Cap. 13 - Pe urmele profetului

„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri

care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu,

uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului

lor de vieţuire - şi urmaţi-le credinţa ”.

Spre sfârşitul lui octombrie era un timp nespus de frumos. O toamnă minunată pusese mii de culori şi de lumini peste toate pădurile lumii. De multă vreme doream o toamnă ca asta pentru un drum memorial prin Munţii Apuseni, prin locurile şi pe urmele părintelui Iosif, profetul vremurilor şi neamului nostru. Nu mai fusesem prin aceste locuri din 1934-1935 când participasem la marile adunări ale Oastei Domnului de pe Muntele Găina şi de la fosta casă a părintelui Iosif din Vidra de Sus, - cu ocazia marilor întâlniri numite „Târgul de Fete”. Şi unde se întâlneau hotarele a cinci judeţe din Ardeal: Bihor, Cluj, Turda, Arad şi Hunedoara...

Trecuseră aproape 50 de ani de atunci când tânăr fiind venisem aici de la Sibiu, cu toţi cei ce eram ca de aceeaşi vârstă atunci de la redacţia foii şi din adunarea Sibiului, - şi din care mai rămăsesem astăzi aproape numai eu singur. Doream să mai revăd odată aceste locuri grele, de amintiri neuitate, pentru noi, atât ca români, cât şi ca ostaşi ai Domnului. Ca români, fiindcă pe aici au lăsat urme adânci cei mai grei oameni ai istoriei noastre. Şi a lăsat urme de aur cel mai mare profet al credinţei noastre.

Cei mai grei: Horea şi Iancu. Şi cel mai strălucit: părintele şi profetul Iosif Trifa.

Am pornit în dimineaţa de 24 octombrie să strângem într-un film documentar câte urme sfinte vom putea de pe unde au trecut paşii marelui nostru profet. Am început cu sfârşitul fiindcă eram aici în Sibiu, urmând ca odată adunat totul să aşezăm apoi în linişte, an cu an şi urmă cu urmă după cum se depănase totul.

Dincolo de calea ferată în Sibiu este cartierul Lazaret unde într-una din căsuţele mici şi înghesuite, pe o stradă lăturalnică, locuia în toamna anului 1921, acea familie a sorei cucernice, care l-a primit pe părintele Iosif cu fiul său Tit, care sosise abia atunci în Sibiu - ca să locuiască un timp la ei, fiindcă în cele 40 de case şi clădiri mari ale mitropoliei, nu se găsise un locuşor şi pentru ei.

Eu venisem împreună cu trei tineri talentaţi, fiecare în felul său - Ionatan, Gicu şi Daniel, fraţi de totală şi curajoasă încredere. La fiecare loc trebuia filmat, fratele Gicu mergea înainte, eu cu Ionatan ceva mai în urmă, iar Daniel venea în urmă lucrând unde îi arătam.

Am cutreierat astfel aproape tot Sibiul, poposind pentru lucru şi culegând pentru nemurire locuri şi amintiri care dispar, dar pe care nu vrem să le pierdem niciodată - ci vrem să ne rămână pe totdeauna.

De la casa din Lazaret am mers la catedrală unde slujise un timp, la timpul cetei lui ca Zaharia la Templul din Ierusalim, - apoi pe la fosta Academie Teologică unde fusese un timp împlinind misiunea de duhovnic al teologilor. Apoi la clădirea Consistoriului Mitropolitan, unde fusese instalată la începutul anului 1922 redacţia foii Lumina Satelor, prima foaie redactată chiar de la început de păr. Iosif. Aici în curte era instalată tipografia Arhidiecezană...

Acum munceşte aici captivă, îndurerata şi răpita noastră tipografie Mireasa Vântului, - tipografia Oastei Domnului pe care acum 55 de ani, în 1929 o cumpărase din Germania pe banii săi şi a adus-o în ţară părintele Iosif, pentru a fi pusă cu totul numai în slujba Evangheliei...

Dar aici am avut un destul de mare necaz cu unul dintre iscoadele fariseilor care ne urmărea cu şiretenie şi ne-a dat pe mâna unor aprozi ca să ne facă rău. Dar Domnul Dumnezeul nostru până la urmă ne-a izbăvit cu bine din mâinile lor.

De aici am mers în Piaţa Lemnelor spre clădirea în care era cândva Orfelinatul Ortodox şi la care fusese numit ca director în anul 1922 păr. Iosif. După numirea aceasta primise şi el acolo o mică locuinţă în care s-a adăpostit cu fiul său Tit. În camera aceasta cu geam spre piaţă s-a petrecut cu el minunea din noaptea Anului Nou 1923, când a venit de Sus revelaţia Oastei Domnului şi s-a născut ea.

În această cameră am zăcut şi eu bolnav două săptămâni în toamna anului 1934, când m-a înfiat şi pe mine definitiv aici părintele meu sufletesc. Şi unde m-a unit şi pe mine Dumnezeu cu el pentru totdeauna. De aici am trecut în str. Avram Iancu unde se aşezase prima dată librăria şi compactoria Oastea Domnului, la nr. 5. Acum era acolo o prăvălie de blănuri. La poartă mai este încă piatra din colţ pe care am tremurat eu o noapte întreagă în ianuarie 1932 când am venit pentru prima dată aici la Sibiu, aşteptând ora deschiderii librăriei şi a întâlnirii cu aceşti supraoameni cum îi consideram eu faţă de mine pe atunci.

Am trecut apoi pe aceeaşi stradă la nr. 9 unde locuia în 1937 avocatul Stoichiţă, care ne-a cedat pentru câteva luni, - la insistenţa părintelui Iosif - în una din cele mai grele perioade din istoria noastră, dreptul de a scoate foaia noastră Glasul Dreptăţii sub numele şi autorizaţia lui. Îi vom pomeni totdeauna cu recunoştinţă şi numele său alături de cel al altui om de omenie Octavian Metea din Făgăraş, care şi el făcuse altă dată acelaşi mărinimos gest faţă de noi cu gazeta lui Ecoul - cu un an mai înainte - riscând şi el pericolul suspendării gazetei sale. Cum a riscat apoi acest pericol şi domnul Stoichiţă, - ceea ce li s-a întâmplat din pricina noastră. Cel ce ne urmărea pe noi, i-a lovit necruţător şi pe ei. Dumnezeule al Dreptăţii, la care ajunge ecoul oricărei fapte bune, răsplăteşte-le şi lor în veşnicie binele pe care ni l-au făcut şi nouă şi Ţie, aceşti oameni, în necazurile noastre şi ale Tale.

De aici am trecut doar pe la poarta unde era atunci nr. 16 casa unui doctor anume Samson. În curtea casei acesteia fusese instalată şi lucrase primii ei zece ani frumoşi tipografia Oastea Domnului până ce a răpit-o prin cea mai nedreaptă sentinţă de furt şi mişelie mitropolitul Bălan, cu ajutorul Justiţiei de atunci din Sibiu, coruptă de el.

Ce neuitate rămân în faţa Istoriei şi a lui Dumnezeu - crescând mereu în gravitate şi adunându-şi mereu osânda - păcatele strigătoare la cer şi la iad, făcute împotriva lui Hristos şi a celor ce sunt pentru El ca lumina ochilor Săi. Nu numai cât rău au făcut cu faptele lor aceşti mari sabotori ai lui Dumnezeu, ci şi cât bine au împiedicat ei să se facă. Vor avea ei de plătit veşnic şi veşnic, trecând din adânc în mai adânc. Şi din iad în mai iad.

Am trecut apoi în Strada Turnului unde era nr. 33. Clădirea cu cele trei etaje, atunci proprietatea Oaşea, un alt om de omenie care cunoscând pe părintele Iosif, i-a cedat toată partea de jos a clădirii, cu o chirie mult mai ieftină ca alţii. Aici în prima parte era librăria Oastei, apoi sala de adunare, iar în spate era compactoria. Redacţia nu avea o încăpere a ei, nici n-a avut propriu-zis, niciodată. Redacţia era acolo unde era părintele - şi noi cei unul-doi, care lucram împreună cu el, pe genunchi, pe pat, pe iarbă sau pe bănci.

În sala aceasta mare de adunare, şi în compactorie aduceam noi de la tipografie cu o căroaie mare cu două roate care se încadrau bine pe linia tramvaiului şi mergea uşor, - aduceam toate foile şi cărţile care trebuiau împăturite, împachetate, adresate şi expediate fraţilor şi abonaţilor din ţară şi de peste hotare. Era o muncă frumoasă, dar grea - şi în zilele de expediţie se prelungea peste noapte până dimineaţa. Spre sfârşit nu mai rămânea aproape nimeni fiind cu toţii obosiţi şi părăsind lucrul unul câte unul.

De câte ori am împins şi eu, rămas numai singur, căroaia plină şi grea ca de aur, cu foile şi cărţile lui Isus Biruitorul, de la compactorie şi până la gară, cale de 2-3 ceasuri dus şi întors, ca foile să plece cu ambulanţele de dimineaţa. Eram obosit frânt şi eu după atâta muncă... dar eu eram atunci la cei mai fericiţi douăzeci de ani - şi nu-mi păsa.

Aici în capătul din spate al clădirii erau scările cu cele 80 de trepte pe care trebuia să-l suim pe părintele bolnav cu cele şapte operaţii, până la etajul de sus unde era camera de 3 pe 3 metri destinată paznicului. Aici a fost silit să stea câteva luni părintele Iosif ieşit din sanatoriu din cauza lipsei de bani pentru spitalizare şi din cauza celorlalte multe alte lipsuri prin care treceam atunci. Însă ce clipe cereşti am petrecut cu el în lunile acelea de vară a anului 1935, ce amintiri neuitate am eu şi din cămăruţa asta... Şi de câte ori l-am suit şi l-am coborât eu pe braţele mele, pe aceste 80 de trepte de sus până jos - şi apoi de jos până sus. De câte ori şi-a odihnit capul obosit pe umărul meu. Parcă îi văd şi acum firele de păr rare şi moi căzând obosite pe fruntea asudată de slăbie. Fruntea lui albă şi înaltă, ca un cer frumos dar obosit.

De aici am trecut apoi prin parcul Cetăţii, călcând pe aleile pe unde mergeam povestind împreună ori de la sanatoriu la tipografie, ori înapoi... Cădeau şi acum peste noi parcă aceleaşi frunze galbene ca atunci, din aceeaşi platani înalţi.

Iată şi locul unde era atunci banca aceea pe care părintele mi-a spus odată că stătea el când a scris cântarea lui Mai lângă Domnul meu, mai lângă El. Iată şi iarba prin care - spunea el - m-am tăvălit de bucurie când după căutări chinuitoare am găsit în sfârşit rima cea mai fericită: „singurel...”

Am trecut apoi pe strada care atunci se chema „Stânca Păcii” - ce nume profetic! Aici este casa care atunci era sanatoriul doctorului Wakemann, un medic neamţ foarte priceput, care l-a tratat pe părintele nostru ca pe părintele său, ani de zile. Iată în camera care are această fereastră cu trei aripi, în partea dinspre stradă şi curte, era patul părintelui.

Aici l-am întâlnit eu pentru prima dată, adus de Titus, - după ce mă chemase să vin definitiv aici, în toamna anului 1934. Parcă şi acum văd patul alb, fruntea albă, mâinile albe şi perna albă pe care mi-am aplecat obrazul meu înlăcrimat, lângă al lui, în cea mai sfântă şi mai neuitată îmbrăţişare din toată viaţa mea din lumea asta. Era totul atât de divin şi de ireal, că parcă nici n-am trăit-o eu această clipă veşnică... Cred că numai îmbrăţişarea Mântuitorului meu, când mă voi întâlni cu El - dacă voi fi vrednic - o voi simţi mai dulce de cum am simţit-o atunci pe aceea a părintelui meu.

Ultima etapă a fost în Aleea Filozofilor nr. 18 la casa unde a suferit ultimele sale chinuri de pe lumea asta - şi de unde a trecut în braţele Domnului, părintele nostru.

Iată sus, la fereastra asta dinspre curte şi stradă, camera părintelui. Alături la cealaltă fereastră, era camera unde dormeam eu şi fratele Marini. Înăuntru, în hol, era patul lui Titus. Iar coborând cele 18 scări interioare, ajungeam în camera mare a redacţiei. În spate era bucătăria unde muncea pentru noi sora Liţa, iar jos la subsol era librăria unde lucrau fraţii Popovici şi Fulea la administraţie şi împachetări. Iar dincolo era compactoria unde lucra Tompeş şi Viorel ucenicul său... O, câte amintiri ne sunt legate şi de acest loc, păcat că nu putem intra. Casa asta este stăpânită acum de 3 familii străine, una mai neprimitoare ca alta. Curtea asta largă atunci, în care era un mesteacăn înalt şi alb - este acum plină de tot felul de cocioabe şi magazii, de gunoaie şi mizerie. Dar atunci ce largă şi curată era.

Aici s-a ţinut în 12 septembrie 1937 Consfătuirea pe ţară a celor peste 500 de fraţi delegaţi ai Oastei Domnului, la care împreună cu părintele Iosif s-a stabilit pentru totdeauna, atitudinea Oastei Domnului faţă de biserică şi Moţiunea adoptată în acest sens de către toţi atunci... Aici în curtea asta a fost scos atunci sicriul lui din sala redacţiei - şi i-a fost oficiată de către protopopul Cioran (tatăl lui Emil Cioran) scurta slujbă de înmormântare îngăduită de mitropolitul Bălan doar a patra zi după moarte - şi numai după ce i se scosese ruptă de pe corpul mort, reverenda preoţească pe care i-o îmbrăcasem noi, - dar pe care i-a dezbrăcat-o mitropolitul, spunând cu cinism răzbunător că nu-i vrednic s-o poarte nici mort.

De aici a fost dus apoi pe braţe şi însoţit de miile de fraţi în cel mai trist cortegiu de înmormântare care trecuse vreodată prin Sibiu, în ziua de 15 februarie 1938, până la cimitirul din afara oraşului.

Iată-ne acum în acest cimitir la mormântul acesta viu şi nemuritor, care predică şi azi, după aproape cincizeci de ani, cu un glas ceresc, tuturor celor care trec pe acolo.

Aici în acest mormânt de pe care niciodată nu se uscă florile şi lacrimile frăţeşti, odihneşte până la Învierea cea Mare trupul acoperit de dragoste şi de nemuritor nimb al acelui sfânt al lui Dumnezeu prin care nenumărate sute de mii de suflete au aflat viaţa veşnică.

Recunoştinţa noastră va veni mereu aici într-un nesfârşit şi sfânt pelerinaj, pentru a ne împlini un act de conştiinţă şi pentru a primi de fiecare dată de aici un har unic.

Să fie acesta şi să rămână un testament - şi un har tot mai înalt şi mai sfânt, din veac în veac şi din generaţie în generaţie, pentru noi şi pentru toţi cei care vor mai veni după noi, până la Venirea lui Hristos, pentru noua şi veşnica aşezare a tuturor lucrurilor.

După Sibiu, a doua zi, am pornit spre Munţii Apuseni, spre locurile unde au început şirul tuturor acestor lucrări minunate şi de unde a răsărit omul minunat prin care Dumnezeu le-a lucrat toate acestea. După cum am mai spus cândva, cam la începutul primelor istorisiri despre Lucrarea Oastei Domnului, totdeauna când înţelepciunea lui Dumnezeu vrea să facă o lucrare, El pregăteşte mai întâi omul, adică unealta sfântă prin care va face lucrarea aceasta.

Când voinţa omului ales se uneşte deplin cu voia lui Dumnezeu şi când lucrarea omului Său se întrepătrunde fericit cu Lucrarea Sa - atunci Dumnezeu realizează totul fericit. Nici o epocă din viaţa omenirii n-a fost mai fericită ca aceea în care unealta a slujit cel mai bine voia Stăpânului. Şi alesul lui Dumnezeu a împlinit cel mai ascultător porunca Celui ce l-a chemat şi trimis. Aşa a fost cu Avraam, cu Moise, cu David şi cu Ioan Botezătorul. Şi cu Fiul, Trimisul Tatălui. Şi cu toţi trimişii Fiului, până astăzi, până la ultimul Său trimis, la poporul şi Biserica noastră părintele Iosif Trifa, profetul prin care Duhul Sfânt a născut Oastea Domnului. Această Lucrare de salvare unică - dată vremurilor noastre şi locurilor noastre...

Haideţi să pornim deci spre începuturile lui!

Ştiam că s-a născut în 3 martie 1888 în satul Certege de lângă Câmpeni-Bistra, din părinţii Dumitru şi Ana născută Bota. Va trebui deci - să începem de acolo. Să aflăm întâi satul Certege, apoi casa în care s-a născut, cu locurile prin care şi-a trăit anii copilăriei, cu cimitirul în care i-a fost înmormântată dulcea mamă, când el n-avea încă decât 7 ani... Biserica din sat - şi tot ce mai putea afla despre toate aceste locuri, până ce le-a părăsit plecând spre crucea şi jertfa lui profetică...

Am aflat de la Câmpeni drumul de câteva ceasuri de mers pe o vale în sus şi tot în sus, până ce se deschide o poiană, unde pe o costişă dulce, înconjurată de jur-împrejur până departe cât vezi cu ochii numai de dealuri şi dealuri, ducând spre munţii de după care nu mai vezi nimic decât cerul înalt şi frumos - cum parcă nu-i alt cer altundeva.

Din loc în loc pâlcuri de pomi, căpiţe de fân, vaci şi oi care pasc, păzite de femei, ori de copii şi fete, cum trebuie să fi fost pe aceste locuri de la facerea lumii, pe aceste văi care spumegă de ceţuri, pe măguri şi arbori ale căror frunze de la un galben ruginiu şi până la un roz aprins, umplu totul de frumuseţe, de culoare şi taină.

După un urcuş destul de lung şi greu, iată satul Certege şi iată casa părintească în care s-a născut copilul minunat şi chinuit al lui Dumnezeu şi al unei mame sfinte care l-a născut şi l-a crescut pentru Hristos şi Evanghelia Sa.

Cei care au rămas în casa asta după moartea tatălui, au vândut casa şi au împărţit banii şi s-au dus care încotro prin ţară. Acum locuiesc acolo nişte străini, care totuşi sunt binevoitori cu cei care trec pe acolo şi întreabă despre urmele profetului.

Ceva mai departe, iată bisericuţa din sat unde a fost botezat pruncul iubit şi unde a primit el un nume biblic şi o chemare la fel ca şi a celor doi, unul din Vechiul şi altul din Noul Testament, cu acelaşi nume ca el.

Nu departe de bisericuţa asta în care de multe ori trebuie să fi mers şi el când era copil cu o cămăşuţă albă şi cojocel frumos cântând în duminici şi sărbători la strană cu ceilalţi copii şi învăţătorul lor, frumoasele şi neuitatele tropare şi pricesne. Aici, stând afară cu faţa spre intrarea în biserică în partea stângă, aproape de biserică, o cruce de piatră, una singură cu câte trei creste la fiecare dintre cele trei capete ale ei... E crucea pe care este, săpat cu o daltă subţire, cu urme înnegrite de vremuri şi de muşchi uscat, un înscris semănând a necropolă, a cronică, a sanctuar:

ANUŢA TRIFA

BOTA

născută 1857

măritată 1874

răposată 10 noiembrie 1895...

O, crucea asta, de câte ori nu va fi mers orfanul Domnului şi al mamei s-o îmbrăţişeze plângând şi să-i spună acele cuvinte care nu le mai poţi spune decât unei singure fiinţe pe lumea asta. Aceea care după Dumnezeu are cel mai sfânt nume pe pământ - Mama...

Aici aşteaptă Învierea şi răsplata lui Dumnezeu una dintre mamele care au născut cei mai sfinţi, mai chinuiţi şi mai străluciţi slujitori ai lui Hristos şi Luptători ai Lui pe pământul acesta... Ea va fi pomenită odată împreună cu mamele marilor sfinţi şi profeţi ai lui Dumnezeu. Şi va merita, fiindcă a avut de la Dumnezeu un har asemenea acelora.

Să ne plecăm şi noi aici genunchii şi capetele noastre recunoscătoare înaintea lui Dumnezeu, pentru odihna şi răsplata ei veşnică, fiindcă şi noi ne-am împărtăşit atât de mult de lacrimile şi suferinţele investite de ea în creşterea şi formarea fiului ei, părintele care ne-a născut pe noi din nou în Hristos.

De aici am coborât în Vidra de Sus, satul lui Avram Iancu, marele şi nefericitul erou al luptelor pentru dreptatea noastră din 1848.

Am căutat fosta casă parohială unde s-a iniţiat ca preot în 1911 părintele Iosif, proaspăt căsătorit atunci cu Iuliana născută Iancu, una din nepoatele de frate ale marelui erou. Mai trăieşte şi astăzi casa de atunci, iar în faţa casei pe malul râului Arieş care trece pe acolo, se vede încă locul care acum este acoperit cu arini şi răchite, dar atunci era viran. Acolo sub coviltirile de căruţe moţeşti şi pe scaune lungi de scânduri de brad, s-a desfăşurat nunta tinerilor miri Iosif şi Iuliana. Ce cadru solemn pentru o nuntă neuitată era acela, ca în baladă:

Nunii munţii mari

codri lăutari

soarele şi luna

le-au ţinut cununa,

brazi şi păltinaşi

rude şi nuntaşi...

Sau ca în frumoasa şi cereasca noastră cântare, ca la nunta cosmică:

Ce cununie strălucită

a fost a noastră Mire Drag

pe nici o casă însorită

n-a fost nălţat mai dulce steag.

Pe nici o frunte luminată

n-a fost un mai divin sărut

şi nimănui n-ai dat vreodată

ce dar mai scump Ţi s-a părut.

Ce mâini mi-au aşezat cununa

ce martori am văzut cântând,

priveau şi soarele şi luna

ce nu văzuseră nicicând.

Roiau în jurul nostru stele

şi îngerii mi-erau nuntaşi,

stăteau în jurul mesei mele

cei mai frumoşi înaintaşi.

Ce cor ceresc şi ce cântare

în şapte ceruri răsunând

cântau când sfânta-Ţi sărutare

mi-ai dat-o binecuvântând.

Şi când cereştile inele

mi le-ai schimbat cu Mâna Ta

o, nunta veşniciei mele

în veci să nu te pot uita!

Am cercetat fraţi şi surori, azi cei mai bătrâni ai satului, dar pe atunci şi ei copii, contemporani cu acele sfinte evenimente. Cu ce lacrimi povesteau ei şi acum despre duioasele lor amintiri, despre cuvântul plin de har, despre chipul plin de bunătate şi despre viaţa plină de sfinţenie pe care le-a avut printre ei în cei 10 ani neuitaţi pe care i-a trăit cu atâta putere în mijlocul lor acest mare profet al lui Hristos. Urmele paşilor săi adânci şi luminoşi se mai văd puternic şi azi pe acolo. O atmosferă de solemnitate şi sfinţenie înfăşoară şi acum toate amintirile despre el. Parcă simţi peste tot prezenţa unei puteri divine, a unui duh sărbătoresc, - ca după Vinerea Mare, ca după o Săptămână a Patimilor.

Ne-am apropiat cutremuraţi cu evlavie de bisericuţa din deal unde a ars şi s-a topit luminând el, una dintre cele mai strălucite torţe ale Evangheliei lui Hristos. Pe uşa bisericii, printre numele altor preoţi care au slujit aici, numele părintelui Iosif a rămas cel mai strălucit. O, dacă ar mai fi avut seamăn. Sau dacă ar mai avea măcar în viitor.

Lângă biserică, dacă stai cu faţa spre intrarea bisericii, în dreapta, o cruce înaltă, cu trei umbre de cruci micuţe, culcate la picioarele ei pe lespedea de pe mormântul ei... Şi o tablă în josul crucii arată că aici este înmormântată Iuliana Trifa născută Iancu şi răposată în 1919, cu cei trei copii micuţi ai ei. Cele trei umbre de cruciţe culcate pe veci pe placa mormântului mamei, ca peste sânul sfânt al măicuţei lor scumpe, sunt însemnarea mai rămasă după moartea celor trei copilaşi, morţi fiecare în primul an de viaţă, despre care părintele lor într-un fel - şi al nostru în alt fel, - scria atât de zguduitor în cartea Mai lângă Domnul meu, mai lângă El, că au murit pe braţele lui, spunându-i: tăticule dragă...

Ne-am aplecat cu adâncă şi înlăcrimată rugăciune aici lângă gărduţul de fier şi lângă crucea aceasta, lângă care se vor fi prelins atâtea lacrimi din inima celui care şi-a înmormântat aici jumătatea cea mai sfâşietoare a fiinţei sale pământeşti. Şi poate şi mai mult.

Mai jos, cam la mijlocul cimitirului din jurul bisericii, o mare cruce de piatră albă, cea mai mare dintre toate dar cu nici un nume scris pe ea. Cineva ne spune că aici zace înmormântat tatăl eroului Avram Iancu. Poate. Să zicem şi noi cu evlavie: Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească pe toţi.

După ce am trecut pe la casa unde s-a născut şi a copilărit eroul Avram Iancu, şi am mai cutreierat încă odată cu privirile şi cu sufletul aceste locuri peste care pluteşte una dintre cele mai grele şi mai strălucite pagini ale istoriei noastre, - ne-am luat rămas bun cu ochii plini de lacrimi şi cu inima plină de cutremur de la toate sufletele mari şi de la toate vremile lor mari a căror lumină pluteşte încă atât de puternic şi de caldă din cerul acesta şi până în acest pământ. Ce pline sunt toate aici de toate aceste prezenţe eroice şi sfinte.

Am crezut că le lăsăm toate acestea acolo, între aceşti munţi de la Albac, la Vidra şi Certege, peste aceste văi şi creste pline de lumină, de raze, de culori, de cruci, de tăcere şi de lacrimi, - dar nu le-am putut. Ele au venit cu noi pentru că erau în noi, le moştenim ca pe o parte adânc înnăscută în fiinţa noastră, ca sângele, ca lacrima, ca dragostea şi sudoarea noastră, care nu se pot nici schimba, nici pierde, nici uita până la moarte.

Şi aşa ne-am dus de-a lungul tuturor suişurilor şi coborâşurilor prin aceşti munţi şi peste aceste văi, plini de singurătate, de poezie, de tragedii, de dragoste - de Istorie şi de Dumnezeu. De-a lungul acestor păduri zugrăvite în mii de culori şi nuanţe de soarele şi de măiestria toamnei acesteia divine, - am făcut popasuri, însemnări, imagini.

Am recitat aici gânduri nemuritoare, am cântat, ne-am rugat, am plâns şi am trăit momente cereşti, cu ochii scăldaţi în culori, cu faţa scăldată în lacrimi, cu sufletul scăldat în amintiri şi în adoraţii... Nimic n-a murit din tot ce a fost pe aici. Nici unul dintre cei care au strălucit şi au iubit trecând peste aceste plaiuri veşnice, n-au murit... Ei numai s-au dus, ca după o cotitură de drum la o poiană de munte la care noi încă n-am ajuns dar vom ajunge şi noi în curând...

Ce fericiţi îi vom afla la Izvorul de sub Plai, aşteptându-ne cu masa întinsă, privind la calea noastră şi rugându-se să ajungem cu bine şi noi la ei...

Am avut apoi de lucru luni de zile până ce am putut pune cap la cap fiecare idee, fiecare imagine, fiecare pas, - spre a întregi un drum, drumul profetului, prin istorie, prin întâmplări şi prin adevăruri, spre a putea da şi păstra urmaşilor noştri, aceste comori nepieritoare.

O, cu câtă ardoare şi râvnă am pornit şi am bătătorit pas cu pas şi clipă de clipă fiecare loc, fiecare moment şi fiecare înţeles al drumului acestuia, de la început şi până la sfârşit. Regretăm însă din toată inima că mijloacele noastre şi condiţiile pe care le-am avut nu ne-au îngăduit să putem realiza în faptă ceea ce am avut de frumos în gândul şi în intenţia noastră.

Dar chiar şi aşa, credem că va rămâne un document de mare preţ în faţa celor ce vor dori să ştie ceva despre aceste comori care dispar. Şi a căror martori n-au murit, - dar s-au dus.

O Doamne şi Dumnezeul nostru, care numeri paşii noştri şi strângi lacrimile noastre,

Te rugăm binecuvântează paşii profetului Tău trimes în ţara noastră şi în Biserica noastră şi în vremile noastre de mari răscruci ale istoriei noastre. Te rugăm fă Doamne ca strălucita Lucrare pe care ai făcut-o Tu prin el să devină un mijloc de trezire, de reorientare şi de mântuire pentru tot neamul nostru şi pentru toate neamurile lumii. Pentru toată Biserica noastră şi pentru toate bisericile pământului.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!