Ierusalimul are şi azi o viaţă cu alt duh

În călătoria la Ierusalim, la Locurile Sfinte, am văzut multe lucruri nu numai interesante, ci şi pline de învăţături. Între altele, ne-a mirat faptul că pe acolo n-am văzut pe nicăieri crâşme de felul celor de la noi. În decurs de trei săptămâni, n-am văzut pe unde am umblat nici o petrecere, nici un chef şi nici un om beat. Sunt şi pe acolo hanuri şi „cafenele”, dar aproape singura băutură ce se vinde în ele este limonada. Pe tot locul în Orient ţi se îmbie această băutură răcoritoare, sănătoasă şi ieftină. Singura patimă a oamenilor de pe acolo parcă e ciubucul. Peste tot în Orient oamenii nu bat cu băuturile alcoolice. E o mare ruşine pe creştinii cei „culţi” din Europa că ei au dus şi duc şi pe acolo duhoarea şi otrava băuturilor alcoolice de pe la noi.

La Locurile Sfinte şi în special la Ierusalim e o viaţă cu un alt duh, cu un duh mai religios. În privinţa asta, Ierusalimul e şi azi o cetate sfântă a Domnului.

Nu există în toată lumea un alt oraş care să aibă duhul pe care îl are Ierusalimul. În Ierusalim nu e viaţă de noapte, aşa cum e prin oraşele noastre. Cu toate că are 80 de mii de locuitori, în Ierusalim nu există nici teatru, nici cinematograf, nici baluri, nici chefuri, nici alt fel de petreceri. Chiar şi dacă ar fi, nu merge nimeni la ele, căci acest oraş are un duh care schimbă gusturile lumii acesteia. În Ierusalim nu place nimic altceva decât ceea ce are legătură fie cu Evanghelia lui Hristos, fie cu Moise, fie cu Mahomed.

Un grup de italieni au încercat odată să facă nopţi de „distracţii”, cu muzică şi cântece uşoare, dar a trebuit să plece, că n-a mers nimeni să-i asculte. La ora 9 seara, pe străzi încetează orice mişcare şi o linişte sfântă se coboară peste oraş. Aproape jumătate din săptămână, jumătate din viaţa Ierusalimului e tot zi de sărbătoare. Vinerea e „duminica” mahomedanilor, sâmbăta e sabatul evreilor, iar duminica e praznicul creştinilor. În Ierusalim am aflat eu o viaţă aşa cum mi-o închipuiam şi o doream, stăruind nopţile lângă Cuvântul lui Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu petrece şi azi în acest oraş sfânt.

Viaţa de la noi însă e stăpânită de un alt duh, de „duhul cel rău al acestei lumi”, cum zice Apostolul Pavel. În Ziua Domnului, pe la noi răsună chefurile, răcnetele, beţiile şi petrecerile. O, ce păgânătate mare a cuprins viaţa noastră pe care noi o numim „creştinească”!

Duhule al lui Dumnezeu, Duhule Sfinte, pe Care Te-am simţit cu atâta putere în viaţa de la Ierusalim, vino şi Te sălăşluieşte şi în viaţa creştinilor de pe la noi!

Ceva despre cum trăiesc oamenii pe la Ierusalim

Credem că interesează pe cititori să le spunem câte ceva şi despre cum trăiesc oamenii pe la Ierusalim, despre ce ocupaţii au şi ce trai duc.

Înainte de a trece la acest lucru, dau cititorilor o mică desluşire. La Locurile Sfinte nu locuesc turci, cum îşi închipuie poate cei mai mulţi cititori, ci locuiesc arabi. Arabii sunt un neam deosebit de turci. Nu au la fel decât religia cu Mohamedul lor; încolo, sunt cu totul de altă limbă şi de altă viţă. Arabii nu ştiu vorbi turceşte. Înainte de război, Palestina şi Locurile Sfinte erau sub turci. Pe atunci turcii îşi aveau slujbaşii lor pe la Ierusalim. Însă de la război încoace, Palestina şi Locurile Sfinte au ajuns sub guvernarea englezilor, un mare câştig pentru creştinătate.

Ocupaţia de bază a locuitorilor din Palestina şi de pe la Ierusalim e ca şi la noi: lucrarea pământului şi creşterea vitelor. Se ocupă şi de cultivarea viţei de vie. Palestina dă vinuri vestite. Pe la Ierusalim a fost Canaanul cel vestit, în care curgea „miere şi lapte”, adică era plin de belşug. Adevărat că de atunci s-a schimbat mult înfăţişarea locurilor. Clima s-a mai înăsprit, pământul a mai slăbit, ploile l-au spălat, căldurile l-au dogorit; dar aşa cum e, ars de soare şi plin de piatră, dă şi azi pâine şi hrană din belşug.

Dintre cereale, grâul se cultivă mai mult pe la Ierusalim. Când priveşti locurile, aievea îţi vine să te miri cum de se face grâul în aşa terenuri rele, costoase şi pline de piatră.

Grâului însă îi convine astfel de teren, pentru că e plin cu piatră de var, care îi prieşte grâului. Oriunde poate grâul prinde rădăcină în pământ, acolo se face pădure de holdă. În spre nord, spre Galileea şi spre Jaffa, sunt şi câmpii întinse cu lanuri întregi de grâu. Pe la Ierusalim însă locul e mai rău, mai deluros.

Lucrarea pământului şi cultivarea grâului ţine seama de climă.

Palestina are aproape numai două anotimpuri. Unul începe din octombrie şi ţine până în martie. Acesta e anotimpul ploilor. Celălalt începe din aprilie, când încetează ploile, şi nu mai plouă până în octombrie. Acesta e anotimpul în care lipseşte ploaia. Semănatul grâului se face, ca şi la noi, toamna. Însă ca să poată ara pământul, oamenii trebuie să aştepte ploile de toamnă, altcum, după şase luni de călduri şi dogoreală fără pic de ploaie, pământul e ca fierul.

Ploile de toamnă sunt un mare dar pe la Ierusalim. Acestea sunt „ploaia cea timpurie” despre care vorbeşte Biblia ca despre un dar al cerului de sus (Deut 11, 14). Această ploaie udă şi înmoaie pământul, făcându-l potrivit pentru arat şi semănat. Semănatul ţine până la jumătatea lui decembrie. Atunci începe iarna. În decembrie şi ianuarie plouă aproape în fiecare zi, de multe ori ploaie torenţială.

Uneori şi ninge, dar zăpada se topeşte îndată. Praful cel mult se preface iarna în noroi alunecos şi cleios şi greu de umblat. De aceea zicea Mântuitorul: „Rugaţi-vă să nu fie fuga voastră iarna” (Mt 24, 12). Câmpiile sunt şi iarna înflorite şi pline de flori. Pe la jumătatea lui februarie, vremea începe a se încălzi mereu. Grâul creşte şi se dezvoltă repede. Ploile se împuţinează.

În jumătatea primă a lui aprilie cade ploaia cea de pe urmă, foarte necesară la legatul grâului. Aceasta e „ploaia târzie” de care vorbeşte Biblia ca despre un dar al Domnului de sus (Deut 11, 14). În aprilie, Palestina e ca o gură de rai: plină de flori şi de semănături. Cei care merg în pelerinaj de Sfintele Paşti află pe acolo o lume frumoasă.

Începând cu aprilie, încep a creşte căldurile. În iunie începe secerişul şi oamenii grăbesc să sfârşească până pe la jumătatea lunii, căci vin căldurile cele arzătoare. De la jumătatea lui iunie până în octombrie e timpul căldurilor arzătoare. De prin pustiurile Arabiei vin vânturi ce ard ca focul. Ierburile se usucă, pâraiele seacă şi ogoarele se dogoresc. Toate plantele mai fragede se usucă. Totul se preface într-o lume arsă şi dogorită. În această stare am aflat noi Palestina când am fost în pelerinaj.

La aratul pământului, pe la Ierusalim nu se folosesc pluguri sistematice de fier. Întreg plugul nu e altceva decât un trunchi de lemn cu două ramuri, dintre care unul, cel mai scurt, taie pă mântul, iar celălalt îl scurmă pe dedesubt. Plugurile sunt mai mult nişte ciocuri de lemn care scurmă pământul. Lucrul acesta, de altfel, îl cere şi natura locurilor, căci pământul e încărcat cu piatră de var. Cu un plug de fier n-ai avea ce face.

Nici treieratul grâului nu se face ca pe la noi. Pentru treierat se foloseşte aria, aşa cum se folosea şi pe la noi în vremurile mai de demult. Treieratul se face cu vitele. Se înjugă vitele la un fel de grapă-tăvălug, făcută din lemn şi având pe dedesubt nişte colţi de fier sau de piatră ascuţită. Cu această unealtă se trec vitele peste snopii aşternuţi în arie, zdrobind spicele şi sfărâmând paiele. Pentru orientare, dăm mai jos un chip în care se vede acest fel de treierat.

După treierat, grâul se vântură. Paiele şi pleava se ard. Această ardere era icoana pierderii celor răi. Această icoană a folosit-o Sf. Ioan Botezătorul când a zis despre Iisus Hristos că „Îşi are lopata în mână şi va curăţi aria Sa şi va strânge grâul în grânar, iar pleava o va arde într-un foc nestins” (Mt 3, 12).

Cât priveşte măcinatul grâului, pe acolo nu funcţionează morile, căci apa e o comoară scumpă ce abia ajunge pentru băut. Pentru măcinatul grâului se folosesc până în ziua de azi râşniţele de piatră, aşa cum se foloseau şi la noi în vremurile de demult. O astfel de râşniţă de mână se vede şi în chipul de mai sus. Un bărbat din Betleem cu femeia sa îşi macină grâul. Râşniţa e învârtită de doi oameni şi măcinatul cu ea e un lucru destul de greu. În vremile israelitenilor din Biblie, râşnitul îl făceau, de regulă, robii şi slugile. Despre Samson ne spunea Biblia că a fost pus de filisteni la munca umilitoare şi grea de a măcina cu râşniţa.