de mare a fost omul acesta care a trecut prin suferință. Dumnezeu l-a sfințit prin suferință și pe el, și lucrarea lui. Și iată ce frumos, după cincizeci de ani și atâția ani de jertfe, de suferințe și de încercări, ce minunat strălucește Lucrarea lui Dumnezeu! Și va străluci în viitor. Pentru că focul prin care a trecut și focul prin care va trece mereu va curăți valori, va curăți opere, va curăți lucrări minunate și va curăți suflete. Dumnezeu va construi, poate, cea mai minunată parte a Bisericii sfârșitului...

Mulțumim lui Dumnezeu pentru toate acestea! Și să nu ne pară nouă greu când ascultăm lucruri pe care acuma încă nu le putem înțelege pe deplin. În toate aceste lucruri - care de puține ori au fost înțelese când a fost vremea lor -, sunt niște adevăruri care vor străluci mereu mai frumos. Și voi, cei tineri. care ascultați acum aceste amănunte sporadice și în rezumat despre viața și istoria acestui om și a acestei Lucrări, cu timpul, trecând prin experiențele prin care Dumnezeu vă va trece și pe voi, veți ajunge să vă dați seama și mai adânc, și mai frumos ce mare și minunată Lucrare este aceasta, Oastea Domnului, în care Dumnezeu ne-a făcut și nouă parte și har să ajun. gem s-o cunoaștem și să participăm la ea.

În Ziua Recunoștinței, pentru multe trebuie să-I mulțumim noi lui Dumnezeu.

Trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru faptul că noi înșine am fost aleși de El și chemați să facem parte din această minunată Lucrare; să-L cunoaștem pe Dumnezeu și să avem această părtășie Sfântă cu El. Și cunoscându-L pe Domnul în felul acesta minunat, să avem parte de această cunoaștere într-o Lucrare minunată, nespus de minunată, cum poate că alta nu-i pe pământ. Și odată ce am cunoscut această Lucrare, am văzut și ni s-au deschis ochii, și vedem toate celelalte minuni și binecuvântări ale lui Dumnezeu făcute pentru noi.

Vedem cât de mare lucru este că Dumnezeu a făcut să ne naștem noi din niște părinți credincioși, care L-au cunoscut pe Dumnezeu și care și pe noi ne-au învățat să-L cunoaștem, de la cele dintâi cuvințele pe care le-am putut rosti cu gurița noastră mică și cu ochii noștri mirați. Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru mama care ne-a împreunat cele trei degetuțe și ne-a zis: „Roagă-te în numele Tatălui, dragul mamei”. Mulțumim lui Dumnezeu pentru tata care ne-a [făcut de] cunoscut și ne-a pus în mână Biblia - Cuvântul lui Dumnezeu. Să-I mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat apoi, la vreme potrivită, frați, adunări minunate, cuvântul cunoașterii, binecuvântările pe care le-am primit.

Să-I mulțumim lui Dumnezeu apoi că... la timp potrivit, când a trebuit să se împlinească și față de noi făgăduința Domnului că nu-i bine să fie omul singur, ne-a găsit o soție binecuvântată sau un soț binecuvântat cu care am simțit că suntem una și putem fi una pentru totdeauna, împlinind astfel cele mai adânci trebuințe ale ființei noastre.

Mulțumim lui Dumnezeu apoi pentru copiii binecuvântați - trupești sau sufletești - pe care ni i-a dat. Pentru clipele minunate pe care le-am avut... Pe toate acestea nu le-am fi avut fără această Lucrare binecuvântată, fără acest mare har al lui Dumnezeu pentru care trebuie să-I fim veșnic recunoscători.

În Ziua Recunoștinței, să nu uităm nici una din binefacerile lui Dumnezeu. Am citit în Psalmul 103 acest îndemn: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul și nu uita nici una din binefacerile Lui”. Să nu uităm nici una. Marea binefacere [a fost] când El S-a dat pe Sine însuși pentru răscumpărarea și mântuirea noastră. După ce ne-a înfiat prin Jertfa Lui, din străini și depărtați cum eram, ne-a înfrățit cu toți cei care Îl caută pe Dumnezeu dintr-o inimă curată. Ce minunată binecuvântare pentru Dumnezeu este frățietatea asta scumpă în care noi am gustat și am trăit momente cerești!

În seara aceasta aici, m-am uitat cu lacrimi la fiecare dintre sufletele cu care ne-a înconjurat Dumnezeu. Și m-am uitat peste toată țara noastră... câte multe sute de mii de frați avem și surori care cu dragoste se gândesc la noi, se roagă pentru noi! Și cu aceeași dragoste ne gândim și noi la ei și ne rugăm pentru ei. Și nu numai aici. Ba în toată lumea aceasta, în toate continentele lumii avem atât de mulți frați.

Acum câteva zile am primit un telefon de departe și a spus: „Voi nu vă dați seama cât de mult sunteți iubiți în lumea întreagă! Vestea despre dragostea voastră și despre credința voastră a străbătut până la marginile pământului. Să-I mulțumiți lui Dumnezeu și să vă purtați într-un chip vrednic de toată această cinste și de toată această veste pe care Dumnezeu a dus-o despre Oastea Domnului în lumea întreagă. Ne gândim la voi, am organizat ceasuri de rugăciune împreună pentru voi...”.

Cât de mult trebuie să-I mulțumim noi lui Dumnezeu pentru această binecuvântare! Suflete din lumea întreagă cântă cântările noastre, se gândesc cu drag la noi, se roagă pentru noi și capătă putere să rămână, să stea tari și să lupte și ei în credință, în necazurile în care se găsesc ei, prin tăria și răbdarea, și statornicia noastră aici.

Iată pentru câte trebuie să-I mulțumim noi lui Dumnezeu și de câte trebuie să ne aducem aminte în rugăciunea noastră de mulțumire și de recunoștință într-o zi ca asta.

Încheiem o toamnă... Cu septembrie, de fapt, începe Anul Nou bisericesc. Noi suntem la începutul unui An Nou. Privind peste anul care a trecut, câte motive avem să-I mulțumim lui Dumnezeu! Câte adunări frumoase am avut! Câte nunți frumoase la care am participat! Câte suflete s-au întors la Dumnezeu, câte legăminte s-au făcut, câți tineri minunați s-au întors și s-au hotărât pentru Dumnezeu, câte suflete de jertfă și rugăciune au dovedit bunăvoință și binecuvântare. Noi nu putem... numai Domnul, Care știe tot ce se face în ascuns, știe să numere și să cântărească câte lacrimi de dragoste, de rugăciune, de dor și de iubire pentru Hristos au curs în anul care a trecut, pentru slava Domnului, pentru izbânda Lucrării, pentru bucuriile noastre.

Noi mulțumim lui Dumnezeu pentru atâtea binecuvântări pe care le-am avut. Au fost adunări dezbinate, tulburate, suflete răvășite și depărtate unele de altele... și noi am trăit minunea [împăcării lor] cu lacrimi și cu îmbrățișări cum nu s-au mai văzut de ani buni. Și pentru pacea și bucuria dintre frați, dintre adunările frățești. Pentru atâtea suflete noi care s-au predat Domnului la nunțile noastre, la întâlnirile noastre, la bucuriile noastre, cât de adânc trebuie să-I fim noi recunoscători lui Dumnezeu! Câte rugăciuni ne-a ascultat... Au fost copiii noștri sau soțiile noastre, sau frații noștri bolnavi, pe moarte; ne-am rugat și Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunea și i-a izbăvit. Câte binefaceri avem noi din partea Domnului, să nu uităm nici una din ele cum spune Cuvântul.

Iertarea păcatelor, vindecarea bolilor noastre, întoarcerea sufletelor pierdute, bucuriile adunărilor noastre slobode, răspândirea Cuvântului puternic al lui Dumnezeu, cântările noastre noi, sufletele, talentele tinere de creatori tineri, cărțile noaste minunate, Cuvântul lui Dumnezeu - Biblia - pe care-l avem, adunările acestea și toate binefacerile acestea cât de mult ne obligă pe noi să fim recunoscători!

Dați-vă silința și meritați binecuvântările lui Dumnezeu! Prețuiți Lucrarea în care v-a adus Domnul. Iubiți pe frați, iubiți adunarea, căutați adunarea, nu părăsiți adunarea, rugați-vă pentru adunare... Iertați pe toți cei care greșesc și întoarceți-i pe toți cei care mai pot fi salvați!

Folosiți bine Cuvântul lui Dumnezeu și fiecare zi! Folosiți genunchii, folosiți lacrimile, folosiți glasul adânc și tăcerea inimii, și focul dragostei din suflet pentru rugăciunea pentru frați, pentru propășirea adunării, pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ridicarea de suflete noi și hotărâte pentru Dumnezeu. Pentru ca la anul sau la anii când vom mai putea din nou să îngenunchem în fața Domnului într-o sărbătoare de recunoștință, să-I mulțumim și să-I mulțumim pentru alte și alte noi minuni și noi rugăciuni pe care ni le-a ascultat.

Dați-vă toate silințele să-L iubiți pe Dumnezeu, să-i iubiți pe frați, să iubiți Cuvântul lui Dumnezeu, să iubiți rugăciunea, să iubiți adunarea și să căutați să faceți totul pentru slava și lauda Numelui Domnului și pentru mântuirea semenilor noștri.

Nu uitați recunoștința, după cum am citit de la început din Cărările înțelepciunii. Nu uitați recunoștința pentru toți cei care v-au făcut bine. Recunoștința față de părinții trupești, față de frații și surorile noastre mai bătrâni, față de toți cei prin care Domnul ne-a făcut bine (...), față de un medic care ne-a făcut o operație și ne-a salvat de-o boală, de-un microb, de-o durere, de-un necaz. Față de cineva care s-a rugat pentru noi și ne-a ajutat într-o stare de ispitire și într-o stare de cădere. Față de oricine ne-a spus chiar și numai un cuvânt.

Față de toți oamenii să ne simțim datori, în privința aceasta, pentru tot binele pe care ni-l face Dumnezeu că trăim în mijlocul lor.

Noi trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu în chip deosebit, de fiecare dată, pentru fiecare binecuvântare; și să nu uităm nici una din binefacerile lui Dumnezeu și din binefacerile semenilor noștri. Să ne iubim soții, să ne iubim soțiile, să ne iubim copiii, să ne iubim frații, vecinii, prietenii, rudeniile, colegii... pe toți oamenii, așa cum ne-a poruncit Domnul să ne iubim unii pe alții și să căutăm să facem bine tuturor. Aceasta va fi din partea noastră un act de recunoștință și de mulțumire către Dumnezeu.

Să-I mulțumim Domnului pentru casele și familiile în care Cuvântul Domnului este primit și iubit. În această casă am sărbătorit acum, mi se pare, a cincea oară, această zi de mulțumire și recunoștință. Și în multe alte case am avut astfel de prilejuri sărbătorești în care, chiar dacă n-am sărbătorit în chip deosebit o zi ca asta, de fiecare dată ne-am ridicat spre ceruri ochii înlăcrimați de recunoștință pentru aceia care au deschis o ușă întâi în inima lor și apoi în casa lor și în curtea lor pentru Cuvântul și pentru copiii lui Dumnezeu.

Ne rugăm de fiecare dată pentru toate casele și inimile care ne primesc în Numele Domnului. Să nu uităm recunoștința pentru Cuvântul lui Dumnezeu scris, de care am avut atâta folos și atâtea bucurii duhovnicești. Să ne rugăm Domnului pentru cei prin care primim acest Cuvânt. Pentru cei care creează, pentru cei care scriu, pentru cei care [transmit] cuvântul scris.

Să ne rugăm mereu pentru aceasta, pentru că e din ce în ce tot mai multă nevoie de cuvântul scris; Cuvântul lui Dumnezeu scris, în mijlocul acestei lumi care cunoaște scrisul, dar nu cunoaște Cuvântul lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru aceasta și să-I mulțumim lui Dumnezeu, pentru că noi înșine avem atât de minunat acest cuvânt sub forma Bibliei, sub forma cărților noaste de cântări, de meditații sau de învățătură. Să le știm folosi și să le știm prețui, rugându-ne pentru înmulțirea și răspândirea lor, pentru ca [așa] cum noi am primit atâtea binecuvântări în felul acesta, să li se îngăduie și altora condițiile să poată avea [acest Cuvânt] cum l-am avut și cum îl avem și noi.

În sărbătoarea recunoștinței, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru Părintele Iosif. Pentru acei mari și minunați oameni ai lui Dumnezeu care au fost înaintașii noștri și care au adus până la noi Cuvântul lui Dumnezeu aici în locul acesta unde era atâta înțelenire și atâta păgânism și străinătate față de Dumnezeu când ei au venit. Nouă ne este ușor acum... avem atâtea cântări, avem atâția frați, avem tradiția unor atât de minunate și frumoase adunări, avem atâtea nunți minunate și acest fel nou în care putem să ne petrecem sufletește. Dar ei, cei care au venit cei dintâi aici, au găsit totul străin și împotrivitor. Să-I mulțumim lui Dumnezeu că am avut înaintași așa de sfinți și vrednici și să nu-i uităm niciodată. Să ne ținem strâns pe linia lor Sfântă și să continuăm și noi în așa fel încât să ne dea Dumnezeu și nouă niște urmași vrednici, care să continue lupta până va veni Domnul să-i răsplătească pe toți cei care au pornit de la început până la sfărșit pe această cale minunată.

În sărbătoarea Recunoștinței să nu-i uităm pe nici unii dintre cei cărora le suntem datori fie noi personal - fiecare în parte -, fie ca grupare, fie ca familie, fie ca generație. Să nu-i uităm niciodată pe cei prin care Dumnezeu ne-a făcut atât de mult bine.

În sărbătoarea Recunoștinței, în ceasurile rugăciunilor de recunoștință și mulțumire, să ne aducem aminte de binefăcătorii noștri și să-L binecuvântăm pe Domnul pentru ei, rugându-ne ca și pe noi Domnul să ne numere în rândul marilor binefăcători pentru care alții să-I mulțumească lui Dumnezeu; și prin pilda vieții noastre, și alții să fie îndemnați să-L iubească și mai mult, să-L slujească mai frumos pe Domnul.

Acestea - cam lungi explicații - am socotit necesar să le aduc pentru întregirea și pentru clarificarea acelor minunate lucruri pe care ni le-a spus fratele Gicu și pe care Îl rugăm pe Domnul să ne ajute să le putem avea odată întregite frumos într-un mănunchi minunat care să ne arate cât mai desăvârșit frumoasa viață și jertfă, și misiune pe care a avut-o acest mare om al lui Dumnezeu pentru care noi și urmașii noștri până în veci va trebui să avem înaintea lui Dumnezeu prețuire, mulțumire și recunoștință. Amin!

Slăvit să fie Domnul!