Mântuirea noastră și Iisus cel Răstignit

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Înainte de a spune și eu ceva, fraților, vreau să citesc de la Filipeni capitolul 3, versetul 7: „Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Iisus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos și să fiu găsit în El nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credință. Și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui, și părtășia suferințelor Lui și să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți”.

Aceste cuvinte ne sunt cunoscute tuturor, pentru că cercetăm Cuvântul lui Dumnezeu și le cunoaștem de mulți ani. Sunt cuvinte scrise de Apostolul Pavel, date de Duhul Sfânt, așa cum sunt toate Scripturile, care sunt insuflate de Duhul lui Dumnezeu, după cum este scris. Dar aceste cuvinte pe care le-a scris el aici, în această scrisoare duhovnicească către Biserica filipenilor, au avut însemnătate nu numai atunci, în vremea lui. Ci ele sunt și trebuie să fie importante pentru tot creștinul, pentru tot omul care, după ce aude Cuvântului lui Dumnezeu, dorește mântuirea sufletului, marea și slăvita mântuire săvârșită de Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin moartea Lui.

Fraților și surorilor, credem că și de data aceasta au trecut prin fața noastră și pe la auzul urechilor noastre aproape toate lucrurile care ne interesează pe toți de aici și care îi privesc pe toți. Pentru că am văzut că fiecare vorbire a fost deosebită și din toate a rămas pentru noi, pentru toți, ceea ce ne trebuia de auzit, de știut sau de readus aminte și de făcut. Adică să nu ne întoarcem tot așa cum am venit, în urma celor pe care le-am auzit și le-am văzut că s-au petrecut și de data aceasta.

Unele lucruri trebuie repetate mereu, altele nu-i nevoie să se spună mereu. Altele sunt necunoscute sau neînțelese bine. Și pentru aceasta a venit aici sufletul doritor să cunoască, pentru ca să înțeleagă de data aceasta. Așa cum am auzit și noi unele cuvinte pe care nu le-am mai auzit niciodată, cum au fost în seara asta pentru fiecare dintre noi, poate.

Dar eu aș vrea să spun următorul lucru: că aici, cum arată Apostolul Pavel, cunoașterea Mântuitorului Iisus Hristos este necesară, în primul rând, pentru ca să poți lepăda și să poți lăsa lucrurile lumii - care au fost importante pentru tine, pentru mine și pentru oricare - și să ajungi să le vezi și să le prețuiești ca pe un gunoi. Pentru că numai gunoiul, de fapt, se dă afară și se leapădă. Și numai lucrurile inferioare, lucrurile slabe de tot, rele, care s-au stricat, dar care au fost bune odată, le arunci.

Cunoaștem viața Apostolului Pavel din ce se spune mai sus; și știm că el nu era un om de rând. El era un om de viță aleasă, era de neam bun, făcea parte din partida aceea a fariseilor, a oamenilor înțelepți, și avea cultura și filozofia vremii, învățată la școala lui Gamaliel, „la picioarele lui Gamaliel”, unde învățau numai copiii cei bogați ai evreilor de pe vremea aceea. Ori, acum, pentru el, toate acestea ajunseseră să fie socotite vrednice de lepădat, adică să nu le mai considere ca mai înainte, să nu mai țină seamă de ele, pentru ca să-L cunoască și să-L urmeze de-acum pe Iisus Hristos cel Răstignit.

Deci, tot începutul ar fi de-aici: de la Iisus Hristos și de la moartea Lui, de la răstignirea Lui. Nu din altă parte. Eu m-am gândit la acest lucru și potrivit cu ceea ce spune Apostolul Pavel: „N-am vrut să știu între voi nimic altceva, decât pe Iisus Hristos și pe El răstignit”, și cu ce spune Părintele Iosif. Cine a citit cărțile lui (mulți poate nu le-au citit) își mai aduce aminte că el pune mare accent pe Iisus Hristos și pe Acela răstignit. Pe cunoștința aceasta a lui Iisus Hristos cel Răstignit.

Și de aici deduc eu că mântuirea noastră începe de la moartea lui Iisus Hristos, nu de la învățătura Lui. De aici începe. Pentru că învățătura Lui se poate primi; și se poate ca omul să ajungă foarte cunoscător al Bibliei și al vieții Mântuitorului, și al lucrărilor Lui, și al minunilor Lui, dar, cu toate acestea, să nu-L fi primit pe El ca răstignit. Și el să nu poată să le socotească chiar așa ca Apostolul Pavel, pe toate gunoaie. Chiar dacă cel credincios e doar un om simplu, oarecare. Lucrul acesta se face treptat, dar se începe de-acolo, de la Crucea și de la Jertfa lui Iisus Hristos, a Mântuitorului nostru.

Ne gândim, de exemplu, că vindecarea poporului în pustie, pe vremea când Dumnezeu a dat ca pedeapsă șerpii aceia veninoși, venea din simplul fapt că fiecare dintre cei mușcați trebuia să se uite la chipul acela care era ridicat în tabără în formă de șarpe, făcut din aramă. Și mulți erau mușcați, toți puteau să fie mușcați.

Era un lucru și simplu, dar și curios, și greu de crezut că mântuirea omului, vindecarea lui ar veni prin privirea aceasta. Nu era ceva pe care omul să-l ia, să-l înghită, cu care să se ungă sau să facă ceva de felul acesta, ca să îndepărteze așa răutatea rănii și să nu moară.

Dar nu toți se vindecau. Să ne gândim că Moise așa scrie acolo, că „oricine se va uita la chipul șarpelui de aramă va fi vindecat”. Dar privirea aceasta n-o aveau toți spre vindecare. Era de așteptat ca omul să zică: „Dar ce înseamnă asta? A ridicat aici o prăjină cu un chip de șarpe de aramă pe ea. Și ce-i dacă ne uităm acolo? Ce poate să fie asta? Păi dacă ar face altă minune... dacă ar face cum a făcut până acum, atâtea minuni, Dumnezeu cu noi... Dar asta ce-i? E o inovație a lui Moise. Și ce vrea să spună el cu asta? Ce? Cum? Ne uităm acolo și ne vindecăm...”. Și aceștia nu se vindecau. Aceștia mureau, pentru că priveau, dar priveau cu indiferență.

Omul poate să audă, dar gândurile lui să fie în altă parte. Omul poate să privească un obiect, dar pe el să-l intereseze cine știe ce... Și poate tocmai acela este important să-l privească el bine. El poate să asculte ceva, dar nu cu toată inima și nu cu tot interesul. Poate să vorbească despre ceva, dar din obișnuință; s-a format în așa fel, încât el e străin de acele lucruri despre care vorbește. Ba încă eu am auzit că unii nici nu cred măcar ceea ce spun. Și vorbesc foarte mult despre Hristos și despre Evanghelie, și despre toate minunile Lui. Parcă nu-ți vine să crezi. Cum se face? Da, nu crede că este Hristos, - se vede aceasta din viața lui. Vedeți?

De ce asta? Pentru că el nu privește prin credință, cum trebuie, la aceste lucruri, la ceea ce aude și la ceea ce știe. Nu-i pătruns în inima lui, pentru că n-a pornit de la Hristos cel Răstignit, de unde vine și smerirea omului, și umilința lui, și recunoașterea păcatelor și a greșelilor lui. Pentru că trebuie să ne simțim păcatul și ticăloșia, așa cum spune Apostolul Iacov: „Simțiți-vă ticăloșia, tânguiți-vă și plângeți”. Ăsta-i lucru mare, fraților! „Râsul vostru să se prefacă în tânguire și bucuria voastră în întristare”.

Acesta trebuie să fie un fenomen puternic venit de undeva asupra omului, asupra sufletului, ca el să poată face acest lucru. Și să ne gândim că cei cărora le spune el aici erau oameni credincioși! Și ne spune și nouă astăzi. Deci noi avem trebuință de acest lucru: să ne simțim starea noastră de slăbiciune, să știm că noi nu suntem mântuiți prin ceea ce putem face noi și prin ceea ce am putea împlini noi.

Trebuie să ajungem să ne dăm seama că râsul nostru și gluma noastră nu este la locul ei. Că, dacă nu avem lacrimi în pocăința aceasta și-n starea aceasta dintre noi și Dumnezeu, încă nu lucrează darul lui Dumnezeu în noi și Cuvântul Lui, pe care-l știm și-l cunoaștem. Și, dacă nu simțim acest lucru, nu putem veni la El cu toată inima, ca să fim vindecați. Nu ne putem preda inima Lui cu adevărat.

De predarea inimii s-a vorbit. Și eu cuget că acest lucru, predarea inimii, nu vine dintr-o dată. Vine treptat, treptat. Omul își predă inima lui Hristos în măsura legăturii pe care o are cu El, intimă, adevărată, și a încrederii pe care a căpătat-o în El. În măsura în care simte că merită să-I dea tot mai mult inima Domnului

Iisus Hristos, pentru ca să poată El să facă ce vrea cu inima noastră. Inima este organul care are aici întâietate. În ea trebuie să se nască sentimentul premergător celorlalte stări, adică să se nască acolo interesul acela adevărat care să facă începutul de predare a inimii. Și predarea inimii începe atunci când, încetul cu încetul, începi să săvârșești ce auzi, ce este scris și ce citești.

Și să nu treci peste acestea. Dacă ai trecut din greșeală, cumva, cine știe cum, n-ai băgat de seamă, revii imediat: „Nu, eu așa trebuie să fac!” Acesta este începutul de predare a inimii noastre: când te supui la lucruri care îți sunt neplăcute și-s venite ca o poruncă. Și împlinindu-le pe acestea, ajungi pe urmă să te simți așa cum ești și îți dai seama de toată vinovăția pe care o ai în sufletul tău.

Și Apostolul Pavel era atât de păcătos când a venit la Domnul Iisus Hristos: îi ucidea pe frați și-și dădea încuviințarea la arestarea și la omorârea lor. El așa a venit la Domnul Iisus Hristos. Așa s-a dus pe drumul Damascului și Domnul așa i S-a descoperit lui. Nu când era neprihănit. Dar, pentru că Dumnezeu îl alesese pentru lucrarea aceasta, ca să fie apostolul neamurilor, l-a pregătit pentru acest lucru și l-a îngăduit să fie așa. Ca pe urmă să facă din inima lui și din viața lui ce a făcut.

Or, planul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi tot acesta este. Dar trebuie să trecem prin fazele acestea, trebuie să avem începutul acesta. Și, pentru ca să poți face voia lui Dumnezeu, întâi trebuie s-o faci din ascultare. Căci lucrurile care vin din poruncă nu sunt plăcute... nu sunt plăcute întotdeauna. Cum să fie plăcute?... Însă pe urmă ele trebuie să ajungă să-ți fie plăcute, să-ți placă. Dar asta mai târziu. Atunci inima e dată și mai mult lui Dumnezeu.

Când auzi de suferință, când auzi de lucruri de-acestea... tu auzi aici, dar ești tu gata de suferință? Dacă ar veni acuma cineva sau mâine dimineață să te constrângă cumva, să facă ceva cu tine și din tine, oare tot așa ai cugeta, ca acum, sau altfel? Sau te-ai lepăda, nu? Pentru că starea aceea n-o cunoști, n-o știi cum este.

Oamenii, pentru cauza lui Hristos, pot să fie foarte prigoniți și tratați foarte rău, pentru că și asupra Mântuitorului s-a revărsat toată răutatea care era posibilă. Din cauza păcatelor noastre. A fost tratat într-un chip cum nu se poate spune de rău și de degradant: a fost scuipat, a fost batjocorit, a fost insultat, luat în râs, ghiontit, bătut, pălmuit, încoronat cu spini (pentru că a spus că El este împăratul iudeilor), dezbrăcat și... în sfârșit, pe toate, toate cât era posibil să le facă diavolul prin oamenii de-atunci, Mântuitorul le-a suferit foarte calm și foarte liniștit.

Asta e, așa credem noi, cei de la Oaste, potrivit și cu ceea ce ne învață Părintele Trifa. Așa a înțeles el mântuirea, ca și Apostolul Pavel, și astfel a putut primi darul acesta: ca și el, la rândul său, prin scrisul lui, să trezească oameni din păcat, întorcându-i la Dumnezeu.

Dacă nu era format în felul acesta, dacă nu era pregătit așa, nu avea putere învățătura pe care a dat-o el, cea despre Iisus Hristos cel Răstignit, să cuprindă atâtea suflete și să atragă la Domnul atâtea suflete câte au fost atrase și câte vor mai fi, din sămânța aceasta binecuvântată de Dumnezeu.

Pentru că el a început de la Hristos cel Răstignit. El L-a propovăduit pe Hristos. Pe celelalte lucruri le-a amintit, nu era împotriva lor. Dar oamenii timpului de atunci (și de astăzi) nu l-au înțeles. L-au socotit necorespunzător; de aceea i-au dat și pedeapsa pe care a primit-o, a unui om care e vrednic de caterisire. Însă el nu era așa și nu este așa.

Dacă ne uităm la celelalte confesiuni, acestea nu au în programul lor, nu au ca țintă acest lucru: propovăduirea lui Iisus Hristos cel Răstignit. Nu! Ci propovăduirea învățăturii. Da! Explicarea pildelor, a învățăturii Lui, pe care o tratează, o meditează, o explică... Dar acest lucru, așa cum se vede, nu ajută omului să-și poată simți ticăloșia vieții, să se pocăiască și să urmeze calea lepădării de sine, ca să ajungă chiar până acolo, încât să fie socotit ca lepădătura tuturor, ca gunoiul lumii acesteia. „Am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor”, așa scrie la Corinteni. Oare chiar așa să fi fost oare el, Apostolul Pavel? Așa era! Desigur că așa era! Așa ajunsese, din cauza lui Iisus Hristos. Pentru că nu se poate altfel. Pe aici e trecerea, pe aici e drumul, fraților și surorilor!

Mântuirea noastră s-a făcut în acest chip, prin moartea Mântuitorului - și moarte prin răstignire. În vremea aceea a venit El și a fost condamnarea Lui, când poporul roman îi condamna la moarte pe marii vinovați prin răstignire. (...) Și El a avut această moarte. Nu altfel de moarte, mai ușoară, ci pe aceasta, care este cea mai grea moarte. Șase ore, Mântuitorul Iisus Hristos a fost chinuit în felul acesta, până când Și-a dat sfârșitul. Șase ceasuri să stai bătut în cuie... Asta e o grozăvie... e ceva care... nici nu-ți poți da seama ce a însemnat lucrul asta.

Or, dacă a fost așa, a fost pentru cine? Pentru noi! Pentru mine, pentru toți. Și atunci fiecare trebuie să ne gândim la acest lucru: „Doamne, pentru mine, Doamne, ai făcut acest lucru...”. Gândul este premergător faptelor bune sau rele. Mintea omului este ca o uzină mare. Tot felul de gânduri se pot învârti și pot trece prin ea, dar nu sunt toate bune. Să căutăm dar ca, în gândurile acestea toate, să fie și acesta: moartea lui Hristos pentru mine, în felul în care a fost ea.

Ca să mă preocupe mereu și să mă țină mereu atent la aceasta: „Cum aș putea eu să ajung să pot face voia Lui și să mă predau eu Lui cu toată inima? Căci El nu a suferit această moarte fiindcă era vinovat. El a murit în locul meu”. Și apostolul spune:,,… să-L cunosc pe El și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui” .

Deci gândul era acela cu care trebuia să-și ridice ochii israeliții la chipul șarpelui de aramă. Gândeau așa: „Acesta-i chipul izbăvirii noastre”. Și priveau la el cu încredere că se vor vindeca - și se vindecau. Dar Moise nu le-a spus (în Biblie nu scrie) că: „Dacă priviți cu luare aminte, dacă priviți din toată inima, fără să vă îndoiți, sunteți vindecați”. Nu scrie așa. Ci scrie: „Cine va privi la chipul acesta va fi vindecat”.

Dar, desigur, asta se subînțelege și nu mai e nevoie să fie scris. Pentru că acela care era într-adevăr mușcat și care credea cu adevărat acest lucru, el se vindeca. Pentru el era o realitate acea vindecare. Și nu era alta. Pe aceea a dat-o Dumnezeu și trebuia să creadă în ea.

Trebuia să creadă deci în ceea ce făcea Moise în Numele lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu știau tot ce vorbește el cu Dumnezeu. El vorbea pe munte cu Dumnezeu, el vorbea în cortul întâlnirii și, când ieșea de acolo, cu fața luminoasă, spunea poporului ce-i spunea lui Dumnezeu. Ei puteau să-l creadă sau puteau să nu-l creadă. Și mulți nu-l credeau, căci își ziceau: „Ce este asta? Ce poate să fie asta?”. Aceia se răzvrăteau împotriva lui și mureau. Și câți nu s-au răzvrătit... și tot pe el îl socoteau vinovat. (Când citim în cartea Numerilor și, în tot Vechiul Testament, vedem că sunt acolo atâtea lucruri care nouă ne dau de gândit. Căci tot ce s-a scris s-a scris pentru învățătura noastră.)

Deci prin gândirea noastră vine credința în Hristos. În urma gândirii profunde, adevărate la tot ce a pătimit Hristos pentru noi, încep să izvorască lacrimi din ochi. Și, dacă atunci când ești lângă o suferință a cuiva (moartea unuia dintre cei dragi sau altă priveliște dureroasă) îi împărtășești sentimentul de durere, lacrimile celui care suferă, când te gândești la răstignirea lui Hristos, la crucea Lui (nu la aceasta goală, căci crucea a fost cu Cel răstignit pe ea), nu-ți vine simțământul acesta de durere și de plâns?

Și nu se preface atunci bucuria ta în întristare? Sigur că se face! Iar aceasta trebuie să se petreacă mereu, nu numai o dată, cine știe când. Părintele Trifa știți ce spune? „Dragă suflete, dragă cititorule! Trebuie să știi că numai plângând cu lacrimi amare toată viața ta, așa afli mântuirea și așa ai mântuirea”. Adică, adeseori trebuie să faci acest lucru. Pentru că trebuie să-ți stea în față mereu chipul morții lui Hristos pentru tine. Și de durerea aceasta a Lui trebuie să fii pătruns, că prin durerea aceasta ești mântuit și salvat din iadul cel veșnic și pus în raiul lui Dumnezeu, împreună cu El și cu sfinții Săi. (...)