Călăuza

„ Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (In 16, 13).

Slăvit să fie Domnul!

De ce oare ni-e așa de drag să cântăm atunci când cântați voi? De ce oare nu putem face să nu plângem [când plângeți voi]? De ce oare ni-e așa dragă călătoria cu voi împreună? „Ce bine-i printre voi, iubiții și dragii sufletului meu!” Când ne ducem toți cântând împreună, e-așa de dulce și-așa de frumos, și ai vrea să te tot duci și să nu te mai oprești până când vei ajunge acasă.

Dar de ce oare se înserează uneori? De ce oare câte-odată simți că ai rămas numai singur? De ce oare câte-odată toate căile ți se par încâlcite? De ce oare câte-odată ți se pare că-s așa de departe frații și părinții și [zici]: „Am rămas numai singur eu...”. N-ați trecut prin toate acestea? Ce-ați simțit atunci?

Frații mei dragi, noi suntem niște călători. David spunea și el odată: „Când mă gândesc la cântările mele de noapte, când mă gândesc cum mergeam înconjurat de mulțime spre casa lui Dumnezeu, în mijlocul strigătelor de bucurie ale unei mulțimi în sărbătoare... Dar unde sunt oare acele vremuri? De ce te mâhnești, sufletul meu, și de ce gemi? Ai nădejde în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda”. Când călătorești prin astfel de locuri care ți se par așa singuratice, cam lipsite de lumină și de bucurie, cam lipsite de soare, atunci e mai greu, frate călător. Ai nevoie de cineva să simți că-i lângă tine, că te mângâie, că te ajută, că spune: „Îndrăznește! Mai calcă, mai crede, mai luptă, mai suferă, mai rabdă... Mai încă puțin!”. Să simți că cineva te mângâie, să simți că cineva te sprijină, când simți că cineva totuși nu te-a părăsit.

Oamenii pe pământ călătoresc. Toți călătoresc. Cu fiecare zi, noi suntem mai aproape de veșnicie. Cu fiecare asfințire, soarele, de fiecare dată, ne spune nouă ceva: „Frate, tu ești călător. Omule, tu ești călător”. Călătorii pe pământ au nevoie de orientare, au nevoie de o schiță. Unde te duci, călătorule, fără schiță, fără călăuză, fără să știi unde te duci?

Astăzi noi am avut o călăuză și ne-a călăuzit greșit și am ajuns mai târziu cu patru ore aici. Toți oamenii au nevoie de o călăuză, toți cei care călătoresc. Cei care călătoresc pe mări, oare nu au ei nevoie de o călăuză, nu au ei nevoie de o orientare, de o busolă? Ce s-ar alege de ei, sărmanii, dacă n-ar avea ei o schiță, o orientare, o busolă, nu s-ar prăbuși? Și mulți s-au prăbușit. Avem nevoie de călăuză în vremuri grele.

Mi-aduc aminte, la noi există o peșteră, la Meziad. Unii frați o știu și o cunosc. Acolo te duci și cauți, și te urci, și te cobori pe scări, ceasuri întregi, de la etaj la etaj, din încăpere în încăpere. Sunt goluri pe-acolo, că dacă lași o piatră nu mai auzi unde-o ajuns. Nu poți să intri acolo fără călăuză... E greu. Te pierzi! Câțiva studenți au intrat acolo fără călăuză! Au spus: „Noi facem schița pe unde ne ducem, la fiecare cotitură, la fiecare pas, și o să ne întoarcem înapoi exact pe unde ne-am dus. Dar nu s-au mai întors. După trei zile au fost găsiți în nesimțire. Lângă un [perete], unii lângă alții. Nu știu cum au mai putut fi readuși la viață. Ei au intrat în locuri adânci fără călăuză.

Un om, un călător ca și noi, călătorea și el pe un drum necunoscut. Se apropia seara și era atât de îngrijorat: „Sunt singur... drumul nu-l cunosc”, că noi nu umblăm totdeauna pe drumuri cunoscute. De multe ori umbli și prin locuri prin care n-ai mai fost, prin locuri pe care nu le cunoști. Era plin de îngrijorare: „Se apropie seara, drumul mi-e necunoscut... Cum să străbat și cum să ajung de cealaltă parte, acolo unde mi-e gândul și dorul, și ținta, și țelul meu?”. Îngrijorându-se așa, de-odată apare cineva și-i dă o carte. Și-i zice: „Omule călător, ești foarte îngrijorat că nu cunoști acest drum. Ești singur. Uite, îți dau o carte. Îți dau schița, îți dau harta. Uită-te în această carte și ai să ajungi unde ți-e gândul și dorul”. Mult s-a bucurat el. A mulțumit frumos pentru carte. S-a uitat că acum are cartea și n-o să greșească, și n-o să rătăcească. Dar, frații mei, această bucurie n-a ținut prea multă vreme, că s-a lăsat înserarea și în zadar avea el cartea, căci noaptea și întunericul nu l-a lăsat să se mai poată bucura de carte.

A început din nou să se îngrijoreze. Făcea fiecare pas cu sfială: „Oare ce este înainte mea? Viitorul, pe care nu-l cunosc. O Doamne, cum să mă duc pe drumurile acestea necunoscute?”

Din nou apare cineva și-i spune: „Omule călător, văd că ești foarte Îngrijorat că ai să greșești și n-ai să ajungi cumva unde ți-e gândul și dorul. Uite, îți dau o lumină. Cu lumina aceasta uită-te în cartea ta și n-ai să greșești”.

Cât de mult s-a bucurat el de lumină! Ce frumos i-a mulțumit celui care i-a dăruit lumina! Dar prea puțină vreme a ținut bucuria acestei lumini, pentru că a venit un viscol în noapte și o furtună și i-a stins lumina. Atunci a început să plângă și să geamă. S-a pus în genunchi: „O, Dumnezeule al cerului și al pământului, sunt singur, sunt străin, nu cunosc drumul. Fie-Ți milă și ajută-mă în împrejurarea aceasta!”.

Când s-a ridicat de la rugăciune, apare cineva în fața lui și-i spune: Omule călător și îngrijorat, te-ai bucurat puțin de carte și de lumină. Dumnezeu m-a trimis să-ți fiu călăuză. Vino după mine! Eu am mai făcut o dată drumul acesta”. O Doamne! Cât de fericit a plecat omul călător acum când avea o călăuză sigură, care nu greșește drumul, care a mai fost pe acest drum, ca să se ducă numai și numai după ea.

Frații mei dragi, în călătoria vieții voastre, când veți ajunge înnoptări, înserări, drumuri încâlcite, căi necunoscute, aveți nevoie de o călăuză. Călăuza e Cartea, Cuvântul lui Dumnezeu. Binecuvântat să fii, Sfânt Cuvânt al lui Dumnezeu, căci Tatăl ni te-a trimis ca Tu să ne fii un îndrumător. Să ne dai lumină, să ne dai mângâiere, ca toți să ne putem întâlni dincolo, pe țărmul celălalt, drag, pe care-l dorim fiecare dintre noi.

O, frații mei cei dragi, voi, care aveți Cartea, voi, care aveți lumina lui Dumnezeu, gândiți-vă la cei fără Carte, gândiți-vă la cei fără lumină. Așteptați-i. Dați-le Cartea. Dați-le lumina. [Despre] aceia care au Cuvântul lui Dumnezeu, avem o nădejde fericită că numai ei vor trece dincolo, oricât ar fi căile de încâlcite, oricât ar fi drumurile de singuratice, oricât ar fi drumul de necunoscut.

Cineva asculta Scriptura. Scriptura este o farmacie. În Cuvântul lui Dumnezeu vei găsi medicamentul pentru boala ta. Este farmacia în care se găsesc tot felul de medicamente, pentru fiecare boală. Dar cineva a spus: „Da... Cuvântul lui Dumnezeu... Dar în farmacie nu poți să intri singur, oricât ai fi de talentat, oricât ai avea Cartea, oricât ai avea lumina Cărții, care este mintea ce ți-a dăruit-o Dumnezeu pe lângă Cuvânt. Frate, și acolo trebuie sa fie cineva care să-ți dea leacul potrivit, medicamentul potrivit pentru diagnosticul tău, pentru boala ta. Nu poți să ți-l iei singur, oricum ai fi, oricine ai fi, ori în ce stare te-ai găsi.

Cineva, luându-și el singur medicamentul, ar putea să-și ia un medicament care să-i agraveze boala lui și starea lui și să-i aducă moartea. Chiar Scriptura nu se tâlcuiește singură. Aduceți-vă aminte de famenul etiopian care, întorcându-se din Ierusalim, citea din proorocul Isaia. Și Duhul lui Dumnezeu îl călăuzește pe Filip: „Du-te și ajunge carul acela”. Iar Filip, ajungând carul, îl întreabă pe cel care citea: „Înțelegi ce citești?”. „Nu pot fără călăuză. Nu înțeleg. Despre cine oare vorbește profetul așa? Despre sine sau despre altul?”. Și atunci a început Filip să-i tâlcuiască Scripturile, călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Atunci a putut să înțeleagă acel om care căuta mântuirea cu sinceritate, dar căruia îi trebuia o călăuză.

Frații mei cei dragi, aceia care singuri au căutat să-și ia un medicament chiar din cuvântul Scripturii, bizuindu-se ori pe înțelepciunea, ori pe talentul lor, au putut de multe ori să greșească rău și să se otrăvească. În primul rând, și-au otrăvit smerenia lor. După aceea și-au otrăvit ascultarea lor. Pe urmă și-au otrăvit dragostea lor. Pentru că ascultarea are ca rădăcină smerenia, iar ca rod, are dragostea. Or, o ascultare fără rădăcina smereniei se uscă, iar o dragoste fără ascultare e goală, e seacă, e prefăcută, e ca o nucă fără de miez.

Se vorbește mult despre dragoste în zilele noastre. Dar e așa de puțină ascultare și așa de puțină smerenie! „Învățați de la Mine, că Eu sunt blând și smerit cu inima.” Acestea sunt însușirile și trăsăturile pe care le-a avut Domul nostru. El a fost blând și smerit cu inima. El a putut să fie ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce, fiindcă a fost blând și smerit cu inima.

Frații mei cei dragi, hai să ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne lase fără călăuză. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască El călăuzirea Duhului Sfânt, așa cum am citit în Ioan 16, 13: „Când va veni Mângâietorul, El are să vă călăuzească... El vă va călăuzi în tot adevărul”. El este Duhul adevărului. El are să vă călăuzească, pentru ca să ajungeți cu bine dincolo, în Țara cea dragă, la limanul cel drag pe care îl doriți fiecare. Atunci n-o să rămâneți singuri oricât ați merge prin locuri necunoscute, oricât ați intra în locuri pe care nu le cunoașteți, adâncimi sau înălțimi. Va fi Duhul lui Dumnezeu Acela care are să vă călăuzească în tot adevărul. Atunci veți putea să rămâneți smeriți totdeauna. Și rămânând smeriți totdeauna, veți putea să fiți ascultători. Ascultarea voastră având rădăcina în smerenie, va putea să rodească dragostea. Atunci nu trebuie să vorbești despre dragoste.

O, când există ascultare, dragostea ne leagă, dragostea ne strânge, dragostea ne unește. [Atunci] noi nu știm și nu ne silim că trebuie să iubim... dar nu putem face altceva, decât să iubim. Atunci nu trebuie să ți se mai pună întrebarea niciodată: „Unde este fratele tău?” pentru că nu poți tu să faci un pas fără fratele tău. Îl simți lângă tine la fiecare pas. Te simți bine lângă el în fiecare loc și de fiecare dată.

Da, frații mei cei dragi, călăuzirea Duhului... Avem nevoie de călăuzirea Duhului Sfânt. Această călăuză au avut-o magii atunci când de departe au venit până. lângă iesle, la Betleem, unde s-au închinat Pruncului celui Dumnezeiesc.. [Prin] această Călăuză. Aduceți-vă aminte, când această călăuză pentru un moment au pierdut-o, ce s-a întâmplat cu ei? [S-au rătăcit; și au regăsit drumul doar când] au fost călăuziți de Duhul lui Dumnezeu. Să vă aduceți aminte mereu și mereu: cu ochii țintă la stea. Cu ochii țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre. Căci o clipă dacă ne luăm ochii de la călăuzirea care ne-a [adus] atâta drum până aci, n-ar fi de mirare să ni se întâmple ce li s-au întâmplat magilor în momentul acela.

Această Călăuză l-a călăuzit pe bătrânul Simion ca să se ducă în Templu și să-L vadă pe Dumnezeu. Să ia în brațele lui bătrânești pe acest Prunc Dumnezeiesc care este Mântuitorul lui și al lumii întregi. Cine l-a mânat pe el în templu atunci? Cine l-a călăuzit pe el atunci? Ne spune Sfânta Carte că el era un om neprihănit, aștepta mângâierea lui [Israel] și Duhul Sfânt era peste el. Și Duhul Sfânt îl înștiințase pe el că nu va muri până nu va vedea cu ochii lui... Și Duhul Sfânt l-a înștiințat pe el: „Du-te, că acuma vin părinții cu El și-L aduc la templu. Ei vin acolo, e obiceiul lor să vină acolo. Du-te și tu la templu și ai să vezi!”.

Asta a fost Călăuza care i-a călăuzit pe părinții noștri. Această Călăuză l-a călăuzit pe Părintele Iosif. Lucrarea Oastei nu este altceva decât puterea și revărsarea Duhului celui Sfânt. În această Lucrare sfântă am simțit atâtea binecuvântări și atâtea daruri. Aici am cunoscut ce-i rugăciunea înlăcrimată, ce-i cântarea cu lacrimi, ce-i duioșia, părtășia frățească aceea care ne leagă, care ne strânge, care ne face să nu ne mai despărțim unii de alții niciodată. Și după ce ne-am despărțit, ne simțim așa de fericiți [când] iarăși ne aducem aminte unii de alții în rugăciunile noastre. Ce este oare aceasta, decât revărsarea Duhului Sfânt? Oastea Domnului... dragoste și lacrimi.

Să păstreze Domnul în tine, Oaste biruitoare, această dragoste Sfântă și aceste lacrimi! Să păstreze Domnul în tine călăuzirea Sfântului Duh, ca să-i călăuzească pe toți cei dragi și scumpi, să-i călăuzească cu bine și cu pace, să ajungă la limanul mult dorit. Să ne călăuzească Domnul pe orice tărâmuri vom trece, dar să nu ne lase lipsiți niciodată, să nu ne lase lipsiți pe niciunul de smerenie. Pentru că în smerenia ta va sta ascultarea ta. Și în ascultarea ta va rodi dragostea, care întrece orișice pricepere, care este legătura desăvârșirii, care ne leagă, ne sudează și ne strânge.

Scumpii noștri frați miri, voi astăzi faceți un pas în călătoria vieții voastre. Așa cum au făcut părinții voștri - care, călăuziți de Cartea cea Sfântă și de lumina ei, călăuziți de Duhul cel Sfânt, n-au greșit până aci și v-au crescut în starea aceasta fericită, ca să ajungeți această zi înaltă și măreață, această sărbătoare - luați exemplu, priviți și voi la înaintașii voștri și cereți și voi în orice dimineață, la fiecare pas, călăuzirea Duhului Sfânt. Că numai aceia care au fost călăuziți de Duhul lui Dumnezeu au ajuns la Dumnezeu. Dar cei care au pierdut din vedere această Călăuză, de multe ori au putut să se piardă și să nu ajungă niciodată la locul cel drag.

Să vă ajute bunul Dumnezeu! Să ne ajute Domul Iisus la toți ca, fiind călăuziți de Duhul Lui cel Sfânt, să trăim frumos ca în timpul zilei. Să umblăm frumos, ca să ne putem apoi bucura o veșnicie întreagă, la Nunta cealaltă, cu toți aceia pe care i-am cunoscut aici. Slăvit să fie Domnul!