O tainică și neuitată noapte în Ierusalim

Multe am văzut în călătoria la Ierusalim... și m-am silit să le văd nu numai cu ochii, ci și cu inima. Am mers la Ierusalim cu inima deschisă, am lăsat să mi se întipărească în ceara inimii mele tot ce am văzut și am simțit.

Sunt însă unele lucruri care se întipăresc mai adânc în inima omului. Unele dintre cele văzute și simțite la Ierusalim vor rămâne de-a pururi scrise și săpate în inima mea.

Între altele, nu voi uita niciodată noaptea din 27 septembrie 1925. În acea noapte, o parte din pelerini ne-am sculat pe la miezul nopții, să mergem la rugăciune în Biserica Sfântului Mormânt. Ce nopți tainice sunt pe la Ierusalim! În țările calde, sub cerul veșnic senin, nopțile sunt cu mult mai pline de farmec decât pe la noi. Luna e mai luminoasă și lumina ei, mai tainică.

Mă uit, noaptea, peste Ierusalim. Ce tainic și măreț se vede orașul scăldat în lumina lunii! Parcă-i Ierusalimul cel ceresc pe care l-am văzut prin icoane.

Dar ce văd? O cruce de foc stăruie în văzduh deasupra Bisericii Sfântului Mormânt. Parcă-i un semn coborât din cer, parcă-i Crucea ce s-a arătat lui Constantin Împăratul. Un călugăr îmi deslușește taina acestei cruci. Crucea din vârful Bisericii Sfântului Mormânt e alcătuită dintr-un grup de candele de argint așezate în formă de cruce. Aceste candele ard, noaptea, pe vremea slujbelor. O, ce măreață și tainică apare această cruce! Ea parcă vestește biruința Evangheliei. Parcă strigă în lume cuvintele: „În acest semn veți învinge!”.

Cu sufletul plin de fior, mă gândesc că pe o astfel de noapte s-au petrecut aici la Ierusalim întâlnirea și convorbirea lui Iisus cu Nicodim. Într-un foișor de aici din Ierusalim, „a venit, noaptea, la Iisus un om dintre farisei care se numea Nicodim și care era fruntaș al iudeilor”. A venit adus de frământările mântuirii sufletești. A venit la Iisus, să afle taina mântuirii sufletești. Minunată a fost vorbirea dintre Iisus și Nicodim. Citiți-o cu luare-aminte la Evanghelia de la Ioan, cap. 3, căci în ea se cuprinde toată taina mântuirii noastre sufletești. Ca să te mântuiești, trebuie să te naști de Sus, trebuie să te naști din nou, i-a zis Iisus lui Nicodim. Însă Nicodim nu înțelegea această taină și se întreba mirat cum va putea el să se nască din nou „fiind om bătrân”. Domnul i-a spus atunci că nașterea aceasta este o naștere și renaștere sufletească, este nașterea și renașterea sufletească ce o face Duhul Sfânt.

O, ce taină mare i-a spus Iisus în noaptea aceea lui Nicodim, dar Nicodim nu înțelegea această taină; se mira când i s-a spus că trebuie să se nască de Sus. Tot așa se miră și azi oamenii când le spui că și ei trebuie să se nască de Sus. Nașterea de Sus e și azi taina cea mare a mântuirii noastre sufletești.

Știi tu, cititorule, ce înseamnă a te naște de Sus, a te naște din nou?

A te naște din nou înseamnă Taina Sfântului Botez prin care ne-am născut a doua oară. Dar acest Botez încă nu-i deajuns pentru mântuirea noastră sufletească. „Nu e de-ajuns să te naști creștin, ci trebuie să te și faci creștin” - zice Sf. Ioan Gură de Aur.

A te naște din nou înseamnă, iubite cititorule, să te hotărăști pentru o viață nouă cu Domnul, înseamnă să-ți faci o legătură vie cu Mântuitorul, înseamnă să înțelegi și să primești darul Crucii de pe Golgota și, prin acest dar, „omul tău cel vechi să se răstignească împreună cu Iisus” (Rom 6, 6), „...ca să mori față de păcat și să înviezi lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (Rom 6, 11).

A te naște din nou înseamnă să o rupi dintr-o dată cu trecutul tău cel păcătos, așa cum se rupe pomul cel sălbatic (pădurețul) când îl taie grădinarul și, prin altoire, îi schimbă firea și roadele. A te naște din nou înseamnă a pune „aluat nou” în făina vieții tale, din care să iasă o viață nouă, o „frământătură nouă”, o „făptură nouă” (1 Cor 5, 7; 2 Cor 5, 17).

Această naștere din nou o poți face numai cu dar și cu putere de Sus. Nicodim era mare cărturar și totuși nu înțelegea ce înseamnă a te naște de Sus. Nicodim era înconjurat de cărți și tot nu pricepea această învățătură. Da, da, pentru că nașterea de Sus e o taină ce nu se poate învăța din cărți. Nașterea de Sus e puterea, e harul și darul ce se pogoară de Sus, de la Duhul Sfânt. Acest dar și har este ceva ce nu se poate spune cu vorba; este ceva, cum a zis Iisus: ca vântul ce suflă de unde nu știi; este ceva ca roua ce nu știi de unde iese noaptea și adapă pământul; este ceva ca aluatul care, într-o noapte, poate dospi un sac întreg de făină. Nașterea de Sus e o putere cerească ce se pogoară în sufletul omului și face o schimbare din temelie în viața lui.

Aceste gânduri îmi vin în minte privind cetatea Ierusalimului în tainica lumină a lunii. Mergând spre Biserica Sfântului Mormânt, parcă mă urmăresc, parcă aud cuvintele Mântuitorului: „Amin zic ție, Nicodime, de nu se va naște cineva de Sus, nu va putea intra în Împărăția Cerurilor...”.

Pe locul smochinului care n-avea decât frunze goale

Ne spun evangheliile că Mântuitorului, în Lunea cea Mare, fiind în drum cu Apostolii de la Ierusalim spre Betania, „I s-a făcut foame” și, văzând un smochin lângă drum, S-a apropiat de el, doar va găsi ceva roadă în el. Dar n-a găsit decât frunze și i-a zis: „De acum încolo, în veac să nu mai dea rod din tine!”. Și pe dată smochinul s-a uscat (Mt 21, 18-19; Mc 11, 12-14).

Nu departe de Ierusalim, lângă drumul ce vine dinspre Betania, se arată și azi o movilă de piatră, unde se spune că s-ar fi petrecut această evanghelie. S-a încercat sădirea unui alt pom în acest loc, dar nici un fel de pom n-a prins aici rădăcină.

Stau în acest loc cu sufletul înfiorat și mă gândesc ce adânc înțeles este în evanghelia cu smochinul cel blestemat. Și viața omului e în asemănarea unui pom care trebuie să facă roade de fapte bune. „După roadele lor îi veți cunoaște - zice evanghelia - căci nu culeg oamenii struguri din spini...”. Însă, vai, de cele mai multe ori pomul vieții noastre arată numai frunze goale, n-are roade! De departe, din depărtare, se văd în viața noastră frunze de datini creștinești, de praznice, de posturi, de vorbe mari, dar când cauți mai de-aproape și dai în lături aceste frunze, nu se vede nici un rod.

De când eram preot la țară, îmi aduc aminte de unii poporeni foarte evlavioși și cucernici, dar, vai, când m-am uitat în traiul lor de acasă, am aflat că erau foarte îndărătnici, zgârciți, certăreți... adică dincolo de frunze și flori frumoase nu era rod. Ceea ce se numește azi creștinism este mai mult un frunziș verde și frumos la înfățișare, însă când te apropii de el vezi că nu are roadă.

De ce nu face roadă pomul vieții noastre? Pentru că rădăcinile lui nu sunt adâncite în pământul cel cu suc de viață și de putere creștinească dătător. Trăim o viață de suprafață, o viață neadâncită în Evanghelia Mântuitorului și în Jertfa Lui cea Sfântă, de aceea pomul vieții noastre n-are putere de rodire. Pomul vieții noastre nu este altoit în Iisus Mântuitorul, în viața cea nouă, în „nașterea cea din nou” de care spunea El în Evanghelia de la Ioan 3, 3-10; iar fără această altoire, fără această renaștere, pomul vieții noastre nu poate rodi.

O altă evanghelie (de la Luca 13, 6-9) spune despre un alt smochin, pe care stăpânul grădinii umbla să-l taie, căci de trei ani de zile aștepta în zadar să rodească. Pentru acest smochin s-a interpus grădinarul, zicând: „Doamne, lasă-l pe el și în acest an, până îl voi săpa împrejur și îi voi pune gunoi”.

Și viața noastră e un astfel de smochin neroditor pe care Dumnezeu îl amenință cu tăierea. Avem însă și noi un Grădinar milostiv Care Se interpune pentru pomul vieții noastre să nu fie tăiat până va mai cerca El să-i dea putere de rodire. Acest Grădinar milostiv e Mântuitorul. El Se pune chezaș și pentru pomul vieții noastre. Îi este milă de noi; oprește securea morții și Se roagă pentru noi Tatălui Ceresc, zicând: „Tată și Doamne, mai îngăduie pomul acestui om! Mai lasă-Mă să-l ud cu Sângele Meu!... Mai lasă-Mă să-l ud cu dragostea Mea! Mai lasă-Mă să sap șanț mai adânc în jurul lui, în care să se strângă mai multă credință!”.

Fără ajutorul acestui Grădinar bun și milostiv, pomul vieții noastre nu poate rodi. Pe El să-L chemăm, zicând: „Vino, Bunule Doamne, căci pomul vieții noastre se usucă, omizile îl rod și vânturile îl răstoarnă!”. Când Îl chemăm cu adevărat, El vine, El altoiește, El taie, retează, îngrădește, El sapă, El leagă și udă. O, cum se schimbă pomul vieții noastre și cum se umple de roade când Îl chemăm și Îl primim cu adevărat pe Mântuitorul! Numai cu darul și ajutorul Domnului putem face roade. Până la sfârșitul vieții noastre, El să fie Stăpânul și Îngrijitorul pomului vieții noastre!

Aceste gânduri îmi vin în minte stând pe locul unde s-a uscat smochinul cel neroditor. Acest smochin a închipuit o viață pierdută în zadar, a închipuit sfârșitul omului care a trăit fără Dumnezeu și a murit fără roade de fapte bune. De aici, din acest loc, eu te întreb, iubite cititorule: în ce stare se află pomul vieții tale? E gata pomul vieții tale pentru ziua roadelor, pentru ziua când Domnul va trimite slugile Sale să culeagă roadele din pomul vieții tale? (Mt 21, 34). Ca mâine, Domnul va veni să scuture roadele. Oare va afla roade în pomul vieții tale, ori numai frunze goale?

Mănăstirile și bisericile armenilor

Pe lângă Patriarhia Ortodoxă Greacă, la Ierusalim își au și armenii o patriarhie ortodoxă cu mai multe mănăstiri și biserici.

Armenii sunt unul din cele mai vechi popoare creștine. Au primit creștinismul încă de pe timpul Mântuitorului. Abgar, cel dintâi rege armean creștin, a trăit pe vremea Mântuitorului. Istoria armenilor vorbește despre o Sfântă Elenă a lor, soția regelui Abgar, care cu trei veacuri înainte de Sfânta Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, a mers la Ierusalim și a ridicat o biserică pe locul unde a fost mormântul Domnului.

În timpurile mai vechi, la Ierusalim erau foarte mulți armeni. Aveau 50 de mănăstiri; însă toate aceste mănăstiri au dispărut în curgerea vremilor. Azi, mai au armenii în Ierusalim numai trei mănăstiri: Mănăstirea Sfântului Iacob, Mănăstirea Sfântului Arhanghel și Mănăstirea Mântuitorului.

Mănăstirea Sf. Iacob ocupă un cartier întreg.

În harta de la pagina 37 se poate vedea cartierul armenilor cu mănăstirile și bisericile lor, la numerele 2 și 3.

În Mănăstirea Sf. Iacob se află Biserica Sf. Iacob, una din cele mai vechi biserici creștine din lume și una din cele mai frumoase și mărețe biserici din Ierusalim. Biserica Sf. Iacob are o vechime de peste 10 veacuri, fiind restaurată, reparată și mărită de diferiți patriarhi armeni ai Ierusalimului. Înăuntru, biserica e plină de podoabe și bogății scumpe: icoane vechi, candele, candelabre de aur și argint, covoare scumpe etc.

Biserica are o admirabilă pictură. În această biserică se află îngropat Sf. Apostol Iacob, „fratele Domnului”, care a murit moarte de martir la Ierusalim, fiind decapitat. Pe locul mormântului există un altar lucrat în lemn scump [și] sidef. În biserică se află și așa-numitul „tezaur armean”, comori scumpe, obiecte bisericești de aur și argint dăruite de regii armeni.

Mănăstirea are o curte largă cu o mulțime de clădiri. Aici se află: reședința patriarhului, seminarul armean, un schit de maici, precum și un mare azil ce poate cuprinde în sine zece mii de pelerini.

Tot aici se află și mănăstirea Sf. Arhanghel.

Pe vremea Mântuitorului, mănăstirea și locul acesta folosea ca locuință arhiereului Ana, socrul lui Caiafa. Aici a fost adus Mântuitorul după arestarea din Grădina Ghetsimani. Aici a fost legat gol Mântuitorul de un măslin dinaintea casei și pălmuit de un servitor al lui Ana.

Sufletul mi se umple din nou de fior, privind acest loc și aducându-mi aminte de Patimile Mântuitorului.

A treia mănăstire armeană, așa-numită Mănăstirea Mântuitorului, se află mai spre sud, în apropierea locului unde s-a ținut Cina cea de Taină. Această mănăstire e clădită pe locul unde a fost casa lui Caiafa (vezi locul acesta la numărul 43 din harta de la pagina 37).

În legătură cu Patimile Mântuitorului, am scris la vremea sa despre cum a fost purtat Mântuitorul de la Ana la Caiafa. Aici a stat Iisus la judecată în fața lui Caiafa. Aici a fost legat de un stâlp, bătut și batjocorit. Aici a tăgăduit Apostolul Petru pe Mântuitorul, zicând: „Nu cunosc pe Omul acesta”. Aici a petrecut Iisus o noapte teribilă, fiind bătut și arestat.

Călugării armeni arată și azi locul unde Petru s-a lepădat de Mântuitorul, jurându-se că nu cunoaște pe „Omul acesta”.

Sufletul mi se umple din nou de fior, privind acest loc. Parcă-L văd pe Mântuitorul cum e dus legat în lanțuri și parcă-l aud pe Petru lepădându-se cu jurământ de El.

O, dulcele meu Mântuitor! Oare ce Te doare mai mult: cătușele ce-Ți strâng mâinile sau lepădarea lui Petru?

Dar să nu osândim pe Petru care a căzut pentru o clipă și îndată s-a ridicat, ci să ne osândim mai ales pe noi. Și noi trăim o viață creștinească ce se leapădă mereu de Mântuitorul. Evanghelia ne cheamă să luptăm pentru Domnul, pentru dreptate și adevăr, însă noi ne ferim de acest lucru. Noi trăim exact în chipul Apostolilor care „Îl urmăreau de departe pe Iisus” legat în lanțuri. Îl mărturisim pe Domnul, dar când e vorba de oarecare suferință, de oricât de puțină jertfă pentru El, ne dăm înapoi. Noi vrem un creștinism ferit de primejdii, de răbdări și de suferințe pentru Domnul și Evanghelia Lui.

Trăim un creștinism care se uită „de departe” cum trec Adevărul batjocorit și Dreptatea legată în lanțuri.

O, în câte felurite chipuri ne lepădăm și noi de Mântuitorul și fugim de El când ni se cere jertfă!

Petru spunea că el nu cunoaște pe „Omul acesta”, pe Iisus Mântuitorul. Dar tu, cititorule, cunoști pe „Omul acesta” Care merge la moarte înconjurat de sulițe și de ostași?

O, dragă suflete, tu nu cunoști pe „Omul acesta”. Căci dacă L-ai cunoaște, nu L-ai batjocori cu sudalme, cu beții, cu înșelăciuni, cu desfrânări etc., etc. Tu nu cunoști pe „Omul acesta”, căci dacă L-ai cunoaște nu te-ai lepăda de El, ca să rămâi cu fărădelegile. Tu nu cunoști pe „Omul acesta”, căci dacă L-ai cunoaște, atunci ai avea dar și putere în viața ta ca să birui păcatul și să nu fii biruit de păcat.

O, dragă suflete, tu nu cunoști cu adevărat pe „Omul acesta” Care a murit pentru tine, căci dacă L-ai cunoaște cu adevărat ai avea altă gură și alte vorbe, altă inimă și alte cugetări, alte picioare și alte umblări, alți ochi și altă vedere. Când ajungi să-L cunoști cu adevărat pe Iisus Mântuitorul și Jertfa Lui, atunci te faci un „nebun pentru Hristos” (2 Cor 5, 13), atunci nu mai vrei să știi de nimeni și să mai auzi despre nimeni, decât despre El; atunci nimeni și nimic nu te mai poate despărți de El: nici foamete, nici golătate, nici sabie, nici moarte... nici plăcere, nici poftă, nici lăcomie lumească.

O, ce lume schimbată, o, ce viață frumoasă am trăi când fiecare om ar cunoaște cu adevărat pe Iisus Mântuitorul și Jertfa Lui!

Dacă nu L-ai cunoscut până acum, cunoaște-L măcar acum! Iată-L, merge să moară pentru tine! Întristat este sufletul Lui până la moarte, dar nu pentru Crucea și moartea ce-L așteaptă, ci pentru că te vede pe tine lepădându-te de El.

Evangheliile spun că „Domnul S-a uitat în ochii lui Petru, iar Petru și-a adus aminte de cuvintele Domnului și a plâns cu amar” (Lc 22, 60-62).

Domnul Se uită și în ochii tăi cu durere și cu întrebarea: „De ce te lepezi de Mine?”. Și tu nu plângi cu amar ca Petru!...

Cu ochii plini de lacrimi, eu te întreb, dragă suflete: De ce nu vrei să cunoști pe „Omul acesta” și de ce te lepezi de El?