Anii și rugurile dezrobirii

Din vorbirea fratelui Vasile Câmpean (Ogruțan) la o adunare din Bihor - revelion 1981

(...) Așa cum pe toți, de fapt, ne-a luminat Dumnezeu să înțelegem lucrurile Lui minunate și sfinte pe care le-a așezat din veacuri, demult, și la fiecare dintre ele i-a dat legi peste care nu calcă.

A așezat timpurile minunate, împărțindu-le în ani. Fiecărui an i-a dat legea lui, i-a dat lucrul lui ce are să-l facă. Și, în felul acesta, trecem și noi oamenii pe pământ, prin aceste mărețe și sfinte planuri ale lui Dumnezeu alcătuite demult. Și trecem prin ele poate de multe ori nedându-ne seama bine ce ar trebui să înțelegem din ele.

Dacă ne-am uita cu băgare de seamă ce misiune minunată are în fiecare zi soarele, să-și facă lucrarea lui, trecând peste pământ, [am vedea că] el nu și-a depășit niciodată legea pe care i-a dat-o Dumnezeu. În ziua cutare, la ora cutare, în minutul cutare și-n secunda rânduită de Dumnezeu de la început, a răsărit și a asfințit. Niciodată nu s-a grăbit, niciodată n-a întârziat. Își duce misiunea minunată și sfântă pe care a primit-o.

La fel, anul încununat cu anotimpurile minunate. Anotimpurile nu-și depășesc niciodată legea sfântă primită de la Dumnezeu. Când vine primăvara, oricât ar fi de mare gheața, oricât ar fi de înghețat pământul, toate se-nmoaie, toate se dezgheață, toate încep o nouă viață.

Aceste legi minunate și aceste timpuri, Dumnezeu le-a împărțit de la început, de când a făcut prima zi și primul an.

Cât de mult am avea noi de învățat numai de la acestea, dacă le-am privi cu ochi luminați și deschiși, așa cum pretinde Dumnezeu, de altfel, de la noi, căci și noi suntem făpturi făcute deosebit de alte făpturi; suntem lucrarea mâinii lui Dumnezeu. Dacă am sta cu băgare de seamă să ne uităm, ne-am putea întreba fiecare de câte ori a răsărit soarele de când noi am venit în lume, pe pământ. Ce am învățat noi de la răsăritul soarelui? Ce am învățat noi de la mersul lui minunat, măreț și sfânt, așa cum i-a poruncit Dumnezeu să-l facă în fiecare zi? Ce am învățat noi de la căldura lui, ce am învățat noi de la toate acestea? Am putea spune de multe ori, cu fața plină de rușine, că ne-am uitat la el și a răsărit de-atâtea ori peste noi, și-a făcut drumul peste viața noastră și peste noi de atâtea ori, dar n-am învățat nimic de la el. Nu ne-am uitat cu băgare de seamă niciodată la el.

Ce legi minunate și sfinte am putut învăța de la toate acestea prin care am trecut și care au trecut peste noi!

Dacă ne uităm până și la un animal, dacă ne uităm până la ultimul fir de iarbă, fiecare își are legea lui și, așa cum au primit-o de-atunci, o tot păstrează cu sfințenie. Fiecare își face sămânța lui, fiecare își dă rodul lui, fiecare nu se amestecă cu altul, fiecare își păstrează legea primită din partea lui Dumnezeu. Dar noi, oamenii, noi, lucrarea mâinii Lui... ne uităm la toate și trăim o viață pe pământ fără să învățăm nimic.

Îmi aduc aminte că am stat de vorbă cu un bunic bătrân care numai câteva zile mai avea și trebuia să treacă din viață. Și l-am întrebat de multe lucruri de acestea și spunea că el nu știe nimic. Ce durere este pentru oricine trece peste toate acestea și nu învață nimic. Căci toate aceste minunate lucruri ale lui Dumnezeu: și ziua, și luna, și anul - să nu uităm - au misiunea sfântă să se prezinte înaintea lui Dumnezeu și să spună despre noi toți, că ne-au văzut pe toți, tot ce-am făcut.

Să stăm în loc, să ne gândim și la anul acesta care a trecut. El mai are câteva ceasuri și trebuie să se prezinte înaintea lui Dumnezeu și să spună: „Tată, am fost anul 1980. Mi-am isprăvit lucrarea! Am trecut pe pământ și-Ți aduc vești despre oameni”. Ce veste poate duce despre tine, scumpul meu frate și scumpa mea soră? Ce veste I-ai trimis, pe anul 1980, lui Dumnezeu din partea ta? Ce veste am trimis din partea mea? Cu ce se prezintă anul înaintea lui Dumnezeu să spună ceva despre noi?

Toate acestea ne dau de gândit, fraților.

Apoi, [gândind la] toate acestea, aș vrea să trecem la Cuvântul lui Dumnezeu. Printre anii care au trecut peste pământ, Dumnezeu a avut ani și mai aleși. Dumnezeu a avut ani și deosebiți între anii care au trecut pe pământ. Aduceți-vă aminte, că toți ați citit, despre scoaterea poporului Israel din robie. Dumnezeu [a trimis] un an important și interesant; dar trebuia și un om în anul acela. Și a găsit și omul, a găsit și anul. Omul, cu toții știm că a fost omul lui Dumnezeu, Moise. În pustie și dincolo de pustie a trebuit să-l ducă pe Moise cu turma, ca să Se poată arăta lui. [Poate vă întrebați]: „Dar ce vrei să spui prin asta sau ce să scoatem din asta?”, că toți știți, toți am citit cum S-a arătat Dumnezeu lui Moise. S-a arătat în flacăra unui rug. Rugul ardea, dar nu se mistuia. Și din mijlocul focului vorbea un Cuvânt. Era Cuvântul lui Dumnezeu. Prima dată i S-a arătat lui, [spunându-i] ce are să facă. Și apoi, dacă l-a înțeles și [l-a ascultat] i-a spus de ce trebuință ar fi el pentru Dumnezeu și ce lucru are Dumnezeu să facă cu el.

Am vrea să trecem de-aici, că e un fapt vechi, dar e un lucru al lui Dumnezeu. Acest rug a ars mereu înaintea poporului Israel. Cuvântul lui Dumnezeu din el mereu îi striga:

- Afară din robie!

- Ascultați glasul Domnului Dumnezeului vostru, le spunea Moise după aceea.

- Ce glas să ascultăm?

- Glasul Domnului Dumnezeu! El este cu noi. El mi-a apărut în rug. Și de atunci arde rugul și glasul nu mai tace.

După aceea, când lucrurile s-au învechit, Dumnezeu a mai adus un an minunat și a mai adus încă un rug să ardă pe pământ. Dar acest rug a fost mai deosebit și mai minunat. Acest rug a fost pus pe vârful Golgotei. Ardea dragostea lui Dumnezeu pe vârful Golgotei, strigând cât putea: „Iartă-i, că nu știu ce fac!” Acest rug a ars mereu și nu s-a mistuit, și nu se mistuie. Arde și nu se mistuie. Atâtea mâini s-au întins să-l stingă, dar el arde cu mai multă putere. Cu cât dușmanii s-au înmulțit, cu atât rugul a ars cu mai multă putere.

Și aș vrea, scumpii mei frați și surori, să ajungem și la noi, cu aceasta.

În anul 1923, Dumnezeu a adus și în țara noastră acest rug și l-a aprins grozav. De-atunci rugul arde și nu se mistuie. Din mijlocul acestui rug, din mijlocul acestei Lucrări, Dumnezeu Și-a ales un om, Și-a găsit un om cu mare greutate. Dar să nu uităm că Dumnezeu, cel de care vrea să Se folosească, prima dată îl pregătește, că altfel nu Se poate folosi de el. A început să strige din mijlocul acestui rug arzând un glas minunat și scump, și sfânt: „Iisus Biruitorul, El vă cheamă! Pe El să-L urmați, pe El să-L ascultați!” A ars și arde mereu acest rug, dar nu uităm nici unii că, datorită glasului care mereu a strigat și strigă, ne vedem noi fețele în felul cum le vedem... În Numele și meritul lui Iisus cel Biruitor, al Domnului Iisus cel Răstignit, suntem noi aici. Altfel nu ne-am fi văzut în felul acesta. Altfel am fi și noi poate în alte locuri, în care trăiam odinioară după felul mersului veacului acestuia și după felul lumii. [Suntem aici] datorită acestui rug minunat ce arde mereu. Și glasul lui Dumnezeu strigă din mijlocul focului prin cineva: „Vă dorește Iisus cel Răstignit! Vă iubește Iisus cel Răstignit! Vă așteaptă Iisus cel Răstignit!” Nu este biruință fără de El, frații mei scumpi. Nu uităm cuvântul pe care ni l-a spus cu atâta foc și cu atâta dulceață: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic! După cum mlădița tăiată de la butuc nu poate să aducă roadă, tot așa și voi, despărțiți de Mine, nu puteți face nimic”. Iar ucenicilor, ca despărțire, le spune: „Iată, Eu rămân cu voi până la sfârșitul veacurilor”.

Scumpul meu frate, iubita mea soră în Domnul! Pentru noi cât de adevărat este cuvântul acesta, că „a rămas cu noi”? Anul care a trecut din viața noastră se prezintă înaintea lui Dumnezeu, să spună el despre noi cât am rămas cu El.

Dorința sufletului meu care a ars de dor să se întâlnească în seara asta cu voi cu toți, n-aș vrea să fie alta, decât asta singură: să știu că toți Îl aveți pe El; să știu că toți trăiți cu El; să știu că toți veți muri cu El. Și atunci fericirea voastră este sigură. Altfel nu se poate, nu este biruință.

Bunul Dumnezeu, Care a lucrat în viața noastră în chip minunat și sfânt, cum noi n-am gândit niciodată poate, să facă, pe anul viitor, să [dăm] mai bune mărturii; nu prin cuvânt, ci prin viață și fapta trăită după voia lui Dumnezeu, ca dincolo, în veșnicie, să ne putem vedea fețele cu toții, bucurându-ne fără sfârșit. Amin.