O tainică şi neuitată noapte în Ierusalim

Multe am văzut în călătoria la Ierusalim... şi m-am silit să le văd nu numai cu ochii, ci şi cu inima. Am mers la Ierusalim cu inima deschisă, am lăsat să mi se întipărească în ceara inimii mele tot ce am văzut şi am simţit.

Sunt însă unele lucruri care se întipăresc mai adânc în inima omului. Unele dintre cele văzute şi simţite la Ierusalim vor rămâne de-a pururi scrise şi săpate în inima mea.

Între altele, nu voi uita niciodată noaptea din 27 septembrie 1925. În acea noapte, o parte din pelerini ne-am sculat pe la miezul nopţii, să mergem la rugăciune în Biserica Sfântului Mormânt. Ce nopţi tainice sunt pe la Ierusalim! În ţările calde, sub cerul veşnic senin, nopţile sunt cu mult mai pline de farmec decât pe la noi. Luna e mai luminoasă şi lumina ei, mai tainică.

Mă uit, noaptea, peste Ierusalim. Ce tainic şi măreţ se vede oraşul scăldat în lumina lunii! Parcă-i Ierusalimul cel ceresc pe care l-am văzut prin icoane.

Dar ce văd? O cruce de foc stăruie în văzduh deasupra Bisericii Sfântului Mormânt. Parcă-i un semn coborât din cer, parcă-i Crucea ce s-a arătat lui Constantin Împăratul. Un călugăr îmi desluşeşte taina acestei cruci. Crucea din vârful Bisericii Sfântului Mormânt e alcătuită dintr-un grup de candele de argint aşezate în formă de cruce. Aceste candele ard, noaptea, pe vremea slujbelor. O, ce măreaţă şi tainică apare această cruce! Ea parcă vesteşte biruinţa Evangheliei. Parcă strigă în lume cuvintele: „În acest semn veţi învinge!”.

Cu sufletul plin de fior, mă gândesc că pe o astfel de noapte s-au petrecut aici la Ierusalim întâlnirea şi convorbirea lui Iisus cu Nicodim. Într-un foişor de aici din Ierusalim, „a venit, noaptea, la Iisus un om dintre farisei care se numea Nicodim şi care era fruntaş al iudeilor”. A venit adus de frământările mântuirii sufleteşti. A venit la Iisus, să afle taina mântuirii sufleteşti. Minunată a fost vorbirea dintre Iisus şi Nicodim. Citiţi-o cu luare-aminte la Evanghelia de la Ioan, cap. 3, căci în ea se cuprinde toată taina mântuirii noastre sufleteşti. Ca să te mântuieşti, trebuie să te naşti de Sus, trebuie să te naşti din nou, i-a zis Iisus lui Nicodim. Însă Nicodim nu înţelegea această taină şi se întreba mirat cum va putea el să se nască din nou „fiind om bătrân”. Domnul i-a spus atunci că naşterea aceasta este o naştere şi renaştere sufletească, este naşterea şi renaşterea sufletească ce o face Duhul Sfânt.

O, ce taină mare i-a spus Iisus în noaptea aceea lui Nicodim, dar Nicodim nu înţelegea această taină; se mira când i s-a spus că trebuie să se nască de Sus. Tot aşa se miră şi azi oamenii când le spui că şi ei trebuie să se nască de Sus. Naşterea de Sus e şi azi taina cea mare a mântuirii noastre sufleteşti.

Ştii tu, cititorule, ce înseamnă a te naşte de Sus, a te naşte din nou?

A te naşte din nou înseamnă Taina Sfântului Botez prin care ne-am născut a doua oară. Dar acest Botez încă nu-i deajuns pentru mântuirea noastră sufletească. „Nu e de-ajuns să te naşti creştin, ci trebuie să te şi faci creştin” - zice Sf. Ioan Gură de Aur.

A te naşte din nou înseamnă, iubite cititorule, să te hotărăşti pentru o viaţă nouă cu Domnul, înseamnă să-ţi faci o legătură vie cu Mântuitorul, înseamnă să înţelegi şi să primeşti darul Crucii de pe Golgota şi, prin acest dar, „omul tău cel vechi să se răstignească împreună cu Iisus” (Rom 6, 6), „...ca să mori faţă de păcat şi să înviezi lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (Rom 6, 11).

A te naşte din nou înseamnă să o rupi dintr-o dată cu trecutul tău cel păcătos, aşa cum se rupe pomul cel sălbatic (pădureţul) când îl taie grădinarul şi, prin altoire, îi schimbă firea şi roadele. A te naşte din nou înseamnă a pune „aluat nou” în făina vieţii tale, din care să iasă o viaţă nouă, o „frământătură nouă”, o „făptură nouă” (1 Cor 5, 7; 2 Cor 5, 17).

Această naştere din nou o poţi face numai cu dar şi cu putere de Sus. Nicodim era mare cărturar şi totuşi nu înţelegea ce înseamnă a te naşte de Sus. Nicodim era înconjurat de cărţi şi tot nu pricepea această învăţătură. Da, da, pentru că naşterea de Sus e o taină ce nu se poate învăţa din cărţi. Naşterea de Sus e puterea, e harul şi darul ce se pogoară de Sus, de la Duhul Sfânt. Acest dar şi har este ceva ce nu se poate spune cu vorba; este ceva, cum a zis Iisus: ca vântul ce suflă de unde nu ştii; este ceva ca roua ce nu ştii de unde iese noaptea şi adapă pământul; este ceva ca aluatul care, într-o noapte, poate dospi un sac întreg de făină. Naşterea de Sus e o putere cerească ce se pogoară în sufletul omului şi face o schimbare din temelie în viaţa lui.

Aceste gânduri îmi vin în minte privind cetatea Ierusalimului în tainica lumină a lunii. Mergând spre Biserica Sfântului Mormânt, parcă mă urmăresc, parcă aud cuvintele Mântuitorului: „Amin zic ţie, Nicodime, de nu se va naşte cineva de Sus, nu va putea intra în Împărăţia Cerurilor...”.

Pe locul smochinului care n-avea decât frunze goale

Ne spun evangheliile că Mântuitorului, în Lunea cea Mare, fiind în drum cu Apostolii de la Ierusalim spre Betania, „I s-a făcut foame” şi, văzând un smochin lângă drum, S-a apropiat de el, doar va găsi ceva roadă în el. Dar n-a găsit decât frunze şi i-a zis: „De acum încolo, în veac să nu mai dea rod din tine!”. Şi pe dată smochinul s-a uscat (Mt 21, 18-19; Mc 11, 12-14).

Nu departe de Ierusalim, lângă drumul ce vine dinspre Betania, se arată şi azi o movilă de piatră, unde se spune că s-ar fi petrecut această evanghelie. S-a încercat sădirea unui alt pom în acest loc, dar nici un fel de pom n-a prins aici rădăcină.

Stau în acest loc cu sufletul înfiorat şi mă gândesc ce adânc înţeles este în evanghelia cu smochinul cel blestemat. Şi viaţa omului e în asemănarea unui pom care trebuie să facă roade de fapte bune. „După roadele lor îi veţi cunoaşte - zice evanghelia - căci nu culeg oamenii struguri din spini...”. Însă, vai, de cele mai multe ori pomul vieţii noastre arată numai frunze goale, n-are roade! De departe, din depărtare, se văd în viaţa noastră frunze de datini creştineşti, de praznice, de posturi, de vorbe mari, dar când cauţi mai de-aproape şi dai în lături aceste frunze, nu se vede nici un rod.

De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de unii poporeni foarte evlavioşi şi cucernici, dar, vai, când m-am uitat în traiul lor de acasă, am aflat că erau foarte îndărătnici, zgârciţi, certăreţi... adică dincolo de frunze şi flori frumoase nu era rod. Ceea ce se numeşte azi creştinism este mai mult un frunziş verde şi frumos la înfăţişare, însă când te apropii de el vezi că nu are roadă.

De ce nu face roadă pomul vieţii noastre? Pentru că rădăcinile lui nu sunt adâncite în pământul cel cu suc de viaţă şi de putere creştinească dătător. Trăim o viaţă de suprafaţă, o viaţă neadâncită în Evanghelia Mântuitorului şi în Jertfa Lui cea Sfântă, de aceea pomul vieţii noastre n-are putere de rodire. Pomul vieţii noastre nu este altoit în Iisus Mântuitorul, în viaţa cea nouă, în „naşterea cea din nou” de care spunea El în Evanghelia de la Ioan 3, 3-10; iar fără această altoire, fără această renaştere, pomul vieţii noastre nu poate rodi.

O altă evanghelie (de la Luca 13, 6-9) spune despre un alt smochin, pe care stăpânul grădinii umbla să-l taie, căci de trei ani de zile aştepta în zadar să rodească. Pentru acest smochin s-a interpus grădinarul, zicând: „Doamne, lasă-l pe el şi în acest an, până îl voi săpa împrejur şi îi voi pune gunoi”.

Şi viaţa noastră e un astfel de smochin neroditor pe care Dumnezeu îl ameninţă cu tăierea. Avem însă şi noi un Grădinar milostiv Care Se interpune pentru pomul vieţii noastre să nu fie tăiat până va mai cerca El să-i dea putere de rodire. Acest Grădinar milostiv e Mântuitorul. El Se pune chezaş şi pentru pomul vieţii noastre. Îi este milă de noi; opreşte securea morţii şi Se roagă pentru noi Tatălui Ceresc, zicând: „Tată şi Doamne, mai îngăduie pomul acestui om! Mai lasă-Mă să-l ud cu Sângele Meu!... Mai lasă-Mă să-l ud cu dragostea Mea! Mai lasă-Mă să sap şanţ mai adânc în jurul lui, în care să se strângă mai multă credinţă!”.

Fără ajutorul acestui Grădinar bun şi milostiv, pomul vieţii noastre nu poate rodi. Pe El să-L chemăm, zicând: „Vino, Bunule Doamne, căci pomul vieţii noastre se usucă, omizile îl rod şi vânturile îl răstoarnă!”. Când Îl chemăm cu adevărat, El vine, El altoieşte, El taie, retează, îngrădeşte, El sapă, El leagă şi udă. O, cum se schimbă pomul vieţii noastre şi cum se umple de roade când Îl chemăm şi Îl primim cu adevărat pe Mântuitorul! Numai cu darul şi ajutorul Domnului putem face roade. Până la sfârşitul vieţii noastre, El să fie Stăpânul şi Îngrijitorul pomului vieţii noastre!

Aceste gânduri îmi vin în minte stând pe locul unde s-a uscat smochinul cel neroditor. Acest smochin a închipuit o viaţă pierdută în zadar, a închipuit sfârşitul omului care a trăit fără Dumnezeu şi a murit fără roade de fapte bune. De aici, din acest loc, eu te întreb, iubite cititorule: în ce stare se află pomul vieţii tale? E gata pomul vieţii tale pentru ziua roadelor, pentru ziua când Domnul va trimite slugile Sale să culeagă roadele din pomul vieţii tale? (Mt 21, 34). Ca mâine, Domnul va veni să scuture roadele. Oare va afla roade în pomul vieţii tale, ori numai frunze goale?

Mănăstirile şi bisericile armenilor

Pe lângă Patriarhia Ortodoxă Greacă, la Ierusalim îşi au şi armenii o patriarhie ortodoxă cu mai multe mănăstiri şi biserici.

Armenii sunt unul din cele mai vechi popoare creştine. Au primit creştinismul încă de pe timpul Mântuitorului. Abgar, cel dintâi rege armean creştin, a trăit pe vremea Mântuitorului. Istoria armenilor vorbeşte despre o Sfântă Elenă a lor, soţia regelui Abgar, care cu trei veacuri înainte de Sfânta Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, a mers la Ierusalim şi a ridicat o biserică pe locul unde a fost mormântul Domnului.

În timpurile mai vechi, la Ierusalim erau foarte mulţi armeni. Aveau 50 de mănăstiri; însă toate aceste mănăstiri au dispărut în curgerea vremilor. Azi, mai au armenii în Ierusalim numai trei mănăstiri: Mănăstirea Sfântului Iacob, Mănăstirea Sfântului Arhanghel şi Mănăstirea Mântuitorului.

Mănăstirea Sf. Iacob ocupă un cartier întreg.

În harta de la pagina 37 se poate vedea cartierul armenilor cu mănăstirile şi bisericile lor, la numerele 2 şi 3.

În Mănăstirea Sf. Iacob se află Biserica Sf. Iacob, una din cele mai vechi biserici creştine din lume şi una din cele mai frumoase şi măreţe biserici din Ierusalim. Biserica Sf. Iacob are o vechime de peste 10 veacuri, fiind restaurată, reparată şi mărită de diferiţi patriarhi armeni ai Ierusalimului. Înăuntru, biserica e plină de podoabe şi bogăţii scumpe: icoane vechi, candele, candelabre de aur şi argint, covoare scumpe etc.

Biserica are o admirabilă pictură. În această biserică se află îngropat Sf. Apostol Iacob, „fratele Domnului”, care a murit moarte de martir la Ierusalim, fiind decapitat. Pe locul mormântului există un altar lucrat în lemn scump [şi] sidef. În biserică se află şi aşa-numitul „tezaur armean”, comori scumpe, obiecte bisericeşti de aur şi argint dăruite de regii armeni.

Mănăstirea are o curte largă cu o mulţime de clădiri. Aici se află: reşedinţa patriarhului, seminarul armean, un schit de maici, precum şi un mare azil ce poate cuprinde în sine zece mii de pelerini.

Tot aici se află şi mănăstirea Sf. Arhanghel.

Pe vremea Mântuitorului, mănăstirea şi locul acesta folosea ca locuinţă arhiereului Ana, socrul lui Caiafa. Aici a fost adus Mântuitorul după arestarea din Grădina Ghetsimani. Aici a fost legat gol Mântuitorul de un măslin dinaintea casei şi pălmuit de un servitor al lui Ana.

Sufletul mi se umple din nou de fior, privind acest loc şi aducându-mi aminte de Patimile Mântuitorului.

A treia mănăstire armeană, aşa-numită Mănăstirea Mântuitorului, se află mai spre sud, în apropierea locului unde s-a ţinut Cina cea de Taină. Această mănăstire e clădită pe locul unde a fost casa lui Caiafa (vezi locul acesta la numărul 43 din harta de la pagina 37).

În legătură cu Patimile Mântuitorului, am scris la vremea sa despre cum a fost purtat Mântuitorul de la Ana la Caiafa. Aici a stat Iisus la judecată în faţa lui Caiafa. Aici a fost legat de un stâlp, bătut şi batjocorit. Aici a tăgăduit Apostolul Petru pe Mântuitorul, zicând: „Nu cunosc pe Omul acesta”. Aici a petrecut Iisus o noapte teribilă, fiind bătut şi arestat.

Călugării armeni arată şi azi locul unde Petru s-a lepădat de Mântuitorul, jurându-se că nu cunoaşte pe „Omul acesta”.

Sufletul mi se umple din nou de fior, privind acest loc. Parcă-L văd pe Mântuitorul cum e dus legat în lanţuri şi parcă-l aud pe Petru lepădându-se cu jurământ de El.

O, dulcele meu Mântuitor! Oare ce Te doare mai mult: cătuşele ce-Ţi strâng mâinile sau lepădarea lui Petru?

Dar să nu osândim pe Petru care a căzut pentru o clipă şi îndată s-a ridicat, ci să ne osândim mai ales pe noi. Şi noi trăim o viaţă creştinească ce se leapădă mereu de Mântuitorul. Evanghelia ne cheamă să luptăm pentru Domnul, pentru dreptate şi adevăr, însă noi ne ferim de acest lucru. Noi trăim exact în chipul Apostolilor care „Îl urmăreau de departe pe Iisus” legat în lanţuri. Îl mărturisim pe Domnul, dar când e vorba de oarecare suferinţă, de oricât de puţină jertfă pentru El, ne dăm înapoi. Noi vrem un creştinism ferit de primejdii, de răbdări şi de suferinţe pentru Domnul şi Evanghelia Lui.

Trăim un creştinism care se uită „de departe” cum trec Adevărul batjocorit şi Dreptatea legată în lanţuri.

O, în câte felurite chipuri ne lepădăm şi noi de Mântuitorul şi fugim de El când ni se cere jertfă!

Petru spunea că el nu cunoaşte pe „Omul acesta”, pe Iisus Mântuitorul. Dar tu, cititorule, cunoşti pe „Omul acesta” Care merge la moarte înconjurat de suliţe şi de ostaşi?

O, dragă suflete, tu nu cunoşti pe „Omul acesta”. Căci dacă L-ai cunoaşte, nu L-ai batjocori cu sudalme, cu beţii, cu înşelăciuni, cu desfrânări etc., etc. Tu nu cunoşti pe „Omul acesta”, căci dacă L-ai cunoaşte nu te-ai lepăda de El, ca să rămâi cu fărădelegile. Tu nu cunoşti pe „Omul acesta”, căci dacă L-ai cunoaşte, atunci ai avea dar şi putere în viaţa ta ca să birui păcatul şi să nu fii biruit de păcat.

O, dragă suflete, tu nu cunoşti cu adevărat pe „Omul acesta” Care a murit pentru tine, căci dacă L-ai cunoaşte cu adevărat ai avea altă gură şi alte vorbe, altă inimă şi alte cugetări, alte picioare şi alte umblări, alţi ochi şi altă vedere. Când ajungi să-L cunoşti cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui, atunci te faci un „nebun pentru Hristos” (2 Cor 5, 13), atunci nu mai vrei să ştii de nimeni şi să mai auzi despre nimeni, decât despre El; atunci nimeni şi nimic nu te mai poate despărţi de El: nici foamete, nici golătate, nici sabie, nici moarte... nici plăcere, nici poftă, nici lăcomie lumească.

O, ce lume schimbată, o, ce viaţă frumoasă am trăi când fiecare om ar cunoaşte cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui!

Dacă nu L-ai cunoscut până acum, cunoaşte-L măcar acum! Iată-L, merge să moară pentru tine! Întristat este sufletul Lui până la moarte, dar nu pentru Crucea şi moartea ce-L aşteaptă, ci pentru că te vede pe tine lepădându-te de El.

Evangheliile spun că „Domnul S-a uitat în ochii lui Petru, iar Petru şi-a adus aminte de cuvintele Domnului şi a plâns cu amar” (Lc 22, 60-62).

Domnul Se uită şi în ochii tăi cu durere şi cu întrebarea: „De ce te lepezi de Mine?”. Şi tu nu plângi cu amar ca Petru!...

Cu ochii plini de lacrimi, eu te întreb, dragă suflete: De ce nu vrei să cunoşti pe „Omul acesta” şi de ce te lepezi de El?