An Nou - Viață Nouă

Vorbirea fratelui Costică Feder la adunarea de revelion 1972 din biserica de la Zărand (AR)

(...) În ultima noapte a acestui an 1971, trecut din viața noastră, în întâmpinarea noului an, 1972, strânși în locul acesta de puternica mână a lui Dumnezeu, se cuvine cu toată ființa noastră să-I mulțumim Domnului. (...)

Doresc să citesc două versete din Psalmul 51, cu care vom pleca în continuare, slăvindu-L pe Dumnezeu: „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegea mea! Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale și sprijină-mă cu un duh de bunăvoință! Atunci voi învăța căile Tale pe cei ce le calcă și păcătoșii se vor întoarce la Tine”. Amin.

Iubiților, haidem acum cu toții - așa cum ați venit până aici din mai multe părți, că aici v-am găsit strânși -, acum să mergem cu toții nedespărțiți undeva, departe, în întâmpinarea Domnului nostru Iisus Hristos. Haidem cu toții, cu cugetele noastre, cu sufletele noastre și cu gândurile noastre, în urmă, pe firul anilor trecuți și numărați în Cartea Veșniciei, până-n Betleemul din Iudeea. Plecați cu toții acolo, să vedem marele eveniment.

În Betleemul Iudeii, acum 1971 de ani, în chip minunat, se împlinește o proorocie. În chip minunat Se naște Mântuitorul nostru veșnic. Cetatea Betleemului primește în Noaptea Nașterii mulți musafiri. În cetatea aceasta au intrat oameni așa de mulți, încât unii dintre ei n-au mai avut loc să găzduiască în casele de oaspeți și în casele oamenilor bine primitori. Și au fost nevoiți să iasă afară: în câmp, în grajduri, în staulele oilor și ale vitelor.

Haideți cu toții, în Noaptea Nașterii Domnului Iisus Hristos, să cercetăm un pic cetatea Betleemului. Să vedem ce s-a petrecut în cetatea Betleemului. Să luăm de la prima casă, așa cum Dumnezeu a cercetat - și cu ajutorul Lui noi am cercetat - cetatea aceasta a Zărandului în ultima noapte a anului 1971. Acum mergem cu toții să cercetăm cetatea Betleemului. Și, luând de la prima casă, vedem în fiecare casă bucurie, cântece, petrecere și destrăbălare lumească, Și cercetăm ulițele cetății și ieșim până afară din cetate; și nu găsim nici loc de găzduit, nici pe Dumnezeu în toată cetatea. De ce n-a fost în cetate Dumnezeu? Fiindcă L-au scos afară, că erau plini de firea pământească și de păcat și Dumnezeu nu putea locui împreună cu păcatul. A preferat să locuiască între vite în grajd, decât în casele pompoase, dar împreună cu păcatul. De ce trebuia să se facă înscrierea tocmai la ora aceea? Pentru că trebuia să se împlinească ce era proorocit de Dumnezeu prin proorocii din vechime.

Vedeți, dragii noștri, în cetatea dumneavoastră, în noaptea aceasta, este ca în toate cetățile noastre de pe pământ. Există locuri multe unde se petrece revelionul; există locuri multe unde se închină [vorbe] de cinstire și urări de bine, de mulți ani fericiți, dar nu este acolo Dumnezeu. Domnul Iisus n-are loc în aceste cetăți. În aceste cetăți are diavolul loc; acolo are paharul, care îi face pe oameni să se amețească și să vorbească lucruri de nimica, lucruri de rușine, lucruri slabe și neomenești. Dar slavă lui Dumnezeu că stați departe de toate acestea, în locul acesta, [chiar dacă e] friguros.

Știu că vă simțiți înfrigurați. Dar hai să ne ducem în ieslea din Betleem... Acolo nu era nici sobă, nu era nici căldură, nu era nici o casă cu un bun adăpost; era un staul rece. Și acolo Domnul nostru și Mântuitorul nostru preferă să stea în frig. De ce? N-avea loc în curțile din Betleem? Nu era cerul scaunul Lui de domnie? Nu era pământul așternutul picioarelor Lui? Și El să nu aibă un loc... De dragul nostru a făcut aceasta! Să ne arate cât ne-a iubit, să ne arate cât poate să rabde și cât poate să îndure pentru răscumpărarea acestui neam păcătos și ticălos care a făcut fărădelegi.

Și nu vine bine pe pământ, că păcatele noastre, ale lumii întregi - printre care și ale mele, și ale frățiilor voastre - se grămădesc pe El printr-o persoană. Și cum? Printr-un împărat: „Trebuie omorât, să nu-mi ia tronul de domnie, să nu-mi ia domnia pământească” Și noi [gândim tot la fel]: „Să nu ne ia ceva de sub stăpânire; să nu ne ia firea pământească; să nu ne răstignească, să nu ne oprească de la destrăbălările și de la desfrânările noastre, să nu cumva să ne «strice» inimile noastre îmbuibate și stricate. Hai să-L omorâm. Poruncă: Imediat să fie omorât!”

Ce concepție omenească ar putea fi aceasta, ca un copil nou-născut să ia un scaun de împărat, să-l poată cuceri? Că abia la douăzeci de ani cineva e capabil să se pună pe un scaunul împărătesc, să conducă o țară. Ce concepție putea fi aceasta al lui Irod: „Să fie omorât imediat, că-mi ia scaunul de domnie!”? Aceasta era o proorocie, aceasta era un context pe care nu-l poate vedea decât Cuvântul lui Dumnezeu și lumina Duhului Sfânt. Acestea erau păcatele noastre, pentru că nu voiau păcatele noastre să fie zdrobite sub puterea Cuvântului lui Dumnezeu și sub Jertfa de pe Golgota.

Dar bunătatea lui Dumnezeu ne vrea mântuirea; dragostea lui Dumnezeu vrea cu noi, ticăloșii aceștia de oameni, să împodobească cerul lipsit de îngerii neascultători.

Însă acum noi ne punem întrebarea: noi suntem ascultători, ca să-i putem înlocui pe cei ce n-au ascultat? Dacă suntem, fraților, dacă suntem, surorilor, dacă suntem, frățiorilor, ascultători, noi vom locui cerul și vom locui în locurile acelora care n-au ascultat. De aceea au [fost izgoniți] din cer, pentru că n-au ascultat. Cu cât mai greu ne vom urca noi în cer, dacă nu ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu și nu-l trăim? Dacă ei din cer a trebuit să coboare jos, din pricina neascultării, cu cât mai greu urcăm noi în sus, dacă nu ascultăm?...

Și mergem mai departe pe urmele scumpului nostru Mântuitor și vedem... de ce trebuia - copil tânăr, la opt zile - să fie urcat la Ierusalim, să intre în Templu, să primească din nou rană, din nou durere? Frații știu mai bine... surorile mai puțin, că nu e ușoară tăierea împrejur. Aceasta a fost o durere mare, dar aceasta a fost importantă. Aceasta a vrut să ne arate un legământ veșnic cu Dumnezeu. Prin tăierea Lui împrejur tăindu-ne și noi, fiecare, inima împrejur, să intrăm într-o stare de legământ și de trăire cu Dumnezeu. Acesta este simbolul Anului Nou.

Să citim de la Levitic capitolul 23, versetele 23-25, despre Sărbătoarea Anului Nou. (...) „Domnul a vorbit lui Moise și a zis: «Vorbește copiilor lui Israel și spune-le: În luna a șaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveți o zi de odihnă vestită cu sunet de trâmbițe și o adunare sfântă. Atunci să nu faceți nici o lucrare de slugă și să aduceți Domnului jertfe mistuite de foc»”.

Domnul a zis lui Moise: „În luna cutare, în cea dintâi zi, să aveți o adunare sfântă”. Titlul scris deasupra este: Anul nou. Deci Anul Nou este lăsat încă din vechime, ca în luna cutare, în ziua cutare, să aveți o adunare sfântă. Auzi ce adunare? Ce adunare se face astăzi de Anul Nou? E sfântă adunarea din noaptea de Anul Nou, de revelion? Când se înalță pahare și când se aduc urări împotriva lui Dumnezeu și împotriva sfințeniei lui Dumnezeu, e adunare sfântă, după porunca lui Dumnezeu? Vedeți?

Deci, cu cât mai mult trebuie să-I mulțumim noi Domnului că El ne-a ajutat să putem avea o adunare - mai mică - dar socotim și credem, sfântă.

Și mai spune ceva acolo... adică Domnul i-a spus lui Moise și acum Domnul ne vorbește nouă: „...și fiecare dintre voi să aducă Domnului o jertfă sfântă, curată și mistuită de foc”. Care ar fi această jertfă și sfântă, și curată, și mistuită de foc?

Dragii mei, prin tăierea împrejur a Domnului Iisus, care simbolizează Noua Lege - Anul Nou -, Sângele Lui sfânt curs atât din tăierea împrejur, cât și de pe Crucea Golgotei a făcut din trupurile noastre, ale celor ce am crezut și am ascultat, o jertfă sfântă, pe care în noaptea aceasta dorim din toată inima să o punem pe altarul dragostei lui Hristos. Dacă după plecarea din țara Egiptului, Dumnezeu i-a dat poruncă lui Moise să facă chivotul legământului și un altar pe care să se jertfească vite pentru iertarea păcatelor, apoi supremul și cel mai sfânt altar este Altarul pe care S-a jertfit Domnul nostru Iisus Hristos, fie binecuvântat Numele Lui!

Ce s-a întâmplat în [ziua] aceasta, la tăierea împrejur? „Și I-au pus numele Iisus”, slăvit să-I fie Numele. Acest Nume scump, acest Nume sublim și veșnic a făcut ca inimile noastre să bată la fel, gurile noastre să cânte la fel, picioarele noastre să umble la fel și duhurile noastre să se-ntâlnească. Noi nu ne-am fi cunoscut niciodată pe pământul acesta; noi nu vă cunoșteam pe frățiile voastre și nici frățiile voastre nu ne cunoșteați pe noi, dacă acest Nume n-ar fi fost prilejul binecuvântat al întâlnirii noastre, al cunoașterii noastre și al slăvirii [aduse de noi] lui Dumnezeu Tatăl, prin Domnul Iisus și prin puterea Duhului Sfânt.

De aceea [ne întrebăm] acum, în urma acestor binecuvântări: care este, fraților dragi, care este, surorilor scumpe, datoria noastră? Care este datoria noastră?

„Rămâneți în Mine”, a zis El. „Dacă rămâneți în Mine și dacă rămân în voi cuvintele Mele, veți aduce multă roadă, căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic.” Noi am venit aici, dar nu se știe câtă roadă ducem acasă. De asta atârnă: dacă rămânem în El; și încă ceva: dacă rămân în noi, ce? Cuvintele Lui! Dacă cei mai mulți plecăm de-aici și am uitat absolut tot ce au vorbit frații (căci și acestea au fost cuvintele Lui), [atunci ce roadă vom aduce]?

Și pentru ca să avem o icoană de mai larg înțeles, vă voi citi un pic, [despre] una din călătoriile poporului Israel, [pentru a vedea] ce înseamnă să rămâi în El și ce înseamnă să nu rămâi pe deplin în El. Să rămâi, dar nu pe deplin... și să poți aduce multă roadă.

Dacă îmi dați voie, fraților, vă voi citi câteva versete din Cuvântul lui Dumnezeu, de la 1 Corinteni capitolul 10, începând cu versetul 1: „Fraților, nu vreau să nu știți că părinții noștri toți au fost sub nor și toți au trecut prin mare. Toți au fost botezați în nor și în mare, pentru Moise; toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească și toți au băut aceeași băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; și stânca era Hristos”.

Aici ne oprim un pic, fraților, să cercetăm adânc. Toți părinții, adică seminția poporului Israel, aceștia au fost părinții noștri. (Noi ne tragem din seminția poporului Israel care L-a crezut pe Dumnezeu.) Toți părinții noștri au fost botezați pentru Moise în nor și în mare. Toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească ([așadar] noi toți mâncăm aceeași mâncare duhovnicească), toți au băut aceeași băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă. Unde era stânca? La Horeb. Și venea după ei. Și stânca era Hristos. Noi în noaptea aceasta n-am băut, nici n-am mâncat nici unul din traista noastră, ci toți din această stâncă, care este Hristos. Iată și cântarea, iată și vorbirea, iată și poezia și toate sunt din Hristos.

Citim mai departe alt verset care ne arată ceva minunat: „Totuși cei mai mulți dintre ei n-au fost plăcuți lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie”. Oare n-ar fi dureros ca - deși suntem aici, bând din această băutură, mâncând din această hrană binecuvântată, adăpostindu-ne sub acest nor binecuvântat (că numai dragostea Lui ne-a strâns în chip minunat, când alții nu se pot bucura în felul acesta), - totuși cei mai mulți dintre noi să nu fim plăcuți Lui? De ce? Ne va spune Sfântul Cuvânt: „Totuși cei mai mulți dintre ei n-au fost plăcuți lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie. Și aceasta li s-a întâmplat ca să ne slujească nouă drept pildă, ca să nu poftim după lucruri rele cum au poftit aceia”.

Auziți? De ce nu au fost plăcuți Domnului? Că au poftit după lucruri rele.

Acum plecăm de-aici, slavă Domnului! În biserică toți am fost sfinți, toți predicăm, toți cântăm, toți ne lăudăm, toți ascultăm. Și s-ar putea întâmpla, câțiva dintre noi, plecând de-aici, să nu fim plăcuți Domnului. De ce? Pentru că poftim lucruri rele. Așa zice: „lucruri rele”. Să vedem care ar fi lucrurile acestea rele cu care ne cam obișnuim noi oamenii… noi credincioșii, marii creștini, marii vestitori ai lui Dumnezeu. „Să nu fiți închinători la idoli ca unii dintre ei, după cum este scris: «Poporul a șezut jos, să mănânce și să bea; și s-au sculat să joace»”.

Auziți? Să luăm bine seama, să nu cădem în greșeala aceasta, ajungând închinători la idoli. (...) Dar nu e vorba de închinarea la idoli așa cum o practică alte religii. Aici spune: „Să nu fiți închinători la idoli, după cum este scris; că poporul a șezut să mănânce și să bea și s-a sculat să joace”. De ce idoli era vorba acolo? Nici de vițelul făcut de Aron nu era vorba; nici de prăjina [înălțată când i-au mușcat șerpii] nu era vorba. Ci de mâncare și de băutură! Pentru aceasta îi numește închinători la idoli. Pentru că grija lor - cum ar putea fi și grija noastră, averea noastră - a fost ceea ce ne spune Domnul Iisus în Evanghelia de la Luca și anume că în vremile din urmă oamenii se vor îngriji numai de mâncare și de îmbrăcăminte și că ziua aceea îi va prinde ca un hoț ce vine noaptea. Aceasta-i toată preocuparea lor... Fie că e sărbătoarea Crăciunului, fie Anul Nou, fie Paștile, noi astăzi ne îngrijim nu să aducem noi Domnului o jertfă (cum am citit din Sfânta Scriptură), ci să [ni se aducă nouă] jertfă, adică: să ne fie cămara plină, lada plină, sticla plină, damigeana plină... Aceasta-i starea noastră de „creștini” azi. Și-apoi după ce am băut bine, sigur, ne vine și să jucăm. Și atunci iată închinarea la idoli! Și cei mai mulți dintre noi, care mâine dimineață poate că am umple biserica de-aici, se poate să nu fim plăcuți Domnului. De ce? Pentru că poftim lucruri care Domnului nu-I plac.

Mergem mai departe: „Să nu curvim, cum au curvit unii dintre ei, așa că într-o singură zi au căzut douăzeci și trei de mii. Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din ei, și au pierit prin șerpi. Să nu cârtiți, cum au cârtit unii din ei, și au fost nimiciți de Nimicitorul. Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșitul veacurilor”.

Auziți? Acum aproape două mii de ani scrie Sfântul Apostol Pavel despre evenimentele petrecute în pustia Sinaiului. Și spune: „Aceste lucruri pe care le-au făcut ei au fost scrise în Scriptură pentru învățătura noastră, peste care au venit... (ce au venit peste noi?) sfârșiturile veacurilor!

Deci, dragii noștri, dacă acum aproape două mii de ani Apostolul Pavel vorbește despre aceste [lucruri] spunând „peste noi”, [considerându-se ei, cei de atunci,] cei peste care va veni sfârșitul veacurilor, cu cât suntem noi mai aproape de sfârșitul veacurilor! Și de al veacurilor, dar de al nostru, al fiecăruia în parte, cu cât suntem mai aproape!

Așa că trebuie să luăm aminte, fraților dragi și surorilor scumpe, că, într-adevăr, analizându-ne viața noastră, ajungem la concluzia că totdeauna, în biserică, [duminica] până la prânz, și în adunare, ni se pare că suntem sfinți. (...) Așa [credem] mulți dintre noi. Dar după-masă… dar în restul vieții... facem ce a făcut poporul Israel.

Bunătatea lui Dumnezeu cea mare întrece orice greșeală a noastră, spală orice vină. Dar când? „Dacă vă mărturisiți păcatele, El este drept, ca să vă ierte păcatele.” Atunci le spală, când le mărturisim și când ne lăsăm de ele. Această sfântă bunătate să ne dăruiască și nouă o inimă sinceră, să ne mărturisim trecutul negru, căci nu ne omoară nimeni... nici Dumnezeu nu ne pedepsește.

Orice păcat grozav de mare, cum e păcatul desfrânării, a fost iertat în câteva fracțiuni de secundă la cineva care l-a săvârșit, dar și-a mărturisit cu sinceritate și pocăință păcatul acesta. Îl cunoașteți, surorilor, cine a fost acesta? Frații știu că-l cunosc. Împăratul David. Marele om al psalmilor și al rugăciunii. A făcut un păcat fără să-și dea seama. Și când i-a spus proorocul Natan:

„Împărate, tu ești acela care a făcut acest păcat”, el era gata să cadă jos și a spus cu groază: „Da, recunosc și-mi pare rău”. Și Duhul lui Dumnezeu, când a venit peste prooroc, spune: „I-am iertat păcatul pentru că s-a căit și s-a pocăit de el”. Păcat de desfrânare.

Deci toate păcatele se pot ierta numai atunci când le-ai mărturisit cu sinceritate și te lași de ele. Dar nu cum obișnuim noi, fraților, noi, creștinii de nume și de formă, să venim la părintele paroh, să-i mărturisim păcatele și să-L mințim pe Dumnezeu. Îți pare rău? Îmi pare. Și făgăduiești să nu mai faci? Făgăduiesc. Și haide: Gheorghe ai fost astăzi, Gheorghe ești mâine; Mărie ai fost astăzi, Mărie ești mâine. Aceasta nu-i iertare sănătoasă și cu aceasta mergem în osândă, scumpii mei frați și surori. Leagănul Satanei ne leagănă frumos și ne încântă: „E bine, creștinilor, e frumos... Duceți-vă în fiecare an, la Anul Nou, la sărbători, și spovediți-vă, și cuminecați-vă, și Dumnezeu vă iartă păcatele. Și de-aici încolo faceți ce vreți! Că doar Îi e drag lui Dumnezeu să facem și ce-i bine, dar nici pe cealaltă treabă să n-o lăsați”. Așa ne leagănă Satana. El știe că lui Dumnezeu nu-i trebuie oameni de ăștia fățarnici. El știe că în împărăția lui Dumnezeu nimic spurcat sau întinat nu va putea intra. Și te leagănă până-n marginea mormântului. Și apoi dacă ar veni satul întreg numai să te plângă și să se roage pentru tine, nu mai există iertare. Căci Cuvântul spune: „Cum ai trăit, așa vei muri; și cum ai murit, așa vei învia”. Mormântul nu ne poate schimba. Nici alte lucruri.

De aceea, dragii mei, „gândul care era în Hristos Iisus, acela să fie în voi”. Care era gândul Lui? Să ne vadă fericiți pe fiecare; să ne vadă mântuiți pe fiecare; să ne vadă în împărăția slavei Lui pe fiecare. Acest gând, din dragoste pentru El și pentru frățiile voastre, acesta ne dă impuls și nouă să vă dăm aceste sfaturi, să vă întoarceți la Dumnezeu, să simțiți dulceața pe care am simțit-o și noi nevrednicii odinioară.

(...) Să ne învrednicească [Domnul] ca noaptea aceasta petrecută împreună să ne rămână o noapte de amintire sfântă și o noapte de imbold, de îmbărbătare, de pocăință, de îndreptare, de întoarcere.

Și acuma aș vrea să întreb - și vă rog să mă iertați: oare toți câți suntem aici suntem întorși și pocăiți, pentru [a primi] această mântuire? Dacă este vreun suflet care a venit de multă vreme la adunare, de multă vreme la biserică, dar care nu s-a hotărât, așa cum s-a amintit, cu pocăință și întoarcere, și hotărâre [la Dumnezeu, acum e un moment potrivit pentru aceasta]. (...)