Cap. 12 - Toate lucrează spre bine

„Domnul mi-a zis: Nu zice - sunt un copil, căci te vei

duce la toţi aceia la care te voi trimite şi vei

spune tot ce îţi voi porunci. Nu te teme de ei, căci Eu

sunt cu tine ca să te scap - zice Domnul”.

Tot timpul anului 1983 au apărut în mai multe rânduri şi în mai multe ziare atât centrale cât şi judeţene din ţară, multe articole cuprinzând materiale calomnioase şi batjocoritoare împotriva Lucrării Oastei Domnului, în general. Şi împotriva unor fraţi şi surori în special. Astfel de materiale injurioase au apărut mai întâi în cărţile şi broşurile de propagandă, iar după aceea şi în reviste şi ziare, în forme din ce în ce mai grave şi mai duşmănoase.

Spicuiesc mai jos ceva din cele care numai cu totul întâmplător mi-au căzut în mână şi le-am mai păstrat căci pe cele mai multe nu le-am mai nici căutat, pe altele le-am lăsat acolo unde le-am aflat, fără să mai ţin seama de ele.

Iată una din ele:

„Ateism şi religie” de Simion Asandei.

Scrie despre Oastea Domnului aşa: - „Derivă din cultul creştin ortodox. A fost înfiinţată de către preotul Iosif Trifa la iniţiativa fostului mitropolit al Ardealului Nicolae Bălan. A fost interzisă de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Principiile ei dogmatice au fost preluate din religia creştină însă sunt însoţite de practici şi ritualuri religioase, prelungite prin predici, cântări şi rugăciuni. Practică un bigotism excesiv, urmărind să dezvolte fanatismul mistic la adepţii săi, să-i pregătească pentru Împărăţia Veşnică. Secta îndeamnă pe credincioşi la izolare socială, la îndepărtarea de problemele curente ale vieţii noastre cotidiene...”

În broşura de mai sus suntem trecuţi în rândul celor mai periculoase dintre secte şi se cere luarea de măsuri severe împotriva noastră.

Iată o alta şi anume:

„Feţele reale ale sectelor religioase” - de P. Hladchi - Bucovineanu.

Şi el scrie despre Oastea Domnului numărând-o la fel printre cele mai primejdioase secte... „Asociaţia religioasă Oastea Domnului a fost constituită după primul război mondial în cadrul Bisericii Ortodoxe Române cu scopul de a contracara activitatea sectelor religioase şi pentru a preveni recrutarea enoriaşilor acestei biserici de către alte grupări. Era cunoscută ca o asociaţie în care se acţiona pentru trăiri religioase intense, cu cântări şi mult fast. Ulterior a devenit o grupare anarhică, chiar în cadrul Bisericii Ortodoxe punându-se înainte de al doilea război mondial la dispoziţia organizaţiei fasciste Garda de Fier. Mai târziu s-a dovedit a fi un instrument de acţiune subversivă al acestei organizaţii acţionând împotriva libertăţii democratice acordate de statul nostru...”

Ce falsuri şi calomnii grosolane. Ce totală necunoaştere a adevărului acestei sfinte Lucrări!

Un alt calomniator al Oastei Domnului a fost prof. Petru Berar, originar din Chelmac, jud. Timiş, descendent dintr-o familie de foşti ostaşi ai Domnului, apoi trecuţi la alte culte. El era într-un loc înalt când a batjocorit Lucrarea Domnului, dar îndată după aceea a murit de o moarte violentă, - mergând să dea seamă Veşnicului Judecător, de vorbele şi de faptele sale împotriva lui Dumnezeu.

Ziarele locale de la Arad, de la Zalău, de la Satu Mare şi reviste din Bucureşti şi din alte părţi, au scris de asemenea lucruri de batjocură şi învinuire împotriva noastră, - dar cele mai multe învinuiri şi calomnii au apărut de-a lungul anunţului în coloane ale ziarului Scânteia şi Scânteia Tineretului din Bucureşti.

Dar cea mai gravă dintre toate care a culminat cu cele mai îndrăzneţe calomnii a fost Scânteia Tineretului din 1 februarie 1984 care la pagina Sensul Vieţii pentru dezbaterea organizaţiilor U.T.C. scria următoarele:

„Procesul întunericului” - împotriva sectelor, dincolo de fardul credinţei...

Împlinindu-se trei ani de când această pagină îşi propune să pună în dezbaterea organizaţiilor U.T.C., a colectivelor de tineret principalele probleme teoretice, metodologice şi practice pe care le ridică educaţia materialist-ştiinţifică şi umanist revoluţionară a tinerei generaţii, în mod concret arsenalul de minciuni ieftine şi utopiste cu care bigoţii şi şarlatanii aciuiţi în primul rând printre fervenţii propagandişti şi stimulatori ai activităţii grupărilor religioase interzise de statul nostru, acţionează pentru a mutila conştiinţa şi a debulosa existenţa unor tineri, am socotit iată necesar să acordăm spaţiul acestei rubrici pentru a răspunde întrebărilor tot mai dese ale unui mare număr de cititori care doresc precizări în legătură cu modul în care, contrar aparenţelor, se prezintă tehnicile de racolare şi manipulare ale conştiinţelor tinere în cadrul sectei.

(Ce efort grozav trebuie să fi făcut acest gazetar scriind o frază record, ca aceasta formată din 124 de cuvinte fără să pună până aici nici un punct... Şi după ce enumeră ca exemplu de mincinoşi pe unii membri ai sectei Martorii lui Iehova şi adventiştilor reformaţi - scrie mai departe textual:)

...De altfel trebuie să precizăm aşa cum am făcut-o de-a lungul anchetelor publicate în această pagină, că în dese ocazii întâlnim făcând parte din rândul acestor secte, dar mai ales din al Martorilor lui Iehova şi a Oastei Domnului, elemente declasate care în perioada dintre cele două războaie mondiale li s-au aflat în slujba cercurilor conducătoare din Germania Fascistă şi au luat parte activă la acţiunile legionarilor, iar ulterior în anii noştri, în loc să înţeleagă sensul istoriei adevărate a poporului, s-au dedat la uneltiri şi calomnii la adresa orânduirii noastre. Cazul cel mai semnificativ şi reprezentativ este cel al lui Traian Dorz, actualul şef al grupării ilegale Oastea Domnului care nici acum în anii senectuţii nu înţelege să-şi respecte ţara şi poporul, cu un deloc neglijabil sprijin material şi moral al căror cercuri duşmănoase din străinătate, împroaşcă cu noroi în tot ce avem mai scump şi mai drag, fiind desigur prezentat de cercuri specializate în asemenea propagandă mincinoasă drept o victimă a persecuţiilor religioase.

Cu aceasta revenim la o temă foarte dragă sufletului unor asemenea trădători, - aceea de a poza peste ocean în persecutaţi, în victime ale credinţei. Nici vorbă. În cazul în care asemenea inşi - inclusiv Traian Dorz, care au avut de a face cu justiţia, faptul s-a datorat numai şi numai împrejurării că au încălcat cu bună ştiinţă legile statului, comiţând acţiuni contrare intereselor colectivităţii noastre. Că în nesăbuita lor dorinţă de aventură şi crezând în mod stupid că peste graniţele ţării noastre s-ar putea realiza, (deşi aici în ţară sunt pur şi simplu nişte oameni de nimic) - unii dintre aceşti inşi fără căpătâi sunt cuprinşi brusc în extazul misticoid şi intră în grupări religioase care le promit marea cu sarea şi înainte de orice faptul că îi vor sprijini să plece definitiv în ţări străine, etc.

(Şi dedesubtul acestei pagini se iscălea autorul acestei învinuiri, anume Şerban Cionoff).

Calomniile directe despre mine şi Lucrarea Oastei Domnului precum şi minciunile deosebit de periculoase mi s-au părut de data aceasta ieşite cu totul din comun. Am întrezărit mai departe în intenţia acestui calomniator deosebit de primejdios, planul de a învinui toată sfânta Lucrare a lui Dumnezeu, - de tot felul de acuze nelegiuite, pentru a o arunca apoi în mâinile necruţătoare ale legii, cu o acuză de crimă contra orânduirii sociale, cum am mai fost aruncaţi şi acum 25 de ani, în 1959. Din felul cum începuse fără nici un frâu la pornirea lui ucigaşă, cam asta o pregătea.

Văzând aceasta, a trebuit să i-o iau înainte, să încerc în Numele Domnului să-i zădărnicesc planul. Ştiam ce putere mare are un astfel de Goliat care este în slujba celei mai înalte stăpâniri lumeşti şi are cele mai puternice arme la îndemâna sa. Ştiam de asemenea şi ce mic şi dispreţuit sunt eu, încărcat cu un trecut atât de greu de lanţuri şi învinuiri. Dar conştiinţa nevinovăţiei mele şi a Lucrării lui Dumnezeu - şi evidenta nedreptate a celui ce ne batjocorea, nu puteau să nu strige după dreptate la Dumnezeu.

Am făcut prima dată următoarea scrisoare către calomniatorul meu din ziar, precum urmează:

Mult stimate domnule Şerban Cionof,

De la cel dintâi cuvânt, vă doresc din toată inima numai sănătate şi bucurie, atât dv. personal cât şi familiei pe care probabil o aveţi.

Şi vă cer iertare pentru că n-am avut mai demult posibilitatea să vă scriu aceste rânduri. Dar sper că nici acum nu este totuşi prea târziu. Vă rog deci următoarele: doresc foarte mult să vă întâlnesc personal. Dv. sunteţi un om care iubiţi foarte mult dreptatea şi pacea. Că iubiţi la fel patria noastră şi că vă cinstiţi profesiunea care este o misiune de cea mai mare însemnătate în slujba apărării acestor nobile valori.

Poate că şi eu le iubesc pe acestea tot atât de mult ca şi dv. numai că din cauză că nu ne cunoaştem încă atât de bine cât ar trebui, dv. v-aţi format despre mine nişte păreri şi prejudecăţi atât de rele pe care le scrieţi.

Totuşi, în aceste vremuri când peste tot este tendinţa să se caute cele mai bune căi pentru reglementarea paşnică a tuturor diferendelor prin dialog, prin negocieri binevoitoare şi constructive, cred că şi pentru dv. şi pentru scopul pe care îl serviţi, era demult necesar să căutaţi să ne întâlniţi înainte de a scrie despre noi. Să căutaţi să vedeţi dacă nu este totuşi o cale de rezolvare sau clarificare paşnică şi nu războinică a diferendelor pe care le vedeţi dv. între noi. Ce bună ar fi fost această cale, ce necesară şi înţeleaptă ar fi ea pentru toţi şi acum.

Vă rog deci respectuos gândiţi-vă să-mi faceţi o vizită acasă. Eu am 70 de ani - şi ce ani! - şi sunt foarte bolnav. Îmi este imposibil să vin la dv., deşi aş face-o cu mare plăcere dacă aş putea.

Vă invit deci pe dv. respectuos, presupunând că sunteţi mult mai tânăr şi mai sănătos ca mine, - şi vă invit cu toată omenia şi iubirea sufletului nostru românesc. Ar fi şi în interesul misiunii dv. care pretinde în primul rând de la slujitorii ei datoria de a fi documentaţi deplin şi cinstit, mai înainte de a scrie ceva despre o problemă şi despre un om. Adevărul acesta este atât de sfânt şi atât de elementar.

Vă aştept deci oricând cu poarta şi cu inima deschisă. Vă rog numai să fiţi bun şi să mă anunţaţi cu câteva zile mai înainte de venirea dv. ca să fiu acasă întrucât uneori mai sunt silit să lipsesc pentru tratamentul neputinţelor mele trupeşti. Şi mi-ar părea nespus de rău dacă m-aţi căuta şi nu ne-am întâlni. Acasă în lipsa mea este numai soţia mea care este şi mai bătrână şi mai bolnavă decât mine. Ea stă permanent cu poarta închisă şi nu poate primi pe nimeni... Mă puteţi găsi în satul Livada Beiuşului Nr. 9 - aproape, numai vreo 4 km de la gara Beiuş, spre răsărit. Cu trenul până la Beiuş, iar de acolo cu un alt mijloc, ori pe jos. Nu este departe. Şi e frumos. Vă notez aici adresa mea clară pe care vă rog să-mi scrieţi şi la care vă aştept.

Salutându-vă cu cel mai deosebit respect şi aşteptându-vă cu cele mai bune gânduri.

Vă urez tot binele. Şi numai binele.

Livada Beiuşului,

15 februarie 1984

al D-voastră,

Traian Dorz.

3610 Livada Beiuşului - Nr. 9 - Jud. Bihor.

Onor. redacţia „Scânteia Tineretului” pag. Sensul Vieţii,

personal tov. Şerban Cionof - Bucureşti”.

Dar după ce am expediat această scrisoare m-am gândit că nu-i de-ajuns să-i scriu numai acestui redactor căci scrisul lui angajează poate într-o şi mai mare măsură direcţiunea ziarului care ştie - ori poate nu ştie de faptele salariatului său.

Va trebui deci să scriu şi mai pe larg o scrisoare direcţiunii ziarului, care desigur are cea dintâi şi cea mai mare răspundere pentru cele publicate în coloanele acestui ziar.

Astfel am conceput şi am scris şi a doua scrisoare pe adresa redacţiei ziarului, după cum urmează:

„Mult stimate tov. director al ziarului „Scânteia Tineretului” - Bucureşti

Subsemnatul Traian Dorz de 70 de ani domiciliat în satul Livada Beiuşului, nr.9, jud. Bihor, cu cel mai deosebit respect vă aduc la cunoştinţă următoarele:

Începând din luna februarie anul trecut (1983) în ziarul dv. au apărut în mai multe rânduri prin pagina Sensul Vieţii (resp. tov. Şerban Cionof) repetate afirmaţii jignitoare la adresa mea. Toate aceste afirmaţii, fiind tendenţioase, absolut neadevărate şi imposibil de dovedit, - eu le consider calomnii şi protestez împotriva lor. Numai în ziarul de sâmbătă 11 februarie a.c. au apărut cel mai recent câteva din acestea. Citez textual:

„...elemente declasate care în perioada dintre cele două războaie mondiale s-au aflat în slujba cercurilor conducătoare din Germania Fascistă şi au luat parte activă la acţiunile legionarilor, iar ulterior în anii noştri în loc să înţeleagă sensul istoriei adevărate a poporului, s-au dedat la uneltiri şi calomnii la adresa orânduirii noastre... Cazul cel mai semnificativ şi mai reprezentativ este al lui Traian Dorz, actualul şef al grupării ilegale Oastea Domnului, care nici acum la anii senectuţii, nu înţelege să-şi respecte ţara şi poporul. Şi cu un deloc neglijabil şi dezinteresat sprijin moral şi material al unor cercuri duşmănoase din străinătate, împroaşcă cu noroi în tot ce avem mai scump şi mai drag, etc., etc. ...”

Aceste afirmaţii fiind foarte grave, eu vă rog tocmai pentru stabilirea adevărului, lucru absolut necesar, - să-l obligaţi pe tov. Şerban Cionof să prezinte dovezi concrete, documente scrise, martori oculari, mărturii demne de încredere şi serioase care să ateste clar şi concret următoarele:

1. Când şi cum am slujit eu personal cercurile conducătoare din Germania Fascistă?

2. Când şi cum şi unde am participat eu personal la acţiunile legionarilor?

3. Când şi la cel fel de uneltiri şi calomnii m-am dedat eu personal la adresa orânduirii noastre?

4. Când şi ce fel de ajutor şi sprijin material am primit eu personal şi din partea căror cercuri duşmănoase din străinătate?

5. Când şi cum am împroşcat eu cu noroi în tot ce avem mai scump şi mai drag?

Aceste documente autentice şi mărturii adevărate rog să se publice, dacă vor putea fi aduse, exact în acelaşi loc în care au apărut afirmaţiile de mai sus, ca să vadă toţi cititorii că acele acuze nu sunt numai nişte răutăcioase calomnii, ci au un temei real. Dar dacă cel obligat nu va putea prezenta nimic cu adevărat valabil şi documentat, fiindcă de fapt aşa ceva nici nu există, - atunci vă rog să dispuneţi să se publice exact în acelaşi loc în pagina respectivă o dezminţire (sau rectificare, cum vreţi) în acest sens, eventual cea anexată:

Rectificare

În trecut ziarul nostru, la pag. „Sensul Vieţii” au apărut atât anul trecut cât şi anul acesta repetate afirmaţii jignitoare la adresa şi activitatea din trecut şi din prezent a tov. Traian Dorz.

Regretăm că scriitorii acelor afirmaţii au fost informaţi greşit, neavând în susţinerea acestora nici un temei adevărat, cel învinuit nu este vinovat de nici una din aceste acuze.

Facem cuvenita rectificare cerându-ne scuze atât tov. Traian Dorz cât şi cititorilor noştri.

Redacţia.

Stimate tov. director, - am acum şi eu 70 de ani. Din copilăria mea m-am străduit să mă feresc de tot ce am văzut că este rău şi să fiu cinstit din adâncul sufletului meu atât faţă de poporul nostru cât şi faţă de credinţa părinţilor noştri. Şi am căutat să le slujesc pe aceste unice valori cu toată puterea şi priceperea pe care am avut-o. Se poate că uneori aceasta să fi părut depăşită, dar a fost totdeauna sinceră în intenţiile ei.

Dv. aveţi toate posibilităţile să vă informaţi asupra acestui lucru.

Împrejurările vieţii m-au dus la situaţia să slujesc aceste idealuri şi cu cuvântul tipărit, în nişte ani şi în nişte condiţii când acestea, aşa cum erau, împlineau nişte goluri şi acopereau nişte nevoi de cea mai mare însemnătate pentru viaţa unei mari părţi din poporul nostru, în epoca respectivă. Va veni odată vremea când se va vedea bine acest adevăr. Dar şi acum în ţara noastră mai sunt multe mii de oameni cinstiţi, care cunosc numele meu şi ştiu bine despre activitatea mea. Toţi aceştia ştiu de asemenea tot atât de bine şi cât de neadevărate şi de nedrepte sunt afirmaţiile publicate despre mine în ziarul dv. la pagina menţionată. Ar fi păcat şi ar fi nedrept ca toţi aceştia să-şi facă părerea că întreagă conducerea ziarului se face vinovată de un neadevăr atât de evident şi de un procedeu atât de contrar eticii şi echităţii societăţii noastre.

Întreg anul trecut am tot aşteptat cu speranţa că cineva competent se va sesiza şi va lua nişte măsuri, pentru a se cerceta serios lucrurile şi a se stabili adevărul. Dar văd că se merge tot mai spre agravarea acestora. Se vede că tăcerea şi aşteptarea nu numai că nu rezolvă nimic, dar întăreşte şi părerea că dacă cel vinovat tace, înseamnă că se ştie vinovat. Iată de ce protestez şi cer să se facă lumină. Dacă sunt vinovat, să se dovedească concret că sunt vinovat. Dar dacă nu este nimic adevărat din tot ce se spune împotriva mea, atunci vă rog ca lucrul acesta să se spună în auzul tuturor celor care au văzut cele scrise de cei care m-au acuzat. Dacă strada şi Justiţia dau dreptul la apărare oricărui învinuit în ele, cred că presa ar trebui să dea acest drept cu atât mai mult cu cât învinuirile ei nu le aud numai nişte vecini sau numai o sală ci o ţară, o lume întreagă.

Consider deci că ziarul dv. care face o educaţie atât de frumoasă şi de competentă în principal acelor care alcătuiesc viitorul patriei noastre, trebuie să se ridice şi cel mai hotărât împotriva oricui încalcă adevărul, indiferent cine ar fi acela. Şi pentru apărarea celui nedreptăţit, oricine ar fi el. Toţi suntem fiii acestui pământ. Fiecare îl iubim şi am dat un preţ de muncă ori de sacrificii pentru el. De aceea o nedreptate tolerată unuia aruncă o umbră asupra tuturor. Procedeul nu trebuie încurajat, fiindcă nu se ştie cine poate fi mâine următoarea victimă. Frumuseţea muncii dv. trebuie să rămână totdeauna mai presus de orice umbră şi îndoieli.

Am scris ieri personal şi tov. Şerban Cionof, invitându-l respectuos să-mi facă o vizită acasă, tocmai pentru a se documenta asupra tuturor acestor lucruri. Sper că o va face, dar vă rog respectuos şi pe dv. să binevoiţi a-l îndemna la aceasta. Vă anexez alăturat şi dv. o copie a scrisorii adresate dânsului.

Cerându-vă din inimă iertare pentru tot acest deranj, sper că veţi lua cele mai potrivite şi înţelepte măsuri pentru rezolvarea acestei sesizări.

Livada Beiuşului,

la 18 februarie 1984

Cu cel mai deosebit respect şi consideraţiune,

Traian Dorz

Domniei Sale Tov. Director al ziarului

„Scânteia Tineretului”

Bucureşti.

Am scris la maşină mai multe copii după aceste două scrisori şi le-am pregătit să le mai pot da şi la cine va mai fi nevoie.

A doua zi după expedierea scrisorilor originale mi-au venit în casă pe neaşteptate doi de la Securitatea Judeţeană pentru vizitele lor obişnuite la mine. Cum problema era personală şi proaspătă, le-am arătat ziarul cu pricina şi le-am zis:

- Aţi citit dv. ziarul acesta, aţi văzut cumva ce scriu aceşti oameni despre mine?

Ei au privit şi s-au prefăcut miraţi. Nu ştiu dacă îl citiseră acasă ori la birou, - aceştia nu au voie să spună niciodată adevărul.

- Nu, - mi-au răspuns ei - nu l-am citit. Ia să vedem ce scrie.

După ce l-au terminat de citit le-am zis:

- Dacă eu fac aici tot ce scrie ziarul acesta, iar dv. nu ştiţi nimic, înseamnă că pe undeva sunteţi învinuiţi şi dv.

- Să ştii că aşa este!

- Eu am făcut aici o contestaţie scrisă către direcţiunea ziarului. Iată o copie şi pentru dv., pentru ca să ştiţi ce se petrece. Oare cum este posibil să se scrie nişte neadevăruri chiar atât de necontrolate? Nu-i nimeni să vadă asta?

- Noi vom sesiza pe superiorii noştri şi vom cere o anchetă. Să vedem ce va fi.

Asta se petrecea în ziua de 23 februarie. Din ziua aceea n-a mai apărut absolut nici o referire nici la numele Oastei Domnului şi nici la al meu în paginile acestui ziar. Şi n-am mai văzut, cât am putut eu afla - nici în paginile vreunui alt ziar sau revistă care mai publică referiri calomnioase la credincioşi în general. De vreo două ori a mai apărut pagina „Sensul Vieţii” a numitului ziarist Şerban Cionof dar nici o aluzie la cazul meu.

Pe urmă n-a mai apărut nici pagina lui.

Am urmărit un timp să văd dacă vor publica vreo urmă de document compromiţător ticluit în vreun fel, dar nimic. N-a publicat nici rectificarea mea. O tăcere totală s-a lăsat peste toată problema ridicată şi nimeni n-a mai amintit despre ea ca şi când nici n-ar fi fost.

Slavă veşnică Ţie Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor care eşti atât de credincios şi puternic, împlinindu-Ţi cu atâta dragoste făgăduinţele Tale făcute nevinovaţilor Tăi nedreptăţiţi şi batjocoriţi pentru Numele Tău, de fiii cei mincinoşi şi potrivnici ai lumii.

O cât de minunat este Dumnezeu Apărătorul nostru! Cine s-ar fi gândit că un uriaş ca acel batjocoritor, care tocmai atunci îşi sărbătorise trei ani de izbânzi prin pagina lui împotriva lui Hristos şi a copiilor Lui, va fi doborât dintr-o dată şi pe neaşteptate, tocmai când era în culmea sărbătorii lui?!

Încă odată deci - şi oare a câta oară! - noi putem binecuvânta pe Dumnezeul nostru pentru încă o biruinţă, pentru încă o minune pe care o făcuse Iubirea Lui pentru noi - potrivit făgăduinţei din Cuvântul Lui Cel Sfânt: nu te teme, iată Eu sunt cu tine - ca să te scap. Într-adevăr tocmai prin asta s-a arătat atât de strălucită lucrarea puterii Tale Doamne, cu cât eu eram nu numai cel mai slab, dar şi cel mai dispreţuit - şi socotit ca o lepădătură, iar Lucrarea Oastei ca un gunoi în faţa lor.

Într-un timp parcă îmi era şi milă de acel nenorocit de Goliat care ne sfidase plin de trufie şi de dispreţ când se credea în toată puterea lui, - dar care acum se vede bine că fusese prăbuşit. Că Dumnezeu Apărătorul nostru îi trimisese o piatră în frunte şi îl trântise undeva. Mă gândeam la înfrângerea şi înlăturarea lui din fruntea bucatelor unde se desfăta. Şi poate că avea copii. Şi poate că avea conştiinţă. Şi poate că avea suflet.

Dumnezeu să aibă milă de copiii lui. Şi de conştiinţa şi sufletul său.

N-am mai aflat nimic despre el până în toamnă când venind din nou cei de la Oradea la mine şi aducând ca din întâmplare vorba despre el în legătură cu un alt caz unde altcineva din partea puterii făcuse un abuz faţă de nişte fraţi, iar eu îi zisesem îndurerat din nou:

- Cum e cu putinţă să se meargă chiar până acolo? (Era vorba de stricarea cortului nunţii de la Iveşti, chiar în ceasul când trebuia să înceapă nunta).

- Cine a făcut aceasta? - îmi ziseră ei.

- Organul puterii locale.

- Pe ce motiv?

- Ceva fără nici un temei. O invenţie.

- Acesta este un abuz - îmi ziseră indignaţi. Trebuie semnalat organelor superioare.

Nu-i permis aşa ceva. Orice abuz trebuie pedepsit. Şi se pedepseşte dacă este semnalat.

Legea este lege pentru toţi. Ai văzut ce s-a întâmplat şi cu ziaristul cel din februarie?

- Ce s-a întâmplat?

- A fost o anchetă acolo, venită din ordin superior. S-a dovedit că nu avea dreptate în ce a scris şi a fost sancţionat. Dar d-ta să nu aştepţi să ţi se ceară scuze sau să se recunoască public. Înţelegi că...

- Nici n-am aşteptat să mi se ceară scuze. Înţeleg totul. Am vrut numai să se vadă că nu avea dreptate. Şi să se pună capăt acelor calomnii. Şi sunt mulţumit că asta s-a făcut.

În martie 1984 am căzut din nou grav bolnav fiind iarăşi internat pentru două săptămâni în spital la Cluj, iar de aici trimis pentru alte două săptămâni de tratament la Covasna. M-am întors de acolo ceva mai refăcut. Era şi nevoie întrucât începuse iarăşi sezonul fericit al nunţilor frăţeşti - şi îndată ce au simţit că mă refăcusem puţin, fraţii stăruiau din toate părţile să fiu în mijlocul lor.

Astfel începând din luna iulie în care au avut loc trei nunţi mari, la Pechea - Galaţi, la Cluj în oraş şi la Iveşti - Tecuci. La fiecare dintre aceste nunţi au luat parte între 2 şi 4 mii de fraţi. Cuvântul Domnului s-a mărturisit puternic zile şi nopţi întregi în faţa a mii de suflete, în mare parte străini veniţi să asculte programul nunţii format din cântări, rugăciuni, cuvântări şi declamări de poezii pline de putere şi de lacrimi. O mare lucrare de trezire sufletească se producea pretutindeni. În august s-au mai adăugat tot de aceeaşi amploare şi alte nunţi la Rogoz, Buciumi, Suceava... În septembrie la fel la Petrileni, Călan, Liebling. A fost anul cu cele mai multe nunţi mari din şirul tuturor anilor de până acum. Binecuvântările mari primite succesiv cu aceste ocazii peste toate zonele mari ale ţării au umplut de o mare bucurie toate sufletele şi de un mare avânt Lucrarea Domnului, iar noi am mulţumit cu lacrimi Domnului şi Dumnezeului nostru pentru aceste mari biruinţe şi bucurii.

Lucrarea Domnului se bucura de un timp de pace şi mâna stăpânirii nu apăsa cu atâta putere peste noi ca în anii de până acum. Aşa că ne-am străduit să folosim cât mai bine şi mai din plin vremea şi harul pe care ni-l dăruia Dumnezeu.

Praznicul Rusaliilor la mormântul părintelui nostru Iosif de la Sibiu s-a desfăşurat şi el cu mai multă putere şi cu mai mari mulţimi decât în toţi anii de până acum. Programul a ţinut de la ora 6 dimineaţa şi a continuat fără întrerupere până la ora 12 când s-a făcut o pauză în care s-au împărţit darurile pregătite în numele şi în memoria părintelui nostru iubit.

Apoi venind preotul chemat, au urmat rugăciunile obişnuite, însoţite de noi toţi fraţii şi surorile, cu lumânările aprinse în mâini şi cu lacrimi în ochi.

Aici la acest mormânt sfânt este singurul loc unde ne întâlnim cu toţii, venind din toată ţara. Mai puţini la 12 februarie şi mai mulţi la Rusalii. S-a statornicit de acum un pelerinaj la care de fiecare dată vin suflete din toate părţile ţării - şi chiar de peste hotare, ca la un loc de mare putere şi o deosebită sfinţenie, pentru a se reculege şi a se întări duhovniceşte.

Pentru cei din Oastea Domnului de fiecare dată este un nou prilej de înnoire a legământului şi de o primenire sufletească. Pentru mulţi alţii nou veniţi, este un prilej de luare a legământului de predare şi slujire lui Dumnezeu.

Mulţumim Domnului şi Dumnezeului nostru că nu ne-a conturbat nimeni şi cu nimic nici de data asta frumosul nostru praznic. Ne-am rugat şi ne rugăm de fiecare dată pentru ţara noastră şi pentru mai marii noştri care ne conduc, aşa cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru ca să nu ni se tulbure cu nimic bucuriile şi sărbătorile noastre.

În toamna anului 1984 la 8 noiembrie am primit o nouă telegramă trimisă de la Lia, nepoata părintelui Iosif din Sibiu, fiica lui Titus care în urmă cu 9 ani, în 1975, tot prin aceste zile de noiembrie mă anunţase despre moartea tatălui ei Titus. Acum îmi spunea tot aşa: „mama a murit. Înmormântarea poimâine...”

Ştirea m-a îndurerat adânc. Se ducea acum şi sora Jenica cea cu care ne cunoscusem de copii din casa şi din adunarea părintelui Iosif, prin anii 1933 - şi de mai târziu până azi. Se căsătorise după moartea părintelui cu fiul său Titus, având împreună două fete, pe Cristina şi Iulia. Fusese adânc credincioasă soţului şi copiilor ei, prin toate necazurile lor şi şi-a păstrat curat şi credinţa ei faţă de Domnul şi faţă de Oastea Sa până la moarte. Am regretat-o mult, fiindcă ea ne-a fost de un mare sprijin totdeauna şi în tot ce am avut de lucru, mai ales la cimitir pentru aranjarea lucrărilor necesare la mormântul părintelui Iosif. A iubit din toată inima ei pe fraţi şi i-a primit de fiecare dată cu toată dragostea, în casa ei ospătând cu bucurie pe cei ce treceau pe acolo, nu numai de Rusalii ori de 12 februarie, ci oricând avea acest prilej.

La sosirea mea atunci în gara Sibiu, m-am regăsit tot numai cu fr. Moise de la Arad, singurul care ca şi acum 9 ani, a fost gata şi de data asta să vină la înmormântarea sorei Jenica, după cum fusese gata şi atunci la înmormântarea fr. Titus, - să lase totul şi să vină spre a fi aici în ceasul acesta greu, pentru această încercată şi neuitată familie.

Am însoţit toată procesiunea înmormântării până la cimitirul Sibiului. Dar ea nu dorise să fie îngropată în acelaşi mormânt cu părintele Iosif şi cu soţul ei Titus, fiindcă - zicea ea - eu nu sunt vrednică să stau acolo. Ci pe mine să mă înmormântaţi lângă părinţii mei, ceva mai departe de mormântul părintelui şi mai spre dreapta.

Acolo am şi dus-o, încredinţând pământului trecător trupul ei trecător - şi cerului veşnic sufletul ei cel veşnic.

Dormi în pace scumpă soră Jenica până în clipa marii Învieri când Glasul Domnului nostru Isus şi trâmbiţa arhanghelului Său ne va trezi şi ne va ridica din morţi, spre viaţa şi fericirea veşnică, pentru care ne-am predat Domnului în Oastea Lui şi am luptat şi am suferit împreună cu El şi cu ai Lui. Atunci vom întâmpina pe Domnul în văzduh, ne vom duce împreună cu El şi vom fi pe veci împreună, în Împărăţia Lui şi a noastră. Amin.

În toamna aceasta Domnul Isus ne-a mai ajutat să-mi pot îndeplini încă una din marile datorii pe care le aveam faţă de părinţii mei şi faţă de copiii mei trecuţi în veşnicie - şi care erau înmormântaţi în fundul cimitirului de lângă biserica noastră din Mizieş. Vechile cruci de lemn aşezate acolo putreziseră demult. Era de datoria mea să caut să le aşez şi la capătul lor un semn recunoscător al dragostei mele. Eu sunt dator nu numai faţă de cei vii, ci şi faţă de cei morţi.

Vorbisem mai demult cu un alt prieten al meu sculptor în piatră, pentru o placă memorială la mormântul celor iubiţi ai mei, cum vorbisem cândva pentru cele trei cruci de mai demult a fratelui Ioan Marini, a fr. Eftimiu Florea şi a păr. Iosif, cu bădiţa Dani Andriţoiu - care le lucrase atât de frumos. Acum se dusese şi el la odihnă sub crucea lui lucrată de altul.

Când placa a fost gata eu cu un frate lângă mine am lucrat o săptămână întreagă cu mâinile noastre, cu lacrimile mele şi cu genunchii mei până când Domnul mi-a ajutat să văd îndeplinită şi datoria asta, - una dintre ultimele mele datorii pe care ţineam neapărat să mi-o împlinesc înainte de a mă duce şi eu acolo unde mă aşteaptă ei.

Sub numele celor patru părinţi ai mei şi al celor doi fii - am scris următoarele:

Dormiţi părinţi şi fii iubiţi

la Sânul Mângâierii,

până când toţi veţi fi treziţi

de Trâmbiţa-nvierii.

Atunci ne va chema Isus

la Marea-I Bucurie,

şi-apoi vom fi-mpreună Sus

cu El pe veşnicie...

Nu poate fi deplin liniştit sufletul nostru decât atunci când simte că şi-a făcut întreaga datorie şi în chipul cel mai frumos.

Te rugăm Doamne şi Dumnezeul nostru ajută-ne să nu rămânem datori niciodată şi întru nimic, nici celor vii nici celor morţi, nici celor binefăcători nici celor răufăcători faţă de noi căci Tu faci până la urmă ca toate să lucreze împreună spre binele celor ce Te iubesc pe Tine şi caută să facă voia Ta.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!