Noe blestemă pe fiul său Ham - din ispita beției, răutățile au început a curge ca dintr-un izvor

Satana s-a apropiat de Noe, de al doilea Adam al omenirii, cu ispita beției. Îndată ce Noe a gustat din ispita beției, răutățile și greșelile au început a curge ca dintr-un izvor, întocmai ca la Adam și Eva, după ce au gustat din pomul cel oprit.

„Și a băut Noe din vin și s-a îmbătat... Ham a râs de goliciunea tatălui său... Și s-a trezit Noe din amețeala vinului și a cunoscut câte i-a făcut lui feciorul cel mai tânăr și a zis: «Blestemat să fie Ham, pruncul meu, și să fie slugă fraților săi»” (Facere 9, 20-28).

Când eram prunc la școală, dascălul stăruia asupra greșelii lui Ham care a râs de tatăl său. Toată lecția dascălului se descărca în capul bietului Ham, iar despre beția lui Noe nimic de rău nu se pomenea. Greșeala lui Ham a fost mare, aceasta e adevărat, dar nici greșeala lui Noe n-a fost mai mică... Izvorul greșelii lui Ham e a se căuta tocmai în faptul că „s-a îmbătat Noe”; că de nu se îmbăta Noe nici Ham nu păcătuia. Îndată ce s-a îmbătat Noe, ca dintr-un izvor au început a curge greșelile și păcatele. Ham a început a râde, iar Noe a început a... blestema.

Auzi tu, dragă cititorule... Noe blestemă. Blestemă Noe? De necrezut. Noe, alesul Domnului, s-a apucat să blesteme? Noe, pe care Dumnezeu l-a făcut un al doilea Adam al omenirii, a ajuns să blesteme? Noe, cel scăpat din potop; Noe, care s-a rugat atât de frumos când a ieșit din corabia mântuirii, s-a apucat să blesteme? Da, da! Noe blestemă și blestemul a izvorât din beția lui.

Dar urmările beției lui Noe nu se opresc numai aici. Căci ce ne spune Biblia mai departe? Blestemul lui Noe l-a făcut pe Ham „slugă fraților săi”, și cu asta s-a spart iubirea și dragostea dintre frați. S-a spart pacea și buna înțelegere din casa și familia lui Noe. S-a iscat dușmănie între „slugă” și „stăpân”, și această dușmănie a trecut apoi în toată omenirea, pentru că Biblia spune că „din neamurile feciorilor lui Noe s-au împărțit hotarele neamurilor pe pământ” (Facere 10, 5). Tulpina tuturor popoarelor a răsărit din cei trei fii ai lui Noe. Cum o duc urmașii fiilor lui Noe? Vai de traiul lor! Blestemul izvorât din beția lui Noe a rămas până azi: pofta popoarelor de a se stăpâni și asupri unele pe altele.

Privește, Noe, și vezi ce au ajuns urmașii fiilor tăi! Un blestem parcă-i urmărește. Se ceartă, se bat, se urăsc și mai ales se îmbată pe întrecute. Blestemată a fost clipa în care te-ai îmbătat, căci din acea clipă parcă un blestem urmărește pe urmașii fiilor tăi. Uită-te, Noe, ce roade bogate culege Satana pe urma bețiilor!

Precum a fost în timpul lui Noe, așa e și azi. Din beție izvorăsc și azi, ca dintr-un izvor otrăvit, tot felul de răutăți și păcate. Câte blesteme nu se fac și azi din pricina beției. Blestemă tată pe prunc, și prunc pe tată, și soț pe soție.

Ca pe timpul lui Noe, beția sparge și azi pacea și bună înțelegerea din casele oamenilor. Este casă cinstită ce hălăduiește în cele bune, și cum intră beția în ea, o vezi cum se duce de râpă.

Din beție izvorăsc și azi, ca dintr-un izvor spurcat, tot felul de fărădelegi și păcate: desfrânări, sudalme, bătăi, omoruri, certuri și altele. Cu adevărat beția este un izvor de rele și fărădelegi.

O veche poveste arabă spune că diavolul se întâlni odată într-o pădure cu un om și îi zise: „Am să te omor! Numai așa îți mai las viața, dacă omori pe tatăl tău, sau bați pe soră-ta, sau te îmbeți”.

„Ce să fac? - își zise omul. Să omor pe tatăl meu care m-a făcut e cu neputință. Să bat pe sora mea e ceva groaznic. Iacă mă voi îmbăta o dată și îmi voi scăpa viața”.

Și s-a coborât omul în sat, a tras la o crâșmă si s-a îmbătat una bună. Dar mergând acasă și îngroșându-se cearta, a bătut pe soră-sa și a omorât pe tatăl său.

A vrut să scape cu beția și pe urmă le-a făcut pe toate.

Dar sminteala lui Noe nu e numai o învățătură contra beției, ci și contra tuturor ispitelor și patimilor rele. Sunt ele și alte feluri de „beții”, tot atât de rele ca și beția de alcool. Și desfrânarea e o beție... și cearta, și sfada e o beție... și ura, și dușmănia e o beție... și zgârcenia e o beție... și toate cele șapte păcate de moarte sunt tot atâtea feluri de beții sufletești din care izvorăsc, ca dintr-un izvor otrăvit, răutățile și păcatele. Orice fel de patimă rea se preface într-un izvor de rele și răutăți.

Diavolul umblă neîncetat să ne otrăvească cu ispita și păcatul. Îndată ce am primit otrava, ea crește și rodește întocmai cum crește pirul apucat în grădină sau în ogorul de grâu.

O poveste spune că cinci fire de pir s-au dus la un plugar și l-au rugat zicând: „Îndură-te de noi și lasă-ne la marginea ogorului, unde și așa nu crește nimic”. Omul se învoi și le primi la o margine de ogor. Dar pirul se întinse mereu pe sub pământ, până ce străbătu și cuprinse întreg ogorul. Când a venit omul să secere, n-a aflat decât niște spice pipernicite. Toată vlaga ogorului o supsese pirul.

Ca pirul apucat în ogor, așa crește păcatul în inimă, îndată ce-i facem loc.

Ca pirul apucat în ogor, așa lucrează mai departe Satana cu ispitele lui când l-am lăsat să intre în inima noastră. Ah, ce mișel mare este diavolul! El se mulțumește cu un început mic, cu un „măr” mic, căci apoi știe el că după acest început urmează biruința lui.

Spre pildă, patima beției diavolul o pune în fața omului cu un păhărel de băutură. De la un pahar, omul alunecă la al doilea, iar la al treilea nu se poate opri. Urmează altele treizeci și trei, după care Satana bogată izbândă culege.

Așa e, de pildă, și patima hoției. O pune Satana în fața omului cu un ou, după care omul ajunge să fure un bou.

Așa e, spre pildă, mai departe, patima desfrânării, pe care Satana o pune în fața omului cu cuvintele: „Gustă, omule, gustă numai o dată, să vezi cât e de dulce!... Gustă, căci doar pentru asta-i făcută lumea, să gustăm din plăcerile ei... Că doar n-ai să te faci călugăr etc.”... Dacă omul ascultă de diavol și gustă din această patimă, nu se mai poate opri până când pe urmă se trezește cufundat în pieire trupească și sufletească.

Toate patimile încep cu un „măr” mic și pe urmă gată cu pieire trupească și sufletească. Diavolul are pentru fiecare patimă și pentru fiecare om câte o șoaptă de înșelăciune.

Câtă vreme Noe a stat în corabie, era în mâna și în grija lui Dumnezeu. El era scos din lume; i se rupsese legătura cu lumea. El era legat numai cu cerul, cu Dumnezeu. Dar îndată ce a ieșit în lum e - și Dumnezeu S-a retras, lăsându-l să trăiască în binecuvântarea primită - Noe greșește.

Așa e omul. Cum îl lasă Dumnezeu din mână, el o apucă razna. Cum Se depărtează Dumnezeu, el s-apucă de păcat.

Ah, ce slab este omul singur! Îl biruie lumea cu ispitele ei. Să ne alipim cu tot sufletul nostru și cu toată credința noastră de Iisus Mântuitorul și Biruitorul! Să rămânem neîncetat în El, să rămânem în „corabie”, în darul și harul Duhului Sfânt care ne ajută să biruim duhul acestei lumi și ispitele ei.

Noi suntem într-o veșnică luptă cu ispititorul diavol și ispitele lui. În lupta aceasta, noi singuri suntem slabi, suntem mai slabi decât ispititorul. Ne biruie patimile și ispitele. Suntem însă mai tari decât ispititorul, dacă-L primim pe Domnul, dacă trăim cu El și cerem ajutorul Lui. Diavolul fuge bătut și rușinat când, în lupta contra lui, Îl avem alături de noi pe Iisus Mântuitorul și Jertfa Lui cea sfântă.

Iisuse, bunule Doamne! Rămâi neîncetat cu mine și eu cu Tine, căci fără ajutorul Tău sunt pierdut.

În războiul cel mare cu ispitele vrăjmașului diavol, eu cad înfrânt în clipa în care Te părăsesc și Tu mă părăsești. Orice clipă trăită fără Tine îmi poate fi spre pierzare. Diavolul așteaptă o astfel de clipă. Iisuse, bunule! Fii neîncetat cu mine și eu cu Tine! Eu Îți predau Ție toată inima mea, toate gândurile mele, toate hotarele vieții mele, toată viața mea ca să fii Tu Stăpân peste ele și să le aperi Tu cu darurile Crucii Tale. Amin.