Ascultarea cercetată în lumina Evangheliei

De la începutul până la sfârșitul Scripturilor, ascultarea de Dumnezeu trece ca un fir roșu. În grădina Edenului, primului om i s-a dat porunca ascultării de Dumnezeu. Dar această ascultare a fost otrăvită prin neascultarea lui Adam. Prin întreg Vechiul Testament trece această ascultare otrăvită.

Domnul Iisus Hristos a tămăduit și ascultarea. El S-a făcut ascultător până la moartea crucii (Fil. 2, 8). Ne-a împăcat cu Dumnezeu prin Sângele Crucii și ne-a pus în legătură de ascultare cu El. Cuvântul „ascultare” este deci un cuvânt mare și sfânt. De câte ori îl auzim trebuie să tresărim, gândindu-ne la ascultarea de Dumnezeu și la ascultarea până la cruce a Fiului Său.

Toate ascultările din această lume trebuie să aibă legătură cu marea ascultare de Dumnezeu. Orice fel de ascultare ce se face în lumea aceasta trebuie să purceadă din ascultarea de Dumnezeu și să cheme la ascultarea de Dumnezeu. Așa e și ascultarea de Biserică. Biserica predică ascultarea de Dumnezeu. Ascultarea de Biserică este ascultarea de Dumnezeu. A trăi în ascultare de Biserică înseamnă a trăi în ascultare de Dumnezeu.

Numai acela poate spune că trăiește în ascultare de Biserică, anume cel care trăiește în ascultare de Dumnezeu și de poruncile Lui.

Dar, în curgerea vremii, și înțelesul acestei ascultări a tot slăbit și s-a schimonosit. A fugit și de aici „duhul” și a rămas „litera”. Din ascultarea de Biserică, așa cum e înțeleasă și practicată azi, lipsește de multe ori tocmai duhul ei. A ajuns și ascultarea de Biserică să fie dirijată nu de viața omului, ci de matricola botezaților. Până când creștinul e la locul lui în matricola botezaților și-i în lista parohială, el e în ascultare de Biserică, cu toate că, de multe ori, trăiește în cea mai teribilă neascultare de Dumnezeu. În felul acesta am ajuns să avem creștini „ascultători de Biserică” ce colindă cârciumile și trăiesc în toate fărădelegile. Am ajuns la „ascultători de Biserică” ce se înjunghie pe la cârciumi.

Și noi, ostașii Domnului, trăiam în această „ascultare de Biserică”; adică, mai bine-zis, trăiam într-o grozavă neascultare de Biserică, trăind în pace cu toate păcatele și fărădelegile. Și atunci trâmbița de la Oaste ne-a strigat să intrăm în ascultare de Biserică. Și noi am ieșit îngroziți de prin cârciumi și am intrat în ascultare de Biserică, în ascultare de Dumnezeu, silindu-ne, cu viața și faptele noastre, să trăim în această ascultare.

Dar se întâmplă și aici un lucru ciudat. Tocmai noi, care ne silim să trăim cu adevărat în ascultare de Biserică, suntem ocărâți și acuzați că „am ieșit din ascultarea Bisericii”. După cei ce trăiesc în patimi și fărădelegi nu strigă nimeni că au ieșit din ascultarea Bisericii, dar strigă după noi.

Și un lucru și mai ciudat: cei ce strigă după noi că am ieșit din ascultarea de Biserică, de multe ori ei înșiși, prin viața și faptele lor, trăiesc în neascultare de Biserică. Amintesc mai jos o pildă mult grăitoare:

Fratele Petru Șerban din Cernăuți ne trimite un raport în care, între altele, spune următoarele:

„Veți ști că și la noi, în Cernăuți, sunt vreo trei, tot din aceștia, care tulbură apa limpede și vor să distrugă Biserica vie; ei spun că se țin după statute, însă faptele lor dovedesc că sunt fără statute, căci statutele nu-i îndeamnă să stea prin restaurante cum fac ei. Gheorghe Gh., constructorul de telefoane din Cernăuți, care se laudă că-i ostaș cu «Lumina Satelor», merge la restaurantul cu firma «Calu Bălan» din Cernăuți, unde cântă muzica și stă cu ceilalți bețivi la masă. Iar altul, Ilie Ionescu, zis Mosora - că nici nu știi cum îl cheamă (el spune o dată că-i Ionescu, o dată că-i Mosora și nu știi de unde este: o dată spune că-i din Rusia, o dată, din Sibiu) - face adunare în Cernăuți în str. Cuciurului și, în loc să propovăduiască din Cuvântul Domnului, el se îmbată și se ia la sărutat cu femeile. Iar pe al treilea îl cheamă Ilie Dabâcă. El și-a lăsat soția și copiii. Pe ea a bătut-o în mai multe rânduri. Spune însă că-i ostaș care se ține după statute; și ne batjocorește pe noi.”

Și tot cam așa-i și prin alte locuri. Despre un ostaș „statutar” din Sighișoara, cu numele Forsea, ne spuneau frații noștri de acolo că, a doua zi după depunerea legământului, s-a îmbătat la restaurant și, firește, striga după ei că-s rătăciți.

Adică vedeți ce se întâmplă aici? Niște ostași din cei cu statutele și pravila colindă cârciumile și păcatele, dar strigă după noi, ceilalți, care am rămas cu pravila și statutele Bisericii, că noi am ieșit din ascultarea Bisericii. De prin cârciumi strigă după noi că am ieșit din „ascultare” și ne cheamă să intrăm în „ascultarea” lor. Ne cheamă să intrăm în „ascultare” pe ușa cârciumii, cum se vede în imaginea de alături. Ce lucru grozav! Iată ce a făcut „litera legii” și din ascultarea de Biserică.

Acum vom aminti ceva pe scurt și despre conflictele de ascultare.

Cercetate în lumina Evangheliei, aceste conflicte s-ar putea împărți în trei clase:

1. Când cineva trăiește în păcat și nu vrea să intre în ascultarea de Dumnezeu.

2. Când cineva este chemat într-o „ascultare” care îl scoate din ascultarea de Dumnezeu. Acesta e conflictul arătat la Faptele Apostolilor 5, 29, unde Apostolii Petru și Ioan ne-au lăsat testamentul că noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

3. Iar al treilea conflict e arătat la Romani 2, 21, când cel ce predică ascultarea de Dumnezeu, el însuși trăiește în neascultare de Dumnezeu: „Tu, acela care predici: «Nu fura», furi” (adresele...).

Cercetat în această lumină biblică, conflictul cu neascultarea de la Oaste se află la punctul doi și trei. Să vedem mai întâi ieșirea din „ascultare” a Părintelui Iosif și apoi a noastră, a ostașilor.

Părintelui Iosif i se aduce mereu acuza că „a ieșit din ascultare”. Dar noi, ostașii, știm cum a venit această „ieșire din ascultare”. Ea n-a căzut ca musca în zer și ca Pilat în Credeu, ci ea a venit calculată de cei care l-au scos pe Părintele Iosif din ascultare, pentru ca să pună mâna pe înfăptuirea lui spirituală și materială. Și apoi mai știm că Părintele Iosif a ieșit dintr-o „ascultare” care îi cerea să iasă din ascultarea de Dumnezeu.

„Nu-i bună intransigența de la Oaste, i s-a spus Părintelui Iosif. Tinerilor trebuie să le lăsăm anumite distracții”.

„Ba-i bună, zice Părintele Iosif, pentru că toată Evanghelia nu-i altceva decât o intransigență față de păcat și față de compromisul cu păcatul.”

„Jocurile nu sunt un păcat, i s-a spus Părintelui Iosif. Ele erau un păcat numai pe vremea Sfinților Părinți, când creștinii le luaseră de la păgâni. Dar de atunci ele «s-au încreștinat»... «Noi trebuie să sfințim jocul; să-l botezăm, cum i s-ar putea oarecum zice».”

„Ba, de aș mai trăi o mie de ani, zice Părintele Iosif, eu nu mă pot hotărî să sfințesc păcatul și să-l botez pe dracul.”

„Să primești statutele și regulamentele Oastei”, i s-a spus Părintelui Iosif.

„Nu le pot primi, răspunde Părintele Iosif, pentru că conștiința mea îmi spune clar că aceste statute și regulamente omoară duhul Oastei, și eu nu mă pot face complice la asasinarea unei Mișcări în care Duhul Sfânt m-a folosit și pe mine. Noi am lucrat la Oaste cu statutele Bisericii și acestea ne sunt destul.”

„Să te întorci la «Lumina Satelor», i s-a spus Părintelui Iosif, și să nu mai mustri pe păstorii slabi.”

„La «Lumina Satelor» nu mă pot întoarce, răspunde Părintele Iosif, pentru că foaia aceasta și-a iscălit ea însăși sentința de moarte prin ieșirile urâte și necreștinești cu care sunt întinate paginile ei. Iar în ceea ce privește așa-zisele «atacuri», «chiar dacă Balac mi-ar da casa lui plină cu aur și argint, eu tot voi spune întocmai ce va zice Domnul»” (Num 24, 13).

„Voi spune adevărul orice ar fi să mi se întâmple.”

Firește, pentru toate acestea, Părintelui Iosif i se aducea acuza că a ieșit din „ascultare”.

Așișderea și nouă, ostașilor, ni se aruncă acuza că am ieșit din ascultarea Bisericii, cu toate că mergem la biserică și ne silim să trăim în ascultare de Dumnezeu. Să cercetăm în ce anume stă „neascultarea” noastră.

Nouă, ostașilor, ni se spune mereu să ne lepădăm și să-l urâm pe un om care ne-a făcut un mare bine sufletesc. Dar noi, ostașii, nu putem asculta acest sfat, pentru că și Biserica, și Biblia ne învață să-i prețuim pe binefăcătorii noștri și să nu-i urâm. Să nu-i urâm nici pe cei ce ne fac rău, necum să-i urâm pe cei ce ne fac bine.

Ni se spune apoi să intrăm în Statutele și regulamentele Oastei. Dar noi răspundem că Oastea a lucrat cu statutul cel mare al Bisericii și cu acela vrem să rămânem. Avem Pravila de la Govora și Târgoviște și cu acelea vrem să rămânem.

Ni se spune să ne întoarcem la «Lumina Satelor», dar noi răspundem că nu ne mai întoarcem niciodată acolo unde găsim gălbează de ură și batjocuri în loc de pășunea cea dulce a Evangheliei.

Firește, pentru toate acestea, noi, ostașii, suntem învinuiți că am „ieșit din ascultare”; dar noi stăm liniștiți, dându-ne seama că „ascultarea” asta nu-i nici a Bisericii, nici a lui Dumnezeu, ci e numai a foii «Lumina Satelor». Noi am ieșit din ascultarea de la «Lumina Satelor» și nu din cea a sfintei Biserici.

Al treilea fel de conflict de neascultare vine când cel care predică ascultarea de Dumnezeu trăiește el însuși în neascultare de Dumnezeu (Rom 2, 21).

Despre aceasta vom spune de altă dată mai pe larg. Acum vom spune numai atât: Acesta este conflictul ce se ivește, spre pildă, atunci când o gazetă își învață cititorii: „Nu furați”, și ea însăși fură adresele și munca altuia. Acesta este conflictul ce se ivește atunci când unii preoți spun că dansul nu este un păcat, iar noi, ostașii, „ieșind din ascultare”, răspundem că este un păcat. Sau când unii preoți îi invită din ușa altarului pe păstoriții lor să meargă la petrecerile de la cârciumă, iar noi, ostașii, „ieșind din ascultare”, răspundem că nu putem merge și că nu-i bine să meargă nici ceilalți.

Noi, ostașii Domnului, să-I mulțumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să aflăm și „ascultarea” cea adevărată și mântuitoare.