Apropierea lui Dumnezeu
Traian Dorz - Porțile Veșniciei
1 - Ce momente înălţătoare trăieşti totdeauna în lăcaşurile sfinte în preajma lui Dumnezeu!...
Ce fericită înălţare trăieşte fiinţa noastră când trăieşte în prezenţa binecuvântată a lui Hristos,
în orice loc şi-n orice vreme.
2 - Fericite sunt acele suflete şi acele vremuri care pot dobândi şi păstra înălţarea şi apropierea lui Dumnezeu.
Dar vai de acele suflete care se depărtează de El!
Vai de acele suflete şi vremuri care năzuiesc nu înspre idealul Dumnezeiesc, ci se coboară spre ceea ce este josnic şi se lasă cu plăcere atraşi de cele inferioare,
- acelea sunt sufletele pierdute - şi vremile pierzătoare.
3 - Ce trist pentru om când acesta alege mai degrabă să aibă ca strămoş şi părinte al său pe o făptură urâtă şi inferioară lui, - maimuţa!
Şi nu pe Dumnezeul Cel Strălucit şi Superior.
Spre Dumnezeu ori de câte ori îţi întorci privirile te luminezi şi te înalţi, chiar în proprii tăi ochi,
şi simţi impulsul puternic de a te face mai bun,
mai cinstit,
mai evlavios,
mai demn.
4 - Dar ce gânduri îţi pot veni când îţi întorci privirile inimii înspre animal şi îi zici: tu eşti strămoşul meu!...
O, ce nebunească degradare! Ce josnică stare. Ce ruşinos nivel. Cum se poate oare o făptură omenească prăbuşi chiar atât de îngrozitor!
5 - O, frate om, nu mai avea nici o îndoială că tu Îl ai ca Părinte pe Dumnezeu... Pe Izvorul Desăvârşit al Înţelepciunii şi al Frumuseţii.
Întoarce-te deci spre El şi te înalţă ascultând de voia Lui...
6 - Vino la Isus Hristos astăzi şi prin hotărârea şi legământul credinţei şi ascultării de El reintră în moştenirea Împărăţiei Lui
şi fă-te părtaş virtuţilor Sale,
spre a-ţi primi strălucirea şi frumuseţea care sunt virtuţile şi însuşirile Aceluia care te-a făcut şi te-a înfiat.
7 - Înalţă-ţi ochii şi inima spre Dumnezeu, Făcătorul tău acum, căci îndată vor începe să se înalţe şi umbletele şi faptele tale,
iar la capătul zilelor tale se va înălţa la El şi sufletul tău,
spre a fi veşnic apoi în desfătările de la dreapta Lui, care vor fi răsplătirea tuturor celor care s-au înălţat până la Hristos
şi au rămas la El, prin gândurile şi prin năzuinţele lor.
8 - Cât de primejdios este păcatul
şi cât de multe sunt ispitele vrăjmaşului înşelător, întinse ca nişte laţuri şi curse ucigătoare pe toate căile noastre!
În cât de multe feluri ştie amăgitorul să ne atragă spre cădere -
şi cât de aplecată este firea noastră pământească să asculte şi să urmeze orice drum rău pe care o momeşte Satana.
9 - Cât de grăbiţi devenim noi, chiar şi cei mai leneşi, când este vorba de un lucru ispititor,
şi cât de orbiţi sunt ochii noştri trupeşti şi chiar şi cei sufleteşti, de frumuseţea înşelătoare a păcatului...
Vai de cei ce privesc în jos, şi merg înapoi. Aceasta nu mai este mergere - ci prăbuşire.
10 - Uneori, după ani de umblare pe căile înfrânării şi ale ascultării de Dumnezeu, adeseori descoperim încă în inimile noastre, îndemnuri de care ne îngrozim.
Adeseori ne pomenim că ochii noştri se întorc spre lucruri de care ne ruşinăm.
Adeseori ne trezim cu gânduri şi cu dorinţe spre fapte pe care credem că le-am omorât pe totdeauna în mădularele noastre încă demult (Colos. 3, 5-10).
Aceasta se întâmplă când încetăm urcarea spre Dumnezeu.
11 - Nu puţini au fost credincioşii care după mulţi ani de viaţă trăiţi cu teamă şi cu iubire în ascultarea înfrânată după voia lui Dumnezeu, - s-au pomenit într-o clipă nefericită de ispitire - că şi-au pierdut vederea sănătoasă...
Au părăsit calea înfrânării şi s-au prăbuşit în prăpastia păcatului,
atraşi de o ispită... sau de mai multe.
Acesta este începutul prăbuşirii lor veşnice.
12 - În clipa căderii, unii şi-au rupt picioarele (râvna pentru Domnul),
alţii spinarea (statornicia) credinţei,
alţii şi-au pierdut chiar capul (pe Dumnezeu) pentru totdeauna.
De aceea necurmat avem nevoie să ne întoarcem ochii spre Hristos, Singurul în care avem biruinţa şi adăpostirea.
13 - Necurmat avem nevoie să fim atenţi la cuvintele lui Isus
şi la pildele Lui,
şi la îndemnurile Sale,
şi la înştiinţările Lui.
Fiindcă necurmat potrivnicul nostru diavolul ne dă târcoale, umblând să ne înghită,
şi să ne piardă pe totdeauna.
14 - Necurmat trebuie să alergăm, căci orice lenevire va duce la amorţire şi îngheţare.
Din pricina sărăciei şi a lipsurilor, noi găsim dezvinovăţire să umblăm mai mult decât se cuvenea după câştigul celor trupeşti.
Din pricina ocupaţiei şi a treburilor, necurmat aflăm dezvinovăţire pentru a nu lucra pentru Dumnezeu.
Acesta este începutul adevăratului necaz.
15 - După ce am scăpat de sărăcie, cum să mai avem dezvinovăţire dacă şi mai departe, - trăim numai pentru cele trupeşti,
din obişnuinţă sau lăcomie. Sau deşi am devenit liberi de ocupaţii, totuşi continuăm acest fel de a fi, în paguba sufletului nostru.
Noi suntem atunci şi mai vinovaţi.
Ce minunaţi sunt acei credincioşi care le biruiesc pe acestea!
- spre a nu pune pe noi robie nici un fel de lucru pământesc şi nici un obicei trupesc,
oricât de îndreptăţit ar părea.
Căci nu trebuie să fim robii nimănui altcuiva, decât lui Hristos Singur.
17 - Necurmat trebuie să ostenim pentru Domnul.
Necurmat trebuie să facem binele, fără să simţim oboseala sau să ne pară c-am făcut de-ajuns (Gal. 6, 9).
Căci de la mulţumirea şi lauda de sine şi până la prăpastia iadului, nu este nici un alt drum mai scurt.
18 - Necurmat trebuie să muncim şi să ne ostenim cu mâinile noastre, pentru ca pâinea noastră şi a alor noştri să fie câştigată cinstit.
Şi pentru că cei lipsiţi de ajutorul nostru, sunt mereu mai mulţi (Fap. Ap. 20, 32-39; 2 Tim. 2, 6), trebuie să avem pâine şi pentru ei.
Aceasta ne cere muncă tot mai bună şi o chibzuinţă tot mai înţeleaptă.
19 - Necurmat trebuie să ne întoarcem ochii spre ceea ce este curat, vrednic şi bun, adică spre Hristos. Căci necurmat ni-i atrage de la Hristos ceea ce este necurat, nevrednic şi rău (1 Cor. 9, 27).
Dragă frate şi soră, obişnuieşte-te în fiecare dimineaţă să te odihneşti într-o meditaţie biblică
şi într-o rugăciune.
Cuvântul şi rugăciunea sunt cele două braţe ale Salvării, întinse pentru sufletele noastre.
20 - Tot timpul zilei, printre ocupaţiile noastre să ne obişnuim a ne întoarce măcar din când în când ochii spre Domnul,
şi gândul spre cele ce ne-a spus El în meditaţia din dimineaţa noastră.
Prăbuşirea noastră poate veni numai în ziua în care nu ne-am întors niciodată ochii înspre Domnul nostru.
Doamne, întoarce-ne privirile necurmat înspre Tine.
Amin.