Alcoolul și dobitoacele
Pr. Iosif Trifa - Alcoolul - duhul diavolului
Un dobitoc nu bea otrava pe care o bea omul, cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu
În chipul de alături se vede o mare rușine pentru cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu, care este omul. Niște chefuitori au prins o oaie și umblă cu puterea să-i dea și ei de băut din otrava cârciumarului. Dar oaia se împotrivește. Se apără cu toate puterile ei contra otrăvitorilor.
Vai, ce rușine este acest chip pentru omul cel făcut după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu”! Un dobitoc nu bea otrava pe care o bea omul. O oaie, un dobitoc, se apără cu toată puterea contra otrăvii alcoolului, însă omul aleargă după această otravă și o bea.
Dobitoacele păstrează rânduiala firii, rânduiala Domnului: ele beau numai apa cea curată și binecuvântată. Însă omul, cea mai aleasă și cea mai cuminte făptură a lui Dumnezeu, a stricat această rânduială: el nu se mai mulțumește numai cu darul cel scump al apei; el bea spirt, el bea alcool, el bea o otravă ce-i tulbură mintea, îi ațâță poftele cele rele și îl ticăloșește. Un dobitoc nu face acest lucru, dar omul îl face.
Psalmistul David a zis: „Și omul, în cinste fiind, nu a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte și s-a asemănat lor” (Ps 48, 12). Dar de când a scris psalmistul aceste vorbe, omul a ajuns cu o treaptă mai jos. Cu beția și ticăloșia alcoolului, omul a ajuns mai jos decât dobitoacele, pentru că dobitoacele nu beau otrava ce o bea el. Ce lucru grozav!
De la adăpat...
Uitați-vă la chipurile de alături. Într-unul sunt vite, într-altul oameni (cred că veți afla ușor în care sunt oamenii și în care sunt dobitoacele).
Și câtă deosebire! Vitele se întorc de la adăpat. Și-au băut apa de care au lipsă și se întorc liniștite și mulțumite spre casă. În liniștea lor parcă este o rugăciune tăcută prin care mulțumesc Făcătorului pentru apa cea scumpă.
De la adăpat se întorc și oamenii de alături. S-au adăpat o noapte întreagă la adăpătoarea cârciumii și acum se întorc acasă cu urlete, cu înjurături, cu bătăi. S-au adăpat o noapte întreagă cu apa diavolului, iar acum urlă și înjură pe Făcătorul.
Asta pentru că omul „are minte” iar dobitocul n-are.
Ce rușine este chipul de mai sus pentru creștinătatea noastră! „Decât însăși dobitoacele cele necuvântătoare mai fără de simțire este bețivul - zice Sfântul Ioan Gură de Aur - că dobitoacele până atunci beau, până când le este sete, și cu îndestularea încetează pofta. Iar acesta cu neînfrânarea întrece pofta și s-a făcut decât cele necuvântătoare mai necuvântător”.
Ce lucru trist, ce lucru dureros!
Ce se înțelegeau doi măgari despre stăpânii lor
Doi măgari, întâlnindu-se la un gard, astfel se înțelegeau:
- Ce mai faci, fârtate? Cum te mai lauzi?
- Rău, prietene, rău de tot. Stăpânul meu își face de cap. De câte ori plec cu el la drum, mă ia o groază. Când plecăm de acasă, e om ca lumea; să tot trăiești în slujba lui. Dar pe drum se schimbă de nu-l mai cunoști. Se oprește la un anumit fel de case, unde-i larmă mare (cârciuma), iar pe mine mă lasă afară în drum și stau... stau... în frig, în ploaie, nemâncat și nebăut. Iar când iese afară, parcă-i scos din fire; ia biciul mânios, mă bate, mă înjură. Eu nu știu ce fac oamenii la casele acelea, dar trebuie că li se face ceva în ele pentru că pe toți îi văd ieșind de acolo parcă betegi; unii abia se țin pe picioare, alții sunt furioși și înjură și strigă de te ia o groază. De altcum eu nu mă mir deloc că se betegesc oamenii în acele case, căci eu stau numai afară și totuși când se deschide ușa mi se face rău de duhoarea ce iese de acolo. Nasul meu nu poate suferi putoarea ce iese din acele case, d-apoi cei ce stau ziua întreagă în acea duhoare?...
Oare ce-i cu oamenii care umblă pe la casele acelea, de înjură așa grozav pe unul ce-i zic ei Dumnezeu? Trebuie că-i un om tare rău acest Dumnezeu, de-L înjură așa de grozav. Și să-ți mai spun ceva. Ieri am auzit pe stăpânul meu strigând din casa cea afurisită pe un om: „Prietene Ioane, hai și tu înăuntru, la un pahar”. Dar cel chemat a răspuns: „Din partea mea, dragul meu, poate putrezi pragul la casa asta; eu am intrat în Oastea Domnului și piciorul meu nu va mai călca în veci în iadul acesta”.
- Ce oameni buni trebuie să fie aceștia care spun așa - adăugă celălalt măgar - și ce bine trebuie să le fie fârtaților noștri care sunt în slujba lor.
Astfel se înțelegeau doi măgari despre om, despre cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu. Poate mulți vor fi crezut că aceasta este o poveste de râs, dar eu socot că este de plâns.
„Te rog, ăsta-i drumul?”
Un om beat ce hălăduia pe străzile unui oraș întreabă pe un trecător:
- Te rog, spune-mi, ăsta-i drumul ce duce la tren?
- O, nu - răspunse cel întrebat - drumul pe care mergi dumneata duce la spital și la cimitir.
Va fi înțeles oare beatul înțelesul răspunsului?
„Racheta” sticlei de alcool
De ani de zile, învățații se frământă cu planul unei așa numite rachete, cu care omul să poată zbura în lună. Un tun uriaș să sloboadă un fel de glonț uriaș, în care vârându-se doi-trei oameni, să ajungă în lună.
Și sticla de alcool este o astfel de rachetă. Când se aprinde alcoolul în lăuntrul omului, omul devine o „rachetă” ce zboară cu o iuțeală extraordinară în direcția... iadului.
Fiecare sticlă de alcool este o rachetă zburătoare spre iad.
Fiecare sticlă de alcool duce grămadă de oameni spre iad.
O veche vorbă spune că se îneacă mai mulți oameni în pahar decât în mare. În sticla de alcool mor mai mulți oameni decât în toate războaiele și nenorocirile din lume.