Canaanul cel pământesc e aici, în ţară la noi

Multe lucruri noi şi interesante am văzut în călătoria la Ierusalim. Însă ceea ce ne-a izbit privirile mai întâi au fost locurile rele, sterpe, stâncoase şi deşerte pe care le-am văzut. Palestina e ţara unde a fost odinioară Canaanul din Biblie, cel plin cu miere şi lapte. Însă azi, în locul acelui Canaan e o lume săracă, cu oameni săraci şi necăjiţi. Grea e viaţa oamenilor de pe acolo şi grea e şi viaţa dobitoacelor. Pe la Ierusalim am văzut apa vânzându-se pe bani, căci o cară oamenii cu măgarii de la depărtări de kilometri întregi (e adevărat că şi pe la noi se vinde apă destulă, prin crâşme; numai că pe aceasta o cară oamenii şi o beau „măgarii”).

Când am văzut mai întâi aceste locuri sterpe şi rele, toţi cei 160 de pelerini am exclamat într-un cuget şi într-un glas: „Doamne, ce ţară bogată-i ţara noastră, România!... Ce ţară binecuvântată!... La noi e Canaanul... Noi nu ştim preţui bunătăţile ce sunt în ţara noastră...”.

Cu adevărat, ce ţară binecuvântată-i ţara noastră! Canaanul s-a mutat aici la noi şi noi suntem poporul cel ales despre care a zis Domnul: „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, Care v-a scos din robie. Eu am rupt legăturile jugului vostru şi v-am făcut să mergeţi cu capul ridicat” (Lev 26, 13). Însă ascultaţi ce zice Domnul mai departe: „Dacă veţi urma legile Mele, dacă veţi păzi poruncile Mele şi le veţi împlini, vă voi trimite ploi la vreme şi pământul îşi va da roadele sale... voi da pace în ţară... voi umbla în mijlocul vostru. Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu” (Lev 26, 3-12).

Noi însă am uitat acest legământ şi nu ştim preţui Canaanul ce ni l-a dat Dumnezeu.

Un Canaan e ţara noastră, dar tocmai pentru răutăţile noastre Dumnezeu nu ne-a lăsat să intrăm în el; nu ne lasă să simţim binele şi uşurarea, ci ne ţine, ca pe israeliteni, prin pustia necazurilor. Suntem săraci şi lipsiţi într-o ţară bogată. Poate numai copiii noştri vor intra în Canaanul din ţara noastră.

Ain Karimul, locul unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul

Locul unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul se află în apropierea Ierusalimului. De la Ierusalim spre sud-vest, la o depărtare cam de 5 până la 6 kilometri, se află satul Ain Karim. Aici s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul. Ain Karimul se află în drumul ce duce de la Ierusalim spre Betleem, numai că se abate ceva mai spre dreapta din acest drum. Ain Karimul se află aşezat într-un ţinut foarte frumos. De jur-împrejur e încunjurat de stânci cu piatră albă de var, iar satul stă între ele aşezat pe o câmpie plină cu măslini şi izvoare de apă care fac pământul roditor. Pentru cei din Ierusalim, Ain Karimul este, pe timpul verii, un loc plăcut de excursie.

Aici în acest Ain Karim a trăit Zaharia preotul, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Istoria lui Zaharia este cunoscută tuturor. Se poate citi în Noul Testament, în capitolul 1 de la Luca.

Aici la Ain Karim s-a întâlnit Fecioara Maria cu Elisabeta, rudenia ei.

Când Elisabeta se afla într-a cincea „lună a binecuvântării sale”, îngerul Gavriil s-a arătat Fecioarei Maria în Nazaret, aducându-i vestea cea mare şi sfântă a Naşterii Mântuitorului. Pentru încredinţarea acestei minuni, îngerul Gavriil îi aminteşte de Elisabeta, rudenia ei: „Şi iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţile ei” - a zis îngerul Gavriil. Şi sculânduse Maria în zilele acelea, a mers la munte degrabă, în cetatea Iudeii, şi a intrat în casa lui Zaharia şi s-a închinat Elisabetei. Iar când a auzit Elisabeta închinarea Mariei, a săltat pruncul în pântecele ei şi s-a umplut de Duh Sfânt şi a strigat cu glas mare: „Binecuvântat este Rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta ca să vină Maica Domnului meu la mine?”. Şi a zis Maria: „Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei sale şi, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.

De la Nazaret şi până la Ain Karim sunt 200 de kilometri, adică Fecioara Maria a făcut o cale de 200 de kilometri până să ajungă la rudenia ei, Elisabeta. Şi va fi făcut această cale pe jos, prin pulberea drumului şi arşiţa căldurilor. O, ce credinţă era pe acele vremi! Ce credinţă mare avea Sfânta Fecioară! (Creştinul de azi şi pentru o mică ploaie renunţă să mai meargă la biserică.)

O, Preasfântă Fecioară, fie ca şi din această călătorie a ta să luăm pildă de mai multă credinţă şi râvnă pentru Domnul şi sufletul nostru!

Evanghelia ne spune că „Fecioara Maria a rămas împreună cu Elisabeta ca la trei luni şi apoi s-a întors la casa ei”. În acest răstimp s-au rugat împreună, ca două suflete care şi-au închinat viaţa Domnului.

Când s-a împlinit vremea, Elisabeta a născut pe Ioan; Zaharia şi-a recăpătat graiul şi, umplându-se de Duh Sfânt, a început a prooroci despre Prunc şi chemările lui. (Citiţi pe larg capitolul 1 de la Luca.)

Toate aceste preasfinte amintiri creştine s-au petrecut aici la Ain Karim şi de aceea acest loc, încă din începuturile creştinismului, a fost venerat de creştini. În veacurile primare ale creştinismului a existat aici o biserică închinată Sfântului Zaharia, preotul şi proorocul. Azi se află pe acest loc o mănăstire împrejmuită ca o cetate, de jur-împrejur, cu zid. Dăm alături chipul satului Ain Karim, locul unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul. În partea stângă se vede biserica încunjurată cu clădirile mănăstirii şi cu ziduri de cetate. Locul unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul se află înlăuntrul bisericii. Te pogori pe nişte trepte de piatră într-o peşteră, unde candele aprinse luminează locul naşterii. Deasupra acestui loc se găseşte un preafrumos altar, având în faţă icoana Fecioarei Maria şi a Elisabetei, a lui Zaharia şi a lui Ioan.

Pe locul unde s-a întâlnit Fecioara Maria cu Elisabeta şi s-au binecuvântat, se află iarăşi un alt preafrumos altar.

În Ain Karim se mai poate vedea şi o fântână numită „Fântâna lui Zaharia şi a Elisabetei”. E fântâna din care a scos apă şi Sfânta Fecioară Maria.

Ain Karimul este şi azi un loc ce mişcă sufletul. În adâncimea văii Ain Karim a rămas parcă ceva din duhul celor care au trăit acolo o viaţă sfântă. Un duh de evlavie şi de sfinţenie parcă pluteşte în aer. Ain Karimul este în special locul spre care ar trebui să stea de-a pururi îndreptate privirile şi purtările femeilor şi ale mamelor. Maria şi Elisabeta sunt cea mai înaltă pildă de viaţă curată, de viaţă sfântă, de viaţă închinată Domnului. Prin evlavia şi sfinţenia vieţii lor, Maria şi Elisabeta s-au învrednicit de darul Duhului Sfânt. Darul şi binecuvântarea lui Dumnezeu se pogoară şi azi peste o viaţă de rugăciune, de curăţie, de închinare Domnului. Printr-o astfel de viaţă, şi tu, femeie, poţi atrage darul şi binecuvântarea peste tine, peste casa ta, peste copiii tăi, peste lucrul mâinilor tale!

Însă femeile s-au depărtat mereu de lumina ce li s-a arătat în Ain Karim. Aici în faţa Ain Karimului, o scârbă şi o durere sufletească am simţit, aducându-mi aminte de „modele” femeilor de azi, cu pudră, cu picioarele goale, cu mătăsuri şi podoabe, cu baluri mascate şi nemascate, cu dansuri scârboase, cu stârpire de prunci etc., etc. Femeile trebuie să aleagă între Babilonul lui Satana şi Ain Karimul Mariei şi al Elisabetei.

Îndreptaţi-vă, femeilor, privirile şi purtările voastre spre Ain Karim, spre Sfânta Fecioară, spre mântuirea sufletelor voastre! Lăsaţi moda şi păcatele, căci cu acelea vă atrage Satana spre Babilonul pieirii sufleteşti!

Evanghelia ne spune că, după naşterea sa, Sfântul Ioan Botezătorul şi-a petrecut tinereţile într-o viaţă retrasă în rugăciune, într-o viaţă retrasă din zgomotul şi plăcerile lumii. „Iar pruncul creştea şi se întărea cu duhul”.

Spre vest de la Ain Karim, la o depărtare de jumătate de ceas, tradiţia arată şi azi pustia în care a petrecut Ioan în tinereţile sale, hrănindu-se cu „miere sălbatică şi lăcuste”. E o câmpie largă, o pustă neproductivă, având un singur izvor cu apă. Tradiţia arată aici şi o „grotă”, o peşteră în care se adăpostea Sfântul Ioan.

Chipul Sfântului Ioan Botezătorul îmi răsare în gând aici, la locurile pe unde a petrecut şi pe unde s-a pregătit pentru chemarea ce i-o încredinţase Dumnezeu. Mă gândesc că timpul ce l-a petrecut Ioan în pustie a fost partea cea mai frumoasă din viaţa lui; a fost o viaţă în care Ioan nu putea grăi decât cu Dumnezeu; a fost o viaţă în care Ioan era cu totul predat în grija şi voia lui Dumnezeu. Şi ce dulce şi uşoară este o astfel de viaţă!

Dacă trebuie ceva şi dacă lipseşte ceva oamenilor de azi, aceasta este tocmai duhul vieţii Sfântului Ioan Botezătorul: înfrânarea, retragerea din desfătările lumii, retragerea din tot ceea ce supără şi întristează pe Duhul Sfânt. Duhul lui Dumnezeu Se pogoară numai peste o viaţă retrasă din duhul acestei lumi, peste o viaţă de rugăciune şi înfrânare.

„Vin şi băutură îmbătătoare” n-a băut Ioan, pentru că Duhul Sfânt nu poate petrece la un loc cu alcoolul, cu duhul diavolului. Însă oamenii de azi tocmai pe acest duh îl caută.