Cântecele lui moșu Nicolae

Slăvit să fie Domnul!

Cu toții știm că Bunul nostru Mântuitor Iisus Hristos nu ne-a spus povestirile despre fiul cel pierdut sau despre bunul samaritean, sau despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr și altele numai de dragul de a ne povesti aceste întâmplări. Ci pentru a ne spune prin ele și legate de ele acele minunate adevăruri mântuitoare și scumpe pe care noi trebuia să le aflăm și pe care nu le-am fi putut reține mai bine altfel, decât însoțindu-ni-le de aceste întâmplări de neuitat. Și în care fiecare cuvânt este un adevăr și fiecare amănunt are o mare însemnătate.

Așa am căutat să fac și eu în aceste povestiri pe care vi le spun aici; sau prin altele, pe care le-am spus sau încă nu le-am putut înfățișa. Caut să înfățișez niște întâmplări din viața mea în care sunt ascunse multe înțelesuri duhovnicești și care altfel nu și-ar mai avea nici o însemnătate fără cunoașterea și fără apropierea Domnului nostru Iisus Hristos. [Dar] prin aceste întâmplări pe care le povestesc și le spun, eu vreau să vă fac să înțelegeți niște adevăruri pe care și eu le-am aflat plătind pentru ele un preț adesea scump, de lacrimi și de dureri, de care pe voi aș vrea să vă cruț, făcându-vă să le aflați din experiența mea și a altora, și nu din experiența voastră. Căci învățămintele experienței personale sunt plătite totdeauna prea scump, iar uneori chiar cu viața.

Așa că vă rog să înțelegeți toate aceste povestiri pe care vi le-am spus sau vi le voi mai spune numai în acest fel, reținând din fiecare înțelesul cel mântuitor și tâlcul cel adevărat.

Eu sunt acum un om bătrân. Iar de la un om bătrân, fiecare are totdeauna de învățat câte ceva. Câte ceva bun, oricine vrea să ia seama și să învețe ceva din cele pățite de el în viața anilor lui adesea lungi și adesea grei.

Eu aș mai avea să vă mai povestesc încă multe... Dar mi se pare că vremea mea a cam trecut și nu mi-a mai rămas decât prea puțin timp pentru povestit. Dar cât este încă ziuă, voi mai spune. Vine în curând seara, când va trebui să mergem la culcare. Atunci vom încheia povestirile toate și va rămâne fiecare dintre noi singur, să se socotească cât a înțeles din ce a auzit și, mai ales, cât a împlinit din ce a înțeles.

Și-acum să începem.

Este povestirea unor oameni și a unor adevăruri din viața lor.

Un alt adevăr despre care vreau să vă spun acum, l-am auzit din gura lui moșu Nicolae, un prieten bun al bunicului meu. Și mi-l amintesc cam tot din vremea anilor mei de-atunci. Adică de pe când aveam 7-8 anișori.

Moșu Nicolae era un povestitor neîntrecut și un cântăreț tot așa de minunat. Nu știu de ce eu am fost legat așa de mult totdeauna de acei oameni care au știut să povestească frumos și să cânte minunat. Toate povestirile și cântările baciului Nicolae erau pline de înțelesuri și de pilde frumoase. Fără pildă sau fără înțeles, el nici nu povestea și nici nu cânta niciodată. Unde era nevoie de-o mustrare sau de-un sfat, sau de-un îndemn, moșu Nicolae ori spunea o povestire din care se vedea limpede despre cine și despre ce voia el să spună, ori începea să cânte o cântare din care oricine-l asculta știa îndată bine cui i se potrivește cântarea făcută de moșu Nicolae.

De multe ori, mergând pe uliță, trecea cântând pe lângă casa cuiva căruia el avea să-i mustre vreun păcat sau să-i aducă aminte de vreo datorie de cinste. Și atunci începea să cânte. Să cânte trecând, ca și cum ar cânta un om singur pe uliță. Alcătuia în așa fel cântarea lui, încât din cuvintele ei, omul să înțeleagă ușor tot ce trebuia să înțeleagă și tot ce ar fi vrut să-i spună.

Dar moșu Nicolae era un om simțit. Nu spunea direct adevărul nimănui. Spunea însă în așa fel încât omul să-l poată înțelege. Să-l poată înțelege el și nu alții. Ca să-l poată primi și nu respinge.

În felul acesta a împiedicat moșu Nicolae multe rele cu cântecul lui și a ajutat la îndreptarea multor slăbiciuni.

Când venea la noi, îl cunoșteam de departe. Căci adeseori, venind pe uliță spre casa bunicului meu, îl auzeam cântând cu glasul lui frumos de-atunci. Și înțelegeam că el cântă toate acestea pentru bunicul meu și pentru dragostea față de el.

Și cânta moșu Nicolae cam așa:

Șapte sate pot umbla,

dar om bun rar pot afla;

șapte sate nu-s hotare,

dar om bun e lucru mare;

șapte sate nu-mi știu spune

cât un om cu vorbe bune;

șapte sate nu mi-s mie

cât un om de omenie.

Bunicul meu îl auzea. Și-l auzeam și eu și-i ieșeam înainte, la poartă. Totdeauna când se-ntâlneau, ei se-mbrățișau cu dragoste. Apoi intrau în casă și nu-și mai isprăveau frumoasele lor povești, frumoasele lor amintiri și sfaturi, care pentru mine erau atât de fermecătoare, încât, ascultând la ei, uitam de toate ale mele și stam uimit.

Când pleca moșu Nicolae, numai ce-l auzeam iarăși începând un cântec, ca să-l audă vreunul cu care avea el ceva. Și cântecul era cam așa:

Geaba-i sac fără de linte,

geaba-i cap fără de minte;

geaba-i deal fără de vie,

geaba-i om făr-omenie;

geaba-i plug fără sămânță,

geaba-i soț fără credință.

Multe astfel de adevăruri le-am auzit eu atunci, dar nu le puteam înțelege. Deși multe din cântecele lui moșu Nicolae nu le-am mai putut uita nici astăzi.

Mai târziu însă, trăind printre tot felul de oameni, multe dintre adevărurile din cântecele lui le-am aflat, după ce mai înainte străbătusem și eu multe ulițe ale durerii și-ale amărăciunilor în această cetate a vieții plină de-atâtea deșertăciuni. Că fiecare adevăr, cu cât îl afli mai târziu, cu atâta îl plătești mai scump.

O, Bunule Doamne, Te rog din toată inima mea, fă-mă să iau și eu bine seama, măcar de-acum înainte, la umblarea mea prin lumea aceasta și printre oamenii ei. Și fă aceasta s-o învețe mai ales copiii, mai ales cei tineri, mai ales cei care n-au ajuns la capătul vieții. Ajută-i pe toți să prețuiască din tot sufletul lor pe rarii oameni buni și să urmeze totdeauna sfaturile bune, și să prețuiască mai mult ca orice pe oamenii de omenie, pe oamenii de credință, pe oamenii lui Dumnezeu, ca să nu aibă a face după aceea niciodată cu dealurile cele fără vii și cu plugurile cele fără de sămânță. Adică cu deșertăciunea care se sfârșește totdeauna cu pierzarea. Amin.