Canaanul cel pământesc e aici, în țară la noi

Multe lucruri noi și interesante am văzut în călătoria la Ierusalim. Însă ceea ce ne-a izbit privirile mai întâi au fost locurile rele, sterpe, stâncoase și deșerte pe care le-am văzut. Palestina e țara unde a fost odinioară Canaanul din Biblie, cel plin cu miere și lapte. Însă azi, în locul acelui Canaan e o lume săracă, cu oameni săraci și necăjiți. Grea e viața oamenilor de pe acolo și grea e și viața dobitoacelor. Pe la Ierusalim am văzut apa vânzându-se pe bani, căci o cară oamenii cu măgarii de la depărtări de kilometri întregi (e adevărat că și pe la noi se vinde apă destulă, prin crâșme; numai că pe aceasta o cară oamenii și o beau „măgarii”).

Când am văzut mai întâi aceste locuri sterpe și rele, toți cei 160 de pelerini am exclamat într-un cuget și într-un glas: „Doamne, ce țară bogată-i țara noastră, România!... Ce țară binecuvântată!... La noi e Canaanul... Noi nu știm prețui bunătățile ce sunt în țara noastră...”.

Cu adevărat, ce țară binecuvântată-i țara noastră! Canaanul s-a mutat aici la noi și noi suntem poporul cel ales despre care a zis Domnul: „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, Care v-a scos din robie. Eu am rupt legăturile jugului vostru și v-am făcut să mergeți cu capul ridicat” (Lev 26, 13). Însă ascultați ce zice Domnul mai departe: „Dacă veți urma legile Mele, dacă veți păzi poruncile Mele și le veți împlini, vă voi trimite ploi la vreme și pământul își va da roadele sale... voi da pace în țară... voi umbla în mijlocul vostru. Eu voi fi Dumnezeul vostru și voi veți fi poporul Meu” (Lev 26, 3-12).

Noi însă am uitat acest legământ și nu știm prețui Canaanul ce ni l-a dat Dumnezeu.

Un Canaan e țara noastră, dar tocmai pentru răutățile noastre Dumnezeu nu ne-a lăsat să intrăm în el; nu ne lasă să simțim binele și ușurarea, ci ne ține, ca pe israeliteni, prin pustia necazurilor. Suntem săraci și lipsiți într-o țară bogată. Poate numai copiii noștri vor intra în Canaanul din țara noastră.

Ain Karimul, locul unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul

Locul unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul se află în apropierea Ierusalimului. De la Ierusalim spre sud-vest, la o depărtare cam de 5 până la 6 kilometri, se află satul Ain Karim. Aici s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul. Ain Karimul se află în drumul ce duce de la Ierusalim spre Betleem, numai că se abate ceva mai spre dreapta din acest drum. Ain Karimul se află așezat într-un ținut foarte frumos. De jur-împrejur e încunjurat de stânci cu piatră albă de var, iar satul stă între ele așezat pe o câmpie plină cu măslini și izvoare de apă care fac pământul roditor. Pentru cei din Ierusalim, Ain Karimul este, pe timpul verii, un loc plăcut de excursie.

Aici în acest Ain Karim a trăit Zaharia preotul, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Istoria lui Zaharia este cunoscută tuturor. Se poate citi în Noul Testament, în capitolul 1 de la Luca.

Aici la Ain Karim s-a întâlnit Fecioara Maria cu Elisabeta, rudenia ei.

Când Elisabeta se afla într-a cincea „lună a binecuvântării sale”, îngerul Gavriil s-a arătat Fecioarei Maria în Nazaret, aducându-i vestea cea mare și sfântă a Nașterii Mântuitorului. Pentru încredințarea acestei minuni, îngerul Gavriil îi amintește de Elisabeta, rudenia ei: „Și iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețile ei” - a zis îngerul Gavriil. Și sculânduse Maria în zilele acelea, a mers la munte degrabă, în cetatea Iudeii, și a intrat în casa lui Zaharia și s-a închinat Elisabetei. Iar când a auzit Elisabeta închinarea Mariei, a săltat pruncul în pântecele ei și s-a umplut de Duh Sfânt și a strigat cu glas mare: „Binecuvântat este Rodul pântecelui tău. Și de unde mie aceasta ca să vină Maica Domnului meu la mine?”. Și a zis Maria: „Mărește sufletul meu pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei sale și, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.

De la Nazaret și până la Ain Karim sunt 200 de kilometri, adică Fecioara Maria a făcut o cale de 200 de kilometri până să ajungă la rudenia ei, Elisabeta. Și va fi făcut această cale pe jos, prin pulberea drumului și arșița căldurilor. O, ce credință era pe acele vremi! Ce credință mare avea Sfânta Fecioară! (Creștinul de azi și pentru o mică ploaie renunță să mai meargă la biserică.)

O, Preasfântă Fecioară, fie ca și din această călătorie a ta să luăm pildă de mai multă credință și râvnă pentru Domnul și sufletul nostru!

Evanghelia ne spune că „Fecioara Maria a rămas împreună cu Elisabeta ca la trei luni și apoi s-a întors la casa ei”. În acest răstimp s-au rugat împreună, ca două suflete care și-au închinat viața Domnului.

Când s-a împlinit vremea, Elisabeta a născut pe Ioan; Zaharia și-a recăpătat graiul și, umplându-se de Duh Sfânt, a început a prooroci despre Prunc și chemările lui. (Citiți pe larg capitolul 1 de la Luca.)

Toate aceste preasfinte amintiri creștine s-au petrecut aici la Ain Karim și de aceea acest loc, încă din începuturile creștinismului, a fost venerat de creștini. În veacurile primare ale creștinismului a existat aici o biserică închinată Sfântului Zaharia, preotul și proorocul. Azi se află pe acest loc o mănăstire împrejmuită ca o cetate, de jur-împrejur, cu zid. Dăm alături chipul satului Ain Karim, locul unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul. În partea stângă se vede biserica încunjurată cu clădirile mănăstirii și cu ziduri de cetate. Locul unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul se află înlăuntrul bisericii. Te pogori pe niște trepte de piatră într-o peșteră, unde candele aprinse luminează locul nașterii. Deasupra acestui loc se găsește un preafrumos altar, având în față icoana Fecioarei Maria și a Elisabetei, a lui Zaharia și a lui Ioan.

Pe locul unde s-a întâlnit Fecioara Maria cu Elisabeta și s-au binecuvântat, se află iarăși un alt preafrumos altar.

În Ain Karim se mai poate vedea și o fântână numită „Fântâna lui Zaharia și a Elisabetei”. E fântâna din care a scos apă și Sfânta Fecioară Maria.

Ain Karimul este și azi un loc ce mișcă sufletul. În adâncimea văii Ain Karim a rămas parcă ceva din duhul celor care au trăit acolo o viață sfântă. Un duh de evlavie și de sfințenie parcă plutește în aer. Ain Karimul este în special locul spre care ar trebui să stea de-a pururi îndreptate privirile și purtările femeilor și ale mamelor. Maria și Elisabeta sunt cea mai înaltă pildă de viață curată, de viață sfântă, de viață închinată Domnului. Prin evlavia și sfințenia vieții lor, Maria și Elisabeta s-au învrednicit de darul Duhului Sfânt. Darul și binecuvântarea lui Dumnezeu se pogoară și azi peste o viață de rugăciune, de curăție, de închinare Domnului. Printr-o astfel de viață, și tu, femeie, poți atrage darul și binecuvântarea peste tine, peste casa ta, peste copiii tăi, peste lucrul mâinilor tale!

Însă femeile s-au depărtat mereu de lumina ce li s-a arătat în Ain Karim. Aici în fața Ain Karimului, o scârbă și o durere sufletească am simțit, aducându-mi aminte de „modele” femeilor de azi, cu pudră, cu picioarele goale, cu mătăsuri și podoabe, cu baluri mascate și nemascate, cu dansuri scârboase, cu stârpire de prunci etc., etc. Femeile trebuie să aleagă între Babilonul lui Satana și Ain Karimul Mariei și al Elisabetei.

Îndreptați-vă, femeilor, privirile și purtările voastre spre Ain Karim, spre Sfânta Fecioară, spre mântuirea sufletelor voastre! Lăsați moda și păcatele, căci cu acelea vă atrage Satana spre Babilonul pieirii sufletești!

Evanghelia ne spune că, după nașterea sa, Sfântul Ioan Botezătorul și-a petrecut tinerețile într-o viață retrasă în rugăciune, într-o viață retrasă din zgomotul și plăcerile lumii. „Iar pruncul creștea și se întărea cu duhul”.

Spre vest de la Ain Karim, la o depărtare de jumătate de ceas, tradiția arată și azi pustia în care a petrecut Ioan în tinerețile sale, hrănindu-se cu „miere sălbatică și lăcuste”. E o câmpie largă, o pustă neproductivă, având un singur izvor cu apă. Tradiția arată aici și o „grotă”, o peșteră în care se adăpostea Sfântul Ioan.

Chipul Sfântului Ioan Botezătorul îmi răsare în gând aici, la locurile pe unde a petrecut și pe unde s-a pregătit pentru chemarea ce i-o încredințase Dumnezeu. Mă gândesc că timpul ce l-a petrecut Ioan în pustie a fost partea cea mai frumoasă din viața lui; a fost o viață în care Ioan nu putea grăi decât cu Dumnezeu; a fost o viață în care Ioan era cu totul predat în grija și voia lui Dumnezeu. Și ce dulce și ușoară este o astfel de viață!

Dacă trebuie ceva și dacă lipsește ceva oamenilor de azi, aceasta este tocmai duhul vieții Sfântului Ioan Botezătorul: înfrânarea, retragerea din desfătările lumii, retragerea din tot ceea ce supără și întristează pe Duhul Sfânt. Duhul lui Dumnezeu Se pogoară numai peste o viață retrasă din duhul acestei lumi, peste o viață de rugăciune și înfrânare.

„Vin și băutură îmbătătoare” n-a băut Ioan, pentru că Duhul Sfânt nu poate petrece la un loc cu alcoolul, cu duhul diavolului. Însă oamenii de azi tocmai pe acest duh îl caută.