Cap. 13 - Pe urmele profetului

„Aduceți-vă aminte de mai marii voștri

care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu,

uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului

lor de viețuire - și urmați-le credința ”.

Spre sfârșitul lui octombrie era un timp nespus de frumos. O toamnă minunată pusese mii de culori și de lumini peste toate pădurile lumii. De multă vreme doream o toamnă ca asta pentru un drum memorial prin Munții Apuseni, prin locurile și pe urmele părintelui Iosif, profetul vremurilor și neamului nostru. Nu mai fusesem prin aceste locuri din 1934-1935 când participasem la marile adunări ale Oastei Domnului de pe Muntele Găina și de la fosta casă a părintelui Iosif din Vidra de Sus, - cu ocazia marilor întâlniri numite „Târgul de Fete”. Și unde se întâlneau hotarele a cinci județe din Ardeal: Bihor, Cluj, Turda, Arad și Hunedoara...

Trecuseră aproape 50 de ani de atunci când tânăr fiind venisem aici de la Sibiu, cu toți cei ce eram ca de aceeași vârstă atunci de la redacția foii și din adunarea Sibiului, - și din care mai rămăsesem astăzi aproape numai eu singur. Doream să mai revăd odată aceste locuri grele, de amintiri neuitate, pentru noi, atât ca români, cât și ca ostași ai Domnului. Ca români, fiindcă pe aici au lăsat urme adânci cei mai grei oameni ai istoriei noastre. Și a lăsat urme de aur cel mai mare profet al credinței noastre.

Cei mai grei: Horea și Iancu. Și cel mai strălucit: părintele și profetul Iosif Trifa.

Am pornit în dimineața de 24 octombrie să strângem într-un film documentar câte urme sfinte vom putea de pe unde au trecut pașii marelui nostru profet. Am început cu sfârșitul fiindcă eram aici în Sibiu, urmând ca odată adunat totul să așezăm apoi în liniște, an cu an și urmă cu urmă după cum se depănase totul.

Dincolo de calea ferată în Sibiu este cartierul Lazaret unde într-una din căsuțele mici și înghesuite, pe o stradă lăturalnică, locuia în toamna anului 1921, acea familie a sorei cucernice, care l-a primit pe părintele Iosif cu fiul său Tit, care sosise abia atunci în Sibiu - ca să locuiască un timp la ei, fiindcă în cele 40 de case și clădiri mari ale mitropoliei, nu se găsise un locușor și pentru ei.

Eu venisem împreună cu trei tineri talentați, fiecare în felul său - Ionatan, Gicu și Daniel, frați de totală și curajoasă încredere. La fiecare loc trebuia filmat, fratele Gicu mergea înainte, eu cu Ionatan ceva mai în urmă, iar Daniel venea în urmă lucrând unde îi arătam.

Am cutreierat astfel aproape tot Sibiul, poposind pentru lucru și culegând pentru nemurire locuri și amintiri care dispar, dar pe care nu vrem să le pierdem niciodată - ci vrem să ne rămână pe totdeauna.

De la casa din Lazaret am mers la catedrală unde slujise un timp, la timpul cetei lui ca Zaharia la Templul din Ierusalim, - apoi pe la fosta Academie Teologică unde fusese un timp împlinind misiunea de duhovnic al teologilor. Apoi la clădirea Consistoriului Mitropolitan, unde fusese instalată la începutul anului 1922 redacția foii Lumina Satelor, prima foaie redactată chiar de la început de păr. Iosif. Aici în curte era instalată tipografia Arhidiecezană...

Acum muncește aici captivă, îndurerata și răpita noastră tipografie Mireasa Vântului, - tipografia Oastei Domnului pe care acum 55 de ani, în 1929 o cumpărase din Germania pe banii săi și a adus-o în țară părintele Iosif, pentru a fi pusă cu totul numai în slujba Evangheliei...

Dar aici am avut un destul de mare necaz cu unul dintre iscoadele fariseilor care ne urmărea cu șiretenie și ne-a dat pe mâna unor aprozi ca să ne facă rău. Dar Domnul Dumnezeul nostru până la urmă ne-a izbăvit cu bine din mâinile lor.

De aici am mers în Piața Lemnelor spre clădirea în care era cândva Orfelinatul Ortodox și la care fusese numit ca director în anul 1922 păr. Iosif. După numirea aceasta primise și el acolo o mică locuință în care s-a adăpostit cu fiul său Tit. În camera aceasta cu geam spre piață s-a petrecut cu el minunea din noaptea Anului Nou 1923, când a venit de Sus revelația Oastei Domnului și s-a născut ea.

În această cameră am zăcut și eu bolnav două săptămâni în toamna anului 1934, când m-a înfiat și pe mine definitiv aici părintele meu sufletesc. Și unde m-a unit și pe mine Dumnezeu cu el pentru totdeauna. De aici am trecut în str. Avram Iancu unde se așezase prima dată librăria și compactoria Oastea Domnului, la nr. 5. Acum era acolo o prăvălie de blănuri. La poartă mai este încă piatra din colț pe care am tremurat eu o noapte întreagă în ianuarie 1932 când am venit pentru prima dată aici la Sibiu, așteptând ora deschiderii librăriei și a întâlnirii cu acești supraoameni cum îi consideram eu față de mine pe atunci.

Am trecut apoi pe aceeași stradă la nr. 9 unde locuia în 1937 avocatul Stoichiță, care ne-a cedat pentru câteva luni, - la insistența părintelui Iosif - în una din cele mai grele perioade din istoria noastră, dreptul de a scoate foaia noastră Glasul Dreptății sub numele și autorizația lui. Îi vom pomeni totdeauna cu recunoștință și numele său alături de cel al altui om de omenie Octavian Metea din Făgăraș, care și el făcuse altă dată același mărinimos gest față de noi cu gazeta lui Ecoul - cu un an mai înainte - riscând și el pericolul suspendării gazetei sale. Cum a riscat apoi acest pericol și domnul Stoichiță, - ceea ce li s-a întâmplat din pricina noastră. Cel ce ne urmărea pe noi, i-a lovit necruțător și pe ei. Dumnezeule al Dreptății, la care ajunge ecoul oricărei fapte bune, răsplătește-le și lor în veșnicie binele pe care ni l-au făcut și nouă și Ție, acești oameni, în necazurile noastre și ale Tale.

De aici am trecut doar pe la poarta unde era atunci nr. 16 casa unui doctor anume Samson. În curtea casei acesteia fusese instalată și lucrase primii ei zece ani frumoși tipografia Oastea Domnului până ce a răpit-o prin cea mai nedreaptă sentință de furt și mișelie mitropolitul Bălan, cu ajutorul Justiției de atunci din Sibiu, coruptă de el.

Ce neuitate rămân în fața Istoriei și a lui Dumnezeu - crescând mereu în gravitate și adunându-și mereu osânda - păcatele strigătoare la cer și la iad, făcute împotriva lui Hristos și a celor ce sunt pentru El ca lumina ochilor Săi. Nu numai cât rău au făcut cu faptele lor acești mari sabotori ai lui Dumnezeu, ci și cât bine au împiedicat ei să se facă. Vor avea ei de plătit veșnic și veșnic, trecând din adânc în mai adânc. Și din iad în mai iad.

Am trecut apoi în Strada Turnului unde era nr. 33. Clădirea cu cele trei etaje, atunci proprietatea Oașea, un alt om de omenie care cunoscând pe părintele Iosif, i-a cedat toată partea de jos a clădirii, cu o chirie mult mai ieftină ca alții. Aici în prima parte era librăria Oastei, apoi sala de adunare, iar în spate era compactoria. Redacția nu avea o încăpere a ei, nici n-a avut propriu-zis, niciodată. Redacția era acolo unde era părintele - și noi cei unul-doi, care lucram împreună cu el, pe genunchi, pe pat, pe iarbă sau pe bănci.

În sala aceasta mare de adunare, și în compactorie aduceam noi de la tipografie cu o căroaie mare cu două roate care se încadrau bine pe linia tramvaiului și mergea ușor, - aduceam toate foile și cărțile care trebuiau împăturite, împachetate, adresate și expediate fraților și abonaților din țară și de peste hotare. Era o muncă frumoasă, dar grea - și în zilele de expediție se prelungea peste noapte până dimineața. Spre sfârșit nu mai rămânea aproape nimeni fiind cu toții obosiți și părăsind lucrul unul câte unul.

De câte ori am împins și eu, rămas numai singur, căroaia plină și grea ca de aur, cu foile și cărțile lui Isus Biruitorul, de la compactorie și până la gară, cale de 2-3 ceasuri dus și întors, ca foile să plece cu ambulanțele de dimineața. Eram obosit frânt și eu după atâta muncă... dar eu eram atunci la cei mai fericiți douăzeci de ani - și nu-mi păsa.

Aici în capătul din spate al clădirii erau scările cu cele 80 de trepte pe care trebuia să-l suim pe părintele bolnav cu cele șapte operații, până la etajul de sus unde era camera de 3 pe 3 metri destinată paznicului. Aici a fost silit să stea câteva luni părintele Iosif ieșit din sanatoriu din cauza lipsei de bani pentru spitalizare și din cauza celorlalte multe alte lipsuri prin care treceam atunci. Însă ce clipe cerești am petrecut cu el în lunile acelea de vară a anului 1935, ce amintiri neuitate am eu și din cămăruța asta... Și de câte ori l-am suit și l-am coborât eu pe brațele mele, pe aceste 80 de trepte de sus până jos - și apoi de jos până sus. De câte ori și-a odihnit capul obosit pe umărul meu. Parcă îi văd și acum firele de păr rare și moi căzând obosite pe fruntea asudată de slăbie. Fruntea lui albă și înaltă, ca un cer frumos dar obosit.

De aici am trecut apoi prin parcul Cetății, călcând pe aleile pe unde mergeam povestind împreună ori de la sanatoriu la tipografie, ori înapoi... Cădeau și acum peste noi parcă aceleași frunze galbene ca atunci, din aceeași platani înalți.

Iată și locul unde era atunci banca aceea pe care părintele mi-a spus odată că stătea el când a scris cântarea lui Mai lângă Domnul meu, mai lângă El. Iată și iarba prin care - spunea el - m-am tăvălit de bucurie când după căutări chinuitoare am găsit în sfârșit rima cea mai fericită: „singurel...”

Am trecut apoi pe strada care atunci se chema „Stânca Păcii” - ce nume profetic! Aici este casa care atunci era sanatoriul doctorului Wakemann, un medic neamț foarte priceput, care l-a tratat pe părintele nostru ca pe părintele său, ani de zile. Iată în camera care are această fereastră cu trei aripi, în partea dinspre stradă și curte, era patul părintelui.

Aici l-am întâlnit eu pentru prima dată, adus de Titus, - după ce mă chemase să vin definitiv aici, în toamna anului 1934. Parcă și acum văd patul alb, fruntea albă, mâinile albe și perna albă pe care mi-am aplecat obrazul meu înlăcrimat, lângă al lui, în cea mai sfântă și mai neuitată îmbrățișare din toată viața mea din lumea asta. Era totul atât de divin și de ireal, că parcă nici n-am trăit-o eu această clipă veșnică... Cred că numai îmbrățișarea Mântuitorului meu, când mă voi întâlni cu El - dacă voi fi vrednic - o voi simți mai dulce de cum am simțit-o atunci pe aceea a părintelui meu.

Ultima etapă a fost în Aleea Filozofilor nr. 18 la casa unde a suferit ultimele sale chinuri de pe lumea asta - și de unde a trecut în brațele Domnului, părintele nostru.

Iată sus, la fereastra asta dinspre curte și stradă, camera părintelui. Alături la cealaltă fereastră, era camera unde dormeam eu și fratele Marini. Înăuntru, în hol, era patul lui Titus. Iar coborând cele 18 scări interioare, ajungeam în camera mare a redacției. În spate era bucătăria unde muncea pentru noi sora Lița, iar jos la subsol era librăria unde lucrau frații Popovici și Fulea la administrație și împachetări. Iar dincolo era compactoria unde lucra Tompeș și Viorel ucenicul său... O, câte amintiri ne sunt legate și de acest loc, păcat că nu putem intra. Casa asta este stăpânită acum de 3 familii străine, una mai neprimitoare ca alta. Curtea asta largă atunci, în care era un mesteacăn înalt și alb - este acum plină de tot felul de cocioabe și magazii, de gunoaie și mizerie. Dar atunci ce largă și curată era.

Aici s-a ținut în 12 septembrie 1937 Consfătuirea pe țară a celor peste 500 de frați delegați ai Oastei Domnului, la care împreună cu părintele Iosif s-a stabilit pentru totdeauna, atitudinea Oastei Domnului față de biserică și Moțiunea adoptată în acest sens de către toți atunci... Aici în curtea asta a fost scos atunci sicriul lui din sala redacției - și i-a fost oficiată de către protopopul Cioran (tatăl lui Emil Cioran) scurta slujbă de înmormântare îngăduită de mitropolitul Bălan doar a patra zi după moarte - și numai după ce i se scosese ruptă de pe corpul mort, reverenda preoțească pe care i-o îmbrăcasem noi, - dar pe care i-a dezbrăcat-o mitropolitul, spunând cu cinism răzbunător că nu-i vrednic s-o poarte nici mort.

De aici a fost dus apoi pe brațe și însoțit de miile de frați în cel mai trist cortegiu de înmormântare care trecuse vreodată prin Sibiu, în ziua de 15 februarie 1938, până la cimitirul din afara orașului.

Iată-ne acum în acest cimitir la mormântul acesta viu și nemuritor, care predică și azi, după aproape cincizeci de ani, cu un glas ceresc, tuturor celor care trec pe acolo.

Aici în acest mormânt de pe care niciodată nu se uscă florile și lacrimile frățești, odihnește până la Învierea cea Mare trupul acoperit de dragoste și de nemuritor nimb al acelui sfânt al lui Dumnezeu prin care nenumărate sute de mii de suflete au aflat viața veșnică.

Recunoștința noastră va veni mereu aici într-un nesfârșit și sfânt pelerinaj, pentru a ne împlini un act de conștiință și pentru a primi de fiecare dată de aici un har unic.

Să fie acesta și să rămână un testament - și un har tot mai înalt și mai sfânt, din veac în veac și din generație în generație, pentru noi și pentru toți cei care vor mai veni după noi, până la Venirea lui Hristos, pentru noua și veșnica așezare a tuturor lucrurilor.

După Sibiu, a doua zi, am pornit spre Munții Apuseni, spre locurile unde au început șirul tuturor acestor lucrări minunate și de unde a răsărit omul minunat prin care Dumnezeu le-a lucrat toate acestea. După cum am mai spus cândva, cam la începutul primelor istorisiri despre Lucrarea Oastei Domnului, totdeauna când înțelepciunea lui Dumnezeu vrea să facă o lucrare, El pregătește mai întâi omul, adică unealta sfântă prin care va face lucrarea aceasta.

Când voința omului ales se unește deplin cu voia lui Dumnezeu și când lucrarea omului Său se întrepătrunde fericit cu Lucrarea Sa - atunci Dumnezeu realizează totul fericit. Nici o epocă din viața omenirii n-a fost mai fericită ca aceea în care unealta a slujit cel mai bine voia Stăpânului. Și alesul lui Dumnezeu a împlinit cel mai ascultător porunca Celui ce l-a chemat și trimis. Așa a fost cu Avraam, cu Moise, cu David și cu Ioan Botezătorul. Și cu Fiul, Trimisul Tatălui. Și cu toți trimișii Fiului, până astăzi, până la ultimul Său trimis, la poporul și Biserica noastră părintele Iosif Trifa, profetul prin care Duhul Sfânt a născut Oastea Domnului. Această Lucrare de salvare unică - dată vremurilor noastre și locurilor noastre...

Haideți să pornim deci spre începuturile lui!

Știam că s-a născut în 3 martie 1888 în satul Certege de lângă Câmpeni-Bistra, din părinții Dumitru și Ana născută Bota. Va trebui deci - să începem de acolo. Să aflăm întâi satul Certege, apoi casa în care s-a născut, cu locurile prin care și-a trăit anii copilăriei, cu cimitirul în care i-a fost înmormântată dulcea mamă, când el n-avea încă decât 7 ani... Biserica din sat - și tot ce mai putea afla despre toate aceste locuri, până ce le-a părăsit plecând spre crucea și jertfa lui profetică...

Am aflat de la Câmpeni drumul de câteva ceasuri de mers pe o vale în sus și tot în sus, până ce se deschide o poiană, unde pe o costișă dulce, înconjurată de jur-împrejur până departe cât vezi cu ochii numai de dealuri și dealuri, ducând spre munții de după care nu mai vezi nimic decât cerul înalt și frumos - cum parcă nu-i alt cer altundeva.

Din loc în loc pâlcuri de pomi, căpițe de fân, vaci și oi care pasc, păzite de femei, ori de copii și fete, cum trebuie să fi fost pe aceste locuri de la facerea lumii, pe aceste văi care spumegă de cețuri, pe măguri și arbori ale căror frunze de la un galben ruginiu și până la un roz aprins, umplu totul de frumusețe, de culoare și taină.

După un urcuș destul de lung și greu, iată satul Certege și iată casa părintească în care s-a născut copilul minunat și chinuit al lui Dumnezeu și al unei mame sfinte care l-a născut și l-a crescut pentru Hristos și Evanghelia Sa.

Cei care au rămas în casa asta după moartea tatălui, au vândut casa și au împărțit banii și s-au dus care încotro prin țară. Acum locuiesc acolo niște străini, care totuși sunt binevoitori cu cei care trec pe acolo și întreabă despre urmele profetului.

Ceva mai departe, iată bisericuța din sat unde a fost botezat pruncul iubit și unde a primit el un nume biblic și o chemare la fel ca și a celor doi, unul din Vechiul și altul din Noul Testament, cu același nume ca el.

Nu departe de bisericuța asta în care de multe ori trebuie să fi mers și el când era copil cu o cămășuță albă și cojocel frumos cântând în duminici și sărbători la strană cu ceilalți copii și învățătorul lor, frumoasele și neuitatele tropare și pricesne. Aici, stând afară cu fața spre intrarea în biserică în partea stângă, aproape de biserică, o cruce de piatră, una singură cu câte trei creste la fiecare dintre cele trei capete ale ei... E crucea pe care este, săpat cu o daltă subțire, cu urme înnegrite de vremuri și de mușchi uscat, un înscris semănând a necropolă, a cronică, a sanctuar:

ANUȚA TRIFA

BOTA

născută 1857

măritată 1874

răposată 10 noiembrie 1895...

O, crucea asta, de câte ori nu va fi mers orfanul Domnului și al mamei s-o îmbrățișeze plângând și să-i spună acele cuvinte care nu le mai poți spune decât unei singure ființe pe lumea asta. Aceea care după Dumnezeu are cel mai sfânt nume pe pământ - Mama...

Aici așteaptă Învierea și răsplata lui Dumnezeu una dintre mamele care au născut cei mai sfinți, mai chinuiți și mai străluciți slujitori ai lui Hristos și Luptători ai Lui pe pământul acesta... Ea va fi pomenită odată împreună cu mamele marilor sfinți și profeți ai lui Dumnezeu. Și va merita, fiindcă a avut de la Dumnezeu un har asemenea acelora.

Să ne plecăm și noi aici genunchii și capetele noastre recunoscătoare înaintea lui Dumnezeu, pentru odihna și răsplata ei veșnică, fiindcă și noi ne-am împărtășit atât de mult de lacrimile și suferințele investite de ea în creșterea și formarea fiului ei, părintele care ne-a născut pe noi din nou în Hristos.

De aici am coborât în Vidra de Sus, satul lui Avram Iancu, marele și nefericitul erou al luptelor pentru dreptatea noastră din 1848.

Am căutat fosta casă parohială unde s-a inițiat ca preot în 1911 părintele Iosif, proaspăt căsătorit atunci cu Iuliana născută Iancu, una din nepoatele de frate ale marelui erou. Mai trăiește și astăzi casa de atunci, iar în fața casei pe malul râului Arieș care trece pe acolo, se vede încă locul care acum este acoperit cu arini și răchite, dar atunci era viran. Acolo sub coviltirile de căruțe moțești și pe scaune lungi de scânduri de brad, s-a desfășurat nunta tinerilor miri Iosif și Iuliana. Ce cadru solemn pentru o nuntă neuitată era acela, ca în baladă:

Nunii munții mari

codri lăutari

soarele și luna

le-au ținut cununa,

brazi și păltinași

rude și nuntași...

Sau ca în frumoasa și cereasca noastră cântare, ca la nunta cosmică:

Ce cununie strălucită

a fost a noastră Mire Drag

pe nici o casă însorită

n-a fost nălțat mai dulce steag.

Pe nici o frunte luminată

n-a fost un mai divin sărut

și nimănui n-ai dat vreodată

ce dar mai scump Ți s-a părut.

Ce mâini mi-au așezat cununa

ce martori am văzut cântând,

priveau și soarele și luna

ce nu văzuseră nicicând.

Roiau în jurul nostru stele

și îngerii mi-erau nuntași,

stăteau în jurul mesei mele

cei mai frumoși înaintași.

Ce cor ceresc și ce cântare

în șapte ceruri răsunând

cântau când sfânta-Ți sărutare

mi-ai dat-o binecuvântând.

Și când cereștile inele

mi le-ai schimbat cu Mâna Ta

o, nunta veșniciei mele

în veci să nu te pot uita!

Am cercetat frați și surori, azi cei mai bătrâni ai satului, dar pe atunci și ei copii, contemporani cu acele sfinte evenimente. Cu ce lacrimi povesteau ei și acum despre duioasele lor amintiri, despre cuvântul plin de har, despre chipul plin de bunătate și despre viața plină de sfințenie pe care le-a avut printre ei în cei 10 ani neuitați pe care i-a trăit cu atâta putere în mijlocul lor acest mare profet al lui Hristos. Urmele pașilor săi adânci și luminoși se mai văd puternic și azi pe acolo. O atmosferă de solemnitate și sfințenie înfășoară și acum toate amintirile despre el. Parcă simți peste tot prezența unei puteri divine, a unui duh sărbătoresc, - ca după Vinerea Mare, ca după o Săptămână a Patimilor.

Ne-am apropiat cutremurați cu evlavie de bisericuța din deal unde a ars și s-a topit luminând el, una dintre cele mai strălucite torțe ale Evangheliei lui Hristos. Pe ușa bisericii, printre numele altor preoți care au slujit aici, numele părintelui Iosif a rămas cel mai strălucit. O, dacă ar mai fi avut seamăn. Sau dacă ar mai avea măcar în viitor.

Lângă biserică, dacă stai cu fața spre intrarea bisericii, în dreapta, o cruce înaltă, cu trei umbre de cruci micuțe, culcate la picioarele ei pe lespedea de pe mormântul ei... Și o tablă în josul crucii arată că aici este înmormântată Iuliana Trifa născută Iancu și răposată în 1919, cu cei trei copii micuți ai ei. Cele trei umbre de crucițe culcate pe veci pe placa mormântului mamei, ca peste sânul sfânt al măicuței lor scumpe, sunt însemnarea mai rămasă după moartea celor trei copilași, morți fiecare în primul an de viață, despre care părintele lor într-un fel - și al nostru în alt fel, - scria atât de zguduitor în cartea Mai lângă Domnul meu, mai lângă El, că au murit pe brațele lui, spunându-i: tăticule dragă...

Ne-am aplecat cu adâncă și înlăcrimată rugăciune aici lângă gărduțul de fier și lângă crucea aceasta, lângă care se vor fi prelins atâtea lacrimi din inima celui care și-a înmormântat aici jumătatea cea mai sfâșietoare a ființei sale pământești. Și poate și mai mult.

Mai jos, cam la mijlocul cimitirului din jurul bisericii, o mare cruce de piatră albă, cea mai mare dintre toate dar cu nici un nume scris pe ea. Cineva ne spune că aici zace înmormântat tatăl eroului Avram Iancu. Poate. Să zicem și noi cu evlavie: Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească pe toți.

După ce am trecut pe la casa unde s-a născut și a copilărit eroul Avram Iancu, și am mai cutreierat încă odată cu privirile și cu sufletul aceste locuri peste care plutește una dintre cele mai grele și mai strălucite pagini ale istoriei noastre, - ne-am luat rămas bun cu ochii plini de lacrimi și cu inima plină de cutremur de la toate sufletele mari și de la toate vremile lor mari a căror lumină plutește încă atât de puternic și de caldă din cerul acesta și până în acest pământ. Ce pline sunt toate aici de toate aceste prezențe eroice și sfinte.

Am crezut că le lăsăm toate acestea acolo, între acești munți de la Albac, la Vidra și Certege, peste aceste văi și creste pline de lumină, de raze, de culori, de cruci, de tăcere și de lacrimi, - dar nu le-am putut. Ele au venit cu noi pentru că erau în noi, le moștenim ca pe o parte adânc înnăscută în ființa noastră, ca sângele, ca lacrima, ca dragostea și sudoarea noastră, care nu se pot nici schimba, nici pierde, nici uita până la moarte.

Și așa ne-am dus de-a lungul tuturor suișurilor și coborâșurilor prin acești munți și peste aceste văi, plini de singurătate, de poezie, de tragedii, de dragoste - de Istorie și de Dumnezeu. De-a lungul acestor păduri zugrăvite în mii de culori și nuanțe de soarele și de măiestria toamnei acesteia divine, - am făcut popasuri, însemnări, imagini.

Am recitat aici gânduri nemuritoare, am cântat, ne-am rugat, am plâns și am trăit momente cerești, cu ochii scăldați în culori, cu fața scăldată în lacrimi, cu sufletul scăldat în amintiri și în adorații... Nimic n-a murit din tot ce a fost pe aici. Nici unul dintre cei care au strălucit și au iubit trecând peste aceste plaiuri veșnice, n-au murit... Ei numai s-au dus, ca după o cotitură de drum la o poiană de munte la care noi încă n-am ajuns dar vom ajunge și noi în curând...

Ce fericiți îi vom afla la Izvorul de sub Plai, așteptându-ne cu masa întinsă, privind la calea noastră și rugându-se să ajungem cu bine și noi la ei...

Am avut apoi de lucru luni de zile până ce am putut pune cap la cap fiecare idee, fiecare imagine, fiecare pas, - spre a întregi un drum, drumul profetului, prin istorie, prin întâmplări și prin adevăruri, spre a putea da și păstra urmașilor noștri, aceste comori nepieritoare.

O, cu câtă ardoare și râvnă am pornit și am bătătorit pas cu pas și clipă de clipă fiecare loc, fiecare moment și fiecare înțeles al drumului acestuia, de la început și până la sfârșit. Regretăm însă din toată inima că mijloacele noastre și condițiile pe care le-am avut nu ne-au îngăduit să putem realiza în faptă ceea ce am avut de frumos în gândul și în intenția noastră.

Dar chiar și așa, credem că va rămâne un document de mare preț în fața celor ce vor dori să știe ceva despre aceste comori care dispar. Și a căror martori n-au murit, - dar s-au dus.

O Doamne și Dumnezeul nostru, care numeri pașii noștri și strângi lacrimile noastre,

Te rugăm binecuvântează pașii profetului Tău trimes în țara noastră și în Biserica noastră și în vremile noastre de mari răscruci ale istoriei noastre. Te rugăm fă Doamne ca strălucita Lucrare pe care ai făcut-o Tu prin el să devină un mijloc de trezire, de reorientare și de mântuire pentru tot neamul nostru și pentru toate neamurile lumii. Pentru toată Biserica noastră și pentru toate bisericile pământului.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!