Cap. 15 - Un An Nou Fericit
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
Tinere păduri de brad
de stejari şi ulmi
creşteţi drepte din răsad
până sus pe culmi
faceţi munţii-nmiresmaţi
cântec şi răcoare
şi câmpiilor redaţi
rod şi sărbătoare.
Viţe dragi cu chip frumos
rod ceresc v-aplece
creşteţi drept pentru Hristos
într-un an, ca-n zece,
către zări mai largi nălţaţi
dulcea-vă cântare
steagul sfânt care-l purtaţi
ardă ca un soare.
Daţi-I roduri tot mai mari
slavă tot mai multă
îngeri mii privesc la voi
şi Hristos v-ascultă.
Mâine-n stări sărbătoreşti
pe Cerescul Munte
veţi sta-n coruri îngereşti
cu Hristos în frunte...
În nopţile Domnului, adunările noastre de Revelion au fost totdeauna încărcate cu binecuvântări. La adăpostul obiceiului de a se petrece peste tot în aceste nopţi, cu toată lumea în mişcare, - ne-am folosit şi noi din plin de timpul acesta deosebit, pentru a-l petrece în cel mai fericit şi mai binecuvântat fel...
Adunările noastre cu ocazia Revelionului au fost în acest an mai frumoase şi multe ca în toţi ceilalţi ani de multă vreme până acum. Slăvit să fie Domnul nostru care ne-a dat în timpul acesta o fericită pace şi o destul de liniştită muncă duhovnicească. În afară de unele mici şi rare neplăceri ale unora sau altora dintre fraţi cu micile autorităţi locale, - în general în ţară n-am avut necazuri mai mari. Acum nu mai au loc prigoniri ca în anii dinainte. Au fost totuşi amendaţi în câteva locuri câteva zeci de fraţi cu câteva zeci de mii de lei, - dar ce sunt acestea pe lângă ce fusese altă dată! Însă chiar şi acolo unde s-au produs acestea, s-a văzut clar că era un abuz şi o nedreptate - acte de răzbunare şi de ură. Chiar şi aşa fiind fraţii s-au supus în toate cazurile. Răbdători şi fără să facă nici o contestaţie au plătit ceea ce li s-a cerut.
În multe locuri revelioanele noastre frăţeşti ţin toată noaptea, fraţii şi surorile despărţindu-se numai în zorii zilei de Anul Nou. Cuvântările, poeziile şi cântările Domnului sunt în astfel de nopţi binecuvântate o petrecere şi o hrană frăţească. Împrejurarea deosebită pe care o oferă noaptea aceasta în care se unesc şi se despart doi ani unul cu altul, este trăită puternic de către toate sufletele, ca o noapte de bilanţ, de cercetare, de adânc cutremur sufletesc. Ce rugăciuni zguduitoare cuprinde ceasul trecerii din anul vechi în cel nou...
Ce mulţumiri pentru ajutorul din trecut, ce păreri de rău pentru păcatul şi lenevia din el.
Şi ce legăminte, promisiuni şi cereri pentru cel viitor... Câte legăminte noi şi zguduitoare pun cei ce nu le aveau - şi câte înnoiri fierbinţi pentru cei ce slăbiseră legământul lor de mai demult. Totdeauna după o astfel de baie sufletească ieşi dintr-un an obosit, adânc primenit duhovniceşte. Şi intri într-un an înviorat, întinerit ca şi cum ai fi trecut printr-o scăldătoare cerească.
Dar după noaptea de Revelion, ne aştepta pentru noi o zi, un început şi mai minunat de An Nou Fericit. Cred că această zi şi noapte care a urmat-o a fost un început pentru Mulţi Ani Fericiţi. Este vorba de prima Sărbătoare Literară a tineretului creator din Oastea Domnului.
Am mai spus câte ceva şi anul trecut despre începutul unor adunări mai intime şi mai aprofundate cu partea cea mai răsărită a tineretului nostru... Cu cei mai talentaţi, mai devotaţi, mai râvnitori dintre tinerii şi tinerele Domnului. Începusem cu cei care compuneau melodii, apoi am cuprins şi pe cei ce compuneau poezii... Pe măsură ce aceste adunări ale noastre s-au înmulţit şi s-au aprofundat pe teme de trăire şi de creaţie tot mai frumoasă pentru Hristos, rândurile noastre au început să crească, iar preocupările să cuprindă adevăruri tot mai noi şi mai frumoase... În acest fel, fără să ne dăm seama, se făcea la noi un început de o însemnătate şi de o valoare nebănuită. Planul cel minunat al Domnului prindea contururi ce nici nu le bănuisem înainte. Se năştea în curând, un fenomen poate unic, în universul credinţei contemporane: o mişcare de creaţie vie şi evanghelică a unui tineret duhovnicesc, înflăcărat de o dragoste fierbinte pentru Hristos. E fenomenul ce se petrece acum cu acest tineret creator al Oastei Domnului.
De fapt s-a făcut mai moderat şi mai local pe la Simeria şi Arad cam din 1982, cu organizarea unor seri de poezie şi cântări, din timp în timp, şi mai ales cu sărbătoarea strugurilor din toamnele de la Sâmbăteni. Organizarea acestor sărbători se putea face atunci cu destule riscuri, mai ales preocuparea cu tineretul era foarte urmărită din cauză că stăpânirea lumească suprima necruţător orice lucrare de a-i aduce pe tineri la Hristos, ori de a-L aduce pe Hristos la ei. Dar odată ce am acceptat riscul, nimic nu mai era imposibil. Am început deci să lărgim şi să adâncim preocupările noastre cu tinerii şi să stimulăm râvna creaţiei între ei.
Şi de la serile de poezii şi cântări, am trecut la lucruri tot mai adânci şi mai angajate pentru Hristos... Încrederea tot mai puternică şi mai clară că Oastea Domnului este aluatul ceresc prin care trebuie dospită evanghelic toată ţara şi Biserica noastră, ajunge să fie împărtăşită de tot mai largi cercuri frăţeşti. Bineînţeles că în fruntea coloanelor luptătoare ale fermenţilor acestui aluat sfânt, este şi trebuie să fie tineretul. Iar în fruntea tineretului trebuie să fie elementele cele mai alese din rândurile sale. Adică cei ce dovedesc talentul cel mai frumos şi râvna cea mai aprinsă pentru Dumnezeu. Pe lângă talentul cântării şi a compunerii de poezii din ce în ce mai inspirate şi mai frumoase care îl dovediseră şi până aci câţiva, - se impuneau şi talente de poeţi din ce în ce mai harnici - după cum am mai scris despre problema aceasta şi în alt capitol de mai înainte. De fapt preocuparea poetică nu era nouă în Oastea Domnului. Mai fuseseră multe astfel de încercări şi în trecut. Dar pe când cele de mai înainte fuseseră doar nişte dibuiri trecătoare, acum această preocupare se arăta vădit puternic promiţătoare la mulţi.
Am pornit deci să strâng noi caiete atât de la cei publicaţi în vol. 1 din Antologie - şi care făcuseră un vădit salt înainte, cât şi de la alţii noi răsăriţi anul acesta. Astfel că am pregătit pentru apariţie vol. 2 din această Antologie. Şi desigur că va veni în curând vol. 3. Apoi cine ştie câte încă sunt în pregătire fiindcă Izvorul este puternic şi terenul sănătos.
Am hotărât deci din timp o consfătuire mai largă cu tot acest tineret care lucrează şi care se mai adaugă mereu. Am chemat şi câţiva fraţi mai bătrâni din diferitele părţi ale ţării ca să constate şi ei cum se lucrează, să se bucure şi să contribuie şi ei cu păreri şi îndemnuri, necesare unui mai bun mers al lucrului sfânt. Noi şi în privinţa aceasta, ca şi în celelalte, mergeam mereu pe un teren tot mai virgin. Suntem tot mai în faza de pionierat, de începători. Noi în toate aceste minunate şi creatoare iniţiative vii, nu am avut înaintaşi. Trebuie ca în toate să desfundăm primele căi şi să desţelenim primele brazde, pe un teren plin de bălării şi spini, pe care încă n-a mai îndrăznit nimeni să-l desfunde până la noi. Tot ce am moştenit de veacuri era în privinţa evangheliei ori un formalism gol ori un păgânism plin. Şi una şi alta deveniseră „tradiţie” şi conservatorism leneş şi se încetăţeniseră atât de crâncen încât ajunseseră peste sufletul acestui nefericit popor ca o crustă de noroi uscat peste pielea de mistreţ, respingând orice săgeată de pătrundere prin ea, la sufletul oamenilor.
Ce luptă grea şi crâncenă a trebuit dusă numai pentru îndepărtarea alcoolismului ori a vorbelor murdare, a înjurăturilor şi obiceiurilor scârboase care pătrunseseră atât de adânc în toate practicile noastre religioase, sau ceremoniile de la botezuri, nunţi, aniversări şi chiar privegheri, parastase, înmormântări... Şi apoi a introduce în toate acestea un mod creştinesc, evanghelic, duhovnicesc... Ştim cu toţii că nu poţi îndepărta ceva rău până nu poţi pune în locul lui altceva nespus mai bun. Astfel acest nou nespus mai bun l-a introdus acum pe scară tot mai largă şi îl introduce Oastea Domnului pe oriunde pătrunde ea... Şi poporul acesta trezit ca dintr-o noapte de iad la lumina acestui nou răsărit ceresc, nu mai încetează să aducă laude lui Dumnezeu care le-a adus lumina aceasta. Se umpluse ţara de felurite cenacluri şi manifestări literare. Reviste, instituţii, întreprinderi chiar stimulau puternic şi subvenţionau gras tot felul de creaţii literare şi muzicale pentru preamărirea omului şi pentru lauda lumii şi a realizărilor ei. Atunci noi ne-am zis: de ce să nu facem şi noi aşa pentru preamărirea lui Dumnezeu şi slava realizărilor Lui pentru noi? Dar pe când lumea e mulţumită să faci fără să fii, Domnul ne cere nouă întâi SĂ FIM şi apoi SĂ FACEM. Întâi să devenim oameni noi în Hristos, realizându-ne în primul rând duhovniceşte la un nivel tot mai înalt, după Chipul şi pilda lui Hristos, iar apoi să încercăm din starea aceasta să creăm lucrări de durată şi de valoare spre slava Lui şi fericirea semenilor noştri.
Când Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru face o lucrare de adevărată înnoire în viaţa cuiva, El îl face pe acela destoinic pentru orice lucrare bună. Îl face priceput şi apt în orice domeniu în aşa fel că orice însărcinare ar primi ori şi-ar asuma, el va fi în stare sau va căuta s-o împlinească în cel mai frumos şi onorabil fel. De aceea fie că vorbim despre poezie, fie despre cuvânt, fie mai ales despre cântare, ori de altă ramură de creaţie, noi avem în vedere în primul rând omul. În primul rând saltul lui calitativ duhovnicesc. În primul rând să fim, apoi să facem. Întâi să fim nişte oameni noi, realizaţi în Hristos, apoi să ne ocupăm de a crea ceva demn şi frumos pentru El.
Cu aceste gânduri ne-am întâlnit deci la Sibiu în după-masa zilei de Anul Nou 1985, în casa primitoare a unui frate cu o familie binecuvântată. Cele două camere ale casei s-au umplut până la înghesuire cu mulţimea tinerilor creatori sosiţi cu o mare bucurie şi un mare dor aici. Adunarea noastră a început cu o rugăciune solemnă şi înlăcrimată, pentru prezenţa Domnului Isus şi pentru lumina călăuzitoare a Duhului Sfânt. După un cuvânt de meditaţie şi îndrumare asupra scopului şi rostului şi chemării activităţii noastre de creaţie în Lucrarea lui Dumnezeu, - trebuia să-i vină rândul contribuţiei fiecăruia cu ceva original, la această întrunire. Iată pe scurt cum a decurs totul, din seara de 1 Ianuarie până în dimineaţa zilei următoare:
- un psalm, o rugăciune fierbinte, o cântare
- un cuvânt introductiv
- Un an nou, un început nou, cu o binecuvântare nouă de la Domnul şi Dumnezeul nostru pentru El şi pentru Lucrarea Lui.
Binefacerile acestor strângeri vor fi mari. Roadele lor vor fi din ce în ce mai minunate, - veţi vedea!
Hristos e Mare, Evanghelia Lui este strălucită, ţara noastră este întinsă - şi cea mai mare nevoie a ţării noastre astăzi este nevoia de Hristos. Noi suntem mulţi. Şi tinerii noştri cu toţii, au fiecare câte un dar, ori mai multe. Aici suntem adunaţi numai suflete talentate. Fiecare are de la Dumnezeu unul sau mai mulţi talanţi. Unii şi-au descoperit darul pe care îl au de la Domnul - şi au început să lucreze frumos cu el înflăcărându-şi acest dar, precum sfântul Timotei la îndemnul marelui său îndrumător şi părinte sf. Pavel (2 Tim. 1,6).
Alţii încă nu şi l-au descoperit, ori n-au început încă să lucreze cu el. Pentru că lucrul e mult şi nevoie este urgentă, Dumnezeul nostru Cel Sfânt ne-a rânduit un prilej ca acesta pentru ca de aici să începem nu numai un an nou, ci mai ales o iniţiativă nouă, viguroasă, durabilă, ascendentă, nespus de necesară pentru Domnul nostru, pentru ţara noastră, pentru Biserica noastră cea vie şi luptătoare.
Au început multe talente să lucreze în diferite regiuni ale ţării şi Lucrării Oastei Domnului, dar specificul fiecărei regiuni care la început influenţează orice talent, creează uneori distanţe - şi produce câteodată deosebiri. Datoria noastră este să înlăturăm cât mai repede şi cât mai deplin aceste necazuri inerente ale începutului.
Ne întâlnim acum aici - şi ne vom mai întâlni cu ajutorul Domnului ori de câte ori vom putea, pentru a ne apropia, a ne cunoaşte mai bine unii cu alţii, pentru a ne suda sufleteşte tot mai deplin, până ce se va statornici între noi toţi o atât de adâncă atmosferă de colaborare şi întrepătrundere duhovnicească, încât să ne contopim cu toţii în specificul general al Lucrării Oastei Domnului, fiindcă numai atunci creaţiile noastre vor realiza unitatea deplină a sufletelor şi muncii noastre. Şi vom aduce folosul şi bucuria cea mai mare lui Dumnezeu şi Evangheliei Sale. Specificul Oastei trebuie să ne asimileze pe toţi în felul cel mai fericit, dându-ne fiecăruia - şi tuturor - acelaşi unic şi armonios fel de a fi şi de a crea.
Poezia şi cântarea sunt două arte - surori nemuritoare, eterne, divine. Dumnezeu le-a lăsat numai spre slava Lui şi fericirea creaturilor şi creaţiunii Sale. Pentru strălucirea a tot ce e frumos, nobil, curat şi ceresc. Poezia şi cântarea sunt adorare, rugăciune, laudă, înălţare, dragoste, fericire în cel mai ceresc fel. Toate acestea sunt numai din Dumnezeu şi numai pentru El. Oricine le adresează altcuiva, le profanează.
Prin veacuri Dumnezeu a ridicat în lume mai mari oameni ai Săi, care au cultivat profund aceste două arte frumoase: poezia şi cântarea. Biblia conţine nenumărate opere alese de cântare şi poezie. În Biblie, prima poezie-cântare scrisă pe larg este cea de la Exod 15 - Cântarea Izbăvirii. O cântare de laudă pentru Dumnezeul Izbăvirilor, după cum începe primul verset: Vom cânta Domnului care Şi-a arătat Slava...
Desigur că şi ceilalţi oameni ai lui Dumnezeu au cântat şi înainte de Moise. Dar cântarea scrisă a început cu el care a trăit în cel mai înalt grad, experienţele cu Dumnezeu. Ca o dovadă eternă că adevăratele cântări pot fi create numai prin aceste experienţe. Şi pot fi inspirate numai celor care au gustat cu adevărat izbăvirile lui Dumnezeu. Noi nu ştim şi melodia acestei minunate poezii alcătuită de Moise... probabil că tot el îi va fi alcătuit şi melodia, apoi va fi învăţat-o şi pe sora lui Maria ca s-o cânte, fiindcă ea probabil avea şi o voce frumoasă... Clipa cea mare a acelei nemaipomenite minuni a fost un puternic simbol pentru toţi să laude Numele Domnului Izbăvitor, într-un fel unic şi nemuritor.
Frumoasele cântări alcătuite de-a lungul veacurilor de către marii inspiraţi ai lui Dumnezeu, au mers apoi mereu crescând atât în frumuseţe cât şi în valoare, culminând cu Psalmii, cu Cântarea Cântărilor, cu ale celorlalţi profeţi poeţi, până la Cântările alese ale Noului Testament şi ale Apocalipsei.
Despre valoarea cea mare a Psalmilor şi a celorlalte cântări Biblice, s-au scris nenumărate comentarii şi elogii de-a lungul veacurilor, de când ele au umplut pământul şi cerul. Psalmii au fost cântaţi şi de Însuşi Mântuitorul nostru Isus Hristos - şi de ucenicii Săi (Marcu 14, 26). Cântarea lui Moise se cântă şi în cer (Apoc. 15, 3).
Lumea a fost creată numai pentru poezie şi cântare, căci acestea sunt fiicele dragostei creatoare. Dumnezeu va aduce timpul lor de aur care încă n-a venit dar va veni cu siguranţă. Noi să-l grăbim, lucrând pentru el şi pentru ele. Dar noi chiar şi acum gustăm ce minunată este lumea poeziei şi a cântării în care trăim noi cei ce le cultivăm pe aceste flori din grădina lui Dumnezeu în grădina inimii şi a lucrării noastre. Când trăim în ele, noi gustăm adevărata viaţă şi fericire cerească. Ne dăm seama că fără acestea viaţa n-ar putea fi trăită. Tot ce este dincolo de ele este deşertăciune şi goană după vânt. Viitorul va fi cel al Cântării şi al Poeziei. Toate făgăduinţele şi descoperirile despre viaţa viitoare vorbesc despre Iubire, despre Poezie şi despre Cântare. Noi trăim pentru ele chiar de acum. Noi poeţii şi cântăreţii lui Hristos avem chiar cea mai minunată misiune pe pământ: să creăm ceea ce lipseşte cel mai mult semenilor noştri. Şi facem ca fraţii şi surorile noastre, părinţii şi copiii noştri, toţi oamenii de pe pământ, să aibă în viaţa lor cât mai multă poezie şi cântare de dragoste cu care să-şi facă tot mai fericită viaţa, să-şi procure tot mai multe clipe, ceasuri, zile şi ani fericiţi. Proza mai provoacă şi dezbinări şi partide între oameni, dar poezia şi cântarea nu aduc decât armonie, unitate, înălţare, desfătare şi pace. Numai poezia şi cântarea dragostei face lumea fericită şi apropie inimă de inimă, popor de popor şi om de om.
Ce înţelept şi fericit a întocmit Duhul Sfânt ordinea celor trei cărţi de poeme ale Bibliei, aşezând întâi Proverbele şi Eclesiastul care se încheie cu strigătul amar: deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune, - şi numai apoi a pus Cântarea Cântărilor care înalţă, fericeşte, întinereşte şi bucură. Pentru ca omul să nu rămână cu gustul amar al zădărniciei vieţii, - ci cu elanul fericit al dragostei, al poeziei şi al cântării Dumnezeieşti, pentru care se merită trăită viaţa şi dăruită jertfa.
Poporul nostru este un popor al poeziei şi al cântării. Cred că şi aceasta l-a ajutat mult să supravieţuiască tuturor cutremurelor istoriei prin care a trecut. Lucrarea Oastei Domnului este şi mai mult, o familie a poeziei, o grădină a cântărilor, o patrie a dragostei şi lacrimilor. Cred că nimeni pe lumea asta nu mai are o poezie atât de frumoasă şi o cântare atât de dulce ca noi. Acestea ne fac fericiţi nu numai pe noi ci şi pe alţii. E un fenomen, un miracol recunoscut de către toţi cei ce au gustat acestea. Ceea ce s-a realizat şi se realizează cu noi în ceea ce priveşte poezia şi cântarea nouă, mereu nouă de laudă şi de dragoste pentru Dumnezeu, este un prilej de uimire pentru toţi cei ce nu mai găsesc nicăieri ceva asemănător.
Lacrimile şi dragostea au făcut poezia şi cântarea noastră să fie aşa. Lacrimile din iubire şi din suferinţă - şi iubirea din lacrimi şi jertfă. De aceea nu vă ruşinaţi de lacrimi - şi nu fugiţi de suferinţă. Iubiţi-le şi lăsaţi-le să vă ungă dragostea, cântecul, poezia, rugăciunea cu untdelemnul lor ceresc.
Acum să-i dăm frâu liber dragostei din poezia şi cântarea noastră. Fraţii noştri mai în vârstă au fost invitaţi aici tocmai pentru a trăi şi ei câteva ceasuri fericiţi printre noi - şi apoi să-şi exprime părerea despre felul cum creează şi începe să creeze tineretul nostru minunat. Noi vom ţine seama de tot ce ne vor spune şi din partea Domnului, căci numai atunci lucrul nostru va fi binecuvântat cu adevărat când vor consimţi la el din toată inima şi părinţii noştri duhovniceşti. Iar noi abia atunci vom fi fericiţi când vom asculta şi vom urma pe deplin şi bunele îndrumări ale înaintaşilor noştri.
Acum haideţi să ne urmăm ordinea noastră hotărâtă, începând de la cei din urmă de acolo din colţul cel mai îndepărtat, fiecare va trebui să recite o poezie, sau să ne cânte o cântare nouă, ori un eseu, ori o meditaţie, ori un scurt cuvânt, o idee, ceva original şi frumos, pregătit pentru prilejul acesta. Dar fiecare numai o singură producţie, ca să avem timp suficient pentru toţi... Rar, tare şi din toată inima...
Aşa s-a şi întâmplat. Nu ne ajunge aici timpul şi locul spre a înfăţişa ce minunate au fost toate producţiile recitate, cântate ori rostite, în picioare, solemn, corect, înălţător. De asemenea şi consideraţiile cu care s-a încheiat dimineaţa totul... Dar despre tot conţinutul minunat al acestei Sărbători Literare a tineretului creator din Oastea Domnului, o să se întocmească un album festiv, conţinând atât creaţia fiecăruia cât şi fotografia sa. Va fi un document de o foarte plăcută petrecere şi amintire sfântă. Şi la fel se va proceda de fiecare dată începând de acum - şi până când vom mai putea avea astfel de Sărbători Fericite.
S-a hotărât ca aceste întâlniri să continue cât mai des va fi cu putinţă, pe regiuni şi la date care să se comunice din timp, pentru ca viitoarele sărbători să fie şi mai frumoase, prin contribuţii cât mai noi, şi a câtor mai mulţi.
O, ce frumoasă şi cutremurătoare a fost rugăciunea de mulţumire de după această noapte atât de îmbelşugată, a Noului An, care începea atât de promiţător. Să binecuvânteze Domnul totul cu cel mai fericit har. Amin.
Îndată după Anul Nou a început un ger deosebit de puternic. O zăpadă mare s-a aşezat peste tot şi nu s-a mai luat două luni de zile.
Pentru 19 ianuarie aveam hotărâtă în jurul Haţegului o adunare de consfătuire cu fraţii lucrători. Adunarea fusese hotărâtă încă înainte de Anul Nou, când timpul era moale şi plăcut. Acuma trebuia totuşi să plec orice timp ar fi fost, pentru ca fraţii să nu aştepte în zadar şi să se întristeze gândind altceva despre lipsa aceasta. Am plecat deci de acasă la un drum greu şi singur, pe jos, prin zăpada mare, pe un vânt puternic şi pe un frig de peste -35̊. Vântul bătea puternic din faţă, înaintam din ce în ce mai greu prin zăpada mare şi pe jos, căci nici un alt mijloc de a merge nu era. Pe tot drumul nu mai era nimeni altcineva decât eu bolnav şi slăbit. Răsuflarea mi se oprea de ger, hainele îmi îngheţaseră şi în jurul feţei mi se aduna promoroacă şi pe tot capul la fel. Nici nu mai puteam clipi cu ochii, pleoapele mi se lipiseră una de alta. Un frig ucigaş îmi moleşise toate mădularele, de abia putând să mi le mai mişc. Aşa am ajuns cu foarte mare greutate la Beiuş, la casa familiei cunoscute, unde cu greu m-am dezgheţat.
Dar îndată ce am putut am plecat iarăşi la alt drum pe jos la un frate iubit, greu bolnav, apoi pe la o instituţie unde trebuia mers, iar apoi la gară pentru călătoria cu trenul. Călătoria aceasta cu trenul a trebuit s-o fac într-un fel tot aşa de greu. Un singur tren la 24 de ore era înghesuit peste măsură de tot felul de oameni grăbiţi şi încărcaţi şi friguroşi. Fără căldură, cu toate uşile deschise, călcat în picioare, am călătorit până seara, până noaptea, până a doua zi.
Ajuns la primul popas, m-am prăbuşit. Boala mea care îmi fusese ameliorată în ultimele luni, a reizbucnit dintr-o dată în modul cel mai violent. Piciorul stâng bolnav de opt ani, acum mi se paralizase de tot. Amorţit, înnegrit, rece, mă durea atât de îngrozitor că nu mai puteam închide ochii zi şi noapte. Îl ţineam permanent sus, tremuram de dureri şi mi se oprea răsuflarea cu gemete în gât. Capul îmi vâjâia şi nervii îmi erau gata să plesnească. Mâinile îmi tremurau că nici nu-mi puteam duce bucăţica la gură. Tot trupul îmi era ţeapăn, iar prostata mă obliga mereu să mă chinui şi mai dureros. Nici nu ştiam ce să mai fac de dureri. Cei de lângă mine nu ştiau nici ei ce să mai facă, şi unde să mă mai interneze.
Ne-am hotărât să merg la Cluj unde cunoşteam pe un medic bun, directorul unui spital, care mă mai ajutase şi altă dată. Cu greu am aflat o maşină de salvare care să mă ducă până la tren. Pe braţe m-au ridicat doi fraţi de pe pat şi pe sus m-au dus cu foarte mare greutate până la tren şi de la tren la spital.
Durerile îmi erau peste măsură de mari şi nu-mi încetau nici o clipă, ori în care poziţie mi-aş fi mutat piciorul, ci doar când îl ţineam drept în sus se uşura pe o clipă, apoi iarăşi începea... La spital am ajuns după o noapte de drum în care credeam că mor din clipă în clipă...
Singurul pat gol din tot spitalul parcă era păstrat tocmai pentru mine. Am mulţumit în gând şi cu lacrimi Domnului meu pentru grija pe care o avusese din timp în vederea internării mele. Patul acesta aştepta de trei zile acolo gol. Lângă patul meu era un frate tânăr, Sănducu, destul de bolnav şi el. M-am mângâiat mult aflându-l acolo fiindcă aici nu găseşti pe nimeni să-ţi facă nici cel mai mic serviciu dacă nu te cunoaşte. Personalul spitalului este redus până la limită. Iar femeile care mai vin rar şi cu treabă prin saloane sunt atât de ursuze, de aspre şi de certăreţe încât nimeni nu îndrăzneşte să le solicite absolut nimic. Dacă n-ai pe nimeni binevoitor, aproape că poţi muri acolo fără să-i pese nimănui... Ce diferenţă uriaşă faţă de ce era aici prin spitale în vremea când bolnavii erau îngrijiţi de surori călugăriţe...
Ce îndurerat fac iarăşi constatarea grozavă că şi aici la spital este pentru mine aproape tot atât de greu ca la închisoare. Dacă n-ar fi fratele Sănducu, şi el sărmanul atât de slab şi bolnav, nu ştiu ce aş face.
E adevărat că mai vin pe la mine când pot fratele Victoraş şi sora Marta, dar şi ei sunt nu numai ocupaţi, ci şi opriţi să vină la mine, încât eu pentru a nu le crea riscuri şi greutăţi, le spun că nu am nevoie de nimic.
Salonul în care sunt internat este împărţit în două, nu cu ziduri ci cu paturi. O parte de paturi împreună cu al meu - sunt ale directorului. O alta, a unui coleg al lui cu funcţie mare la partid. Constat că acesta îl urăşte pe director şi îi suspectează pe bolnavii lui, - mai ales pe mine. Fiindcă ceilalţi sunt nişte oameni simpli, necunoscuţi, dar cred că asupra mea i s-a atras o atenţie deosebită încă de la internarea mea aici, când m-au vizitat aşa ca din curiozitate două persoane uşor de recunoscut cine erau şi de unde veneau. Din ceasul acela directorul care trebuia îndeaproape să se intereseze de starea mea, deşi eram într-o situaţie nespus de gravă, - n-a mai venit nici el pe la mine.
Pe fratele Sănducu cel care mă ajutase să merg până la spălător târându-mă cum puteam, drept pedeapsă l-au evacuat din spital imediat, aşa bolnav cum era, ca să nu mai fie nici el să mă ajute. Neputând merge la sala de mese cu ceilalţi, rămâneam mereu fără mâncare. Medicamentele care mi se dădeau, nu-mi ajutau cu nimic şi era permanent o gălăgie asurzitoare care îmi zdrobea nervii ca nişte bolovani.
Îndată după mine au fost internaţi acolo în paturile celorlalţi trei vlăjgani tineri care toată ziua jucau cărţi, fumau şi discutau râzând cu hohote şi povestind bancuri porcoase în gura mare, privind uneori pe furiş spre patul meu şi făcându-şi semne dispreţuitoare... După trei zile n-am mai putut suporta starea asta. În seara acelei zile a venit la mine prin bunăvoinţa unui paznic care mă cunoştea un cunoscut din Cluj. Dar medicul celălalt venind ca din întâmplare pe acolo, deşi mai erau şi alţi vizitatori pe la ceilalţi bolnavi, s-a legat numai de cel care venise la mine, i-a spus nişte cuvinte destul de aspre şi necuviincioase - şi l-a scos afară ameninţându-mă pe mine în tot felul că n-am voie să primesc pe nimeni, în afară de orele de vizită săptămânală. Portarul care îi dăduse drumul celui ce venise la mine a fost ameninţat că dacă încă odată mai lasă pe cineva să vină să mă viziteze, i se va tăia pe loc din salar.
Aşa stând lucrurile, mi-am zis că este imposibil să mai rămân încă o clipă acolo. Directorul care mă internase era ameninţat, portarul pedepsit, fraţii daţi afară, iar mie nu mi se făcea absolut nici un tratament cu toate chinurile groaznice pe care mă vedeau cu toţii că le îndur zi şi noapte. Mă vedeam iarăşi condamnat la moarte şi aici la Cluj, cum fusesem şi la Satu Mare. Cum altfel să pot interpreta cele ce mi se făceau?
Am trimis vorbă băiatului meu Viorel care locuia acolo în Cluj să vină şi să mă ducă de aici la el acasă. Aşa a şi făcut şi din ziua aceea am zăcut şase săptămâni pe pat în casa lor fiind îngrijit de ei, cum puteau.
Aici au putut apoi în sfârşit să mă cerceteze unii dintre fraţi care mai aflaseră de soarta mea. M-am bucurat nespus de mult şi am mulţumit lui Dumnezeu pentru ei şi cu ei. Ce mult m-au mângâiat cuvintele şi dragostea lor.
Dar şi mai mult m-au chinuit aici certurile celor de la Cluj, îndeosebi a celor trei dintre bătrâni, care erau împotriva celorlalţi. Mai ales împotriva tinerilor care se adunau la cort şi încercau şi ei să refacă aici în acest mare oraş o lucrare de proporţie şi de importanţa care se cerea aici, mai ales că erau multe suflete noi şi tinere care s-ar fi adăugat Lucrării Domnului. Şi mai ales că în acest mare oraş alte culte aveau adunări atât de mari şi erau atât de bine organizate, pe când ai noştri erau şi puţini - şi pe lângă aceasta se iviseră în fruntea adunării nişte oameni atât de neputincioşi în toate privinţele...
De aproape 20 de ani ne străduisem aici să-i facem să înţeleagă cele mai simple şi sfinte porunci ale iubirii, smereniei, unităţii şi armoniei frăţeşti, dar după zile şi nopţi de lămuriri şi stăruinţe înlăcrimate între ei, - când ajunseseră în sfârşit să-şi ceară unii altora iertare, să pună noi legăminte că nu-şi vor mai greşi unii altora, - la câteva zile constatam iarăşi şi iarăşi că nu s-au ţinut de cuvânt nici unii, şi că dezbinările şi certurile au reînceput iarăşi încă şi mai rău...
Acum când veniseră la patul meu atât unii cât şi alţii, iarăşi ceasuri întregi stăruiam, mai ales de cei bătrâni, pe cât de simpli pe atât de ambiţioşi... şi pe cât de slabi duhovniceşte, pe atât de îndărătnici fireşte. Într-un oraş universitar cum era Clujul, ei se pretindeau conducători necontestaţi ai Oastei Domnului, deşi nu erau în stare să scrie corect nici măcar o carte poştală... I-am sfătuit în atâtea rânduri, i-am rugat să-şi dea seama că ei nu pot reprezenta Lucrarea lui Dumnezeu aici unde vin să asculte Cuvântul Sfânt atâtea suflete, şi unde se cere totuşi din partea celor care Îl propovăduiesc, nu numai un orizont duhovnicesc - ci şi unul cultural... Şi ei nu-l aveau nici pe cel dintâi măcar. La cort, tinerii care se angajaseră frumos, erau nu numai foarte râvnitori şi credincioşi, ci şi mulţi între ei cu studii universitare... Şi mai ales asta îi deranja pe ceilalţi, care se vedeau în inferioritate în toate privinţele, dar orbia lor firească nu-i lăsa să recunoască asta. Şi în loc să se bucure de acel tineret curajos şi harnic, se împotriveau lor, cu toată vrăjmăşia pe care o dă ignoranţa şi întunecarea sufletească de care erau stăpâniţi.
I-am rugat în câteva rânduri, după lungi discuţii în care, cu sufletul chinuit şi cu ochii înlăcrimaţi, căutam să le arăt toate argumentele Evangheliei pentru pace, unitate şi colaborare, - zicându-le:
- Fraţilor, în Numele Cel Sfânt al Domnului, vă rog să ascultaţi. Împăcaţi-vă cu fraţii şi mergeţi cu ei, nu dezbinaţi adunarea Domnului.
- În Numele Domnului, - nu mergem... mi se răspundea obraznic şi pe un ton dur şi aspru.
- Măcar pentru acest păr alb şi pentru aceşti ani grei, dacă nu pentru alte merite în Lucrarea asta pentru care am suferit şi am muncit încă din 1930, când dv. nici nu eraţi nicăieri şi atunci aici în Cluj era o adunare nespus mai mare ca acum, - vă rog ascultaţi-mă!
- În privinţa asta nu ascultăm!... Nu putem!...
- Atunci vă rog, uite aşa, cu mâinile împreunate ca spre cer, veniţi să ne rugăm pentru ca Duhul lui Dumnezeu să vă ajute să puteţi. Să ne rugăm aici toţi aceşti 3-4 câţi suntem... Era ora zece seara şi îi rugam de pe patul meu de boală.
- Nu ne rugăm! - mi-au zis. Şi au ieşit afară spunându-mi doar două vorbe: - Noapte bună!
Cu astfel de oameni aveam de-a face atunci la Cluj... Mai târziu am început să am alte necazuri şi cu cei tineri de la cort, pe care îi apărasem părtinindu-i faţă de ceilalţi... Dar până la urmă nu voi avea altă putere decât să-i încredinţez pe toţi în Mâna lui Dumnezeu să-i cearnă El până îi va alege care sunt şi câţi sunt ai Lui... Pentru că în felul care se lucrează acum acolo e nespus de greu să-i poţi înţelege şi ajuta. Mă tem că vom mai avea multe necazuri din partea lor - şi încă mult de lucru pentru îndreptarea stărilor de aici.
Şase săptămâni au trecut astfel. Sosise luna martie. Ajunsesem să nu mai pot sta nici în casa asta. Atunci s-a oferit fr. Viorel de la Suceava să mă însoţească ajutându-mă să ajung pentru tratament la Covasna, unde mă mai refăcusem şi altă dată tot în astfel de stări.
Am scris cu o săptămână înainte la doi fraţi din Braşov să mă aştepte la gară căci soseam noaptea şi era încă frig şi zăpadă mare, ca să nu stăm întreagă noaptea în gara îngheţată. Dar nu ne-a aşteptat nimeni - şi am stat acolo până am avut trenul dimineaţa spre staţiune. Scrisorile noastre le-au fost predate în urmă cu trei zile desfăcute - şi fără ştampilă de sosire la poştă. Ce întristaţi erau fraţii când mi le-au arătat, şi ne-au explicat de ce nu ştiuseră să ne aştepte. Aşa primeau toate scrisorile - care le mai primeau.
Cât de nemilos este urmăritorul nostru - şi cu câtă răzbunare caută el acum în toate felurile să ne facă oricât de mult şi de mare rău cât îi îngăduie Dumnezeul nostru să ne mai poată face.
Am ajuns în duminica de 3 martie la Covasna. Am stat tot timpul singur; fratele Vasile cu care de şapte ani vin periodic aici, şi care m-a ajutat ca un înger al lui Dumnezeu cu răbdare şi dragoste - de data asta n-a putut veni la timp. Toată noaptea de 3 spre 4 am avut mari crize de inimă şi mari dureri în toată fiinţa mea. Câteva ceasuri pe la mijlocul nopţii m-am chinuit între moarte şi viaţă. Am crezut că mor, şi mă rugam Domnului să-mi mai îngăduie puţină putere pentru a-mi scrie testamentul prin care doream cu limbă de moarte să las ultima mea dorinţă celor ce rămâneau după mine. Şi ultimele lucruri pe care le aveam în grijă. Nu lucrurile mele personale în primul rând, căci de acestea nu aveam. Ci bunurile Domnului pe care le adunasem cu mari greutăţi de-a lungul anilor, câte le mai putusem afla şi aduna, şi pe care le putusem păstra cu şi mai mare greutate, salvându-le până astăzi de la câte pârjoale şi cutremure trecuseră peste mine şi peste ele. Era vorba de tot ce strânsesem şi păstrasem - vă aduceţi aminte! - în cămăruţa Domnului. Lucruri rămase de la părintele nostru plecat de aproape o jumătate de secol la Domnul - şi care erau un patrimoniu sfânt al Lucrării: masa lui de lucru, scaunul lui, noptierele de la patul său din 12 februarie, lada cu care călătorise la Ierusalim, oglinda din casă, crucea veche de la mormântul lui, obiecte aduse de el de la Ierusalim, dulapul şi raftul foste în redacţia Oastei Domnului din Sibiu, cărţi, colecţii, documente, albume şi tot ce mai putusem păstra de la foc şi de la gunoi, după atâţia ani.
Am scris acest testament în cinci exemplare, încredinţându-l Domnului şi celor care le lăsam în grijă şi păstrare aceste lucruri ale Domnului, până când Lucrarea Oastei Domnului va căpăta cândva dreptul şi autorizaţia de a lucra în libertate - şi va avea un centru al ei. Atunci toate aceste bunuri şi amintiri sfinte vor trebui duse acolo, aşezate într-o încăpere memorială, pentru cercetarea şi documentarea celor care vor veni după noi în Lucrarea Lui, pentru a afla şi ei nu numai frumuseţea Lucrării în care au ajuns, ci şi luptele şi greutăţile avute de această Lucrare Sfântă în viaţa şi istoria ei până azi.
La vremea sa, acest testament în cinci exemplare scris de mâna mea, va fi făcut cunoscut de către cei trei fraţi încredinţaţi pentru acest lucru şi de cei doi martori care le ştiu toate acestea. Domnul Dumnezeul nostru a Căruia este Lucrarea Oastei Sale şi ai Căruia suntem şi noi să binecuvânteze toată moştenirea Lui şi a noastră. Şi pe toţi cei cărora El a încredinţat şi va mai încredinţa această moştenire în vederea viitorului pentru ca atât pe ea cât şi pe ei să-i păzească şi să-i folosească fericit spre slava Numelui Său şi spre izbânda Oastei Sale. Amin.
Tratamentul şi odihna de la Covasna, dar mai ales rugăciunile fraţilor şi surorilor, mi-au ajutat foarte mult. Vremea se mai încălzise şi toate mădularele mele începeau să se dezmorţească, numai piciorul bolnav rămânea mereu amorţit, deşi şi el nu mă mai durea în acel fel de nesuportat, cum mă chinuise de trei luni.
Pentru ziua când îmi voi încheia tratamentul la Covasna, - tineretul adunat de Anul Nou, hotărâse o altă sărbătoare de acest fel la Comăneşti. Eu urma să mă opresc şi să petrec şi acolo iarăşi o noapte binecuvântată cu ei. Ce seară şi ce noapte scurtă şi fericită a fost din nou şi această noapte de 23 martie!... Peste o sută de tineri frumoşi şi entuziaşti sosiseră aici din toate părţile ţării pentru seara şi noaptea asta literară - însetaţi şi dornici după lumină, colaborare şi lucru pentru Hristos.
În afară de ei, mulţi fraţi şi surori din loc şi din împrejurimi, care cu tot secretul care fusese păstrat în jurul acestei întâlniri, - veniseră şi ei umplând trei camere mari. Am procedat şi aici ca la Sibiu, dar totul a fost mult mai cursiv şi mai ordonat. Experienţele noastre din trecut ne sunt atât de folositoare în viitor, fiindcă noi învăţăm mereu numai din munca noastră. Noi n-am avut de unde să învăţăm niciodată de la nimeni, fiindcă iată mergem mereu pe un drum pe unde n-am mai fost. De fiecare dată noi trebuie să căutăm căi şi metode prin care să lucrăm şi să putem lucra tot mai bine. Şi de fiecare dată noi să trăim nu numai munca ci şi bucuria unor descoperitori. Păşim numai pe terenuri duhovniceşti virgine, şi desţelenim ogoare pe unde n-a mai trecut răscolitor niciodată plugul evanghelic. Nici o lucrare din lume cred că nu este nici atât de grea, dar nici atât de frumoasă ca asta de pionierat biblic. Cine o trăieşte cu adevărat, numai acela înţelege ce pionierat divin este acesta! O, Doamne Dumnezeule, Tu care ştii cu cât tremur şi cutremur facem acest lucru fericit şi crâncen, Te rugăm binecuvântează-l cu bucuria şi răsplata din psalmul Tău, care ne promite şi ne asigură că „cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie, şi cel ce umblă plângând când îşi aruncă sămânţa, se va întoarce cu veselie când îşi va strânge snopii” (Psalm 126, 5-6).
După rugăciunea şi cântarea de început, fierbinte şi înlăcrimată, iarăşi am urmat rânduiala bună:
1. Cuvântul de consideraţii generale.
2. O producţie originală nouă, de la fiecare, - contribuţie obligatorie pentru oricare tânăr participant: poezie, cântare, scurt cuvânt de meditaţie evanghelică, eseuri, recitări, etc. Frumos, clar, scurt şi o singură dată ca să aibă loc toţi...
3. Discuţii, observaţii, critici şi sugestii. Toate pe temele următoare: întâi ridicarea nivelului duhovnicesc personal. Şi apoi ridicarea nivelului duhovnicesc al creaţiei originale.
După un larg cuvânt evanghelizator pornind de la Predica de pe Munte, de la Matei cap. 5 - s-a spus cum Mântuitorul nostru Şi-a început Evanghelia Sa, întâi pregătindu-Şi ucenicii cu care avea să lucreze - şi numai apoi trimiţându-i la lucru. Tot aşa este nevoie ca şi noi să învăţăm înainte de toate SĂ FIM! Cum să fim. Ce să fim. Cât să fim. Şi apoi CUM SĂ FACEM. Ce să facem şi cât să facem.
A fost un cuvânt adânc necesar şi folositor fiecăruia dintre noi - dar mai ales tinerilor creatori, chemaţi să fie ucenici ai lui Hristos şi trimeşi în mijlocul lumii pentru a-L aduce pe Hristos la oameni. Şi pe oameni la Hristos.
Aceasta a fost pentru toţi cei prezenţi - cam o sută de creatori - şi cam de două ori pe atâţia de ceilalţi... După aceasta au urmat oarecum mai la obiect consideraţii generale, care s-au axat pe următoarele gânduri scrise aici în rezumat, - dar acolo dezvoltate mult mai pe larg:
- Conştiinţa personală a apartenenţei noastre la Lucrarea lui Dumnezeu - în cazul nostru la Oastea Domnului. Aceasta este o conştiinţă care nu se formează uşor, ci greu. Şi la puţini, nu la mulţi. Dar cei în care Duhul Sfânt a format-o trebuie să şi-o asculte şi să şi-o însuşească înalt, prin acte şi fapte de înalt patriotism evanghelic, şi de o muncă şi luptă eroică pentru Patria sa duhovnicească. Împărăţia lui Hristos şi cauza căreia l-a destinat Dumnezeu. Să luăm exemplu de la marii noştri înaintaşi, în ce priveşte conştiinţa noastră naţională, cât de puţini şi rari au fost cei cărora li s-a trezit această conştiinţă şi cât au trebuit ei să lupte până când în timp îndelungat au reuşit să facă să se trezească aceasta pe scara mare şi în mod înalt şi la cei mulţi! Câţi dintre aceşti vizionari şi eroi au trebuit să trăiască şi să moară pentru acest ideal strălucit, fără să ajungă ei înşişi să mai vadă pe pământ împlinirea lui!...
Dar noi, urmaşii lor, ce fericiţi îl cunoaştem acum! Noi da, - dar ei înainte cu sute şi sute de ani, nu erau decât puţini şi singuri.
Tot aşa este şi azi cu conştiinţa noastră duhovnicească creştină şi evanghelică, - după cum era la începutul ei cu conştiinţa noastră naţională. Oricât de puţini suntem acum noi cei în care ni s-a trezit această conştiinţă şi care luptăm să ne-o formăm tot mai înaltă şi responsabilă, - nu trebuie să deznădăjduim nici noi acum ca şi ei atunci, ci să ne-o îmbărbătăm tot mai mult, fericiţi fiindcă Dumnezeu a adus vremea să se trezească şi această conştiinţă după atâtea secole de somn evanghelic peste locurile noastre... E tot aşa cum sute de ani Principatele noastre româneşti se luptaseră între ele nimicindu-se fraţi pe fraţi, fără să se gândească nici unii că ei sunt şi trebuie să fie o singură naţiune şi unii şi alţii. Câte veacuri şi câte jertfe au trebuit până când în sfârşit a venit vremea ca tot mai mulţi - şi apoi cu toţii - să vadă acest adevăr şi să-l cucerească.
Va veni odată vremea când şi conştiinţa evanghelică se va trezi în toţi cei ce nu o au acum. Ce fericiţi se vor îmbrăţişa atunci toţi fraţii în Hristos, peste graniţele prăbuşite dintre ei, cum s-au îmbrăţişat cei doi fraţi munteni şi moldoveni, peste Milcovul lor din 1859, când au văzut în sfârşit că hotarul acela artificial nu-i desparte, ci-i uneşte.
Avem şi noi şi trebuie să avem o conştiinţă a apartenenţei noastre la Lucrarea Oastei Domnului în care ne-am născut din nou prin Cuvântul şi Duhul Sfânt. Şi trebuie ca fiecare dintre noi să-şi desăvârşească această conştiinţă şi să se comporte în totul în funcţie de ea, în cuvinte, în atitudine, în creaţiile noastre.
- Această conştiinţă a colectivităţii noastre spirituale să determine apoi toată orientarea şi activitatea noastră. Să depăşim - cum s-ar zice - stadiul proprietăţii individuale şi egoiste, trecând la nivelul înalt, altruist şi superior al părtăşiei duhovniceşti, al proprietăţii noastre frăţeşti, cu specificul şi unitatea intereselor întregii Lucrări în care ne-a încadrat Dumnezeu.
- Noile vremuri şi noul nivel duhovnicesc din ce în ce tot mai înalt şi mai larg, trebuie să ne impună conştiinţa misiunii noastre împreunate cu convingerea că marile noastre obligaţii faţă de Dumnezeu şi de mântuirea lumii, - în cazul nostru: al ţării noastre şi al Bisericii noastre, - ne impune o muncă mai grea şi mai frumoasă. Şi numai prin asocierea şi unificarea tuturor eforturilor şi creaţiilor inspiraţiei noastre, vom putea face faţă în chip vrednic şi folositor acestei obligaţii.
De aceea frumoasa conştiinţă de grup, de colectiv creator, este acum de cea mai mare însemnătate pentru noi, pentru fiecare în parte şi pentru toţi împreună. Marele ideal ne cere şi ne obligă la asta. El ne va ferici dacă vom face aşa. Ori ne va osândi dacă nu vom face.
- Trebuie ca noi să depăşim biruitori şi hotărâţi stadiul şi ispita oricăror interese şi lupte egoiste, interne şi mărunte, care bântuie toate celelalte asocieri şi întovărăşiri lumeşti. Stadiul acelora este nivelul cel mai de jos şi cel mai josnic. Mâncătoria şi gelozia sunt lepra şi rugina care îi macină şi îi otrăvesc atât pe cei lumeşti cât şi toate înjghebările şi planurile lor. Chiar şi a celor mai talentaţi şi mai capabili. Ce lupte sunt între scriitori, între artişti, între oamenii de ştiinţă şi între toţi cei înălţaţi în scaunele lumeşti! Ce ură şi ce rivalitate şi ce vrăjmăşie este aproape totdeauna şi aproape între toţi. Nici un ideal lumesc nu-i în măsură să-i unească cu adevărat măcar pe doi inşi şi să-i facă să colaboreze sincer, dezinteresat şi definitiv. N-au fost nici măcar doi oameni de geniu, scriitori şi artişti, ori altfel de creatori, care să-şi fi unit definitiv şi total eforturile lor spre a crea astfel împreună mult mai mult şi mai bine decum au creat separat fiecare.
Dacă „unde sunt doi, puterea creşte” - tot aşa ar fi fost şi cu inspiraţia. Numai Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru a putut şi poate face ca noi doi să se contopească într-unul, fiecare căutând mai întâi folosul lui Dumnezeu, în al doilea rând folosul celuilalt - şi numai în urmă - sau nici în urmă - folosul său personal.
- Trebuie să ne ferim de orice influenţă străină care ar diminua şi ar deterioriza specificul curat şi sănătos al limbii şi simţirii noastre duhovniceşti. Când ne este trează şi formată conştiinţa specificului nostru, atunci îndată vedem şi cunoaştem nu numai ceea ce este curat şi sănătos al nostru, - ci şi ceea ce este îndoielnic şi străin, păgubitor şi chiar primejdios pentru noi.
- Conştiinţa! - repetăm conştiinţa! Să ni se formeze această conştiinţă a specificului nostru în Hristos, fără de care nu vom putea crea nimic cu adevărat de valoare şi de durată.
- Să fim, - apoi să facem! Aceasta este prima condiţie pusă de Hristos Domnul nostru, fiecăruia dintre cei ce L-au urmat, ori voiesc să-L urmeze, de la cel dintâi pas. Dacă suntem preocupaţi de a face, înainte de a fi, ajungem nişte îngâmfaţi, mincinoşi, prefăcuţi şi răufăcători ai Lucrării lui Dumnezeu cum au fost atât de mulţi, de-a lungul istoriei ei
- Dacă vrem într-adevăr să creăm ceva de valoare şi de durată în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor noştri, ni se cer neapărat patru - şi chiar cinci condiţii: să muncim cel mai mult, să ne rugăm cel mai mult, să iubim cel mai mult şi să suferim cel mai mult, - adică să plângem cel mai mult. Toţi marii creatori şi toate marile creaţii le-au cunoscut aceste condiţii... Şi pe cele din urmă poate că în primul rând... Şi noi la fel, în măsura în care le vom cunoaşte şi le vom experimenta, vom putea crea ceva vrednic şi durabil! Oricine fuge de acestea, va fi un mic, sau un nimic în tot ce doreşte să facă fără ele, oricât de mare s-ar crede. Şi oricât de multe le-ar avea pe celelalte. Hristos aşa a creat. El Cel Dintâi, apoi după El toţi ai Lui.
- Cei ce scriu poezii ori meditaţii, ori altceva, trebuie să citească mult, mai ales în domeniul în care sunt inspiraţi să scrie. Dar nu pentru a imita sau plagia pe alţii, ci pentru a-şi forma un vocabular cât mai cuprinzător, şi o tehnică de lucru cât mai desăvârşită. De la marii creatori totdeauna avem şi vom avea de învăţat, fiecare dintre noi.
- Cântăreţii noştri trebuie să se ferească de influenţele muzicii lumeşti. Trebuie să folosim elementele muzicii bisericeşti şi evanghelice. Nici chiar folclorul popular lumesc, ci acel religios de prin frumoasele noastre colinde vechi. Să-l ştim alege şi folosi bine, pentru trăinicia şi frumuseţea creaţiilor noastre. Din muzica cultă avem atâtea motive de inspiraţie, fiindcă marii compozitori au fost şi oameni profund credincioşi - ei înşişi pătrunşi de inspiraţia divină. Cele mai mari opere ale lor sunt cele religioase, inspirate de credinţa şi adoraţia lui Hristos. Dar singură conştiinţa noastră formată pe dimensiunile specificului nostru spiritual, ne dă măsura corectă şi ne înseamnă limita până unde să mergem - şi de unde nu mai avem voie în privinţa asta.
- Cântarea este o trăsătură, o parte importantă a vieţii noastre spirituale. Nu este totuşi singura. Viaţa cu Hristos mai are o mulţime de cerinţe şi trăsături. Toate acestea ni le îndrumă şi ni le alege conştiinţa. Numai ea ştie alege şi poate îndruma bine. Ea, luminată de Duhul lui Hristos şi de specificul frăţesc.
- Se creează melodii paralele, adică două sau trei melodii la acelaşi text. Nu-i un rău prea mare, fiindcă până la urmă se va impune melodia cea mai frumoasă. Sau se folosesc toate, una ici, una colo, în altă parte a ţării. Totuşi pentru uniformizarea şi pentru evitarea de confuzii ori încurcături neplăcute, este bine să evităm cât se poate situaţiile care nu sunt clare şi care pot provoca neplăceri. Gusturile sunt diferite, - unora le place una, altora alta, - dar este bine ca şi gusturile noastre să ni le supunem gusturilor frăţeşti, şi să ni le formăm potrivit acestora, spre a fi una chiar şi în asta cu ei toţi.
Să le cântăm şi noi la fel cu mulţimea fraţilor, ca bucuria tuturor să fie deplină. Cântarea trebuie să-i bucure în primul rând pe cei mai mulţi. Noi cei mai puţini, să cântăm după ei şi cu ei. Toate sunt frumoase când sunt din inimă.
- Regionalismul ori rivalismul, trebuie să dispară pe veci dintre noi. Acestea sunt două prăpăstii de care trebuie să ne ferim fiecare, ca de prăpastia Gheenei. Iar dacă am alunecat cumva într-acolo - să ne salvăm cât mai repede şi să fugim cât mai departe de ele. Orice conştiinţă curată şi trează se îngrozeşte de aceste prăpăstii, şi le urăşte cu toată puterea, luptând neîncetat împotriva lor, pentru că prima face discriminare între fraţi, iar a doua striveşte orice dragoste şi colaborare cu ceilalţi împreună lucrători cu noi pentru Hristos.
- Trebuie să formăm indivizi desăvârşiţi, credincioşi şi creatori desăvârşiţi, individual fiecare cât mai înzestrat, cât mai competent, cât mai felurit dezvoltat pentru lucrul Domnului. Dar aceasta încă nu-i de-ajuns. Şi lumea are aşa ceva. Noi trebuie să ajungem la aşa stare încât între creatorii familiei noastre să se formeze în toţi, şi să stăpânească totdeauna o conştiinţă de grup, o contopire a conştiinţelor individuale într-o conştiinţă mare şi cerească de grup sfânt. Această conştiinţă când ajunge să se formeze este cea mai înaltă şi mai divină între toate. Este conştiinţa care a dorit-o şi pentru care S-a rugat chiar şi în ultima clipă Domnul, - ca pentru starea cea mai înaltă şi mai sfântă la care puteau ajunge ai Săi. Dar numai din această stare erau cu adevărat vrednici să împlinească divina şi eterna operă pentru care fuseseră chemaţi, aleşi şi formaţi (Ioan 17, 21). De această condiţie depindea credinţa şi mântuirea lumii - adică izbânda şi scopul trimiterii lor. Şi numai aceasta este pe deplin după voia lui Dumnezeu şi după cerinţele Duhului Sfânt. Aşa a vrut-o Hristos Domnul când i-a învăţat pe ai Săi ca fiecare să se supună grupării sale, ca duhurile prorocilor să fie supuse prorocilor, adică să caute a fi una în gândire şi lucrare.
După acestea şi alte consideraţii presărate din timp în timp cu cântări şi scurte alte cuvântări şi declamări, - s-a încheiat cu o rugăciune de mulţumire Domnului, prima parte a întâlnirii noastre din seara aceasta de 23 martie de la Comăneşti. Era trecut de miezul nopţii. Iar cei „chemaţi” care participaseră doar pentru învăţătură şi petrecere la întrunirea noastră, trebuiau să plece. Partea lor se încheiase. Acum urma partea mai intimă a noastră cu cei special veniţi aici pentru încă un pas mai departe în munca noastră de creaţie. Prima parte care cuprinsese adevăruri folositoare mai generale se încheiase. Urma partea a doua cu celelalte mai intime şi mai alese. Şi i-am rugat să rămână pentru partea aceasta doar cei aleşi, adică cei pe care îi privea direct cele ce urmează să le discutăm şi mai concret.
Erau în partea asta nişte probleme mai directe, unele critici asupra unor poezii, ori cântări, ori atitudini. Între noi mai mergeau acestea - dar între cei mai dinafară de cercul şi preocupările noastre, nu se mai putea. Unii le-ar fi putut privi nepotrivite, alţii nu le puteau înţelege şi s-ar fi produs întristări... Dar cu toate insistenţele ca cei „chemaţi” să iese, totuşi n-a ieşit aproape nimeni. A trebuit să continuăm aproape cu aceleaşi trei camere pline stările noastre de vorbă toată noaptea. Subiectul era aşa de captivant şi adevărurile comunicate erau atât de atrăgătoare şi instructive pentru toţi, încât nimeni n-ar fi dorit să le scape.
Totuşi, ce frumos şi instructiv a fost totul.
Au început să recite, să cânte, să-şi citească lucrările lor noi - fiecare dintre cei prezenţi. Scurt, frumos, inspirat şi nou. Fiecare cuvânt şi fiecare piesă de creaţie. A fost o sărbătoare care am fi tot dorit cu toţii să nu se mai sfârşească.
Ce bine ar fi să fie mai dese şi mai lungi aceste sărbători ale frumuseţii literare şi creatoare ale tineretului minunatei noastre Lucrări. În curând va fi alcătuit un volum şi despre această sărbătoare, frumos şi ilustrat, al doilea volum al Sărbătorilor noastre de acest fel, - după cel de Anul Nou de la Sibiu. Ce frumoase amintiri şi ce comori de neuitat vor deveni şi acestea mai târziu, însemnând paşii noştri începători, dar fericiţi - spre marea lumină viitoare, pe care acum nici n-o putem bănui...
Ce frumos continuă astfel, anul acesta fericit!
Doamne şi Dumnezeul nostru, binecuvântează-l mereu aşa, până la sfârşitul lui. Şi până la sfârşitul tuturor celor ce-l vor urma încă.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!