Ierusalimul are și azi o viață cu alt duh

În călătoria la Ierusalim, la Locurile Sfinte, am văzut multe lucruri nu numai interesante, ci și pline de învățături. Între altele, ne-a mirat faptul că pe acolo n-am văzut pe nicăieri crâșme de felul celor de la noi. În decurs de trei săptămâni, n-am văzut pe unde am umblat nici o petrecere, nici un chef și nici un om beat. Sunt și pe acolo hanuri și „cafenele”, dar aproape singura băutură ce se vinde în ele este limonada. Pe tot locul în Orient ți se îmbie această băutură răcoritoare, sănătoasă și ieftină. Singura patimă a oamenilor de pe acolo parcă e ciubucul. Peste tot în Orient oamenii nu bat cu băuturile alcoolice. E o mare rușine pe creștinii cei „culți” din Europa că ei au dus și duc și pe acolo duhoarea și otrava băuturilor alcoolice de pe la noi.

La Locurile Sfinte și în special la Ierusalim e o viață cu un alt duh, cu un duh mai religios. În privința asta, Ierusalimul e și azi o cetate sfântă a Domnului.

Nu există în toată lumea un alt oraș care să aibă duhul pe care îl are Ierusalimul. În Ierusalim nu e viață de noapte, așa cum e prin orașele noastre. Cu toate că are 80 de mii de locuitori, în Ierusalim nu există nici teatru, nici cinematograf, nici baluri, nici chefuri, nici alt fel de petreceri. Chiar și dacă ar fi, nu merge nimeni la ele, căci acest oraș are un duh care schimbă gusturile lumii acesteia. În Ierusalim nu place nimic altceva decât ceea ce are legătură fie cu Evanghelia lui Hristos, fie cu Moise, fie cu Mahomed.

Un grup de italieni au încercat odată să facă nopți de „distracții”, cu muzică și cântece ușoare, dar a trebuit să plece, că n-a mers nimeni să-i asculte. La ora 9 seara, pe străzi încetează orice mișcare și o liniște sfântă se coboară peste oraș. Aproape jumătate din săptămână, jumătate din viața Ierusalimului e tot zi de sărbătoare. Vinerea e „duminica” mahomedanilor, sâmbăta e sabatul evreilor, iar duminica e praznicul creștinilor. În Ierusalim am aflat eu o viață așa cum mi-o închipuiam și o doream, stăruind nopțile lângă Cuvântul lui Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu petrece și azi în acest oraș sfânt.

Viața de la noi însă e stăpânită de un alt duh, de „duhul cel rău al acestei lumi”, cum zice Apostolul Pavel. În Ziua Domnului, pe la noi răsună chefurile, răcnetele, bețiile și petrecerile. O, ce păgânătate mare a cuprins viața noastră pe care noi o numim „creștinească”!

Duhule al lui Dumnezeu, Duhule Sfinte, pe Care Te-am simțit cu atâta putere în viața de la Ierusalim, vino și Te sălășluiește și în viața creștinilor de pe la noi!

Ceva despre cum trăiesc oamenii pe la Ierusalim

Credem că interesează pe cititori să le spunem câte ceva și despre cum trăiesc oamenii pe la Ierusalim, despre ce ocupații au și ce trai duc.

Înainte de a trece la acest lucru, dau cititorilor o mică deslușire. La Locurile Sfinte nu locuesc turci, cum își închipuie poate cei mai mulți cititori, ci locuiesc arabi. Arabii sunt un neam deosebit de turci. Nu au la fel decât religia cu Mohamedul lor; încolo, sunt cu totul de altă limbă și de altă viță. Arabii nu știu vorbi turcește. Înainte de război, Palestina și Locurile Sfinte erau sub turci. Pe atunci turcii își aveau slujbașii lor pe la Ierusalim. Însă de la război încoace, Palestina și Locurile Sfinte au ajuns sub guvernarea englezilor, un mare câștig pentru creștinătate.

Ocupația de bază a locuitorilor din Palestina și de pe la Ierusalim e ca și la noi: lucrarea pământului și creșterea vitelor. Se ocupă și de cultivarea viței de vie. Palestina dă vinuri vestite. Pe la Ierusalim a fost Canaanul cel vestit, în care curgea „miere și lapte”, adică era plin de belșug. Adevărat că de atunci s-a schimbat mult înfățișarea locurilor. Clima s-a mai înăsprit, pământul a mai slăbit, ploile l-au spălat, căldurile l-au dogorit; dar așa cum e, ars de soare și plin de piatră, dă și azi pâine și hrană din belșug.

Dintre cereale, grâul se cultivă mai mult pe la Ierusalim. Când privești locurile, aievea îți vine să te miri cum de se face grâul în așa terenuri rele, costoase și pline de piatră.

Grâului însă îi convine astfel de teren, pentru că e plin cu piatră de var, care îi priește grâului. Oriunde poate grâul prinde rădăcină în pământ, acolo se face pădure de holdă. În spre nord, spre Galileea și spre Jaffa, sunt și câmpii întinse cu lanuri întregi de grâu. Pe la Ierusalim însă locul e mai rău, mai deluros.

Lucrarea pământului și cultivarea grâului ține seama de climă.

Palestina are aproape numai două anotimpuri. Unul începe din octombrie și ține până în martie. Acesta e anotimpul ploilor. Celălalt începe din aprilie, când încetează ploile, și nu mai plouă până în octombrie. Acesta e anotimpul în care lipsește ploaia. Semănatul grâului se face, ca și la noi, toamna. Însă ca să poată ara pământul, oamenii trebuie să aștepte ploile de toamnă, altcum, după șase luni de călduri și dogoreală fără pic de ploaie, pământul e ca fierul.

Ploile de toamnă sunt un mare dar pe la Ierusalim. Acestea sunt „ploaia cea timpurie” despre care vorbește Biblia ca despre un dar al cerului de sus (Deut 11, 14). Această ploaie udă și înmoaie pământul, făcându-l potrivit pentru arat și semănat. Semănatul ține până la jumătatea lui decembrie. Atunci începe iarna. În decembrie și ianuarie plouă aproape în fiecare zi, de multe ori ploaie torențială.

Uneori și ninge, dar zăpada se topește îndată. Praful cel mult se preface iarna în noroi alunecos și cleios și greu de umblat. De aceea zicea Mântuitorul: „Rugați-vă să nu fie fuga voastră iarna” (Mt 24, 12). Câmpiile sunt și iarna înflorite și pline de flori. Pe la jumătatea lui februarie, vremea începe a se încălzi mereu. Grâul crește și se dezvoltă repede. Ploile se împuținează.

În jumătatea primă a lui aprilie cade ploaia cea de pe urmă, foarte necesară la legatul grâului. Aceasta e „ploaia târzie” de care vorbește Biblia ca despre un dar al Domnului de sus (Deut 11, 14). În aprilie, Palestina e ca o gură de rai: plină de flori și de semănături. Cei care merg în pelerinaj de Sfintele Paști află pe acolo o lume frumoasă.

Începând cu aprilie, încep a crește căldurile. În iunie începe secerișul și oamenii grăbesc să sfârșească până pe la jumătatea lunii, căci vin căldurile cele arzătoare. De la jumătatea lui iunie până în octombrie e timpul căldurilor arzătoare. De prin pustiurile Arabiei vin vânturi ce ard ca focul. Ierburile se usucă, pâraiele seacă și ogoarele se dogoresc. Toate plantele mai fragede se usucă. Totul se preface într-o lume arsă și dogorită. În această stare am aflat noi Palestina când am fost în pelerinaj.

La aratul pământului, pe la Ierusalim nu se folosesc pluguri sistematice de fier. Întreg plugul nu e altceva decât un trunchi de lemn cu două ramuri, dintre care unul, cel mai scurt, taie pă mântul, iar celălalt îl scurmă pe dedesubt. Plugurile sunt mai mult niște ciocuri de lemn care scurmă pământul. Lucrul acesta, de altfel, îl cere și natura locurilor, căci pământul e încărcat cu piatră de var. Cu un plug de fier n-ai avea ce face.

Nici treieratul grâului nu se face ca pe la noi. Pentru treierat se folosește aria, așa cum se folosea și pe la noi în vremurile mai de demult. Treieratul se face cu vitele. Se înjugă vitele la un fel de grapă-tăvălug, făcută din lemn și având pe dedesubt niște colți de fier sau de piatră ascuțită. Cu această unealtă se trec vitele peste snopii așternuți în arie, zdrobind spicele și sfărâmând paiele. Pentru orientare, dăm mai jos un chip în care se vede acest fel de treierat.

După treierat, grâul se vântură. Paiele și pleava se ard. Această ardere era icoana pierderii celor răi. Această icoană a folosit-o Sf. Ioan Botezătorul când a zis despre Iisus Hristos că „Își are lopata în mână și va curăți aria Sa și va strânge grâul în grânar, iar pleava o va arde într-un foc nestins” (Mt 3, 12).

Cât privește măcinatul grâului, pe acolo nu funcționează morile, căci apa e o comoară scumpă ce abia ajunge pentru băut. Pentru măcinatul grâului se folosesc până în ziua de azi râșnițele de piatră, așa cum se foloseau și la noi în vremurile de demult. O astfel de râșniță de mână se vede și în chipul de mai sus. Un bărbat din Betleem cu femeia sa își macină grâul. Râșnița e învârtită de doi oameni și măcinatul cu ea e un lucru destul de greu. În vremile israelitenilor din Biblie, râșnitul îl făceau, de regulă, robii și slugile. Despre Samson ne spunea Biblia că a fost pus de filisteni la munca umilitoare și grea de a măcina cu râșnița.