Când lacrimile dulci...
Traian Dorz - Prietenul Tinereții mele
1 - Dumnezeul meu Cel Unul, altarul Tău cel fericit noi nu l-am putut acoperi nici cu daruri, nici cu flori,
ci numai cu lacrimi!
2 - Bogăţii n-am avut niciodată căci şi părinţii sufletului nostru au fost nişte bieţi săraci de aur. De unde să fi avut noi să-Ţi aducem daruri de aur?
3 - În straturile noastre toate florile s-au uscat încă din sămânţă. Căci noi n-am avut o primăvară a noastră. Peste noi s-au abătut numai, ori ierni crâncene, ori veri fierbinţi, ori îngheţuri, ori arşiţe.
4 - Cine să fi înflorit oare ceea ce am sădit şi am udat numai cu lacrimi?
5 - Lacrimile sunt grele, iar mugurii slabi, - şi ei s-au rupt înainte de a ajunge la rod sau măcar la flori.
6 - Lacrimile sunt fierbinţi iar răsadul fraged - şi el s-a ars.
7 - Lacrimile sunt amare iar lăstarii nu pot trăi decât în liniştea dulce - şi ei s-au stins.
8 - Lacrimile au fost multe, prea multe - şi au acoperit totul.
Astfel nu ne-au rămas decât ele.
9 - Le aducem numai pe acestea altarului Tău fericit.
Dar oare dacă sunt atât de grele
şi de fierbinţi
şi de amare
şi de multe,
- mai pot ele bucura altarul Tău?
10 - Oricât ar fi lacrimile de frumoase, de adevărate şi de iubitoare... când sunt prea multe - apasă.
11 - Prietenul tinereţii noastre înlăcrimate, spune-ne ce să facem cu lacrimile noastre prea multe?
12 - Ascultaţi-le în răbdarea cea mai tăcută,
în nădejdea cea mai îndepărtată
şi în renunţarea cea mai desăvârşită - să nu vi le mai vadă nici Dumnezeu!
13 - Căci nici înaintea Lui nu este plăcut - ce este prea mult fiindcă aceasta izvorăşte din necredinţă!
14 - Oricât de mare ţi-ai crede durerea ta,
oricât de nedrept judecate ţi-ai crede vorbele tale,
sau de adâncă prăbuşirea singurătăţii,
sau fără de speranţe iubirea - nu plânge totuşi prea mult.
15 - Oricât ar fi de nemeritate ranele tale,
- totuşi:
Nu plânge nici mai tare şi nici mai greu, nici mai amar şi nici mai mult, decât se cuvine pentru fiecare sau pentru toate!
16 - Simte-ţi marginea peste care nu ai voie să treci!
17 - Simte-ţi măsura peste care nu ai voie să torni!
18 - Simte-ţi clipa după care nu ai voie să plângi - şi încetează la timp.
19 - Pentru că există şi în plâns un punct până la care urci, până la care câştigi, până la care străluceşti.
20 - Dar după acest punct există numai prăbuşirea, pierzarea, întunericul.
21 - Opreşte-te cu un pas, cu o clipă, cu un gând înainte de aceasta.
22 - Acolo unde este vârful înţelept şi frumos,
Inima ta, singură, ştie aceasta.
23 - Fii treaz, chiar când lacrimile sunt dulci...