Bucuria aflării Adevărului
Traian Dorz - Mărturisirea Strălucita
1 - Nu există o mai mare bucurie decât pentru învățătorul care folosind cu răbdare toată priceperea sa, ajunge în sfârșit să vadă pe fețele ucenicilor lui venind dintr-o dată lumina înțelegerii deslușite: lumina aflării Adevărului.
Nici o fericire nu există pentru cineva, asemenea acestei fericiri.
2 - Cine depune cu toată pasiunea inimii sale o grea dar nedescurajată muncă, pentru aflarea Adevărului,
numai acela singur poate să știe ce Dumnezeiască bucurie este aceea de a ajunge să vezi în sfârșit transfigurarea celui pe care îl doreai izbăvit.
Oricâtă muncă și jertfă ai fi depus pentru asta, rezultatul fericit îți este o înmiită despăgubire.
3 - Bucuria aflării Adevărului este ca bucuria cea aproape nebună, a artistului care a luptat cu un bloc de marmură dură, până când a îndepărtat tot ce împiedica să iasă la lumină neîntrecuta frumusețe care zăcea acolo încătușată în neputință și în moarte, acoperită de întuneric și de moloz.
4 - Bucuria aflării Adevărului este ca bucuria căutătorului de mărgăritare, care cu sforțări supraomenești, reușește să scoată în sfârșit din adâncurile nămoloase ale apelor, sau ale peșterilor, perla prețioasă,
și este ca bucuria cea fără de seamăn a șlefuitorului de diamante care după munca migăloasă și încordată, îndelungă și chinuitoare, - reușește să redea în sfârșit, strălucirea dorită mărgăritarului care părea fără nici o valoare pentru toți.
5 - „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” - le-a zis Mântuitorul, odată scumpilor Săi ucenici (Ioan 15, 16).
O, ce bun simț al valorii - a avut Mântuitorul, alegându-i pe aceștia, din mijlocul acelora printre care căutase El mărgăritarele lor cerești, înainte de a-i găsi pe ei!
Valoarea lor era nemărginit de mare.
Lumea întreagă o vede acum, dar atunci n-o vedea nimeni în afară de Ochiul Desăvârșit al Maestrului care i-a ales.
6 - Nici chiar cu Iuda, Mântuitorul nu Se înșelase.
Era și el o valoare de aceeași mărime la început.
A săvârșit și el, când era necăzut, aceleași acte de uimitoare putere și credință ca și Petru sau ca Iacov, sau ca și Ioan (Matei 10, 1-4).
Chiar sfârșitul cutremurător cu care s-a pedepsit singur, era o rămășiță de curaj acum nefericit - din curajul binecuvântat de care fusese și el în stare înainte de săvârșirea nebunească a grozăviei.
Dar totul a fost îngăduit ca să ne slujească nouă ca o pildă înspăimântătoare, că oricând se poate cădea, dacă nu veghem necurmat.
7 - Dar ce minunat au strălucit toți ceilalți!
Ce minunat s-a dovedit plină de înțelepciune alegerea lor.
Și plină de o divină rațiune munca pentru pregătirea lor, spre slujba pentru care erau chemați.
Cât de strălucit au fost încununate ostenelile depuse de către Domnul Isus spre a-i aduce la slava desăvârșirii pe ucenicii vrednici și statornici, prin aflarea Adevărului - și slujirea Lui.
8 - Frate învățător și părinte, urmează și tu pilda lui Hristos, Domnul și Învățătorul tău Dumnezeiesc.
Nu înceta să înveți și nu înceta să muncești.
Nu înceta să lupți și nu înceta să slefuiești la caracterele și la inimile celor din jurul tău.
Întrebuințează toată înțelepciunea și toată puterea ta,
cu toată îndelunga răbdare învățată de la Hristos Domnul și Modelul tău, cum să-l iubești pe fiul tău.
Și cu toată bunătatea iubirii nădăjduitoare învață de la înaintașii tăi sfinți, - cum să-i înveți pe urmașii tăi,
- și vei reuși cu siguranță!
9 - Până la cunoaștere, credința se bizuie pe simțire sau pe presimțiri.
Dar o astfel de credință niciodată nu-i nici sigură nici deplină.
Este o credință doar a inimii și a sentimentului, care ușor poate să se schimbe,
sau să se clatine,
sau să se rătăcească,
sau să se piardă.
Doar s-a mai spus de atâtea ori adevărul că inima este înșelătoare și plină de slăbiciuni și uneori chiar deznădăjduit de rea.
10 - Desigur că este neapărat nevoie de credința inimii, căci prin ea se capătă neprihănirea (Romani 10, 10).
Dar numai cu ea, mulți n-au ajuns la mântuirea sufletului lor, ci la pierzarea lui.
Pentru că inima ușor poate fi înșelată de ispititorul, chiar când nu te aștepți,
o dorință păcătoasă o străpunge,
un gând înșelător se așează în ea,
și un păcat o prăbușește.
11 - Mântuitorul nostru Preaiubit știa cât poate inima omenească. Chiar și inima cea mai plină de iubire și de hotărâri bune.
De aceea totdeauna a îndemnat pe ucenicii Săi să asculte Cuvântul Adevărului.
Adică să cerceteze Scriptura,
și să învețe de la El,
- pentru a ajunge să se unească cu credința inimii care vine prin simțire - și pe cea a minții care vine prin cunoaștere.
12 - Prin credința inimii se capătă neprihănirea... Se capătă starea momentană a iertării și a împăcării cu Dumnezeu, pentru că aceasta vine prin pocăință, adică prin alungarea păcatului din inimă. Și vine și din iubire, adică prin alipirea sinceră de Hristos.
Dar la mântuire se ajunge numai prin mărturisirea cu gura, adică prin cunoașterea Adevărului mântuitor.
Prin însușirea acelei credințe care luminează mintea,
care pune rânduială în gândire,
care sfințește rațiunea omului, alungând din ea felul rău al judecății de mai înainte. Alungând întunericul și haosul prejudecății dinaintea cunoașterii.
Numai atunci omul e un duhovnicesc deplin.
13 - Dar când ucenicii Domnului au dobândit-o,
când și credința cunoașterii le-a luminat mintea și când îndrumările ei s-au așezat puternice, la conducerea minții lor,
- atunci ei au ajuns deplin în starea să cunoască tot Adevărul,
să devină slobozi față de orice întuneric,
biruitori față de orice minciună,
conștienți deplin față de Dumnezeu,
vrednici față de toată misiunea Evangheliei.
Pentru că toată ființa lor era abia atunci luminată și luminoasă.
14 - Nu te mulțumi când sufletele au numai o credință a inimii care a venit într-o hotărâre momentană!
- Ci caută să le luminezi prin Cuvântul lui Dumnezeu și mintea lor.
Pentru ca să înțeleagă adevărul și pentru ca lumina cunoașterii acesteia să le desăvârșească credința întregind-o.
Pentru că inima omului dacă nu va fi vegheată totdeauna de mintea lui, omul este mereu în primejdie.
Căci numai dacă mintea conduce inima,
și dacă înțelepciunea îndrumă dragostea,
și dacă rațiunea stăpânește sentimentul,
- atunci sufletul merge armonios și vrednic, cu statornicie după Hristos și pentru El.
15 - Străduiți-vă să adânciți Cuvântul și Voia lui Dumnezeu prin citirea și păstrarea Lui, cu grijă și veghere, în mintea voastră curată și atentă.
Căci numai atunci când ați ajuns la încredințarea la care au ajuns în clipa de vârf ucenicii, adică și la înțelegerea Adevărului minții - atunci bucuria credinței inimii se va așeza pe veci și deplină pe toată ființa voastră.
Hristos să vă ajute la aceasta!
16 - Ceea ce avea să urmeze, avea să-i învețe pe ucenicii Domnului un și mai mare adevăr: acela că, atunci când devii cel mai slobod, trebuie să te consideri cel mai îndatorat, pentru că prea marea slobozenie este totdeauna primejdioasă,
și când te știi cel mai mare, atunci trebuie să te recunoști cel mai smerit, fiindcă mărimea sfârșește cel mai adesea cu prăbușirea,
iar când ți se pare că ai ajuns cel mai înțelept, - tocmai atunci trebuie să umbli cu cea mai mare băgare de seamă, fiindcă de la înțelepciune până la nebunie este numai un pas.
Să nu faci niciodată pasul acesta, fiindcă mulți l-au făcut.
17 - Lupta spre lumină și spre adevăr este totdeauna îndelungată și grea, cere multă smerenie, multă înfrânare, multă răbdare și multă rugăciune.
Dar când ai ajuns la această cunoaștere, - lupta de a te păstra în lumină și în adevăr - este nespus mai grea și mai anevoioasă.
Ea cere să ai neapărat într-o măsură nespus de mare, toate cele patru virtuți de mai înainte.
18 - Până ce ai ajuns la piscul unui munte,
la muchia unui țărm,
la vârful unei stânci,
- desigur că uneori este nespus de greu.
Dar odată ajuns acolo pe vârful cu cel mai mult cer, dar și cu cel mai puțin pământ, - echilibrul tău va deveni tot atât de primejduit, încât lupta de a te păstra așa, îți va fi cu mult mai grea,
și îți va cere cu mult mai multă grijă
decât suișul până acolo.
19 - Până când n-ai ajuns să cunoști, răspunderea pentru actele tale cade mai mult asupra învățătorului tău - și mai puțin asupra ta.
Dar când ai ajuns la ținta învățăturii tale, la sfârșitul școlii tale, adică la cunoaștere,
atunci întreagă răspunderea cade numai pe tine și rămâne numai asupra ta!
20 - Până când n-ai ajuns în vârful unei piramide,
până când n-ai un loc de frunte între oameni,
până când n-ai ajuns un conducător de familie, de lucrare, de suflete și de țară, - poți umbla ușor și judeca ușor. Răspunderea ta este cel mult pentru tine însuți. Sau pentru o valoare puțină.
- Dar când ai ajuns într-un loc mai de sus, în fruntea unui grup sau a unei lucrări, - o, atunci este cu totul altceva...
Atunci nu mai ai voie să faci greșeli, să faci nedreptate, să faci abuz. Căci nenorocirea este cu atât mai mare cu cât angajezi pe mai mulți.
Roagă-te neîncetat să ai toată lumina lui Dumnezeu atunci.
Și Dumnezeu să ți-o dea.
Amin.