Amestecul învățăturilor să fie scos din Oaste

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul, fraților! Și bine v-am găsit!

Pot să spun că sunt pentru prima oară în această comună, deși am mai fost o dată (...) (poate să spună fratele Anton), acum douăzeci de ani sau poate mai mult de când am trecut puțin prin satul acesta.

Un prilej deosebit face să văd astăzi fețele frățiilor voastre pe care nu le-am văzut poate niciodată (sau le voi fi văzut vreodată, sau mă veți fi văzut...). [Fețele noastre] se întâlnesc în această seară, în numele dragostei lui Iisus Hristos, Care a murit pentru păcatele noastre. Și noi acum am venit să ne descărcăm sufletul nostru și să ne bucurăm laolaltă cu mirii noștri dragi care astăzi pun temelie nouă la casa și căsnicia lor care va fi în viitor binecuvântată de cerul întreg și de toți cei care Îl iubesc pe Domnul Iisus.

În Cuvântul lui Dumnezeu găsim scris, la Ioan 15, 12-14, următoarele cuvinte: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu”. Amin.

Iubiților, ce poruncă poate fi mai mare decât aceasta pe care Domnul Iisus a dat-o ucenicilor Săi? A dat-o celor ce Îl ascultau atunci, și astă seară ne-o dă nouă, mi-o dă mie și ție, frate și soră, tânăr și vârstnic. Fraților iubiți, porunca aceasta a iubirii și a dragostei trebuie să stea în viața noastră - așa cum s-a spus și în rugăciune - în scaunul dintâi, al lui Hristos.

Adică cinstea care se cuvine s-o dăm noi lui Dumnezeu se cade așa să I-o dăm: Lui întâi, lui Hristos, Acela care a fost chemat la nunta din Cana Galileii atunci și la toate nunțile la care a participat El cu ucenicii Lui și cu Maica Lui. Referitor la aceasta, să ne gândim la nunțile vremurilor noastre de astăzi, unde oamenii, de regulă, în mod foarte obișnuit, își pregătesc pentru nuntă - cu luni de zile, dacă nu cu ani de zile înainte -, băutură, mâncare, muzică și prieteni [lumești].

Fraților iubiți, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu Tatăl nostru, prin Domnul Iisus Hristos, Care ne-a învățat altceva în școala Duhului, în care am intrat din clipa în care am pășit în această Lucrare. De atunci ni s-au răsturnat toate valorile de odinioară, și astăzi dăm preț la alte lucruri, pe care nu le-am cunoscut, pe care lumea le disprețuiește, pe care le calcă în picioare.

Cum se fac nunțile de astăzi nu trebuie să vă spun, că le știți, le vedeți și le simțiți chiar pe pielea frățiilor voastre, acei care încă nu ați gustat într-adevăr cât este de bun Domnul, ca să întoarceți spatele la tot ce este vechi, la tot ce este degradant și la tot ce este neplăcut lui Dumnezeu.

De aceea, vine această Lucrare a Oastei Domnului să ne învețe o lecție nouă. Și tu, frate și soră, care ai venit poate pentru prima dată în această adunare, adică la o astfel de nuntă, să înveți o lecție nouă. Așa vrea Domnul să facem. Nu cum face lumea. Că-și bea omul mințile, își bea sănătatea lui, își bea banii lui și, la urmă, își omoară sufletul lui prin viața pe care el o dă pildă chiar urmașilor săi. Căci așa spunem noi, care am apucat din bătrâni: „O, ďapoi așa au făcut părinții mei... Așa au făcut și bunicii mei, așa face toată lumea! Și eu să ies din rândul lumii, să mă fac de râs? Nu se poate! Am să mă dau peste cap, am să aștept un an de zile, să-mi rodească via, ca să-mi fac țuică - dacă se poate, cât de tare -, să aduc un butoi de vin și să-mi tocmesc cea mai bună muzică, pentru ca la nunta mea să sară în sus toți.”

Fraților, cu privire la această concepție învechită, înrădăcinată, la această datină și la acest obicei prost primit, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Dacă ați primit o învățătură bună și sănătoasă, s-o țineți și s-o predați și urmașilor voștri. Dacă ați primit ceva rău, să desființați”. Aceasta-i porunca lui Dumnezeu, prin Sfântul Ioan Gură de Aur.

Fraților dragi, e cam mult timp de când a trecut pe acest pământ această „gură de aur”, dar cine are urechi de auzit aude și astăzi, după aproape două mii de ani de când se vestește cuvântul acesta de iubire, de dragoste. Și voi să-i ascultați pe Sfinții Bisericii, nu pe bețivii, pe desfrânații și pe învechiții în rele, fie că-s părinții noștri, fie că-s frații noștri, fie că-s surorile noastre sau indiferent cine ar fi. Nu-i ascultăm! Pentru că o ascultare „în Domnul” aceasta este: să ascultăm de Dumnezeu, nu de oameni.

Dacă ei ne învață zicând că „așa am apucat”, să le răspundem: „Vei fi apucat tu, fratele meu și sora mea, dar nu este bun”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune clar să desființăm lucrurile acelea. Iar dacă nu avem altceva, să le înființăm pe cele bune.

Iată, vine această Lucrare, această Oaste, această Lucrare a Duhului Sfânt, care a răscolit o țară întreagă și a schimbat concepțiile, a schimbat datinile, a schimbat obiceiurile, ca să nu ne mai lovim mereu de aceleași nenorociri în care au zăcut cei dinaintea noastră, care n-au cunoscut [că acestea erau rele], decât prin Duhul lui Dumnezeu, acum când s-a făcut lumină.

Scumpii și dragii mei frați și scumpe surori, pentru că timpul este foarte scurt și pentru că sunt alți vorbitori, aș vrea ca, din întâlnirea noastră din seara aceasta, să nu vă duceți acasă cu traista inimii voastre goale. Să nu fi venit aici cu o ceșcuță numai; și nici chiar cu un ulcior. Ci să fi venit aici cu butoiul cel mare al inimilor voastre și să strângeți într-însul vinul cel nou al Cuvântului lui Dumnezeu. Și dacă vă duceți acasă, să vă duceți cu butoiul plin, nu cu căldarea, nu cu ceșcuța, pe care o prăpădești poate și pe-aceea pe drum.

Adică - să mă-nțelegeți ce vreau să vă spun - să nu vă întoarceți înapoi cum ați venit aici: goi, ci să vă duceți plini de Domnul Iisus, plini de vinul învățăturii Lui, plini de ceea ce se va predica, de ceea se va vorbi de acum înainte încă. Pentru căci vorbitorii care urmează, mânați de Duhul lui Dumnezeu, vă vor spune lucruri mari, frumoase și înalte.

„Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.” Fraților iubiți, voi sunteți prietenii mei, așa cum a spus și Domnul Iisus, dacă ascultați Cuvântul Lui și-l trăiți, și-l împliniți, și-l faceți. În Matei capitolul 7, versetele 21-29, se vorbește despre casa zidită pe stâncă și zice acolo: „Cine aude cuvintele Mele și le face este un om chibzuit, un om înțelept, care și-a zidit casa pe stâncă”. Și stânca e Hristos și învățătura Lui, Evanghelia. Iar când vin valurile, furtunile, vânturile și lovesc în casa aceea, ea nu se prăbușește. Rămâne.

(...) Orice lucrare cere o jertfă. Mulți oameni se miră și zic: „Domnule, cum atâta amar de lume vine la nunțile voastre? Cum de în așa de mare număr se strâng? De unde iau bani să cheltuiască, cum plătesc ei trenul? Ce fonduri aveți, cine vă ajută pe voi? și așa mai departe. Frații mei dragi, trăim prin jertfa înaintașilor noștri. Toți cei care sunteți aci, luați aminte, că noi trăim prin lacrimile și prin sângele și jertfa înaintașilor noștri. Domnul îi știe, nici nu vi-i mai numesc. Dar ei sunt cei care și-au pus viața în joc pentru Hristos. Și lucrarea pe care o vedeți în astă seară aici trăiește prin jertfa înaintașilor noștri. Așa cum a fost Părintele Iosif și calfele lui, ucenicii lui, cei ce-au ascultat învățăturile lui.

Dragii mei frați și surori, vreau să spun: noi suntem rodul jertfei lor. Ei au plâns, ei s-au rugat, ei s-au jertfit pentru noi; și acum e rândul nostru. La rândul nostru, să facem ce au făcut și înaintașii noștri: să ne jertfim pentru urmașii noștri, pentru copiii noștri, pentru nepoții noștri, pentru cei ce vor urma să ducă mai departe Lucrarea lui Dumnezeu. De aceea spun, cei care ați gustat cât de bun este Domnul să înțelegeți că noi trăim prin jertfa înaintașilor noștri.

Scump fratele meu și sora mea, ce ai făcut până în clipa de față, ca să poți avea parte de făgăduințele Cuvântului lui Dumnezeu? Ai jertfit ceva din viața ta? Că aicea spune: „Nu-i mai mare dragoste, decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.” Atunci când te duci la patul bolnavului, atunci când te duci în casa săracului, atunci când îți împarți pâinea ta cu cel flămând - trupească și, mai ales, cea sufletească, adică Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu când îl dai fratelui tău - este cea mai mare pomană și o mare jertfă.

Și faptul că am venit la o astfel de nuntă, fără băutură, de la sute de kilometri, este o jertfă.

Cei care au venit aici pot spune: „Aici vreau să rămân tot limpede, să ascult Cuvântul lui Dumnezeu și să mă întorc înapoi așa sănătos cum am venit. Nu-mi trebuie băutură!” (...) Și atunci n-o să se întoarcă nimeni de-aici nici cu cuvinte porcoase, nici cu cuvinte cu două înțelesuri, n-o să se întoarcă nici înjurând, n-o să se întoarcă nici cu satârul la cingă, ca să se răzbune pe-acela care „mi-a jucat nevasta sau mi-a jucat prietena ” . Nu! Au dispărut și s-au înmormântat toate acestea pentru noi. Au murit toate acestea! Au murit. Suntem acum oameni noi, cu judecată nouă și cu lucruri neobișnuite.

În Evanghelia de la Matei spune: „Ce lucruri neobișnuite faceți voi?”. Iacă facem, fraților. Lucrul acesta lumea nu-l obișnuiește, dar noi îl facem, pentru că e un lucru neobișnuit. În lume, așa ceva nu se pomenește. „Dar cine-o mai văzut nuntă fără băutură, fără muzică, fără dans, fără tutun?” Iacă o să vedeți! Uitați-vă aici, la Oastea Domnului: nu se bea, nu se fumează, nu se înjură, nu se omoară. Se-ntorc oamenii acasă cu sufletul împăcat și plin de pace. Se duc acasă și cântă așa de frumos. Își primesc soții, soțiile, copiii, părinții cu brațele deschise și vin plini de veselie, plini de Domnul Hristos. Acesta-i lucrul neobișnuit care se face, fraților. De asta nu se bea vin la petrecerile noastre.

Pe urmă, voluntariatul Oastei. Fraților dragi, Părintele Iosif, în cărțile lui, scrie foarte mult despre voluntariatul Oastei. Unii știți, unii nu știți, unii ați trecut pe-acolo și ați răstrecut, și știți ce vreau să vă spun, înainte de-a pronunța cuvintele acestea. Dar eu vă spun că, în fața lui Dumnezeu, oamenii de astăzi, lumea de astăzi, în mod obișnuit, face foarte multe jertfe. Uitați-vă dumneavoastră la biserică: sunt mesele încărcate cu pomeni, cu fel de fel de daruri: colivă, colaci, fructe, struguri, mere, pere.

Aduc oamenii, dau lumânări, bani, aduc vin, fac toate jertfele acestea. Dar le lipsește un dar. De ce? Ei le aduc, că-i foarte ușor să scoți din buzunar câțiva lei, să cumperi niște grâu, să-l fierbi, să-l aranjezi frumos, să-i pui niște bombonele, să-l duci la biserică și să zici că ai făcut un dar. Bun. Dacă aduci o sticlă de vin s-o duci la altar, foarte frumos. Dacă ai cumpărat și un mănunchi bun de lumânări, l-ai dus la biserică și l-ai dat, foarte frumos. Acestea-s toate lucruri exterioare. Dar Domnul îți cere un singur lucru, și anume: „Fiule, dă-mi inima ta”.

(...) Vorbesc de timpul dinaintea noastră, adică de când a început Lucrarea aceasta minunată. Ea a început printr-un preot, în Biserică, cu Biserica, cu preoți, cu icoane, cu crucea, cu tot ce are Biserica. Asta-i Lucrarea Oastei. Așa ne-a învățat Părintele Iosif. Așa scrie în cărțile lui. Așa ne învață Biserica și noi trebuie să fim ascultători. Dar am făcut o greșeală, fraților. Am făcut-o și eu și au făcut-o și frații mei, care recunosc că am avut o curiozitate ca a Evei când a întins mâna și a luat mărul, să guste din mărul oprit. Și, pentru că a luat, a păcătuit.

Apoi i-a dat și lui Adam și au greșit amândoi. Noi, de curiozitate: „Măi, oare ce se predică la cutare credincioși? Ia să mă duc și eu”.

Am lăsat adunarea mea și m-am dus acolo. Am plecat urechea și am ascultat o predică. Și apoi acei care au fost acolo au zis: „Frate, da-i bun! Da-i frumos! Mai vino o dată”. Și tu, de curiozitate, de dorință de mântuire, zici: „Ia să mă mai duc o dată”. Și te-ai mai dus încă o dată. Și, când te-ai dus a doua oară, iar ai tras un gât, iar ai tras o învățătură de-acolo. Și fratele nostru și sora noastră s-au dus azi, s-au dus și mâine, și poimâine... Și, când te-ai căutat binișor, numai că ai văzut cum acușorul acela, cum e cel de la linia ferată - pe care l-ați văzut cum începe, cât vârful unui creion, de-un milimetru -, pe urmă s-a tot îngroșat, până ce te-a trecut și te-a dus pe altă linie.

Exact așa ai făcut și tu. Ducându-te și azi, și mâine, și poimâine acolo, ai învățat odată: „Ce-ți trebuie ție crucea? Ce-ți trebuie ție icoane? Ce-ți trebuie ție popă, măi, ce-ți trebuie Biserică, măi? Astea-s de-acum păcătoase, lucruri vechi. Ăștia-s idoli... Ăia-s farisei”, și așa mai departe...

Frate dragă, și tu, care ai fost la început curat, te-ai murdărit și ai luat bagaj străin. Și vii în adunare. De-acuma zici: „Măi, dar eu sunt ostaș. Ia hai la adunare”. Și vii la adunarea Oastei, și începi să descarci precum calicul din traistă. Știți cum pune calicul: pune și colivă, și colac, și măr, și pară, și strugure, și... pe toate le bagă acolo în traistă. Când se duce acasă răstoarnă traista. Exact așa au făcut frații noștri - și poate și noi, în necunoștința noastră și-n nepriceperea noastră.

Am fost duși în eroare și am împrumutat niște lucruri pe care le-am adus aici în Oaste. Și frații noștri, setoși, dornici și foarte amatori de învățături, au împrumutat ceea ce le-au dat cei la care te-ai dus și i-ai vizitat. Și-atunci, de-aicea, numai ce-l auzi pe fratele și pe sora: „Ce-ți trebuie, frate, crucea? Crucea a fost semn de batjocoră. Ce trebuie icoane? Ce ne trebuie popă? Da’ nu ne trebuie popă!... Uite Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Pui mâna și citești”.

O, fraților! Aici este greșeala noastră și aici trebuie să ne întoarcem, de unde am plecat. Adică la Biserică. Și vă spun încă o dată, clar: cu mâna dreaptă ținându-ne strâns uniți de Biserică, iar în cealaltă mână cu Biblia, cu Cuvântul lui Dumnezeu, înainte cu corabia - Biserica noastră în care ne-am născut, ne-am botezat, ne-am cununat și ne și înmormântăm. Aicea-i locul nostru. Ăsta-i ogorul tău, frate și soră! Aicea trebuie să mori. E grea pustia? E mare arșița? E foame mare? E sete? E zăduf? E lipsă de apă? E lipsă de hrană? Adevărat! Dar cine va răbda până la sfârșit se va mântui.

Fratele meu, cauți reazem și vrei să te dai în dosul vreunei autorizații, ca să dormi fără grijă? Vrei să nu fii nici amendat, nici persecutat, nici admonestat, nici vorbit..., mă rog, așa mai departe? Te dai în dosul unei astfel de scăpări și crezi că cu asta ai rezolvat? Nu, fratele meu și sora mea! Rătăcirea în credință se pedepsește ca păcatele celelalte de moarte. De aceea părinții și înaintașii noștri cei vechi au avut în țara aceasta o singură credință, de la un capăt al țării și până la celălalt. A venit nenorocirea războaielor care ne-au adus noutățile de peste graniță și le-am primit și ne-au tulburat. Câte credințe sunt în țară la noi? Le mai știți? Cred că nici nu le știți numărul. Nici nu trebuie să le știm...

Însă un lucru e categoric: nu trebuie să ne schimbăm credința. Nu Biserica s-o schimbăm, ci viața noastră. Și, așa cum v-am spus, aici este ogorul nostru. Aici sapă, frate, aici pune târnăcopul, pune grebla, pune sapa, pune coasa. Taie buruienile, taie tot ce-i rău și sădește sămânța aleasă.

Deci, amestecul învățăturilor să fie scos din rândurile noastre, din Oaste.

Și închei, frații mei scumpi și dragi, cuvântul meu, cu îndemnul următor: acești miri scumpi, fratele Ion și sora Sofica, sunt copii crescuți în casă de părinți credincioși, sunt copiii Domnului. Și, cu prilejul căsătoriei lor, am venit și noi să ne împărtășim de bucuria lor. Se zice că bucuriile împărtășite se măresc, iar necazurile împărtășite se micșorează. (...)