Cap. 14 - Un an adânc roditor

„Încredinţează-ţi soarta în Mâna Domnului,

încrede-te în El - şi El va lucra

El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina

- şi dreptul tău ca soarele la amiază”.(Ps. 37, 5-6)

Toamna anului 1984 a fost tot aşa de plină de binecuvântări duhovniceşti pentru noi, ca şi primăvara şi vara lui.

Nunţile frăţeşti au continuat din plin cu mulţimi frăţeşti între două şi patru mii de fraţi şi surori de aproape şi de departe. Fiecare dintre aceste nunţi a avut ceva specific al ei. Alte adevăruri frumoase s-au mărturisit. Alte suflete chemate au pus legământ. Alte fapte neuitate au îmbogăţit sufletele şi experienţele noastre cu Dumnezeu. E adevărat şi că la unele din ele au avut loc înainte - la altele după - multe şi diferite necazuri, ameninţări, interogatorii, amenzi, retrogradări de serviciu şi altele, din pricina unor autorităţi locale. Dar prin toate acestea atât fiii cât şi părinţii lor, ori fraţii care au fost cercetaţi, au trecut cu biruinţă prin toate. Insultele au fost suportate cu răbdare, amenzile plătite, pagubele acoperite şi Numele Domnului a fost slăvit prin toate. Întristările au trecut, dar bucuriile au rămas.

Nimeni nu s-a zădărnicit din ce era al Domnului şi nimeni n-a renunţat la împlinirea unui lucru bun.

Sub diferite forme, cu diferite ocazii oarecum legale ca parastase, aniversări, botezuri, - au avut loc dese întâlniri foarte necesare de consfătuire cu fraţii lucrători pe diferite regiuni şi judeţe, aici fiind felurite probleme privind bunul mers al Lucrării Domnului. Am avut fericite stări de vorbă din Cuvântul Sfânt. Am avut din comunicările unora, experienţele de lucru ale altora, inspiraţiile şi îndemnurile Duhului Sfânt, venite pentru îmbunătăţirea muncii sfinte, prin toţi cei ce luau parte cu tot sufletul la aceste întâlniri frăţeşti de înviorare şi ne-am îmbogăţit cu toţii de fiecare dată, căci fiecare aducea ce avea mai bun şi împărtăşea tuturor, îmbogăţindu-ne sufletele cu toţii în acelaşi timp.

O, cât har şi câte binecuvântări dă Domnul totdeauna acolo unde fraţii se adună în Numele Lui, cu gândul Lui şi spre slava Sa!

Ce mare har avem noi de la Domnul prin părtăşia cu fraţii noştri, lucrătorii Domnului! Luat în parte, fiecare dintre noi putem greşi într-o privinţă ori în alta, fie dintr-un motiv fie din altul, - dar toţi împreună, în acelaşi timp nu putem greşi. Oricât de credincios i s-ar părea oricăruia dintre noi că este, totuşi el oricând este în primejdie să cadă în vreo greşeală ori de un fel ori de altul, dacă se îngâmfă s-o ia înainte şi să nu ţină seama de fraţi, sau să nu întrebe de părerea lor. Noi avem experienţe foarte dureroase de acest fel cu unii dintre cei mai buni fraţi ai noştri... Dar când toţi împreună iau o hotărâre - şi fiecare se supune hotărârii luate de către toţi, atunci această ispită nu mai poate lovi pe nimeni...

Unul dintre bunii noştri fraţi a început la un moment dat să propovăduiască chiar despre o zi fixată anume când va fi Venirea Domnului. Cu un aer profund profetic şi cu un glas plin de îngâmfată siguranţă, el susţinea morţiş şi fără nici o umbră de jenă că data Venirii Domnului va fi anul cutare, luna cutare, ziua cutare şi chiar ora cutare.

- Ce vă mai munciţi? Ce mai mergeţi la serviciu? Ce vă mai cultivaţi ogorul, ce vă mai cumpăraţi vacă? Vine Domnul, este chiar la uşi - zicea el multora. Dimpotrivă: vindeţi vaca, lăsaţi serviciul, nu vă mai preocupaţi de nimic lumesc. Pregătiţi-vă cu post, cu rugăciune, cu înfrânare şi pocăinţă. Fiţi gata căci El va veni negreşit atunci...

Şi să nu vă miraţi că s-au găsit oameni care l-au crezut şi l-au urmat, făcând ori una ori alta din cele sfătuite de el.

Fratele fusese altfel înainte. Un om de o foarte mare evlavie şi credinţă, deşi mai avusese şi în trecut unele abateri. Faptul acesta a stârnit nu numai o mare întristare printre toţi lucrătorii Domnului care s-au grăbit să-l înfrunte şi să-l mustre cu Cuvântul Sfânt care spune clar „despre ziua aceea şi ceasul acela nu ştie nimeni”... şi că nu-i treaba noastră să fixăm astfel de date şi soroace. Dar lucrul acesta i-a mai aţâţat şi pe unii mai mari dintre autorităţi, care au început să judece şi să osândească toată Lucrarea Domnului din pricina asta. A fost bine că totuşi nu l-au crezut şi nu l-au urmat decât unul-doi fraţi. Măsura luată de către ceilalţi fraţi hotărâţi împotriva acestei prorocii l-a izolat pe acest frate şi a acoperit glasul lui.

- Totuşi frate, - l-am întrebat cu prima ocazie când l-am întâlnit, - cum ţi-ai permis să faci astfel de profeţii împotriva Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu care opreşte clar şi categoric astfel de lucruri?

- Am avut un vis frate - mi-a zis el - în care mi s-a spus clar acest lucru, cu un glas care l-am crezut sfânt.

- Şi nu te-ai gândit că glasul acela care spunea un lucru contrar Voii lui Dumnezeu, este un glas mincinos şi satanic?

- Nu. Fiindcă mai înainte de acest vis am mai avut două visuri care mă înştiinţaseră despre nişte întâmplări mai intime ale mele strict personale şi care se realizaseră.

- Bine, dar una este importanţa unui vis mărunt cu privire la un lucru personal care poate să aibă vreo însemnătate ori poate să nu aibă chiar nici una. Şi alta este importanţa unui vis care priveşte un adevăr atât de mare cum este cel despre Venirea Domnului. Şi în care se vorbeşte tocmai împotriva Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu. Nu ţi-ai putut da seama că tocmai aici lucrase puterea şi viclenia diavolului? Pe baza celor două visuri neînsemnate care ţi se împliniseră, Satana a venit cu ispita unui vis care era cu totul şi cu totul de cea mai mare însemnătate. Şi te-a făcut să-l crezi pe el şi visul lui, trecând peste Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu care oprea tocmai ceea ce prorocea el. Ai lepădat adevărul lui Dumnezeu - şi ai crezut minciuna diavolului.

Bineînţeles că data prezisă de el a trecut demult fără să se întâmple nimic şi profeţia naivului nostru frate s-a dovedit mincinoasă, după cum în decursul veacurilor s-au mai dovedit tot atât de mincinoase şi alte profeţii de felul acesta - puse la cale tot de acelaşi diavol mincinos şi prefăcut în înger de lumină.

Dar bietul nostru frate tot nu era încredinţat nici acum pe deplin că n-a fost întru totul neadevărat visul lui.

- Poate că n-am reţinut eu tocmai clară data care mi s-a spus - zicea el şi mai târziu. Vom vedea!

Iată un semn şi o dovadă cât de adânc îl poate afecta pe un suflet de om o ispită a lui Satana, când ea vine folosindu-se în chip viclean de unele minuni şi unele profeţii fără importanţă biblică. De aceea Mântuitorul nostru Sfânt a ţinut să ne lege inima şi credinţă noastră nu de minuni ci de adevăr. Şi a osândit totdeauna umblarea numai după minuni - şi nu după adevăr. Mulţi dintre cei care au alergat după semne şi minuni şi le-au întreţinut doar pe acestea, vor fi osândiţi în Ziua Judecăţii după cum este scris: „Doamne, Doamne, n-am prorocit noi în Numele Tău şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? - Dar Eu le voi spune curat: niciodată nu v-am cunoscut. Depărtaţi-vă de la Mine voi toţi care lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 22-23).

Dar şi cu alţii s-au mai petrecut astfel de nenorociri că au luat-o razna cu anumite păreri pe care ei le numeau revelaţii, descoperiri nemaipomenite, vorbiri directe cu Dumnezeu, comunicări divine făcute lor personal - şi numai lor... Ce înşelăciune satanică este aceasta! Şi la câte nenorociri i-a adus această şoaptă vicleană pe mulţi ambiţioşi, îngâmfaţi şi încrezuţi, care pun la îndoială şi ispitesc voia şi Planul cel sfânt al lui Dumnezeu. Iar cei care nu primesc şi nu au primit o îndrumare ori mustrare de la fraţi pentru aceste lucruri, au fost şi vor fi pierduţi pentru totdeauna, fiindcă îngâmfarea în care i-a prăbuşit Satana ca ei să se creadă nişte apostoli nespus de aleşi, nu i-a mai lăsat să primească nici o corectare şi astfel s-au prăbuşit pe veci.

Iată deci cât de mare este datoria şi trebuinţa noastră de a ne consfătui totdeauna cu fraţii noştri şi de a ne împărtăşi unii altora părerile şi experienţele noastre. Dar mai ales de a ne supune fraţilor noştri când este vorba de păreri la care noi avem altfel de descoperiri decât mulţimea lor. Totdeauna diferitele noastre încredinţări, sau îndemnuri, sau descoperiri personale, când ele nu fac în chip neîndoios parte din învăţătura şi credinţa noastră limpede şi unanimă... când vreun duh sau vreo fiinţă ne inspiră nouă vreo învăţătură, un îndemn ori o încredinţare mai altfel decum sunt ale fraţilor noştri, să le cerem şi să le primim părerea lor în privinţa asta. O, câte nenorociri şi dezbinări s-ar fi evitat dacă totdeauna s-ar fi făcut aşa.

Ce frumos a lucrat în privinţa asta sf. ap. Pavel care spune: „După patrusprezece ani m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba, luând cu mine şi pe Tit, m-am suit în urma unei descoperiri şi le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc eu între neamuri, îndeosebi celor mai cu vază dintre apostoli, ca nu cumva să alerg - sau să fi alergat în zadar” (Gal. 2, 1-2).

Deşi el spune că Evanghelia propovăduită de el nu este de obârşie omenească fiindcă nu o primeşte de la nici un om, ci direct de la Hristos, totuşi el nu se îngâmfă, nici nu se pretinde singurul deţinător al Revelaţiei, ci se duce şi se supune şi întreabă şi primeşte părerea celor care erau apostoli înainte de el. Ferice de oricine lucrează aşa. Duhul Domnului şi părtăşia celorlalţi fraţi îl încredinţează şi-l mângâie totdeauna pe deplin pe un astfel de lucrător şi apostol al Domnului, fiindcă Domnul Însuşi a spus:

Eu voi fi totdeauna unde sunt doi-trei (adică mai mulţi) adunaţi în Numele Meu.

Şi de-asemenea Duhul Sfânt totdeauna S-a pogorât cu lumina şi căldura Sa acolo unde erau mai mulţi adunaţi în Numele Domnului, nu unde este numai unul singur şi izolat de fraţi.

Ce adevăr mare şi însemnat este acesta. El trebuie să rămână totdeauna luminos şi ascultat pentru toţi lucrătorii Domnului.

Fraţii mei, vă rog în Numele Domnului, nu luaţi niciodată hotărâri de unul singur fără a mai întreba şi pe alţi fraţi. Nu vă însuşiţi niciodată încredinţări grabnice pe care apoi să le susţineţi puternic şi exclusiv, orice duh sau orice fiinţă vi le-ar inspira. Ci oricât de bune vi s-ar părea vouă că sunt, duceţi-vă cu ele la fraţi. Puneţi-le înaintea lor. Staţi cu rugăciune şi cu răbdare de vorbă cu ei asupra lor. Şi Duhul Domnului vă va încredinţa împreună dacă sunt adevărate şi bune, ori nu.

Iar dacă toţi fraţii vor fi de o părere, iar tu de alta, nu te încăpăţâna ca să nu-i asculţi, oricine ai fi tu, pretinzând că tu singur ai dreptate şi toţi ceilalţi nu. Căci dacă adevărul este de partea lor, cedează şi tu - şi Dumnezeu te va binecuvânta. Caută dragostea tuturor şi nu dreptatea ta singur. Căci şi Hristos ne-a mântuit pe noi prin dragoste şi nu prin dreptate.

În timpul acesta a apărut undeva printre fraţi o carte care la prima vedere, după înfăţişare, m-a bucurat. După titlu m-a şocat puţin, dar îndată ce i-am privit conţinutul m-a îndurerat şi m-a indispus grav. Era o carte care purta titlul Noul Testament pe înţelesul tuturor. Şi se pretindea cea mai perfectă traducere a Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu. Am început să-l citesc, şi de la primele cuvinte m-a izbit felul total necuviincios cu care se scria şi se vorbea despre Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu şi despre al evangheliştilor Lui. Cu câtă lipsă de cel mai elementar respect de evlavie, de teamă şi de dragoste de Dumnezeu se vorbea despre El în cartea aceasta, atât în forma cât şi în conţinutul ei, pe nedrept numită astfel. Te îngrozeşti cu câtă îndrăzneală îşi permit astfel de oameni, ca cei care au scris-o şi au tipărit-o, să schimbe şi să denatureze Înfricoşatul Cuvânt Dumnezeiesc. N-am putut să citesc nici două Evanghelii complet. Convingerea care mi s-a întărit de nezdruncinat este că toată această lucrare este înadins făcută ca să strice Cuvântul lui Dumnezeu, să-L amestece, să-L falsifice, să-L încurce în aşa fel încât să se prăbuşească orice încredere în El, orice înţelegere curată a Lui şi să se prăbuşească astfel toată credinţa în unitatea şi temeinicia Lui pe totdeauna.

Noi avem traducerea cunoscută a Bibliei şi a Noului Testament, cea curată, sănătoasă şi încetăţenită între fraţi. De aceasta ducem atât de mare lipsă şi o dorim peste tot. Cu aceasta suntem obişnuiţi de zeci de ani de zile toţi cei ce iubim şi propovăduim Cuvântul lui Dumnezeu în limba noastră. De ce nu ni s-a adus şi de ce nu ni se dă această Biblie, acest Nou Testament? De ce ni se dă alta? Cine a încuviinţat tipărirea acestei cărţi? Cine are nevoie de ea?

Părerea mea este că un vrăjmaş a făcut asta, un vrăjmaş al adevărului şi al armoniei creştine. Fiindcă în urma răspândirii acestei cărţi printre creştini se vor ivi alte răstălmăciri şi interpretări tendenţioase şi dezbinătoare printre noi. Şi vor ieşi alte certuri, alte dezbinări, alte rupturi şi duşmănii printre fraţi. Lucru pe care numai diavolul îl face, căci singurul câştig din toate acestea este numai al lui, căci de la Satan a pornit ideea asta şi de la nişte oameni ai lui care conştienţi sau inconştienţi au făcut această lucrare, pornită chiar de la ideea de a o face.

Noi fraţii din Oastea Domnului am hotărât toţi într-un gând să respingem această carte primejdioasă. Şi îl sfătuim pe orice creştin care iubeşte curăţia şi adevărul Cuvântului lui Dumnezeu să respingă şi să condamne această vicleană metodă de subminare şi de otrăvire a Sfintei Scripturi. Orice om de bună credinţă care va cerceta cu grijă şi atenţie această lucrare se va convinge de adevărul cel de mai sus.

Astfel se apropia Sărbătoarea Naşterii Domnului. Împlineam şi eu în acest 25 decembrie 1984 vârsta biblică pe care o spune psalmul 90 versetul 10: „anii vieţii noastre se ridică la 70 de ani...”

Încep să mă gândesc mai stăruitor la acest adevăr... Ce iute trec într-adevăr anii vieţii noastre. Când îi avem înainte, ni se pare că vin atât de încet, că nu mai sosesc odată anii cei mulţi şi doriţi şi aşteptaţi. Că nu mai trec odată anii cei prea grei şi chinuitori... Iar după ce s-au dus, după ce îi avem în urmă, ni se pare că au fost un vis. Ni se pare că nici n-au fost... Iată acum la 70 de ani parcă nici nu ştiu cum au trecut aceşti 40 de ani ai mei din urmă. Iau condeiul şi scriu:

Ce mult îmi pare

Ce mult îmi pare c-am trăit... câţi ani se adunară

de ani tot sui şi sui şi sui - cu-această grea povară,

- părintele meu sfânt e mult mai tânăr ca şi mine

şi l-a răpit un car ceresc - şi carul nu mai vine.

Toţi fraţii mei mai mari s-au dus pe rând în veşnicie

întreagă munca mi-au lăsat, şi-ntreg calvarul mie

ogorul lor lucrat frumos şi-a împlinit belşugul

al meu e tot ne-nsămânţat, nici n-am sfârşit cu plugul.

Ce greu îmi pare-acum că-mi trec uscaţi şi aspri anii

de când tot stau şi-asud şi plâng şi gem în Gheţimanii,

- dorm tot mai mulţi în jurul meu şi mişună de iude

iar Cerul e-nnorat şi-nchis de nu mă mai aude...

Iubirea mea s-a strâns de frig, şi-a adormit departe

prin suflet şi prin trup îmi trec fiori de chin şi moarte,

şi mii de duhuri rele vin luptând să mă zdrobească

iar dragul înger nu-l mai văd venind să mă-ntărească.

Sudori de sânge-mi cad în praf - şi cupa e amară

ce singur sunt - şi câţi vrăjmaşi puternici mă-nconjoară,

o, vino înger preaiubit întârziat departe

dă-mi braţul tău ca fericit să merg frumos spre moarte.

Dar aceste gânduri au fost doar o umbră rece, care a trecut peste una din clipele mele.

Mai am uneori şi astfel de clipe. Cine oare nu le-a avut odată sau altădată în viaţa lui?

Dar rugăciunea triumfă şi dragostea biruie.

Vino Vântule Ceresc

şi-mi adie dulce

crinii care-i pregătesc

Domnului, a-i duce

doi cu doi împreunaţi

să-mi unească harul

să-i primească sărutaţi

crucea şi altarul

Adu-mi Vântule Divin

dulcile ecouri

a nuntaşilor ce vin

către noi pe nouri,

ca şi noi care suim

către ei cât zarea

să grăbim să ne-ntâlnim

să unim cântarea.

Vino Vânt Ceresc şi-mi du

luntrea mântuirii

pân-la Ţărmul unde Tu

mi-ai pus loc iubirii,

şi-Acolo-nfăşoară-mi drag

Steag de cununie,

Nunta mea de după Prag

nimeni s-o mai ştie...

E duminică, 23 decembrie. Sărbătoarea cu două însemnări roşii în calendarul vieţii mele va fi abia peste două zile. Preocupat fiind de multe alte gânduri, nici nu mă puteam gândi ce surpriză mă aşteaptă încă de azi. La ceasul amiezii m-am pomenit umplându-mi-se căsuţa cu unele din cele mai scumpe suflete şi sunete. Mi s-a părut dintr-o dată că un cer şi un cor de îngeri au năvălit în jurul meu şi m-au luat cu ei. Două miresme una cu nume de măr şi alta de floare înviorau totul. Pe masa mea apăru un coş înalt plin cu 70 de garoafe roşii şi albe, apoi alte şi alte buchete, cu fel de fel de flori, - acum în plină iarnă, - cele mai rare şi mai scumpe dintre semnele dragostei fierbinţi şi curate. Roşii şi albe, ca flacăra şi ca zăpada. Roşii ca Jertfa şi albe ca sfinţenia tuturor celor ce sunt în Hristos, - după cum se spune şi despre El: Preaiubitul meu este rumen şi alb... El Însuşi se aseamănă în Cuvântul Său Sfânt cu o floare roşie şi cu una albă... Cu trandafirul din Saron şi cu crinul din văi... (Cânt. Cânt. 2, 1).

Ce dragi îmi sunt aceste flori, ce dragi îmi sunt culorile roşu şi alb, culorile Preaiubitului meu. Ce dragi îmi sunteţi voi suflete atât de roşii şi atât de albe, ca nişte garoafe ale lui Hristos. Roşul Sângelui Său v-a dat albul neprihănirii voastre.

Un ceas, în formă de harfă, cu o inscripţie aurită însemnând 70, numărul anilor care se împlineau pentru ziua vieţii mele atunci, o medalie tot în chip de harfă însoţea acest ceas, vrând să însemne gândul unei încununări pentru vegherea lângă leagănul cântărilor nemuritoare a atâtor nopţi până în ziua asta. A atâtor seri până în dimineaţa asta. A atâtor lacrimi până la cântarea asta.

Apoi „Harfa” cu cel din urmă număr al ei scris de un tânăr apostol Ioan într-un dulce Patmos cu miresme de meri Ionatani şi cu parfumul de flori de violete.

Ce cântări cereşti au răsunat apoi de aici şi până nu ştiu unde. Ce cuvinte înaripate au zburat, ce rugăciuni înălţătoare scăldate îmbelşugat de la început şi până la sfârşit în dragostea şi lacrimile acestei mari zile!...

Valurile s-au scurs, dar râul a rămas, aducând cu fiecare zi alte flori roşii şi albe, alte miresme şi alte lacrimi. Cât de adevărat este că ceea ce seamănă omul, aceea culege!

- Dar eu culeg în aceste zile nespus mai mult decât am semănat în cei 70 de ani! O, de-aş fi semănat eu măcar într-o mică măsură atâta frumuseţe şi iubire pe cât culeg acum!...

O, cât de darnic şi de Bun eşti Tu cu mine Doamne Dumnezeul meu. Ajută-mi Te rog să răscumpăr mai rodnic măcar în ceea ce-mi vei mai rândui ca dar de zile a bunătăţii Tale, peste această limită, care şi până aici a fost tot un dar nemeritat al acestei mile şi bunătăţi. Căci nu ştiu Doamne cum să-mi tălmăcesc pentru mine altfel, tălmăcirea vieţii cu atât de mulţi ani peste a tuturor celorlalţi tovarăşi ai mei de muncă şi de Jertfă în Lucrarea Ta... O, dacă ar fi fost aceasta o dovadă că Ţi-a plăcut munca mea - şi că doreşti să Ţi-o mai fac încă. O, dacă n-ar fi ca o milă faţă de lenevia mea căreia îi mai dai timp să mai lucreze pentru a nu veni la Tine cu mâinile goale şi cu lucrul Tău neterminat... Căci numai Tu ştii în care este adevărul - în cea dintâi sau în cea de a doua! Dar oricum, îndură-Te şi ajută-mi ca să-mi pot sfârşi cu bine lucrul care mi l-ai rânduit mie ca să Ţi-l fac.

De pe acest munte al celor 70 de ani, care îmi poate fi ultimul ce mi-a mai fost îngăduit să-l sui, privesc acum cu duioşie în urmă, peste văile şi dealurile parcurse până aici. Câte prăbuşiri - şi câte ridicări! Câte legăminte şi câte lepădări. Câte veniri şi câte plecări - am întâlnit şi am petrecut de atunci şi până azi! Câţi fraţi care mi s-au făcut vrăjmaşi. Şi câţi vrăjmaşi care mi s-au făcut fraţi! Câţi înălţaţi care s-au prăbuşit - şi câţi prăbuşiţi care s-au înălţat. Câţi dintre cei ce erau în frunte au ajuns în urmă - şi câţi dintre cei ce erau în urmă, - au ajuns în frunte. Dumnezeu înalţă şi tot El coboară, pe fiecare dintre cele două criterii ale Lui, - smerenia şi sinceritatea... Celor smeriţi le dă harul Său, iar celor îngâmfaţi li-l ia. Celor cu inima curată li se arată Dumnezeu, iar celor cu inima prefăcută li se ascunde. Câtă vreme ai părtăşie cu frăţietatea te bucuri de părtăşia şi inspiraţia Duhului Sfânt. Când nu mai ai părtăşie cu fraţii - nu mai ai nici cu El.

Sfânt înger

Sfânt înger al Recunoştinţei

înalţă-o cruce pân-la cer

cu numele şi jertfa celor

biruitori ce-n veci nu pier,

să fie-n veci la toţi urmaşii

îndemn înalt şi luminos

cum se trăieşte şi se moare

în slujba cauzei lui Hristos...

Dar du-te, îngerul Uitării

adu un munte de pământ

şi pune-n veci pe cei nevrednici

un nemaiînviat mormânt,

cei rupţi şi morţi duhovniceşte

să moară şi-n uitare-apoi

nici urme-n veci, nici amintire

să nu mai aibă printre noi...

...O, fii şi strănepoţi urmaţi-i

pe cei biruitori mereu,

eroic să vă pomenească

Istoria şi Dumnezeu,

dar scârbă să vă fie veşnic

de trădători şi de mişei

- mai bine morţi decât s-ajungeţi

vreunii dintre voi ca ei.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!