Babilonul risipește pe urmașii lui Noe - Golgota îi strânge din nou în „corabie”

Biblia nu ne spune mai amănunțit ce s-a petrecut mai departe, după ce Noe a blestemat pe fiul său Ham.

Un lucru însă e sigur. Cei trei frați n-au mai trăit laolaltă. Blestemul lui Noe făcuse în casa lor „slugă” și „stăpâni”. Ei s-au despărțit, s-au înmulțit, și din urmașii lor au ieșit trei spițe de oameni din care se trag toate neamurile pământului. „Din familiile fiilor lui Noe au ieșit neamurile care s-au răspândit peste tot pământul” (Facere 9, 19).

Biblia nu ne spune mai amănunțit nici despre ce purtări au avut urmașii fiilor lui Noe. Desigur, fiii lui Noe vor fi păstrat încă cu recunoștință amintirea despre potop și despre corabia mântuirii. Vor fi spus și nepoților lor despre cum i-a scăpat Dumnezeu din prăpădul potopului. Dar pe urmă, încetul cu încetul, amintirea despre urgia potopului și despre darul lui Dumnezeu s-a stins.

Așa e omul. Îndată ce se depărtează de darul și ajutorul lui Dumnezeu, uită binefacerea, uită pe Dumnezeu.

În timpul războiului, îmi scria un poporean că Dumnezeu l-a scăpat ca prin minune de lovitura unui glonț de tun care i-a omorât pe toți cei din jurul lui. El singur a scăpat, cu un deget rupt. „Câte zile îmi va mai da Dumnezeu - îmi scria omul - le voi petrece în rugăciune și fapte bune”.

Îndată după război l-am văzut izbind cu mâna cea rănită în masa unui birt și suduind de cele sfinte, de te lua o groază.

Urmașii lui Noe, încetul cu încetul, au pierdut amintirea potopului... Au pierdut aducerea-aminte și recunoștința că ei sunt urmașii celor pe care corabia mântuirii i-a scăpat din urgia potopului.

Mai târziu, Biblia ne spune că urmașii fiilor lui Noe s-au întâlnit iarăși. „Pornind spre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear și au descălecat acolo” (Facere 11, 2).

Dar, vai, ei nu s-au întâlnit în Domnul, ci în păcat. Și au zis unii către alții: „Veniți să ne zidim nouă o cetate și un turn al cărui vârf să ajungă până la cer și să ne facem nouă nume mai înainte de a ne risipi pe fața a tot pământul” (Facere 11, 4).

Ah, ce mișel mare este diavolul! Turnul Babilonului era rodul lucrării sale. Turnul Babilonului era rodul uitării de Dumnezeu și ispita trufiei.

În grădina Edenului, șarpele diavol l-a ispitit pe Adam cu ispita trufiei de a se face „asemenea lui Dumnezeu”. Cu aceeași ispită lucra acum diavolul și în câmpia Șinear.

Simțindu-se păcătos, Adam umbla să se ascundă de la fața lui Dumnezeu, umbla să scape cu fuga și ascunderea de pedeapsa lui Dumnezeu. Așa fac acum și urmașii lui Noe. Simțindu-se păcătoși și aducându-și încă aminte de urgia potopului, umblă să scape de o nouă pedeapsă, de un nou potop, clădindu-și un turn uriaș.

Era să fie și acest turn un fel de „corabie” de scăpare, numai că această corabie era făcută după planul diavolului.

Corabia lui Noe era făcută după planul lui Dumnezeu, iar turnul Babilonului, după planul diavolului.

Ah, ce slab este omul în lucrul mântuirii sufletești! Iată-l, de la corabie, a ajuns la Babilon. De la mântuire, a ajuns la pierzare. Așa pățesc și azi toți cei ce se lasă biruiți de ispitele Satanei.

Babilonul și turnul Babilonului erau o lucrare a diavolului. Ca și în grădina Edenului, diavolul stricase în câmpia din Șinear, pentru a doua oară, lucrul lui Dumnezeu. Stricase și pe urmașii lui Noe, al doilea Adam al omenirii. Domnul Dumnezeu a intervenit din nou. „Și Domnul a zis: «Iată, ei sunt un singur popor și toți au aceeași limbă. Veniți să Ne pogorâm și să amestecăm acolo limba lor ca să nu-și mai înțeleagă vorba unii altora». Și Domnul i-a împrăștiat de acolo peste fața a tot pământul” (Facere 11, 6-9). Din această împrăștiere au luat naștere neamurile și popoarele de azi.

În toate locurile din Sf. Scriptură, Babilonul este înfățișat ca o biruință a diavolului. Turnul Babilonului din câmpia Șinear era o biruință a diavolului. Satana stricase din nou lucrarea lui Dumnezeu. După turnul Babilonului, în istoria omului și a omenirii, a urmat din nou o noapte sufletească lungă și fioroasă.

La turnul Babilonului s-au amestecat nu numai limbile, ci s-a amestecat iarăși lumina cu întunericul, binele cu răul. Întunericul a biruit din nou lumina. După turnul Babilonului, a urmat un nou potop sufletesc în care s-au înecat milioane și milioane de suflete. Acest potop sufletesc, această urgie și pedeapsă cerească, a ținut până în zilele când Domnul Dumnezeu S-a îndurat din nou să mântuiască omenirea. Această stare a ținut până ce S-a pogorât pe pământ Însuși Iisus, Fiul lui Dumnezeu; până ce S-a întrupat Însuși Dumnezeu luând chip de om ca să scape definitiv pe om din puterea păcatului și a pieirii sufletești.

Noi suntem urmașii lui Sem, Ham și Iafet. Din seminția lui Sem se trag semiții: arabii, evreii etc. Din seminția lui Ham se trag negrii, iar din Iafet am ieșit noi, toate popoarele indoeuropene. Noi suntem urmașii celor risipiți la turnul Babilonului. Pedeapsa Babilonului i-a risipit pe protopărinții noștri în cele patru părți ale lumii.

Iisus Mântuitorul i-a strâns din nou pe cei risipiți și pedepsiți. Golgota este o „corabie” nouă care strânge din nou pe cei risipiți și sufletele lor, scăpându-i din urgia morții și pieirii sufletești. În Crucea Golgotei se întâlnesc - și trebuie să se întâlnească - toate sufletele și popoarele, precum Se ruga Iisus zicând că „toți să fim una” (In 14). Ceea ce a stricat Babilonul s-a refăcut în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a făcut „una sufletul și inima celor trei mii” (Fapte 2).

Golgota este corabia mântuirii noastre sufletești. Numai această corabie ne poate scăpa din potopul pieirii sufletești. „În nimeni altul nu este mântuire - decât în Iisus Hristos; căci nu este sub cer un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți, decât numele lui Iisus Hristos” (Fapte 4, 12).

Iisus Mântuitorul și Jertfa Lui cea sfântă sunt corabia mântuirii noastre sufletești. El este corabia ce ne scoate din lume și „ne trece din moarte la viață”. „Voi din lume sunteți, dar nu mai sunteți în lume” (In 15, 19).

Golgota este corabia ce ne rupe legătura cu pământul, cu lumea. Tot cel ce intră în corabia aceasta, scapă de valurile și ispitele lumii, scapă la limanul mântuirii.

Ah, ce lucru grozav se vede astăzi în lume! O câmpie a lui Șinear este și lumea de azi. O câmpie plină cu fel de fel de turnuri ale trufiei omenești; cu fel de fel de iscodiri, lucrări mărețe, noutăți grozave, oameni mai ocoși ca oricând. Numai că, din toate acestea lipsește Dumnezeu, lipsește Evanghelia.

Ele nu împreună pe oameni în Dumnezeu, ci îi dezbină. E plină lumea cu fel de fel de „turnuri” care dezbină popoarele și întunecă lumina Evangheliei.

Preabunule Doamne și Tată Ceresc! Și eu sunt acolo undeva pe câmpia Șinear. Am cărat și eu cărămizi la turnul Babilonului, la lucrul diavolului. Prin viața mea cea păcătoasă, prin purtările mele cele ticăloase, am ajutat și eu la lucrul și biruința lui Satana în lume. Dar pe urmă, „turnul” s-a năruit; văzut-am zădărnicia și nebunia desfătărilor lumești și a vieții mele celei păcătoase.

Iisuse, scumpul meu Mântuitor! Eu stau plângând în câmpia Șinearului meu. Păcatul m-a despărțit de Dumnezeu și umblu acum rătăcitor prin lume, bătut și suflat în toate părțile de vânturile ispitelor și păcatelor.

Scapă-mă, Iisuse bunule, din starea aceasta nenorocită! Mântuiește-mă din pierzarea aceasta! Împacă-mă cu Tatăl ceresc prin Jertfa Ta cea scumpă! Primește-mă în corabia mântuirii ca să scap de viforul ispitelor și de furtuna fărădelegilor!

Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoșilor! Trezește-mă, întărește-mă și mă ajută ca să intru în „corabie” și să rămân în ea până la sfârșitul vieții mele!

Amin.