Hristos cel Înviat

(...) [Îl slăvim pe Dumnezeu ori de câte ori] avem câte o ocazie de-aceasta așa de fericită. Să-L binecuvântăm pe Dumnezeu și să ne adunăm în jurul sfântului Său Cuvânt [care spune] că acolo unde doi sau trei se adună în numele Său, El este în mijlocul lor.

Seara aceasta e o seară mare. Într-o seară ca asta, ucenicii [încă triști] și amărâți, după toate cele ce le văzuseră de-a lungul săptămânii patimilor, erau adunați împreună cu sufletele întristate de durere și cu ochii plini de lacrimi. Ușile erau închise, de frica vrăjmașilor lui Iisus, căci ei gândeau că îndată ce au terminat cu El, le vine rândul și lor.

Cu inimile pline de durere, după ani și ani umblați cu Mântuitorul de-a lungul drumurilor Galileii, Iudeii și Samariei, acum când ei avuseseră atâtea speranțe, văzând-L pe El potolind furtuna, înviind morții, vindecând leproșii, tămăduind bolnavii, ei care văzuseră toate minunile acestea pe Mântuitorul făcându-le, așteptau plini de încredere ultima și cea mai mare minune pe care o va face El. Nu Se va lăsa răstignit pe lemn, ci va face o mare minune, aducând izbăvirea poporului Israel, așa cum era scris despre El.

Cât de departe erau gândurile lor de gândurile lui Dumnezeu! Și-atunci, în seara aceasta, după ce Mântuitorul lor fusese răstignit, îngropat, ei stăteau cu ușile încuiate și cu inimile îndurerate, că toată nădejdea lor frumoasă, toate speranțele lor fericite s-au pierdut.

Dar tocmai atunci Dumnezeu le-a adus minunea cea mare.

Într-o seară ca asta, într-o zi ca asta, Mântuitorul, Care înviase, a venit în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!”

Noi poate că suntem mai mulți aici decât erau ei atunci în seara aceea adunați în camera în care erau întristați și necăjiți, fiecare gândindu-se la durerea adâncă din inima sa. Trebuie să se fi gândit apostolii Domnului, pentru ceilalți, care ziseseră: „Doamne, iată că noi am lăsat totul și Te-am urmat. Ce mai primim noi?”, fiecare crezând și așteptând de la Domnul să-i dea pe pământ o răsplată. Mântuitorul le-a spus: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat pentru Mine tată sau mamă, sau copii, sau soție, sau casă, sau avere și să nu primească în lumea aceasta, în veacul acesta de o sută de ori mai mult; iar în veacul viitor, viața veșnică”.

„De o sută de ori mai mult”, le-a spus El. Și ei aveau inima plină de această încredințare. Iar acum, în seara aceasta, a treia zi după patimile Lui, li s-au dus toate nădejdile și toate speranțele lor (...)

În seara aceea atunci, ieșeau spre Emaus doi ucenici. Mergeau triști, spune Cuvântul lui Dumnezeu în Evanghelia după Sfântul Luca, în capitolul 24. Mergeau triști, vorbind cu durere despre El. Nici n-au băgat de seamă până când, între ei doi, apare un al treilea. Nu știau de unde a apărut. Ei dintr-odată L-au văzut lângă ei. Și El i-a întrebat: „Despre ce vorbiți între voi mergând pe drum?”. Ei se uită la El triști: „Tu ești singurul străin în Ierusalim care nu știi ce s-a întâmplat în el în zilele astea? Cum Iisus, marele prooroc al lui Dumnezeu, care a făcut atâtea fapte mari, S-a lăsat prins de mai-marii poporului nostru... răstignit de toți. Noi L-am văzut murind și L-am înmormântat. Și, deși spunea că va învia, iată că astăzi este a treia zi. Ba încă niște femei de ale noastre ne-au pus în uimire, fiindcă, ducându-se la mormânt, au văzut acolo un bărbat, un înger, care le-ar fi spus că El este viu”.(...)

Și Mântuitorul le-a răspuns: „O, puțin credincioșilor și zăbavnici cu inima când este vorba să credeți ce-au scris Scripturile! Oare nu trebuia să pătimească Hristosul? Oare nu trebuia să sufere? Oare nu trebuia să fie omorât? N-ați citit voi în toate Scripturile că din pricina păcatelor voastre El trebuie să moară, ca voi să fiți mântuiți? De ce nu credeți? De ce vă mirați? Și dacă s-au împlinit toate cele pe care le-a spus El cu privire la patimile și la suferințele, și la moartea Sa, de ce nu credeți că a treia zi va învia?”.

Au mers împreună până când au ajuns la casa unde ei trebuia să se oprească. El S-a prefăcut că merge mai departe, să vadă cât de multă dragoste au ei în inima lor și cât de mult vor stărui să vină cu ei. Și ei au zis: „Nu Te duce mai departe. Vino cu noi. Uite că e seară, ziua s-a sfârșit. Vino și rămâi cu noi”. El a intrat.

Ce bine e când simțim în jurul nostru și-n casa noastră, și-n preajma noastră pe Dumnezeu! Sau pe cineva care ni-L poate înfățișa [cu] Duhul Domnului. Să nu dorim îndată să ne despărțim de el. Să nu ne pară nouă plictisitoare și lungă vorbirea prin care ne cheamă la Dumnezeu și ni-L propovăduiește nouă pe Dumnezeu. Să nu ne fie greu să ascultăm mereu chemarea Domnului. Să simțim în inima noastră arzând cuvintele acelea (...). Pentru că acestea sunt adevăratele cuvinte ale vieții veșnice, cum a spus odată Apostolul Petru.

Într-o altă Evanghelie, Mântuitorul vorbise despre Taina Împărtășaniei, Taina (...) hrănirii noastre cu Trupul și Sângele Său.

În Sfânta Evanghelie după Ioan, în capitolul 6, Mântuitorul le spune ucenicilor Săi (erau mai mulți atunci cu El), când a zis: „Dacă cineva nu mănâncă Trupul Meu și nu bea Sângele Meu, acela n-are viață”. Unii dintre cei care erau acolo și care se plictisiseră de vorbirea Lui și nu-și dădeau silințele să înțeleagă miezul adevărului pe care-l mărturisea El, au zis: „Vorbirea aceasta e prea de tot. Cine poate s-o asculte? Cum poate Acesta să spună să mâncăm noi trupul Lui și să bem sângele Lui?”

Ce greu înțeleg oamenii lucrurile lui Dumnezeu... Când aceia, în loc să-L întrebe, în loc să se mire de ce nu înțeleg, în loc să se mustre ei pe ei înșiși: „Cum oare nu înțeleg eu vorbirea aceasta?”... (Vorbește cineva ceasuri întregi lângă mine. Și sunetele cuvintelor trec pe lângă urechile mele ca niște sunete ale unei limbi străine... Nu înțeleg, în inima mea nu pătrund, în capul meu nu pătrund și eu nu înțeleg sunetele clare ale acestor cuvinte.) Și, în loc să întrebe, s-au dus. În loc să întrebe ei atunci: „Doamne Iisuse, da' cum?... Ce înseamnă asta? Trupul Tău și sângele Tău, cum să-l mâncăm noi? Cum Tu ești pâinea care vine din cer și care dă lumii viața, și dacă cineva nu Te mănâncă pe Tine nu are viața? Explică-ne. Noi nu înțelegem”. În loc să întrebe și să aștepte cu răbdare, și să se roage lui Dumnezeu să le deschidă mintea să înțeleagă, ei s-au sculat și s-au dus. Au plecat. Și n-au mai umblat cu El. Șaptezeci de ucenici erau acolo atunci.

Mântuitorul S-a uitat la cei doisprezece și le-a spus: „Voi nu vă duceți?” Doamne, I-au zis ei, unde să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Unde să mergem în altă parte să auzim Cuvântul care ne dă nouă viața și să ne spună nouă calea care ne duce la mântuire? Că nici o altă cale-n lume nu-i, nici un alt cuvânt pe lume nu-i care să ne învioreze pe noi și inimile noastre, să ne deschidă mintea noastră și să simțim dincolo de înțelesul sunetelor vorbirii puterea care stă în vorbirea lor. Atunci Mântuitorul S-a bucurat că totuși erau câțiva care nu se duceau. Totdeauna au mers după Dumnezeu două feluri de oameni: acel fel de oameni care nu s-au poticnit de cuvintele Lui, care nu s-au plictisit de cuvintele Lui, care nu s-au săturat de a-L asculta pe Domnul; și ceilalți, care, neînțelegând de la Domnul prima ascultare a cuvântului, au strâmbat din nas și s-au [gândit]: „Ce pierdem noi vremea aici, în loc să ne ducem să ne distrăm, să stăm în altă parte sau să ne ocupăm de alte lucruri?”. Și au putut să-I întoarcă spatele lui Hristos și să se ducă.

Acești doi ucenici cu care Mântuitorul vorbise pe drum și cu care S-a dus împreună... - și era într-o seară ca asta, era duminica după-masă, duminica seara; (...) tare ar trebui să fiți atenți!... Eu cred că dacă ar fi fost atenți L-ar fi simțit pe Iisus. Fiecare. Pe drumul spre adunare totdeauna te însoțește Iisus. Noi nu venim niciodată singuri, nici nu ne-ntoarcem singuri. Nici nu stăm singuri. De fiecare dată, în mijlocul nostru este Domnul nostru Iisus Hristos.

În seara aceasta trebuie să-L simțim și mai puternic, și mai vibrant, și mai real. Într-o seară ca asta, poate în niște ceasuri ca acestea, Mântuitorul petrecea cu ei. Și, cum se cuvine să-l poftești pe omul care intră la tine în casă seara, să-i pui niște mâncare pe masă, acei ucenici ai Domnului pe care-i însoțise El, așa cum s-a cuvenit, I-au pus pe masă ceva de mâncare. Mântuitorul a luat pâinea și, după obiceiul Lui, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a dat-o. (...)

Ei Îl mai văzuseră pe Mântuitorul binecuvântând pâinea. Și în mijlocul pustiei, după trei zile de foame, Mântuitorul ridicase în fața mulțimii cinci pâinișoare și doi peștișori. Le-a închinat, le-a înfățișat lui Dumnezeu și a zis: „Tată, Sfinte Tată, binecuvântează pâinea”. A dat-o ucenicilor și ucenicii au împărțit-o mulțimii.

Îl vor mai fi văzut binecuvântând pâinea și la Cina cea de Taină (...), când și ei au fost de față, când El a binecuvântat pâinea și a zis: „Acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi și pentru mulți, spre iertarea păcatelor. Luați-l!” A binecuvântat paharul și a zis: „Acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor”. (...)

Acum El făcea acest gest în fața celor doi ucenici - gest pe care ei Îl mai văzuseră făcându-l, dar acuma era în alt fel. A întins pâinea cu mâinile în fața lui Dumnezeu și în fața lor. Iar pe aceste mâini ei au văzut semnele cuielor. Atunci li s-au deschis ochii... ca și cum le-ar fi căzut de pe ochi niște solzi, o ceață.

De multe ori ni se-ntâmplă și nouă așa. Când dăm adeseori de niște îndoieli (...) și dintr-odată parcă o ceață se ia de pe ochii noștri și începem să înțelegem niște adevăruri pe lângă care umblaserăm până atunci atât de mult, dar nu le înțeleseserăm, Dumnezeu ne deschide mintea printr-o lucrare tainică. Așa s-a deschis mintea lor atunci când au văzut în gestul binecuvântării pâinii (...) [pe Domnul].

Ce au mai putut ei vorbi atunci? În clipa aceea Mântuitorul Își împlinise slujba. El S-a făcut nevăzut. Și S-a dus la ceilalți, care-L așteptau dincolo. Prin ușile lor închise a intrat și le-a zis: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi”.

În toate aceste minunate cuvinte, în timp ce Mântuitorul petrecea în seara aceea, după Emaus, cu cei de la Ierusalim, au ajuns și cei doi. Cred că în fugă au mers. Șaizeci de stadii le vor fi [parcurs] în fugă pentru a ajunge la ceilalți ucenici. Vorbeau pe drum: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea El pe drum? Nu străluceau lacrimile în ochii noștri când El ne deschidea Scripturile și ne vorbea?”

Nu se poate [altfel]... Când Hristos este în mijlocul nostru și când Cuvântul lui Dumnezeu se mărturisește, trebuie să lăsăm ca în inima noastră să ardă acest cuvânt. Dacă noi Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, în inima noastră pătrunde cald, fierbinte dragostea lui Dumnezeu, care ne face să vibrăm, să lăcrimăm, să ne cutremurăm.

Oriunde este Hristos, așa se întâmplă. Ferice de inimile care se lasă pătrunse de Cuvântul Său și lasă să ardă înăuntru lor dragostea lui Dumnezeu vibrând, încălzind, trăind, rodind, strălucind.

În pilda cu cele zece fecioare se vorbește despre cinci fecioare înțelepte și cinci fecioare neînțelepte. Care era deosebirea dintre ele? Cele înțelepte ardeau. Ele aveau ceva care ardea: iubirea lor, rugăciunea lor, lacrima lor, dragostea lor după Dumnezeu, credința lor ardea. Nu era o credință rece, stinsă, înghețată. Aceasta este deosebirea dintre cei care sunt ai lui Dumnezeu și cei care sunt ai lumii. Chiar în aceeași adunare, chiar în aceeași biserică: cei credincioși ard. Rugăciunea lor arde, credința lor arde, dragostea lor față de Dumnezeu arde. A celorlalți este stinsă.

În seara aceasta, în mijlocul nostru este Iisus. El a înviat. Noi am cântat din toată inima acum. Lumea întreagă a cântat... de la miezul nopții a început să cânte: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din mormânturi viață dăruindu-le”. Am cântat și noi... am auzit cântând; pe toate întinderile undelor a răsunat această cântare sfântă. În toate limbile pământului unde sunt suflete care Îl iubesc pe Dumnezeu, [unde e] dragostea de Dumnezeu adevărată și de Numele lui Hristos, [oameni] înflăcărați de această iubire au cântat cu lacrimi, au cântat cu sufletul și inima arzând: „Hristos a înviat din morți!”.

Am cântat aici: „Hristos a înviat!”. El a fost în mijlocul nostru, El este aici în mijlocul nostru. Vă rog să credeți aceasta! Dacă aveți ochii inimii, ochii ceilalți, deschiși, Îl veți vedea aici. Dacă aveți o inimă credincioasă, Îl veți simți aici. Oriunde sunt doi sau trei care cred și-L iubesc pe Domnul, adunându-se în numele Lui, El este acolo.

În seara aceasta, deși este în mijlocul tuturor fraților și surorilor noastre din toate adunările din țară, din toate adunările Lui și bisericile din lume, care cântă „Hristos a înviat!” și I se închină și laudă învierea Lui, El este în mijlocul lor, cum e-n mijlocul nostru.

Va veni odată vremea când Dumnezeu va schimba lucrurile, așa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „El va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului slavei Sale”. Că de aceea a murit și a înviat, ca să ne învie și pe noi la o viață nouă. Și cum Domnul nostru Iisus Hristos a murit cu un trup și a înviat cu alt trup, așa vom muri și noi cu trupul ăsta și vom învia cu alt trup, că așa spune Cuvântul lui Dumnezeu la 1 Corinteni capitolul 15: suntem semănați în putrezire și noi vom învia în neputrezire. Suntem semănați trup firesc, material, fizic și vom învia în trup duhovnicesc. Mântuitorul putea cu acel trup, cu trupul cel nou, să intre prin ușile încuiate; să Se facă văzut și nevăzut; să mănânce la masă și totuși să dispară. Să fie duh și totuși să fie trup. Acesta este trupul cel nou pe care-l vom primi toți credincioșii Săi după ce vom învia. Un trup duhovnicesc căpătăm toți în momentul când ne întoarcem la Domnul, pentru că este scris: „El a înviat pentru ca și noi să înviem”. El a înviat pentru ca toți cei care cred în El să capete o inimă nouă chiar din viața aceasta. Și aceasta este învierea pe care o propovăduiește și o dă Hristos la toți ai Săi.

S-a citit aici de la început... părintele și frații care au vorbit aici au citit de la Evanghelia după Sfântul Ioan, din capitolul 1, o parte din Evanghelia care s-a citit astăzi la înviere: „La ai Săi a venit și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuți nu din trup, nici din carne, nici din voia firii pământești, ci născuți din Dumnezeu”.

Asta este învierea pe care o aduce Hristos, chiar în viața aceasta, la cei credincioși. Le-a dat dreptul să se facă. Dreptul, prin Botez, îl avem toți. Dar numai prin credință, prin întoarcerea la Dumnezeu, prin hotărârea pentru Domnul, prin legământul primirii Lui, prin acestea noi ne facem copii ai lui Dumnezeu, născuți nu din came, nici din voia firii pământești, ci născuți din Duhul lui Dumnezeu. Asta este învierea pe care ne-a adus-o Hristos când a înviat și pe care ne-o cere acum, ca fiecare dintre noi s-o primim, ca s-o avem. Fiindcă numai având această înviere din viața aceasta vom căpăta noi dreptul la învierea cealaltă, în viața veșnică.

Asta-i taina Crucii. Ăsta-i secretul lui Hristos. Ăsta este rodul Învierii Lui. Dacă noi am spus „Hristos a înviat”, atunci trebuie să simțim că prin această înviere noi avem dreptul și ne împărtășim din acest drept de a învia și noi la o viață nouă. Și din această viață nouă, trăită după voia Lui apoi, și dacă murim cu trupul acesta și intrăm în pământ, în ziua și-n clipa cea mare a învierii noi vom ieși din mormântul acesta cu un trup nou.

Când pui un grăunte de grâu în pământ - sau de-o altă sămânță -, pui un grăunte de un fel. Dar după un timp, îndeplinind anumite condiții, el iese din pământ în alt fel. Când pui un grăunte de grâu uscat și când iese din nou din pământ, iese un firuț verde, proaspăt, tânăr, frumos, altul... Nu-i altul! E ăla, dar sub altă formă. Tot așa, și noi vom fi înmormântați sub forma asta. Și la învierea cea mare din morți, când va răsări soarele Dumnezeu, Hristos în viața noastră, și glasul arhanghelului Său va zice: „Ieșiți din morminte!”, cu toții vom ieși. În forma cealaltă. Tot noi, dar într-o altă formă. În forma cea nouă, cu trupul cel nemuritor, care nu va mai putea nici îmbătrâni, nici muri niciodată.

Fericiți cei care sunt credincioși, pe care Hristos i-a înviat prin învierea Lui încă în viața asta fiind. Ei atunci vor căpăta o viață veșnică alături de El. Dar cei care au murit cu înfățișarea sufletească păcătoasă, neîntorși la Dumnezeu. nehotărâți, necurățiți, neînviați cu Hristos, neschimbați de El, aceștia vor învia și ei, dar în trupul păcatului, în trupul nemuritor hidos, murdar, urât al păcatului, în felul în care au trăit, străini de Dumnezeu, fără legământul cu Dumnezeu, fără mântuirea lor, fără transformarea și schimbarea mântuitoare pe care o dă Hristos cu adevărat la cei care se întorc la El.

În ziua asta s-au întâmplat multe. În prima zi de Paști, multe, multe s-au întâmplat. În Sfintele Scripturi sunt scrise lucruri tare frumoase în ziua aceasta. Sfânta Maria Magdalena L-a văzut într-adevăr și ea; dar în același timp L-au văzut și alții. Fiecare în locul unde era L-a văzut. Mântuitorul li S-a arătat. [N-a fost] nici unul care să-L fi iubit pe Domnul din toată inima, să-L fi căutat și să-L fi dorit pe Hristos și El să nu i Se fi arătat.

Doriți după Dumnezeu. Doriți din toată inima și veți vedea cum vi Se va arăta. Mergeți la adunare, veniți la adunare, ascultați Cuvântul lui Hristos. Și dacă sunt unele cuvinte pe care nu le înțelegeți, și dacă sunt unele vorbiri pe care nu le puteți descifra, nu le puteți limpezi, cereți lumină lui Dumnezeu, cereți călăuzire lui Dumnezeu, cereți Duhul Sfânt.

Noi, când am început acum adunarea, am început-o după felul cel nou și frumos pe care toți frații noștri au hotărât să-l aibă la fel. [Stând] în picioare, am cântat: „Mărire Tatălui...”. Noi am cântat acum „Hristos a înviat”... Apoi am rostit rugăciunea Împărate Ceresc.

Cât de minunate lucruri! Chemarea Duhului Sfânt, Împăratul cel Ceresc, să vină, să ne umple inimile noastre, să ne curățească de întinăciunile noastre, să ne limpezească mintea noastră să descoperim adevărul, că nimeni nu-ți poate descoperi Adevărul, decât Duhul Adevărului. Putem noi avea Cuvântul Adevărului în mâinile noastre, Biblia - că Biblia-i Cuvântul Adevărului -, dar dacă nu vine Duhul Adevărului să ne limpezească Cuvântul Adevărului, noi nu-l vom putea înțelege niciodată. Și sunetul lui va trece pe lângă urechile noastre ca [dintr-o] altă limbă. Sunt multe mii de oameni care au în mână astăzi Cuvântul Adevărului, Biblia; dar dacă n-au Duhul Adevărului, care să le limpezească și să le lumineze... Mântuitorul a zis: „Vă voi trimite Duhul Adevărului, care vă va călăuzi în tot Adevărul. Vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu și vă va învăța toate lucrurile”. Dacă n-avem Duhul Adevărului, degeaba avem Cuvântul Adevărului.

Iată că cei mai mulți aleg din acest Sfânt Cuvânt numai mijloace de ceartă și de dezbinare, pentru că nu înțeleg sensul adevărat, puterea, miezul adevărat care nu poate fi [decât unul]. Dar dacă nu este Duhul Adevărului să te călăuzească în Cuvântul Adevărului, vin duhuri false, duhurile falselor adevăruri, care dau false încredințări. Și în loc să capeți pacea și bucuria, și unitatea cu ceilalți, ajungi să interferezi cu neascultătorul de Dumnezeu.

De aceea chemăm noi pe Duhul Sfânt: „Împărate Ceresc, Duhul Adevărului, Mângâietorule, care pretutindenea ești și pe toate le-mplinești, vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și sălășluiește-Te în noi, curățește-ne Tu de întinăciunea minții și de întinăciunea inimii, și îndură-Te și ne călăuzește (...)”

Mare lucru este să ai Duhul Sfânt care să te călăuzească, pentru că atunci totdeauna inima îți arde și mintea înțelege Cuvântul Adevărului. De aceea Mântuitorul nostru a venit și ne-a trimis acest Duh Sfânt, pentru ca noi, avându-L călăuzire, să înțelegem bine și să primim în inimile noastre Cuvântul lui Dumnezeu, pe care în zadar îl avem dacă nu-l primim.

Într-o seară ca aceasta, Mântuitorul a venit la ucenicii Săi. Într-o zi ca asta, ucenicii erau triști. Sfântul Petru le zise: „Mă duc să prind pește”. Amărâți, nemaiștiind ce să facă singuri ca să iasă din starea aceasta de apăsare și de întristare, ucenicii s-au dus... Au zis și ceilalți: „Mergem și noi împreună cu tine”. S-au dus pe malul lacului Ghenizaret. S-au trudit... s-au trudit ca atunci... în ziua dintâi, când s-au întâlnit cu Domnul.

Ce frumoase sunt uneori întâmplările pe care Dumnezeu le rânduiește în viața noastră! Niște întâmplări pe care le-am trăit cândva ne aduc în inimă niște amintiri care ne fac să trăim din nou viața pe care am trăit-o atunci când ne-am bucurat prima dată.

Ce frumoase sunt amintirile noastre despre primele noastre întâlniri cu Dumnezeu!

Când Apostolul Petru și ceilalți pescuiau atunci, era într-o zi ca asta. (...) Când Mântuitorul i-a întâlnit prima dată, se întâmplase tot așa. Atunci Mântuitorul i-a zis lui Petru: „Aruncă mrejele în partea dreaptă”. Petru a zis: „Doamne, eu sunt pescar. Eu știu unde este pește și când se poate prinde. Am alergat aici toată noaptea și n-am prins nimic. Dar dacă Tu zici, mai arunc o dată”.

Niciodată să nu-ți închipui că știi toate lucrurile. E bine să asculți de Dumnezeu. El era un pescar bătrân, cu experiență. Cunoștea apa. Umblase doar tot timpul numai pe-acolo. Spunea acuma: „Dacă nu prind noaptea, de unde să prind eu pește ziua?” Totuși n-a pus la îndoială cuvintele lui Dumnezeu. Din respect față de Domnul, a aruncat mreaja; și n-o mai putea trage. Era plină de pești. Atunci a văzut el cât de nepricepuți suntem noi și cât de bun e Dumnezeu când ne întâlnește. Cum niciodată nu trebuie să ne închipuim că știm toate lucrurile, ci totdeauna să avem o inimă smerită și atentă.

De data aceasta a văzut cum a prins mulțime de pești și a zis: „Doamne, mergi de la mine, că sunt un om păcătos”.

Acuma se întâmpla același lucru: „Copilașilor, aveți voi ceva de mâncare?” i-a întrebat Domnul de pe mal. Și [ei zic]: „Doamne, n-am prins nimic”. Acum „aruncați mreaja în partea cealaltă”. Și n-o mai puteau trage de mulțimea peștilor.

Ioan zise: „Este Domnul!”.

Când a auzit Petru că este Domnul, zice, s-a îmbrăcat, s-a încins și s-a aruncat în apă, să iasă pe mal înaintea Domnului. În mod normal, când omul se aruncă în apă, se dezbracă, se descinge. El era dezbrăcat și descins. Dar el a știut că în fața lui Dumnezeu nu-i permis să te duci oricum. S-a îmbrăcat și s-a încins, și s-a aruncat în mare.

Un mare adevăr [învățăm] noi [din aceasta]. Când Hristos vine în casa noastră sau noi mergem în Casa Domnului, e-același lucru. Oriunde este Hristos e un loc Sfânt. Acum când este Hristos aici, când este Cuvântul Lui aici și când se mărturisește Cuvântul Lui aici, și se cântă cântarea Lui, și se rostește rugăciunea, și se plâng lacrimile Lui, aici e un loc Sfânt. Nu trebuie să ne permitem nici să stăm oricum, nici să ne îmbrăcăm oricum sau să ne dezbrăcăm oricum. În fața lui Dumnezeu să ni se cutremure așa inima (...)Nu numai sufletește să fim cu toată atenția și [grija]. Dacă spune Cuvântul lui Dumnezeu: femeia să se poarte îmbrăcată cuviincios, cuviincios să se-mbrace. În fața lui Dumnezeu, acoperitoarea capului trebuie să fie permanentă, în casa lui Dumnezeu. Din cauza păcatului s-au îngăduit mereu și mereu lucruri tot mai goale și mai goale, până când omul ajunge dezgolit de tot înaintea lui Dumnezeu. Nu-i permis. Nu-i permis să ne permitem noi să călcăm Cuvântul lui Dumnezeu, mergând în casa Domnului, în adunarea Domnului și-n mijlocul [alor] Domnului îmbrăcați ori dezbrăcați oricum.

Să nu ne permitem acest lucru. E păcat în fața lui Dumnezeu. Dacă nu le poruncește Dumnezeu îngerilor Săi să ne pălmuiască când păcătuim și direct, și indirect, noi să nu abuzăm de răbdarea și bunătatea lui Dumnezeu. Este scris: „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire judecata lui Dumnezeu dată împotriva celor care fac răul, de aceea e plină inima oamenilor de dorința să facă rău”. Pentru că nu-l trăsnește imediat! El înjură: „Ce Dumnezeu?!”. Și pentru că nu-i trimite Dumnezeu o pedeapsă chiar atunci, omul își permite. Își permite... își permite mereu să se poarte necuviincios în fața lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu este corect și clar, și categoric. Vrem noi să întărâtăm pe Dumnezeu la gelozie? Vrem noi să călcăm sistematic și permanent Cuvântul lui Dumnezeu, cu știință sau fără știință, ca și cei care nu-l cunosc? În fața lui Dumnezeu nu-i permis să mergem oricum. În fața lui Dumnezeu trebuie să ne verificăm bine nu numai starea sufletească. Asta, în primul rând. Dar și cea [trupească]: îmbrăcămintea noastră să fie decentă, cuviincioasă. Să nu facem noi abuz în nici o privință. Dar nimeni (...) când trebuie să vină în casa lui Dumnezeu [să nu se înfățișeze oricum]. Ci „veniți înaintea Domnului îmbrăcați în podoabe Sfinte”; îmbrăcați într-un fel sfânt, îmbrăcați într-un fel cuviincios. (...)

Bine a zis fratele David. Citiți Cuvântul lui Dumnezeu. Luați Biblia și citiți Cuvântul lui Dumnezeu, și conformați-vă Cuvântului lui Dumnezeu.

Să ne conformăm toți, nu numai unii. (...) Cuvintele voastre, gesturile voastre, îmbrăcămintea voastră, comportarea voastră, atitudinea să-L slăvească pe Dumnezeu.

Tot ceea ce condamnă ochiul Domnului la noi trebuie să dispară, în fața decenței, curăției, bunei cuviințe pe care noi trebuie s-o avem totdeauna în fața Domnului, atât trupește, cât și sufletește. Din cauza păcatului s-a tolerat ca la biserică să se meargă cu capul gol și cu tot felul de goliciuni, nu numai la [partea feminină], dar în primul rând la [ea].

Însă din Cuvântul lui Dumnezeu [care ne vorbește despre] cele petrecute în ziua asta, noi putem înțelege din gestul Sfântului Apostol Petru un [adevăr] mare și un exemplu foarte important. Când a auzit el că este Domnul și s-a dus în fața Domnului, s-a îmbrăcat, s-a încins chiar dacă a trebuit să se arunce în apă. Mai bine să se ducă ud decât gol. Asta este o învățătură foarte importantă.

Dragii noștri frați și surori, timpul nostru este [spre încheiere]. Noi mulțumim lui Dumnezeu pentru clipele acestea. Nu totdeauna sunt Paștile. Și chiar dacă stăm mai mult cu un ceas, să-L slăvim pe Dumnezeu, să stăm în jurul Lui (...). După ce plecăm de-aici ne ducem iarăși la treburile celelalte, care, în cea mai mare măsură ne depărtează și ne înstrăinează de El. Dar ceea ce am ascultat acum din Cuvântul lui Dumnezeu, în seara aceasta, fie din cântare, fie din rugăciune, fie din citirea versetelor Domnului, să nu le uităm. Să le întipărim în mintea noastră și-n inima noastră. Și ducându-ne acasă, să [le-mplinim]. După ce veți ajunge acasă și după ce stingeți lampa și puneți capul pe pernă, mai cugetați o dată la cuvintele auzite în seara aceasta. Seri ca acestea nu sunt multe... Împrejurări ca acestea nu sunt multe. Treburile și ocupațiile le aflăm mereu acolo... În lume le-am aflat și-n lume o să le lăsăm. Dar o să ducem cu noi numai ceea ce-am strâns din Cuvântul lui Dumnezeu și ne-am însușit ca trăire în viața noastră, din exemplul Domnului.

Vi s-a spus: „Luați-L pe Hristos ca model. Luați model pe oamenii sfinți”. Și Cuvântul lui Dumnezeu spune așa: „Voi, surorilor, luați-vă ca model îmbrăcămintea Sfintelor femei care au slujit lui Dumnezeu cu toată evlavia și cu tot ce au avut”.

Maria Magdalena, care este un exemplu de credință, de statornicie, de răbdare, de iubire față de Dumnezeu, de îndrăzneală în numele Domnului, n-a uitat iertarea și mântuirea pe care i-a dat-o ei Domnul. Atunci când, în casa lui Simon Leprosul, ea a venit și, cu lacrimile ei, I-a spălat picioarele Mântuitorului și cu părul capului ei le-a șters, Simon - care se credea mai bun și mai harnic, și mai înțelept, și mai evlavios - a gândit rău nu numai despre femeia aceea, ci și despre Mântuitorul. [Își zise]: „Dacă ăsta ar ști ce fel de femeie e asta, n-ar lăsa-o...”. Mântuitorul i-a cunoscut gândul (El cunoaște gândurile noastre...) și i-a spus: „Simone, am să-ți spun ceva”. „Spune, Învățătorule”, I-a zis el. Și [Domnul] îi zice: „Un cămătar avea doi datornici. Unul îi datora cinci sute de mii; altul îi datora cinci [lei]. El i-a iertat pe amândoi, că n-aveau cu ce să-i plătească. Spune tu, Simone, care dintre ei îl va iubi mai mult?”. Simon a zis: „Socotesc că cel căruia i-a iertat mai mult”. „Bine ai zis, a spus Domnul. Vezi tu femeia asta? Eu am venit în casa ta. Tu nu mi-ai dat sărutare. Nici măcar nu mi-ai dat puțină apă, să-mi spăl picioarele. Femeia, de când am venit, n-a încetat să-Mi spele picioarele Mele cu lacrimile ei. De aceea-ți spun: păcatele ei sunt iertate, pentru că a iubit mult. (...) Vezi tu, un cămătar, un bogat, avea doi datornici. Doi!” Și dacă el credea că numai femeia aceasta e datornică, Mântuitorul i-a spus: „Și tu tot dator ești”. Desigur că Simon se gândea că el e mai puțin dator. Poate că el era mai mult...

Mântuitorul nostru însă e bun. Toate cuvintele acestea nu sunt pentru alții, ci sunt pentru noi înșine.

Mai recitiți o dată Evanghelia de la Ioan capitolul 21 și veți vedea ce frumoasă atitudine a avut Mântuitorul și ceilalți față de El când s-au întors; începând de la capitolul 20, care este cu Învierea Mântuitorului, cu tot ce s-a petrecut atunci în grădină. Și capitolul 21, care este cu pescuirea minunată. Dar sunt atâtea alte referiri la Învierea Mântuitorului și la celelalte întâmplări petrecute cu toți evangheliștii, când fiecare spune despre o altă întâmplare.

În seara aceasta, Domnul Iisus e în mijlocul nostru. Și nouă ar vrea să ne spună despre arătarea de pe marea Tiberiadei. Să trecem prin experiența Mariei Magdalena, a lui Petru, a lui Ioan și chiar prin experiența lui Toma. Toma nu era cu ei atunci. Când s-a dus și i-a întâlnit, au spus: „Hristos a înviat!” [Și el] zice: „Nu cred... ” Sunt printre noi unii care nu cred. Dar, cu toate acestea, el nu s-a depărtat de adunare. Nu vă depărtați de adunarea Domnului, chiar dacă nu puteți crede. Veniți în mijlocul adunării. Hristos este în mijlocul nostru de fiecare dată când ne adunăm. Și dacă este cineva care nu crede în învierea Mântuitorului, să nu părăsească totuși adunarea. Să vină.

Toma a venit în mijlocul adunării Domnului. Și acolo, Mântuitorul i-a spus: „Tu, Toma, tu n-ai crezut până acum. Tu ai spus: «Dacă nu pun degetul meu în ranele Lui și dacă nu pun eu mâna mea în coasta Lui, nu pot să cred». Vino și pune degetul”. Și a pus Toma. Știți ce s-a întâmplat cu degetul lui? S-a umplut de sânge din coasta Mântuitorului și niciodată nu s-a mai șters sângele de pe degetul lui. El a mers până în India și a propovăduit Evanghelia. Atunci când Mântuitorul S-a înălțat la cer și le-a spus: „Duceți-vă până la marginile pământului”, ei s-au dus. Fiecare s-a dus acolo unde l-a îndemnat Duhul lui Dumnezeu. Apostolul Andrei, fratele lui Petru, a venit până aici în Dobrogea. Pe-aici a mărturisit Evanghelia; și cam pe-aici se spune că ar fi suferit moarte de martir, răstignit pe crucea asta despre care se spune, la calea ferată: „Crucea Sfântului Andrei”. Acea cruce largă și împrăștiată. Pe-o astfel de cruce a fost răstignit Sfântul Andrei.

Toma s-a dus până în India. Degetul acesta de pe care sângele nu s-a mai șters niciodată era pentru el argumentul cel puternic oriunde se ducea. Pentru că zicea: „Nici eu n-am crezut... n-am crezut. Am zis și eu că nu cred până nu voi pune degetul în coasta Lui. Am pus degetul. Iată, asta-i dovada că Hristos a înviat și este viu: sângele Lui a rămas și nu se mai șterge de pe degetul meu. Pentru ca să pot mărturisi tuturor și să fie și pentru mine o dovadă mustrătoare că eu n-am crezut, dar și pentru alții o dovadă convingătoare că Hristos a înviat.

Acolo în India este și acum o colonie creștină despre care se spune că [se numește] Biserica Sfântului Toma. Acolo este și un deal, un munte retezat pe la mijloc, căci într-o predică el a zis ceea ce spusese Mântuitorul: „Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: «Mută-te de-aici», și se va muta”. Și atunci când el a predicat Evanghelia, unii dintre necredincioși au zis: „Dacă e adevărat ce spui, spune muntelui ăsta să se mute. Și Toma a zis: „În numele lui Hristos, munte, mută-te!”. Și s-a rupt muntele de la jumătate. Și acuma se vede urma muntelui rupt de la jumătate, de-atunci de când Toma - care acuma era credincios adânc și a mărturisit prin moartea lui Evanghelia și credința față de Hristos - a făcut această minune.

Așa că, în viața noastră putem trăi experiențele [cu Domnul]. Ei au trăit aceste experiențe și au fost convinși. Ei au zis: „Ce am văzut cu ochii noștri, am pipăit cu mâinile noastre, aceea vă vestim, ca și voi să credeți și, crezând, să aveți viața veșnică”.

Credeți, dragii mei, ca să trăiți. Și umblați potrivit acestei porunci. Purtați-vă potrivit voii lui Dumnezeu, că Hristos e prezent pretutindeni. El nu este numai aici la adunare. Este pe drumul spre casă și la munca noastră, și oriunde ne ducem, ca lângă cei doi ucenici pe drum. De multe ori apare. Gândiți-vă: mergeți pe drum; [și] ce vorbiți?... El știe sigur (...). El i-a întrebat pe cei doi ucenici: „Despre ce vorbiți între voi când mergeți pe drum?”. Fiți foarte atenți, indiferent unde vă duceți și cu cine vă duceți; fiți foarte atenți ce vorbiți, pentru că Hristos vă ascultă. Și vine o zi în care vă va întreba: „Știi ce-i scris la Matei 5, 6-7? „Omul va fi judecat pentru toate cuvintele nefolositoare pe care le-a scos din gura sa. Că din cuvintele voastre veți fi scoși fără de vină și din cuvintele voastre veți fi osândiți. În ziua judecății, omul va da seamă de orice cuvânt pe care l-ați scos din gură”.

Despre ce vorbiți între voi pe drum? Ce gânduri aveți între voi când mergeți la adunare? Cu ce comportare vă prezentați în biserică sau după biserică? Fiți foarte atenți. Hristos este cu noi în orice loc.

Hotărâți-vă pentru Domnul și - dacă v-ați hotărât - trăiți cu Domnul tot timpul. Să ne predăm Domnului, pentru ca să căpătăm darul cel mare al Învierii Lui: învierea noastră. Că dacă nu înviem în viața aceasta la o viață nouă, prin hotărârea, prin legământul, prin predarea noastră în slujba Domnului, când căpătăm viața cea nouă și starea cea nouă, atunci noi nu vom învia cu Dumnezeu și nici pentru viața veșnică la învierea morților. Noi zicem de fiecare dată' și iarăși va veni cu mărire pe norii cerului, să judece viii și morții și va întemeia Împărăția care nu va mai avea sfârșit”. Dar unde vom fi noi acolo, dacă nu suntem acum aici lângă El, în viață și-n [moarte]?

Domnul să ne binecuvânteze cu îndemnurile acestea. Și din seara aceasta, și din Evanghelia de astăzi, și din întâmplările ucenicilor, să luăm aminte un adevăr: trebuie să ne hotărâm pentru Domnul, să ne naștem din nou, să ne predăm Domnului, ca să căpătăm atunci învierea vieții și să căpătăm dreptul să fie scrise numele noastre în Cartea Vieții, și să căpătăm apoi dreptul să intrăm pe porți în Cetatea Cerească și noi să gustăm din Pomul Vieții. Numai dacă aici noi ne hotărâm și dacă de-aici începem o viață cu Domnul, vom avea parte în viața veșnică cu El.

Dea Domnul ca aceste adevăruri să le punem noi în mintea, în inima noastră, din această zi de Paști. (Ce mare zi e astăzi!) Și din petrecerea noastră în seara aceasta aici, când în mijlocul nostru a fost și El.

Doamne Iisuse, Îți mulțumim că ai fost în mijlocul nostru. Îți mulțumim pentru cuvântul pe care ni l-ai dat. Dă-ne Duhul Sfânt, care să ne deschidă inima și mintea (...), să înțelegem care este voia Ta. Și înțelegând-o, s-o facem și să ne purtăm potrivit voii Tale, pentru ca, după purtarea noastră și după umblarea și cuvintele noastre, Tu să capeți cinste și bucurie, iar noi slava veșnică. Amin.