Ascultarea, curăția și credincioșia

În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amin

„Astfel dar, preaiubiților, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cu cutremur” (Fil. 2, 12).

Slăvit să fie Domnul!

Mulțumim lui Dumnezeu că și de această dată ne-a împlinit o vie dorință, să ne mai putem vedea în acest loc. Poate frații se gândesc când vin la nuntă, când îi văd pe unii frați venind mai de departe [că fac multă] osteneală și muncă, și jertfă. Dragostea ne aduce pe unii la alții. Nu-i aceasta o minune, că venim și ne vedem frații noștri sau că mergeți să vă vedeți frații unde sunt! Minunea cea mare este că Dumnezeu S-a coborât din Cer și S-a făcut om ca și tine. Dintr-o dragoste și dintr-o ascultare atât de mare și dintr-o milă pe care a avut-o față de fiecare dintre noi, a venit să ne caute și să ne mântuiască.

La început, Dumnezeu din dragoste S-a coborât și a făcut această făptură din lut, cum zicea poetul:

„O, iubire, cântec dulce ce răsună peste veci,

toate trec în astă lume, toate, numai tu nu treci

Tu rămâi în veci, iubire, ca s-arăți la fiii humii

câte jertfe pentru dânsa a făcut Stăpânul lumii.

(...) Și când omul ajunsese la necazuri și la greu,

ca să-l mântuie de ele, bunul nostru Dumnezeu

a trimis pe Fiul care, tot în marea Lui iubire,

suferit-a, ca să facă lumii drum de mântuire.”

Aceasta-i minunea cea mare. Că S-a coborât Dumnezeu și S-a făcut om. N-a fost greu la început, când pe toate le-a făcut cu cuvântul. Când a spus: Să fie lumină”, când nu era și imediat a fost lumină. Ce frumoasă-i lumina!

Dar mai dulce și mai frumoasă-i dragostea, care a făcut și lumina. A făcut omul după chipul și asemănarea Lui. Zice Dumnezeu: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”. Pe toate le-a făcut cu cuvântul, dar pe om nu 1-a făcut cu cuvântul. Pe om a trebuit [să-l facă] cu mâna. A fost mai presus de tot ceea ce-a făcut până atunci prin cuvânt. L-a făcut cu mâna, iar apoi a suflat în el suflare de viață. Și așa omul a ajuns un suflet viu.

Despre Adam se scrie în Luca, în capitolul 1 (cartea neamului lui Iisus Hristos), când [autorul] coboară de la Domnul Iisus în jos, din tată-n fiu, până când, ajuns în capăt, spune: „Adam, fiul lui Dumnezeu”. Despre Adam nu s-a mai putut spune că a avut un tată. El a fost fiul lui Dumnezeu. Dar lui Adam i s-a dat o singură poruncă. O singură poruncă, s-o asculte. Și sărmanul fiu al lui Dumnezeu, tânăr și neîncercat, și fără experiență, a căzut din ascultare și a fost biruit. Iadul s-a bucurat, vrăjmașul s-a bucurat, șarpele a putut să triumfe. Dar tu, cerule, dar tu, raiule, dar Tu, Creatorule bun și scump, ce ai simțit în clipa când copilul Tău a căzut din ascultarea de Tine și căzut din fericire, și a ajuns nefericit?

Atunci a trebuit să se ia o altă hotărâre: „Ce să facem acum? Acum e mai greu. La început l-am făcut cu mâna. La început am contribuit întreaga Sfântă Treime la crearea omului, făptura cea mai aleasă din toate. Și-acum Iată-l, e căzut din fericire. Acum iată-l ajuns rob al stricăciunii, al morții, al păcatului. Îl așteaptă osânda și moartea, și pierzarea veșnică”. Așa s-a spus: „Când vei mânca, atunci vei muri”. Iată-l nenorocit.

Fiul a spus: „Tatăl Meu... doi fii. A fost el neascultător, mai ai un Fiu, ascultător. Și acest Fiu va fi ascultător până la moarte, chiar dacă moartea Lui va fi pe cruce. Eu Mă duc. Eu Mă cobor. Adam s-a înșelat ascultând de șarpe. „Veți fi ca Dumnezeu” a zis șarpele, mințindu-l. Dar Dumnezeu se face ca Adam, pentru ca să-l ridice din nou din starea aceasta de robie, de stricăciune, de moarte.

Aceasta-i minunea cea mare, că a venit Dumnezeu din cer până pe pământ, să-i caute și să-i mântuiască pe fiii oamenilor.

Slăvit să fie Dumnezeu! Noi nu v-am fi văzut niciodată, un pas n-am fi făcut să vă vedem și să ne întâlnim, dacă n-ar fi venit Dumnezeu din cer și n-ar fi luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor, ca să ne vorbească nouă despre dragostea lui Dumnezeu, despre bunătatea Lui, despre mila Lui. La nunțile noastre se vorbește mereu despre acest nume drag, Iisus. Multe nume au fost pe pământul acesta, în istoria lumii. Unele se mai pomenesc, altele s-au dus în uitare. De ce Numele Lui vouă e atât de scump? De ce pe fețele voastre-s lacrimi atunci când îl rostiți?

Iisus fiind viața vieții noastre, El ne-a mântuit. Priviți-L spânzurat pe cruce, cu brațele întinse. „Tată, iartă-i, că ei sunt vinovați. Tu ești drept. Tu ești sfânt și nu poți să nu pedepsești vina. Lovește-Mă pe Mine... și iartă-i pe ei. Primește jertfa adusă, socotește-i iarăși neprihăniți”

Doamne, cât de mare Ți-a fost iubirea și veșnică rămâne ea! A fost ea la început și rămâne veșnic. „Când n-o mai fi lume, nici cine-o privi, / iubirea mai dulce va fi!”

La nunta din Cana Galileii a fost mare bucurie. Când a venit, El a făcut acolo ce n-a mai fost nicăieri. Ca vinul acela pe care l-au gustat n-a mai gustat nimeni așa ceva niciodată. De aceea a spus nunul: „De unde-i acesta? La orice nuntă n-a mai fost așa ceva”.

De-atunci, la toate nunțile noastre simțim ceva ce n-a fost la alte nunți. E vinul acela pe care-l dă Hristos. El merge oriunde este chemat; acolo unde se mai găsesc tineri pe pământul acesta ascultători și unde se mai găsesc tineri pe pământul acesta cu curăție și credincioșie [față de] Cuvânt și de părinți, mai vine și astăzi.

La noi s-a petrecut, cu câțiva ani în urmă, o minune la o nuntă. Bunicul era în spital bolnav grav. Dar mai multe luni a fost în spital. Fiind bătrân, nu prea era speranță pentru el; și tinerii hotărâseră să facă nuntă... S-a anunțat nunta mai înainte cu câteva săptămâni, veniseră invitații, dar ce s-a întâmplat chiar atunci? Săracul bunic a trecut în veșnicie, a trecut la Domnul.

Nu mai putea să fie amânată nunta. Nu mai puteau să fie anunțați cei care trebuia să vină. Au venit. Și s-a făcut nunta așa cum s-a putut. N-a fost o nuntă frățească; a fost o nuntă așa cum sunt nunțile. Dar la nunta aceea n-a cântat nimeni. Nimeni n-a râs. Nimeni nu și-a adus aminte de mâncare, pentru că dincolo era coșciugul cu acela care le dăduse viață la toți cei din casă. Și nu mai puteau să cânte, nu mai puteau să râdă. Și nu și-au adus aminte că n-au mâncat de alaltăieri, de când au primit vestea că bunicul lor a trecut la cele veșnice.

[Scumpi și iubiți tineri], se spune mereu la nunțile voastre de Isus Hristos cel Răstignit... De ce să nu se spună de Cel înviat, de Cel în slavă, Cel bucuros, Cel fericit? El e tot răstignit și astăzi... Atunci nu vă mirați că la nunțile noastre nu ne aducem aminte de râs și de glume. Cei care-s cu râsul și cu glumele nu vin aici. Ci vin cei care au un suflet și vor să-l mântuiască din acest veac rău, din această lume stricată. Nu vin nici cei flămânzi, nu vin nici cei pentru pântece. Aici vin cei pentru cer! Aici vin copiii lui Dumnezeu. Aici vin aceia care vor să ajungă și ei Acolo de unde S-a pogorât Hristos ca să vină și să-i mântuiască pe ei. De aceea nu ni-e foame, nu ni-e frig, nu suntem obosiți. Am vrea să rămână timpul, să nu fugă. Am vrea ca Iosua să mai spună o dată: „Mai oprește-te, soare, până când va birui Dumnezeu, până când va birui poporul Lui”. Am vrea... dar, cu toate acestea, clipele întâlnirilor noastre sunt numai niște visuri dragi. Dar avem o nădejde fericită că în urma acestor visuri dragi va veni și realitatea. Și toți care L-ați căutat pe Iisus cel Răstignit, cu dor și cu lacrimi pe drumuri între frații voștri, Îl veți vedea.

„Mă duc și unde-s frații, / iubirea-n veci m-ar ține, / dar nu pe ei îi caut, / ci-n ei Te caut pe Tine.” De aceea am venit și noi să vedem fețele frățiilor voastre, că ne sunteți dragi ca lumina ochilor noștri. (...) Pe fețele voastre limpezi, bucuroase, fericite, Îl vedem pe Hristos. Pentru El am venit [lung drum]. Poate de această dată, de la această nuntă, mângâindu-ne unii pe alții, întărindu-ne unii cu alții, sfătuindu-ne unii pe alții, să ne ducem și noi mântuirea noastră până la capăt. Căci dacă mântuirea noastră a fost lucrul cel mai scump și cel mai important, o, mai bine nu s-ar fi născut pe lumea aceasta acela care din ea pleacă nemântuit. Căci dacă mântuirea s-ar da după moarte așa cum mulți spun: „Ierte-l Dumnezeu”, după ce a plecat din această lume, iar lui nu i-a păsat de iertare, dacă mântuirea s-ar fi putut da dincolo, nu trebuia să vină Fiul lui Dumnezeu aici pe pământ, să-i caute și să-i mântuiască pe oameni [din moarte]. Mântuirea este problema de care n-ar trebui să uite nimeni. Să ne aducem aminte mereu de ea, ce preț, ce jertfă și câte lacrimi a cerut mântuirea noastră. Să ne-o ducem până la capăt.

Apostolul Pavel scrie filipenilor: „Aduceți-vă aminte” de prima dată când a vestit el Cuvântul lui Dumnezeu în Filipi. Cu ce preț a mărturisit el acolo Cuvântul lui Dumnezeu! Cum de [chinuită] a fost soarta tuturor trimișilor lui Dumnezeu! Dar și a Domnului Iisus... Când odată, în Filipi - dacă vă aduceți aminte -, unde era slujnica aceea vrăjitoare, ghicitoare, ea în mai multe zile s-a ținut după apostolii Domnului, spunându-le la toți: „Aceștia-s oamenii lui Dumnezeu! Aceștia vă vestesc calea mântuirii! Aceștia sunt robii Dumnezeului Celui Preaînalt!”. Și duhul acesta viclean și vrăjmaș căuta să-i ademenească a le aduce lor laudă, nu Celui care i-a trimis pe ei.

O, ce duh viclean este duhul acesta! Când un slujitor al lui Dumnezeu nu mai aduce laudă Celui ce l-a trimis, ci primește lauda pentru sine, [slujitorul] rătăcirii se face atunci.

Pavel, necăjit, îi spune duhului: „Ieși dintr-însa!”. Și duhul a ieșit. Trebuia! Era supus, nu putea... Dar dacă a ieșit, a făcut altceva. Atunci a căutat [să-i împiedice] cu amenințări, [cu clevetiri] pe la cei mari. Au fost târâți în fața dregătorilor, care au smuls hainele de pe ei și i-au bătut. I-au bătut... i-au închis. Apostolul Pavel, omul lui Dumnezeu, marele om al lui Dumnezeu, spune el: „De câte ori am fost bătut... cu patruzeci de lovituri fără una. De la cinci lovituri, pielea era crăpată și cele treizeci și patru de lovituri (că una era iertată din milă) erau [date] numai pe carne vie. În felul acesta, Pavel și Sila au fost aruncați cu picioarele în butuci, în temnița din Filipi, Pentru că L-au vestit pe Hristos. Acolo ce-au făcut ei, în temniță? Au plâns oare? Au gemut oare, cum au făcut alții înaintea lor? Nu. Cântau cântări de laudă lui Dumnezeu. Nu simțeau durerile. Doamne, poate să existe o stare să nu mai simți carnea de pe tine că-i a ta? Nu mai simți cuiul, nu mai simți fierul, nu mai simți nimic. (...) Ei cântau cântări de laudă lui Dumnezeu. [Locul unde erau închiși] s-a cutremurat, pentru că n-a mai văzut așa ceva niciodată această temniță. A auzit gemete, a auzit blesteme, a auzit plânsete și vaiete. Dar să cânte cineva cântări de laudă lui Dumnezeu n-a auzit încă.

Dacă s-au cutremurat temeliile temniței, s-au deschis toate ușile, s-au dezlegat legăturile fiecăruia. Temnicerul s-a trezit. Când a văzut ușile deschise, a scos sabia și a vrut să se omoare. Dar Pavel îi spune: „Nu, să nu-ți faci nici un rău! N-a fugit nimeni, aici suntem toți”. „Lumină! Lumină!” [Temnicerul] cere o lumină și, tremurând, se duce și cade la picioarele lor: „Domnilor, ce să fac? Eu sunt pierdut! Voi sunteți trimișii Dumnezeului Preaînalt. Ce să fac? Aș vrea să fiu mântuit...”. Crede în Domnul Iisus și vei fi mântuit și tu, și toată casa ta, toți dragii tăi, toți copiii și soția, și ceilalți, prin credința în Iisus. „Haideți cu mine acasă.” În ceasul acela din noapte i-a dus la el acasă, le-a spălat rănile.

O, atunci a văzut el cât au suferit trupurile acestor sfinți oameni ai lui Dumnezeu care au fost trimiși pentru el în închisoarea din Filipi. Nu știu apă câtă i-ar fi trebuit, dar ar fi fost de ajuns lacrimile cu care le-a spălat rănile. „Pentru mine v-a trimis Dumnezeu pe voi în temniță! Pentru mine nenorocitul, pentru mine stricatul, păcătosul. Eu nu aveam de unde să aud Cuvântul lui Dumnezeu niciodată. Eu nu mă duceam la nici o biserică, eu n-aveam timp pentru Cuvântul lui Dumnezeu, dar Dumnezeu v-a trimis pe voi acolo la mine, pentru ca să-mi vestiți mântuirea, pentru ca să-mi vestiți pe Hristos, Cel ce-a suferit pentru noi”.

A crezut el și toată casa lui a fost mântuită în noaptea aceea.

O, binecuvântată casă mântuită! Doamne ce bine-i acolo... A amintit mai înainte un frate aici [despre casa aceea unde] toți sunt una, uniți în Hristos. Doamne, acolo-i fericirea, acolo-i raiul...,începe Împărăția lui Dumnezeu de-aici!

Acolo nimeni nu strigă tare, acolo nimeni nu-ntoarce vorba celuilalt, acolo toți se poartă ca niște copii ai lui Dumnezeu, au un singur gând. Când e vorba de rugăciune, când e vorba de ascultare, când e vorba de lucrul lui Dumnezeu, ei toți sunt una.

Înainte de a veni la această [nuntă], eram la o familie, la lucru. [Tatăl] se scula de noapte, la trei ceasuri mergea doisprezece kilometri pe jos, până unde lua o mașină; și cu mașina, 40 de kilometri până la lucru, în fiecare zi. În fiecare zi. Și sora, tânără, rămânea cu doi copii... Soțul pleca. Dar când venea acasă, copiii [erau bucuria lor]... (...)

O, cămin fericit... O, mamă, toți îți spun că ești nefericită pe pământ. Fericită ești! Când copiii tăi sunt un gând cu tine, tu nu ești obosită niciodată. Oricât ai munci, tu nu spui: „Trebuie să mă scol iar la trei”. Pentru frații tăi și Domnul tău, pentru copiii tăi, pentru mântuirea lor, de câte ori te duci din adunare direct la lucru înapoi...

„O, scump cămin în care toți pe Tine / Te preamăresc mereu, Iisus Hristos, / și unde, din mulțimea care vine, ești Tu cel mai iubit și mai frumos!” Așa a fost în casa temnicerului din Filipi. Cum l-o fi lăudat el pe Dumnezeu când venea de la serviciu seara? Cum se va fi pus el pe genunchi cu toți cei dragi, mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru jertfa crucii de pe Golgota! Dar nu numai pentru jertfa crucii de pe Golgota, ci și pentru jertfa celor dragi care și ei lângă Hristos au suferit pentru ca temnicerul din Filipi să fie mântuit.

Le scrie el mai târziu: „Astfel dar, preaiubiților, după cum voi totdeauna ați fost ascultători...”. Cu câtă mângâiere scrie el aceste cuvinte! Despre corintenii de care s-a amintit înainte se temea: „Mă tem ca nu cumva șarpele cel ce a amăgit-o pe Eva să se strecoare printre voi, să strice curăția și credincioșia”. Când se strică curăția și credincioșia, poate să rămână orice, pentru că nu e nimic mai mult decât curăția și credincioșia.

[Dar despre] filipeni nu se teme. El le spune: „Ați fost ascultători... Duceți până la capăt mântuirea voastră”. Mântuirea noastră a fost adusă până la noi prin multe jertfe. Mulțumim Celui care prima jertfă S-a dat pe Sine, ca să ne aducă nouă mântuire. Dar de la El și până la noi s-au mai adus multe jertfe, pentru ca noi să auzim despre dragostea și îndurarea Lui Dumnezeu.

(...) De multă vreme am spus noi: „Hristos a fost răstignit”, „Hristos S-a născut” sau „Hristos a înviat”. De multe ori am spus, dar pentru noi Hristos era un străin. Până când a trimis Dumnezeu la noi în țară, în poporul nostru și în Biserica noastră, un om cu răni, Părintele Iosif... Trupșorul lui slăbit, lovit, chinuit, însângerat. El ne-a spus nouă: „Credeți în Iisus și veți fi mântuiți și voi, și pruncii voștri; credeți în Iisus și veți fi mântuiți și voi, și neamul vostru; credeți în Iisus și veți fi mântuiți și voi, și Biserica voastră, și adunarea voastră și veți fi fericiți”.

Mulțumește lui Dumnezeu... mulțumiți lui Dumnezeu voi, filipenilor în duh, pentru jertfele care s-au plătit pentru voi. Și știm că nu le veți uita niciodată. Și veți duce mântuirea voastră până la capăt. Căci mântuirea e legată de ascultare. Atunci când cineva își pierde ascultarea, el și-a pierdut și mântuirea.

Mulțumiți lui Dumnezeu voi, toți aceia care ați ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, care i-ați ascultat pe părinții voștri, care i-ați ascultat pe părinții voștri duhovnicești, care ați văzut că mântuirea până la noi s-a adus prin multe jertfe, prin multe osteneli și lacrimi. Nu vom putea nici uita, nici călca peste jertfa părinților noștri. Pentru că cineva care își nesocotește părinții și nu-i ascultă nesocotește pe Dumnezeul Acela care i-a trimis și le-a dat părinți.

De un alt duh le spunea Pavel corintenilor? [De] un alt Iisus le spunea el? Se poate oare? Da, se poate. Să fie un alt Iisus, vestit de alții? [Care sunt] fără înaintași, fără părinți și care să spună: „Noi avem Cuvântul, nouă nu ne trebuie părinți! Cine-i cutare și cutare?”. [Cum spuneau în pustie]: „Da' cine-i Moise? De ce se ridică el mai presus de adunarea lui Dumnezeu?” Ce oameni!... Oare cum nu se pot cutremura? Cum să vorbească în felul acesta?

Am mai amintit și aș vrea să mai amintesc până când voi avea grai. Când odată poporul Israel păcătuise împotriva lui Dumnezeu păcat greu și Domnul îi spune lui Moise: „Îi șterg, Moise, de pe fața pământului! Numai pe tine te fac Eu un neam mare, că tu ai fost ascultător”, [Moise răspunde]: „Doamne, nu-i șterge! Nu mă face pe mine nici un neam fără frații mei. Păcătoși sunt ei, dar sunt poporul Tău. Adu-Ți aminte de Avraam, adu-Ți aminte de legământul ce L-ai făcut cu părinții lor. Iartă-le păcatul ori șterge-mă pe mine din cartea Ta”.

Cât de drag i-ai fost lui Dumnezeu tu, slujitorul Lui scump, atunci! Cum ai putere să [îi iubești] așa de mult?... Și Domnul le iartă păcatul. Se lasă Domnul înduplecat de Moise, că Îi e scump Moise!

O, cât de scumpi sunt oamenii aceștia în fața ochilor lui Dumnezeu!

Dar se întâmplă altădată că păcătuiesc unii dintre căpetenii împotriva lui Moise; și atunci nu-i mai iartă Dumnezeu. Atunci și pământului îi spune: „Înghite-i! Cum au vorbit ei împotriva omului Meu pe care Eu îl iubesc atât de mult și țin așa de mult la el, ca la ochii Mei din cap?”

O Doamne, fii binecuvântat și slăvit în veci... „Până când mai este unul credincios într-o cetate, / e nădejde că pedeapsa de la toți se va abate. / Dar când nu va mai fi nimeni mâinile spre cer să-și țină...”, ce va fi atunci, frații mei dragi?

Primiți pe oamenii aceștia, că-s oamenii lui Dumnezeu! Și ascultați-i. Că ascultați de Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu este: „Ascultați de mai-marii voștri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu”. Ascultați de ei. Cine ascultă de ei ascultă de Dumnezeu. Cine n-ascultă de trimișii aceștia ai lui Dumnezeu de Dumnezeu nu ascultă, frații mei dragi.

Și când cineva a căzut din ascultare a căzut din har. Poate să rămână atunci știință și vorbiri, și predici, și cântări... pot să rămână. Când a căzut cineva din ascultare, el a căzut din harul lui Dumnezeu. Și mântuirea se duce până la capăt prin ascultare. Și numai cei care au rămas ascultători până la capăt și-au dus mântuirea până la capăt. Și numai cei care au rămas ascultători până la capăt nu și-au pierdut curăția și credincioșia. Dar când cineva și-a pierdut ascultarea și n-a mai vrut să asculte de acela pe care l-a trimis Dumnezeu, el și-a pierdut curăția și credincioșia, și mântuirea. Acela poate să fie [cu] un alt Iisus, care vine fără de părinți, care poate să vină oricum... fără curăție și fără credincioșie. Poate să arate în afară orișice, însemnele acestea nu le mai poate avea: curăția și credincioșia, și dovada unei ascultări smerite de cei care au suferit lângă Hristos și pentru El.

Cred că, pentru temnicerul din Filipi, lângă numele lui Iisus n-a fost altul mai drag decât numele Sfântului Pavel, numele părintelui lui care l-a născut la Evanghelie. Cred lucrul acesta. Ca și pentru noi.

În multe locuri, la nunțile noastre, am văzut icoana lui Iisus cel Răstignit, iar dedesubtul Lui, robul Lui, trimisul Lui, omul slăbuț, profetul și alesul lui Dumnezeu din vremile noastre, Părintele Iosif. La picioarele lui Iisus, slujitorul Lui. Și în inima noastră aceste nume ne sunt sfinte și nu le vom uita niciodată. Și lângă numele lui Iisus - care nu este altul ca și El, despre care au mărturisit toți proorocii - lângă numele lui Iisus scrieți și numele părintelui care v-a născut pe voi prin suferințe și nu-l uitați niciodată, ci urmați-i credința.

Se spune despre fiul văduvei din [Sarepta] că atunci când făina lor din oală era gata și untdelemnul din ulcior, le trimite Dumnezeu un om acolo, ca să salveze viața lor împreună. Mama lui face ultima turtă din făină. Și n-a trebuit să fie înmuiată cu apă, că și așa apă nu prea era. [Fusese] înmuiată cu lacrimile ei. Copilul nu știa că-i ultima făină, numai ea a știut. Copilul a întrebat: „Mamă, nici o turtă n-a fost ca aceasta. Ce-ai pus în ea?”. Mama nu a putut să-i spună. Erau lacrimile mamei.

Frații mei tineri... frații mei tineri care-I cântați Domnului, știți voi ce-i pus în cântările voastre? De ce ne mișcă inima?... De ce n-au fost altele ca și ele pe pământ? De ce poeziile acestea ne farmecă și ne fac să stăm cutremurați și să le ascultăm mereu? Știți voi ce e pus în ele? Lacrimile mamelor, lacrimile părinților voștri.

„Cântările noastre, cântate plângând,

lua-și-vor odată aripile-albastre

și-n soare pluti-vor curate, arzând

de para iubirii, cântările noastre”.

Alții pot să cânte orice cântări străine; pot să spună orice poezii, de oriunde, pot să asculte orice învățătură, a orișicui [și să spună]: „D'apoi și acolo-i Cuvântul lui Dumnezeu...”; „D'apoi și astea-s cântări tot ale Domnului”. Pentru noi nu, frații mei! Pentru noi nu! În cântările noastre-s lacrimile părinților noștri, ale mamei noastre. Nu vom cânta nici o cântare străină. Nu vom spune nici o poezie străină. Nu vom spune nici o învățătură străină. Avem grădina noastră binecuvântată, plină de-atâtea roade cum n-a mai fost niciodată. O lume-ntreagă vine să ceară... bucate de la Iosif din Egipt. Și-atunci cum să ne ducem noi la străini? Cunoașteți-vă părinții! Cunoașteți-vă învățătura! Cunoașteți-vă cântarea! Cunoașteți-vă poezia, cunoașteți-vă frații...

„Un frate-n veci nu-și lasă frații

cu care l-a unit Hristos;

sau dacă-i poate, n-a fost frate niciodată:

el a fost un trădător și-a fost un mincinos.”

El și-a pierdut de mult ascultarea. Și pierzându-și ascultarea, și-a pierdut curăția și credincioșia. El poate să facă orice, să umble orișicum, dar acest om va fi de ocară pentru Hristos totdeauna.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru jertfa Crucii de pe Golgota, pentru mântuirea adusă din cer pe pământ pentru fiecare dintre noi.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru jertfele părinților noștri.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru învățătura sfântă și curată pe care ne-a lăsat-o prin înaintașii noștri, în credința noastră bună și străbună.

Mulțumim lui Dumnezeu și pentru aceste bucurii și binecuvântări pe care ni le dăruiește la nunțile noastre.

Să binecuvânteze Domnul și nunta aceasta ca pe cea din Cana Galileii.

Să binecuvânteze Domnul pe tinerii noștri dragi care au avut fericita dorință să vină Dumnezeu la nunta lor, să vină Iisus Domnul să le facă viața lor curată, Sfântă, până la capătul călătoriei lor. În căminul lor să fie pacea, fericirea, armonia, să fie Hristos totdeauna bucuros și fericit la masa lor; și frații totdeauna. [Iar ei să fie] și ascultători. După cum până aici au fost ascultători, să fie ascultarea lor până la capăt, pentru ca de mântuirea lor apoi să se poată bucura și ei, și urmașii lor până-n veșnicie. Slăvit să fie Domnul!