Cap. 15 - Un An Nou Fericit
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
Tinere păduri de brad
de stejari și ulmi
creșteți drepte din răsad
până sus pe culmi
faceți munții-nmiresmați
cântec și răcoare
și câmpiilor redați
rod și sărbătoare.
Vițe dragi cu chip frumos
rod ceresc v-aplece
creșteți drept pentru Hristos
într-un an, ca-n zece,
către zări mai largi nălțați
dulcea-vă cântare
steagul sfânt care-l purtați
ardă ca un soare.
Dați-I roduri tot mai mari
slavă tot mai multă
îngeri mii privesc la voi
și Hristos v-ascultă.
Mâine-n stări sărbătorești
pe Cerescul Munte
veți sta-n coruri îngerești
cu Hristos în frunte...
În nopțile Domnului, adunările noastre de Revelion au fost totdeauna încărcate cu binecuvântări. La adăpostul obiceiului de a se petrece peste tot în aceste nopți, cu toată lumea în mișcare, - ne-am folosit și noi din plin de timpul acesta deosebit, pentru a-l petrece în cel mai fericit și mai binecuvântat fel...
Adunările noastre cu ocazia Revelionului au fost în acest an mai frumoase și multe ca în toți ceilalți ani de multă vreme până acum. Slăvit să fie Domnul nostru care ne-a dat în timpul acesta o fericită pace și o destul de liniștită muncă duhovnicească. În afară de unele mici și rare neplăceri ale unora sau altora dintre frați cu micile autorități locale, - în general în țară n-am avut necazuri mai mari. Acum nu mai au loc prigoniri ca în anii dinainte. Au fost totuși amendați în câteva locuri câteva zeci de frați cu câteva zeci de mii de lei, - dar ce sunt acestea pe lângă ce fusese altă dată! Însă chiar și acolo unde s-au produs acestea, s-a văzut clar că era un abuz și o nedreptate - acte de răzbunare și de ură. Chiar și așa fiind frații s-au supus în toate cazurile. Răbdători și fără să facă nici o contestație au plătit ceea ce li s-a cerut.
În multe locuri revelioanele noastre frățești țin toată noaptea, frații și surorile despărțindu-se numai în zorii zilei de Anul Nou. Cuvântările, poeziile și cântările Domnului sunt în astfel de nopți binecuvântate o petrecere și o hrană frățească. Împrejurarea deosebită pe care o oferă noaptea aceasta în care se unesc și se despart doi ani unul cu altul, este trăită puternic de către toate sufletele, ca o noapte de bilanț, de cercetare, de adânc cutremur sufletesc. Ce rugăciuni zguduitoare cuprinde ceasul trecerii din anul vechi în cel nou...
Ce mulțumiri pentru ajutorul din trecut, ce păreri de rău pentru păcatul și lenevia din el.
Și ce legăminte, promisiuni și cereri pentru cel viitor... Câte legăminte noi și zguduitoare pun cei ce nu le aveau - și câte înnoiri fierbinți pentru cei ce slăbiseră legământul lor de mai demult. Totdeauna după o astfel de baie sufletească ieși dintr-un an obosit, adânc primenit duhovnicește. Și intri într-un an înviorat, întinerit ca și cum ai fi trecut printr-o scăldătoare cerească.
Dar după noaptea de Revelion, ne aștepta pentru noi o zi, un început și mai minunat de An Nou Fericit. Cred că această zi și noapte care a urmat-o a fost un început pentru Mulți Ani Fericiți. Este vorba de prima Sărbătoare Literară a tineretului creator din Oastea Domnului.
Am mai spus câte ceva și anul trecut despre începutul unor adunări mai intime și mai aprofundate cu partea cea mai răsărită a tineretului nostru... Cu cei mai talentați, mai devotați, mai râvnitori dintre tinerii și tinerele Domnului. Începusem cu cei care compuneau melodii, apoi am cuprins și pe cei ce compuneau poezii... Pe măsură ce aceste adunări ale noastre s-au înmulțit și s-au aprofundat pe teme de trăire și de creație tot mai frumoasă pentru Hristos, rândurile noastre au început să crească, iar preocupările să cuprindă adevăruri tot mai noi și mai frumoase... În acest fel, fără să ne dăm seama, se făcea la noi un început de o însemnătate și de o valoare nebănuită. Planul cel minunat al Domnului prindea contururi ce nici nu le bănuisem înainte. Se năștea în curând, un fenomen poate unic, în universul credinței contemporane: o mișcare de creație vie și evanghelică a unui tineret duhovnicesc, înflăcărat de o dragoste fierbinte pentru Hristos. E fenomenul ce se petrece acum cu acest tineret creator al Oastei Domnului.
De fapt s-a făcut mai moderat și mai local pe la Simeria și Arad cam din 1982, cu organizarea unor seri de poezie și cântări, din timp în timp, și mai ales cu sărbătoarea strugurilor din toamnele de la Sâmbăteni. Organizarea acestor sărbători se putea face atunci cu destule riscuri, mai ales preocuparea cu tineretul era foarte urmărită din cauză că stăpânirea lumească suprima necruțător orice lucrare de a-i aduce pe tineri la Hristos, ori de a-L aduce pe Hristos la ei. Dar odată ce am acceptat riscul, nimic nu mai era imposibil. Am început deci să lărgim și să adâncim preocupările noastre cu tinerii și să stimulăm râvna creației între ei.
Și de la serile de poezii și cântări, am trecut la lucruri tot mai adânci și mai angajate pentru Hristos... Încrederea tot mai puternică și mai clară că Oastea Domnului este aluatul ceresc prin care trebuie dospită evanghelic toată țara și Biserica noastră, ajunge să fie împărtășită de tot mai largi cercuri frățești. Bineînțeles că în fruntea coloanelor luptătoare ale fermenților acestui aluat sfânt, este și trebuie să fie tineretul. Iar în fruntea tineretului trebuie să fie elementele cele mai alese din rândurile sale. Adică cei ce dovedesc talentul cel mai frumos și râvna cea mai aprinsă pentru Dumnezeu. Pe lângă talentul cântării și a compunerii de poezii din ce în ce mai inspirate și mai frumoase care îl dovediseră și până aci câțiva, - se impuneau și talente de poeți din ce în ce mai harnici - după cum am mai scris despre problema aceasta și în alt capitol de mai înainte. De fapt preocuparea poetică nu era nouă în Oastea Domnului. Mai fuseseră multe astfel de încercări și în trecut. Dar pe când cele de mai înainte fuseseră doar niște dibuiri trecătoare, acum această preocupare se arăta vădit puternic promițătoare la mulți.
Am pornit deci să strâng noi caiete atât de la cei publicați în vol. 1 din Antologie - și care făcuseră un vădit salt înainte, cât și de la alții noi răsăriți anul acesta. Astfel că am pregătit pentru apariție vol. 2 din această Antologie. Și desigur că va veni în curând vol. 3. Apoi cine știe câte încă sunt în pregătire fiindcă Izvorul este puternic și terenul sănătos.
Am hotărât deci din timp o consfătuire mai largă cu tot acest tineret care lucrează și care se mai adaugă mereu. Am chemat și câțiva frați mai bătrâni din diferitele părți ale țării ca să constate și ei cum se lucrează, să se bucure și să contribuie și ei cu păreri și îndemnuri, necesare unui mai bun mers al lucrului sfânt. Noi și în privința aceasta, ca și în celelalte, mergeam mereu pe un teren tot mai virgin. Suntem tot mai în faza de pionierat, de începători. Noi în toate aceste minunate și creatoare inițiative vii, nu am avut înaintași. Trebuie ca în toate să desfundăm primele căi și să desțelenim primele brazde, pe un teren plin de bălării și spini, pe care încă n-a mai îndrăznit nimeni să-l desfunde până la noi. Tot ce am moștenit de veacuri era în privința evangheliei ori un formalism gol ori un păgânism plin. Și una și alta deveniseră „tradiție” și conservatorism leneș și se încetățeniseră atât de crâncen încât ajunseseră peste sufletul acestui nefericit popor ca o crustă de noroi uscat peste pielea de mistreț, respingând orice săgeată de pătrundere prin ea, la sufletul oamenilor.
Ce luptă grea și crâncenă a trebuit dusă numai pentru îndepărtarea alcoolismului ori a vorbelor murdare, a înjurăturilor și obiceiurilor scârboase care pătrunseseră atât de adânc în toate practicile noastre religioase, sau ceremoniile de la botezuri, nunți, aniversări și chiar privegheri, parastase, înmormântări... Și apoi a introduce în toate acestea un mod creștinesc, evanghelic, duhovnicesc... Știm cu toții că nu poți îndepărta ceva rău până nu poți pune în locul lui altceva nespus mai bun. Astfel acest nou nespus mai bun l-a introdus acum pe scară tot mai largă și îl introduce Oastea Domnului pe oriunde pătrunde ea... Și poporul acesta trezit ca dintr-o noapte de iad la lumina acestui nou răsărit ceresc, nu mai încetează să aducă laude lui Dumnezeu care le-a adus lumina aceasta. Se umpluse țara de felurite cenacluri și manifestări literare. Reviste, instituții, întreprinderi chiar stimulau puternic și subvenționau gras tot felul de creații literare și muzicale pentru preamărirea omului și pentru lauda lumii și a realizărilor ei. Atunci noi ne-am zis: de ce să nu facem și noi așa pentru preamărirea lui Dumnezeu și slava realizărilor Lui pentru noi? Dar pe când lumea e mulțumită să faci fără să fii, Domnul ne cere nouă întâi SĂ FIM și apoi SĂ FACEM. Întâi să devenim oameni noi în Hristos, realizându-ne în primul rând duhovnicește la un nivel tot mai înalt, după Chipul și pilda lui Hristos, iar apoi să încercăm din starea aceasta să creăm lucrări de durată și de valoare spre slava Lui și fericirea semenilor noștri.
Când Hristos Domnul și Mântuitorul nostru face o lucrare de adevărată înnoire în viața cuiva, El îl face pe acela destoinic pentru orice lucrare bună. Îl face priceput și apt în orice domeniu în așa fel că orice însărcinare ar primi ori și-ar asuma, el va fi în stare sau va căuta s-o împlinească în cel mai frumos și onorabil fel. De aceea fie că vorbim despre poezie, fie despre cuvânt, fie mai ales despre cântare, ori de altă ramură de creație, noi avem în vedere în primul rând omul. În primul rând saltul lui calitativ duhovnicesc. În primul rând să fim, apoi să facem. Întâi să fim niște oameni noi, realizați în Hristos, apoi să ne ocupăm de a crea ceva demn și frumos pentru El.
Cu aceste gânduri ne-am întâlnit deci la Sibiu în după-masa zilei de Anul Nou 1985, în casa primitoare a unui frate cu o familie binecuvântată. Cele două camere ale casei s-au umplut până la înghesuire cu mulțimea tinerilor creatori sosiți cu o mare bucurie și un mare dor aici. Adunarea noastră a început cu o rugăciune solemnă și înlăcrimată, pentru prezența Domnului Isus și pentru lumina călăuzitoare a Duhului Sfânt. După un cuvânt de meditație și îndrumare asupra scopului și rostului și chemării activității noastre de creație în Lucrarea lui Dumnezeu, - trebuia să-i vină rândul contribuției fiecăruia cu ceva original, la această întrunire. Iată pe scurt cum a decurs totul, din seara de 1 Ianuarie până în dimineața zilei următoare:
- un psalm, o rugăciune fierbinte, o cântare
- un cuvânt introductiv
- Un an nou, un început nou, cu o binecuvântare nouă de la Domnul și Dumnezeul nostru pentru El și pentru Lucrarea Lui.
Binefacerile acestor strângeri vor fi mari. Roadele lor vor fi din ce în ce mai minunate, - veți vedea!
Hristos e Mare, Evanghelia Lui este strălucită, țara noastră este întinsă - și cea mai mare nevoie a țării noastre astăzi este nevoia de Hristos. Noi suntem mulți. Și tinerii noștri cu toții, au fiecare câte un dar, ori mai multe. Aici suntem adunați numai suflete talentate. Fiecare are de la Dumnezeu unul sau mai mulți talanți. Unii și-au descoperit darul pe care îl au de la Domnul - și au început să lucreze frumos cu el înflăcărându-și acest dar, precum sfântul Timotei la îndemnul marelui său îndrumător și părinte sf. Pavel (2 Tim. 1,6).
Alții încă nu și l-au descoperit, ori n-au început încă să lucreze cu el. Pentru că lucrul e mult și nevoie este urgentă, Dumnezeul nostru Cel Sfânt ne-a rânduit un prilej ca acesta pentru ca de aici să începem nu numai un an nou, ci mai ales o inițiativă nouă, viguroasă, durabilă, ascendentă, nespus de necesară pentru Domnul nostru, pentru țara noastră, pentru Biserica noastră cea vie și luptătoare.
Au început multe talente să lucreze în diferite regiuni ale țării și Lucrării Oastei Domnului, dar specificul fiecărei regiuni care la început influențează orice talent, creează uneori distanțe - și produce câteodată deosebiri. Datoria noastră este să înlăturăm cât mai repede și cât mai deplin aceste necazuri inerente ale începutului.
Ne întâlnim acum aici - și ne vom mai întâlni cu ajutorul Domnului ori de câte ori vom putea, pentru a ne apropia, a ne cunoaște mai bine unii cu alții, pentru a ne suda sufletește tot mai deplin, până ce se va statornici între noi toți o atât de adâncă atmosferă de colaborare și întrepătrundere duhovnicească, încât să ne contopim cu toții în specificul general al Lucrării Oastei Domnului, fiindcă numai atunci creațiile noastre vor realiza unitatea deplină a sufletelor și muncii noastre. Și vom aduce folosul și bucuria cea mai mare lui Dumnezeu și Evangheliei Sale. Specificul Oastei trebuie să ne asimileze pe toți în felul cel mai fericit, dându-ne fiecăruia - și tuturor - același unic și armonios fel de a fi și de a crea.
Poezia și cântarea sunt două arte - surori nemuritoare, eterne, divine. Dumnezeu le-a lăsat numai spre slava Lui și fericirea creaturilor și creațiunii Sale. Pentru strălucirea a tot ce e frumos, nobil, curat și ceresc. Poezia și cântarea sunt adorare, rugăciune, laudă, înălțare, dragoste, fericire în cel mai ceresc fel. Toate acestea sunt numai din Dumnezeu și numai pentru El. Oricine le adresează altcuiva, le profanează.
Prin veacuri Dumnezeu a ridicat în lume mai mari oameni ai Săi, care au cultivat profund aceste două arte frumoase: poezia și cântarea. Biblia conține nenumărate opere alese de cântare și poezie. În Biblie, prima poezie-cântare scrisă pe larg este cea de la Exod 15 - Cântarea Izbăvirii. O cântare de laudă pentru Dumnezeul Izbăvirilor, după cum începe primul verset: Vom cânta Domnului care Și-a arătat Slava...
Desigur că și ceilalți oameni ai lui Dumnezeu au cântat și înainte de Moise. Dar cântarea scrisă a început cu el care a trăit în cel mai înalt grad, experiențele cu Dumnezeu. Ca o dovadă eternă că adevăratele cântări pot fi create numai prin aceste experiențe. Și pot fi inspirate numai celor care au gustat cu adevărat izbăvirile lui Dumnezeu. Noi nu știm și melodia acestei minunate poezii alcătuită de Moise... probabil că tot el îi va fi alcătuit și melodia, apoi va fi învățat-o și pe sora lui Maria ca s-o cânte, fiindcă ea probabil avea și o voce frumoasă... Clipa cea mare a acelei nemaipomenite minuni a fost un puternic simbol pentru toți să laude Numele Domnului Izbăvitor, într-un fel unic și nemuritor.
Frumoasele cântări alcătuite de-a lungul veacurilor de către marii inspirați ai lui Dumnezeu, au mers apoi mereu crescând atât în frumusețe cât și în valoare, culminând cu Psalmii, cu Cântarea Cântărilor, cu ale celorlalți profeți poeți, până la Cântările alese ale Noului Testament și ale Apocalipsei.
Despre valoarea cea mare a Psalmilor și a celorlalte cântări Biblice, s-au scris nenumărate comentarii și elogii de-a lungul veacurilor, de când ele au umplut pământul și cerul. Psalmii au fost cântați și de Însuși Mântuitorul nostru Isus Hristos - și de ucenicii Săi (Marcu 14, 26). Cântarea lui Moise se cântă și în cer (Apoc. 15, 3).
Lumea a fost creată numai pentru poezie și cântare, căci acestea sunt fiicele dragostei creatoare. Dumnezeu va aduce timpul lor de aur care încă n-a venit dar va veni cu siguranță. Noi să-l grăbim, lucrând pentru el și pentru ele. Dar noi chiar și acum gustăm ce minunată este lumea poeziei și a cântării în care trăim noi cei ce le cultivăm pe aceste flori din grădina lui Dumnezeu în grădina inimii și a lucrării noastre. Când trăim în ele, noi gustăm adevărata viață și fericire cerească. Ne dăm seama că fără acestea viața n-ar putea fi trăită. Tot ce este dincolo de ele este deșertăciune și goană după vânt. Viitorul va fi cel al Cântării și al Poeziei. Toate făgăduințele și descoperirile despre viața viitoare vorbesc despre Iubire, despre Poezie și despre Cântare. Noi trăim pentru ele chiar de acum. Noi poeții și cântăreții lui Hristos avem chiar cea mai minunată misiune pe pământ: să creăm ceea ce lipsește cel mai mult semenilor noștri. Și facem ca frații și surorile noastre, părinții și copiii noștri, toți oamenii de pe pământ, să aibă în viața lor cât mai multă poezie și cântare de dragoste cu care să-și facă tot mai fericită viața, să-și procure tot mai multe clipe, ceasuri, zile și ani fericiți. Proza mai provoacă și dezbinări și partide între oameni, dar poezia și cântarea nu aduc decât armonie, unitate, înălțare, desfătare și pace. Numai poezia și cântarea dragostei face lumea fericită și apropie inimă de inimă, popor de popor și om de om.
Ce înțelept și fericit a întocmit Duhul Sfânt ordinea celor trei cărți de poeme ale Bibliei, așezând întâi Proverbele și Eclesiastul care se încheie cu strigătul amar: deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune, - și numai apoi a pus Cântarea Cântărilor care înalță, fericește, întinerește și bucură. Pentru ca omul să nu rămână cu gustul amar al zădărniciei vieții, - ci cu elanul fericit al dragostei, al poeziei și al cântării Dumnezeiești, pentru care se merită trăită viața și dăruită jertfa.
Poporul nostru este un popor al poeziei și al cântării. Cred că și aceasta l-a ajutat mult să supraviețuiască tuturor cutremurelor istoriei prin care a trecut. Lucrarea Oastei Domnului este și mai mult, o familie a poeziei, o grădină a cântărilor, o patrie a dragostei și lacrimilor. Cred că nimeni pe lumea asta nu mai are o poezie atât de frumoasă și o cântare atât de dulce ca noi. Acestea ne fac fericiți nu numai pe noi ci și pe alții. E un fenomen, un miracol recunoscut de către toți cei ce au gustat acestea. Ceea ce s-a realizat și se realizează cu noi în ceea ce privește poezia și cântarea nouă, mereu nouă de laudă și de dragoste pentru Dumnezeu, este un prilej de uimire pentru toți cei ce nu mai găsesc nicăieri ceva asemănător.
Lacrimile și dragostea au făcut poezia și cântarea noastră să fie așa. Lacrimile din iubire și din suferință - și iubirea din lacrimi și jertfă. De aceea nu vă rușinați de lacrimi - și nu fugiți de suferință. Iubiți-le și lăsați-le să vă ungă dragostea, cântecul, poezia, rugăciunea cu untdelemnul lor ceresc.
Acum să-i dăm frâu liber dragostei din poezia și cântarea noastră. Frații noștri mai în vârstă au fost invitați aici tocmai pentru a trăi și ei câteva ceasuri fericiți printre noi - și apoi să-și exprime părerea despre felul cum creează și începe să creeze tineretul nostru minunat. Noi vom ține seama de tot ce ne vor spune și din partea Domnului, căci numai atunci lucrul nostru va fi binecuvântat cu adevărat când vor consimți la el din toată inima și părinții noștri duhovnicești. Iar noi abia atunci vom fi fericiți când vom asculta și vom urma pe deplin și bunele îndrumări ale înaintașilor noștri.
Acum haideți să ne urmăm ordinea noastră hotărâtă, începând de la cei din urmă de acolo din colțul cel mai îndepărtat, fiecare va trebui să recite o poezie, sau să ne cânte o cântare nouă, ori un eseu, ori o meditație, ori un scurt cuvânt, o idee, ceva original și frumos, pregătit pentru prilejul acesta. Dar fiecare numai o singură producție, ca să avem timp suficient pentru toți... Rar, tare și din toată inima...
Așa s-a și întâmplat. Nu ne ajunge aici timpul și locul spre a înfățișa ce minunate au fost toate producțiile recitate, cântate ori rostite, în picioare, solemn, corect, înălțător. De asemenea și considerațiile cu care s-a încheiat dimineața totul... Dar despre tot conținutul minunat al acestei Sărbători Literare a tineretului creator din Oastea Domnului, o să se întocmească un album festiv, conținând atât creația fiecăruia cât și fotografia sa. Va fi un document de o foarte plăcută petrecere și amintire sfântă. Și la fel se va proceda de fiecare dată începând de acum - și până când vom mai putea avea astfel de Sărbători Fericite.
S-a hotărât ca aceste întâlniri să continue cât mai des va fi cu putință, pe regiuni și la date care să se comunice din timp, pentru ca viitoarele sărbători să fie și mai frumoase, prin contribuții cât mai noi, și a câtor mai mulți.
O, ce frumoasă și cutremurătoare a fost rugăciunea de mulțumire de după această noapte atât de îmbelșugată, a Noului An, care începea atât de promițător. Să binecuvânteze Domnul totul cu cel mai fericit har. Amin.
Îndată după Anul Nou a început un ger deosebit de puternic. O zăpadă mare s-a așezat peste tot și nu s-a mai luat două luni de zile.
Pentru 19 ianuarie aveam hotărâtă în jurul Hațegului o adunare de consfătuire cu frații lucrători. Adunarea fusese hotărâtă încă înainte de Anul Nou, când timpul era moale și plăcut. Acuma trebuia totuși să plec orice timp ar fi fost, pentru ca frații să nu aștepte în zadar și să se întristeze gândind altceva despre lipsa aceasta. Am plecat deci de acasă la un drum greu și singur, pe jos, prin zăpada mare, pe un vânt puternic și pe un frig de peste -35̊. Vântul bătea puternic din față, înaintam din ce în ce mai greu prin zăpada mare și pe jos, căci nici un alt mijloc de a merge nu era. Pe tot drumul nu mai era nimeni altcineva decât eu bolnav și slăbit. Răsuflarea mi se oprea de ger, hainele îmi înghețaseră și în jurul feței mi se aduna promoroacă și pe tot capul la fel. Nici nu mai puteam clipi cu ochii, pleoapele mi se lipiseră una de alta. Un frig ucigaș îmi moleșise toate mădularele, de abia putând să mi le mai mișc. Așa am ajuns cu foarte mare greutate la Beiuș, la casa familiei cunoscute, unde cu greu m-am dezghețat.
Dar îndată ce am putut am plecat iarăși la alt drum pe jos la un frate iubit, greu bolnav, apoi pe la o instituție unde trebuia mers, iar apoi la gară pentru călătoria cu trenul. Călătoria aceasta cu trenul a trebuit s-o fac într-un fel tot așa de greu. Un singur tren la 24 de ore era înghesuit peste măsură de tot felul de oameni grăbiți și încărcați și friguroși. Fără căldură, cu toate ușile deschise, călcat în picioare, am călătorit până seara, până noaptea, până a doua zi.
Ajuns la primul popas, m-am prăbușit. Boala mea care îmi fusese ameliorată în ultimele luni, a reizbucnit dintr-o dată în modul cel mai violent. Piciorul stâng bolnav de opt ani, acum mi se paralizase de tot. Amorțit, înnegrit, rece, mă durea atât de îngrozitor că nu mai puteam închide ochii zi și noapte. Îl țineam permanent sus, tremuram de dureri și mi se oprea răsuflarea cu gemete în gât. Capul îmi vâjâia și nervii îmi erau gata să plesnească. Mâinile îmi tremurau că nici nu-mi puteam duce bucățica la gură. Tot trupul îmi era țeapăn, iar prostata mă obliga mereu să mă chinui și mai dureros. Nici nu știam ce să mai fac de dureri. Cei de lângă mine nu știau nici ei ce să mai facă, și unde să mă mai interneze.
Ne-am hotărât să merg la Cluj unde cunoșteam pe un medic bun, directorul unui spital, care mă mai ajutase și altă dată. Cu greu am aflat o mașină de salvare care să mă ducă până la tren. Pe brațe m-au ridicat doi frați de pe pat și pe sus m-au dus cu foarte mare greutate până la tren și de la tren la spital.
Durerile îmi erau peste măsură de mari și nu-mi încetau nici o clipă, ori în care poziție mi-aș fi mutat piciorul, ci doar când îl țineam drept în sus se ușura pe o clipă, apoi iarăși începea... La spital am ajuns după o noapte de drum în care credeam că mor din clipă în clipă...
Singurul pat gol din tot spitalul parcă era păstrat tocmai pentru mine. Am mulțumit în gând și cu lacrimi Domnului meu pentru grija pe care o avusese din timp în vederea internării mele. Patul acesta aștepta de trei zile acolo gol. Lângă patul meu era un frate tânăr, Sănducu, destul de bolnav și el. M-am mângâiat mult aflându-l acolo fiindcă aici nu găsești pe nimeni să-ți facă nici cel mai mic serviciu dacă nu te cunoaște. Personalul spitalului este redus până la limită. Iar femeile care mai vin rar și cu treabă prin saloane sunt atât de ursuze, de aspre și de certărețe încât nimeni nu îndrăznește să le solicite absolut nimic. Dacă n-ai pe nimeni binevoitor, aproape că poți muri acolo fără să-i pese nimănui... Ce diferență uriașă față de ce era aici prin spitale în vremea când bolnavii erau îngrijiți de surori călugărițe...
Ce îndurerat fac iarăși constatarea grozavă că și aici la spital este pentru mine aproape tot atât de greu ca la închisoare. Dacă n-ar fi fratele Sănducu, și el sărmanul atât de slab și bolnav, nu știu ce aș face.
E adevărat că mai vin pe la mine când pot fratele Victoraș și sora Marta, dar și ei sunt nu numai ocupați, ci și opriți să vină la mine, încât eu pentru a nu le crea riscuri și greutăți, le spun că nu am nevoie de nimic.
Salonul în care sunt internat este împărțit în două, nu cu ziduri ci cu paturi. O parte de paturi împreună cu al meu - sunt ale directorului. O alta, a unui coleg al lui cu funcție mare la partid. Constat că acesta îl urăște pe director și îi suspectează pe bolnavii lui, - mai ales pe mine. Fiindcă ceilalți sunt niște oameni simpli, necunoscuți, dar cred că asupra mea i s-a atras o atenție deosebită încă de la internarea mea aici, când m-au vizitat așa ca din curiozitate două persoane ușor de recunoscut cine erau și de unde veneau. Din ceasul acela directorul care trebuia îndeaproape să se intereseze de starea mea, deși eram într-o situație nespus de gravă, - n-a mai venit nici el pe la mine.
Pe fratele Sănducu cel care mă ajutase să merg până la spălător târându-mă cum puteam, drept pedeapsă l-au evacuat din spital imediat, așa bolnav cum era, ca să nu mai fie nici el să mă ajute. Neputând merge la sala de mese cu ceilalți, rămâneam mereu fără mâncare. Medicamentele care mi se dădeau, nu-mi ajutau cu nimic și era permanent o gălăgie asurzitoare care îmi zdrobea nervii ca niște bolovani.
Îndată după mine au fost internați acolo în paturile celorlalți trei vlăjgani tineri care toată ziua jucau cărți, fumau și discutau râzând cu hohote și povestind bancuri porcoase în gura mare, privind uneori pe furiș spre patul meu și făcându-și semne disprețuitoare... După trei zile n-am mai putut suporta starea asta. În seara acelei zile a venit la mine prin bunăvoința unui paznic care mă cunoștea un cunoscut din Cluj. Dar medicul celălalt venind ca din întâmplare pe acolo, deși mai erau și alți vizitatori pe la ceilalți bolnavi, s-a legat numai de cel care venise la mine, i-a spus niște cuvinte destul de aspre și necuviincioase - și l-a scos afară amenințându-mă pe mine în tot felul că n-am voie să primesc pe nimeni, în afară de orele de vizită săptămânală. Portarul care îi dăduse drumul celui ce venise la mine a fost amenințat că dacă încă odată mai lasă pe cineva să vină să mă viziteze, i se va tăia pe loc din salar.
Așa stând lucrurile, mi-am zis că este imposibil să mai rămân încă o clipă acolo. Directorul care mă internase era amenințat, portarul pedepsit, frații dați afară, iar mie nu mi se făcea absolut nici un tratament cu toate chinurile groaznice pe care mă vedeau cu toții că le îndur zi și noapte. Mă vedeam iarăși condamnat la moarte și aici la Cluj, cum fusesem și la Satu Mare. Cum altfel să pot interpreta cele ce mi se făceau?
Am trimis vorbă băiatului meu Viorel care locuia acolo în Cluj să vină și să mă ducă de aici la el acasă. Așa a și făcut și din ziua aceea am zăcut șase săptămâni pe pat în casa lor fiind îngrijit de ei, cum puteau.
Aici au putut apoi în sfârșit să mă cerceteze unii dintre frați care mai aflaseră de soarta mea. M-am bucurat nespus de mult și am mulțumit lui Dumnezeu pentru ei și cu ei. Ce mult m-au mângâiat cuvintele și dragostea lor.
Dar și mai mult m-au chinuit aici certurile celor de la Cluj, îndeosebi a celor trei dintre bătrâni, care erau împotriva celorlalți. Mai ales împotriva tinerilor care se adunau la cort și încercau și ei să refacă aici în acest mare oraș o lucrare de proporție și de importanța care se cerea aici, mai ales că erau multe suflete noi și tinere care s-ar fi adăugat Lucrării Domnului. Și mai ales că în acest mare oraș alte culte aveau adunări atât de mari și erau atât de bine organizate, pe când ai noștri erau și puțini - și pe lângă aceasta se iviseră în fruntea adunării niște oameni atât de neputincioși în toate privințele...
De aproape 20 de ani ne străduisem aici să-i facem să înțeleagă cele mai simple și sfinte porunci ale iubirii, smereniei, unității și armoniei frățești, dar după zile și nopți de lămuriri și stăruințe înlăcrimate între ei, - când ajunseseră în sfârșit să-și ceară unii altora iertare, să pună noi legăminte că nu-și vor mai greși unii altora, - la câteva zile constatam iarăși și iarăși că nu s-au ținut de cuvânt nici unii, și că dezbinările și certurile au reînceput iarăși încă și mai rău...
Acum când veniseră la patul meu atât unii cât și alții, iarăși ceasuri întregi stăruiam, mai ales de cei bătrâni, pe cât de simpli pe atât de ambițioși... și pe cât de slabi duhovnicește, pe atât de îndărătnici firește. Într-un oraș universitar cum era Clujul, ei se pretindeau conducători necontestați ai Oastei Domnului, deși nu erau în stare să scrie corect nici măcar o carte poștală... I-am sfătuit în atâtea rânduri, i-am rugat să-și dea seama că ei nu pot reprezenta Lucrarea lui Dumnezeu aici unde vin să asculte Cuvântul Sfânt atâtea suflete, și unde se cere totuși din partea celor care Îl propovăduiesc, nu numai un orizont duhovnicesc - ci și unul cultural... Și ei nu-l aveau nici pe cel dintâi măcar. La cort, tinerii care se angajaseră frumos, erau nu numai foarte râvnitori și credincioși, ci și mulți între ei cu studii universitare... Și mai ales asta îi deranja pe ceilalți, care se vedeau în inferioritate în toate privințele, dar orbia lor firească nu-i lăsa să recunoască asta. Și în loc să se bucure de acel tineret curajos și harnic, se împotriveau lor, cu toată vrăjmășia pe care o dă ignoranța și întunecarea sufletească de care erau stăpâniți.
I-am rugat în câteva rânduri, după lungi discuții în care, cu sufletul chinuit și cu ochii înlăcrimați, căutam să le arăt toate argumentele Evangheliei pentru pace, unitate și colaborare, - zicându-le:
- Fraților, în Numele Cel Sfânt al Domnului, vă rog să ascultați. Împăcați-vă cu frații și mergeți cu ei, nu dezbinați adunarea Domnului.
- În Numele Domnului, - nu mergem... mi se răspundea obraznic și pe un ton dur și aspru.
- Măcar pentru acest păr alb și pentru acești ani grei, dacă nu pentru alte merite în Lucrarea asta pentru care am suferit și am muncit încă din 1930, când dv. nici nu erați nicăieri și atunci aici în Cluj era o adunare nespus mai mare ca acum, - vă rog ascultați-mă!
- În privința asta nu ascultăm!... Nu putem!...
- Atunci vă rog, uite așa, cu mâinile împreunate ca spre cer, veniți să ne rugăm pentru ca Duhul lui Dumnezeu să vă ajute să puteți. Să ne rugăm aici toți acești 3-4 câți suntem... Era ora zece seara și îi rugam de pe patul meu de boală.
- Nu ne rugăm! - mi-au zis. Și au ieșit afară spunându-mi doar două vorbe: - Noapte bună!
Cu astfel de oameni aveam de-a face atunci la Cluj... Mai târziu am început să am alte necazuri și cu cei tineri de la cort, pe care îi apărasem părtinindu-i față de ceilalți... Dar până la urmă nu voi avea altă putere decât să-i încredințez pe toți în Mâna lui Dumnezeu să-i cearnă El până îi va alege care sunt și câți sunt ai Lui... Pentru că în felul care se lucrează acum acolo e nespus de greu să-i poți înțelege și ajuta. Mă tem că vom mai avea multe necazuri din partea lor - și încă mult de lucru pentru îndreptarea stărilor de aici.
Șase săptămâni au trecut astfel. Sosise luna martie. Ajunsesem să nu mai pot sta nici în casa asta. Atunci s-a oferit fr. Viorel de la Suceava să mă însoțească ajutându-mă să ajung pentru tratament la Covasna, unde mă mai refăcusem și altă dată tot în astfel de stări.
Am scris cu o săptămână înainte la doi frați din Brașov să mă aștepte la gară căci soseam noaptea și era încă frig și zăpadă mare, ca să nu stăm întreagă noaptea în gara înghețată. Dar nu ne-a așteptat nimeni - și am stat acolo până am avut trenul dimineața spre stațiune. Scrisorile noastre le-au fost predate în urmă cu trei zile desfăcute - și fără ștampilă de sosire la poștă. Ce întristați erau frații când mi le-au arătat, și ne-au explicat de ce nu știuseră să ne aștepte. Așa primeau toate scrisorile - care le mai primeau.
Cât de nemilos este urmăritorul nostru - și cu câtă răzbunare caută el acum în toate felurile să ne facă oricât de mult și de mare rău cât îi îngăduie Dumnezeul nostru să ne mai poată face.
Am ajuns în duminica de 3 martie la Covasna. Am stat tot timpul singur; fratele Vasile cu care de șapte ani vin periodic aici, și care m-a ajutat ca un înger al lui Dumnezeu cu răbdare și dragoste - de data asta n-a putut veni la timp. Toată noaptea de 3 spre 4 am avut mari crize de inimă și mari dureri în toată ființa mea. Câteva ceasuri pe la mijlocul nopții m-am chinuit între moarte și viață. Am crezut că mor, și mă rugam Domnului să-mi mai îngăduie puțină putere pentru a-mi scrie testamentul prin care doream cu limbă de moarte să las ultima mea dorință celor ce rămâneau după mine. Și ultimele lucruri pe care le aveam în grijă. Nu lucrurile mele personale în primul rând, căci de acestea nu aveam. Ci bunurile Domnului pe care le adunasem cu mari greutăți de-a lungul anilor, câte le mai putusem afla și aduna, și pe care le putusem păstra cu și mai mare greutate, salvându-le până astăzi de la câte pârjoale și cutremure trecuseră peste mine și peste ele. Era vorba de tot ce strânsesem și păstrasem - vă aduceți aminte! - în cămăruța Domnului. Lucruri rămase de la părintele nostru plecat de aproape o jumătate de secol la Domnul - și care erau un patrimoniu sfânt al Lucrării: masa lui de lucru, scaunul lui, noptierele de la patul său din 12 februarie, lada cu care călătorise la Ierusalim, oglinda din casă, crucea veche de la mormântul lui, obiecte aduse de el de la Ierusalim, dulapul și raftul foste în redacția Oastei Domnului din Sibiu, cărți, colecții, documente, albume și tot ce mai putusem păstra de la foc și de la gunoi, după atâția ani.
Am scris acest testament în cinci exemplare, încredințându-l Domnului și celor care le lăsam în grijă și păstrare aceste lucruri ale Domnului, până când Lucrarea Oastei Domnului va căpăta cândva dreptul și autorizația de a lucra în libertate - și va avea un centru al ei. Atunci toate aceste bunuri și amintiri sfinte vor trebui duse acolo, așezate într-o încăpere memorială, pentru cercetarea și documentarea celor care vor veni după noi în Lucrarea Lui, pentru a afla și ei nu numai frumusețea Lucrării în care au ajuns, ci și luptele și greutățile avute de această Lucrare Sfântă în viața și istoria ei până azi.
La vremea sa, acest testament în cinci exemplare scris de mâna mea, va fi făcut cunoscut de către cei trei frați încredințați pentru acest lucru și de cei doi martori care le știu toate acestea. Domnul Dumnezeul nostru a Căruia este Lucrarea Oastei Sale și ai Căruia suntem și noi să binecuvânteze toată moștenirea Lui și a noastră. Și pe toți cei cărora El a încredințat și va mai încredința această moștenire în vederea viitorului pentru ca atât pe ea cât și pe ei să-i păzească și să-i folosească fericit spre slava Numelui Său și spre izbânda Oastei Sale. Amin.
Tratamentul și odihna de la Covasna, dar mai ales rugăciunile fraților și surorilor, mi-au ajutat foarte mult. Vremea se mai încălzise și toate mădularele mele începeau să se dezmorțească, numai piciorul bolnav rămânea mereu amorțit, deși și el nu mă mai durea în acel fel de nesuportat, cum mă chinuise de trei luni.
Pentru ziua când îmi voi încheia tratamentul la Covasna, - tineretul adunat de Anul Nou, hotărâse o altă sărbătoare de acest fel la Comănești. Eu urma să mă opresc și să petrec și acolo iarăși o noapte binecuvântată cu ei. Ce seară și ce noapte scurtă și fericită a fost din nou și această noapte de 23 martie!... Peste o sută de tineri frumoși și entuziaști sosiseră aici din toate părțile țării pentru seara și noaptea asta literară - însetați și dornici după lumină, colaborare și lucru pentru Hristos.
În afară de ei, mulți frați și surori din loc și din împrejurimi, care cu tot secretul care fusese păstrat în jurul acestei întâlniri, - veniseră și ei umplând trei camere mari. Am procedat și aici ca la Sibiu, dar totul a fost mult mai cursiv și mai ordonat. Experiențele noastre din trecut ne sunt atât de folositoare în viitor, fiindcă noi învățăm mereu numai din munca noastră. Noi n-am avut de unde să învățăm niciodată de la nimeni, fiindcă iată mergem mereu pe un drum pe unde n-am mai fost. De fiecare dată noi trebuie să căutăm căi și metode prin care să lucrăm și să putem lucra tot mai bine. Și de fiecare dată noi să trăim nu numai munca ci și bucuria unor descoperitori. Pășim numai pe terenuri duhovnicești virgine, și desțelenim ogoare pe unde n-a mai trecut răscolitor niciodată plugul evanghelic. Nici o lucrare din lume cred că nu este nici atât de grea, dar nici atât de frumoasă ca asta de pionierat biblic. Cine o trăiește cu adevărat, numai acela înțelege ce pionierat divin este acesta! O, Doamne Dumnezeule, Tu care știi cu cât tremur și cutremur facem acest lucru fericit și crâncen, Te rugăm binecuvântează-l cu bucuria și răsplata din psalmul Tău, care ne promite și ne asigură că „cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie, și cel ce umblă plângând când își aruncă sămânța, se va întoarce cu veselie când își va strânge snopii” (Psalm 126, 5-6).
După rugăciunea și cântarea de început, fierbinte și înlăcrimată, iarăși am urmat rânduiala bună:
1. Cuvântul de considerații generale.
2. O producție originală nouă, de la fiecare, - contribuție obligatorie pentru oricare tânăr participant: poezie, cântare, scurt cuvânt de meditație evanghelică, eseuri, recitări, etc. Frumos, clar, scurt și o singură dată ca să aibă loc toți...
3. Discuții, observații, critici și sugestii. Toate pe temele următoare: întâi ridicarea nivelului duhovnicesc personal. Și apoi ridicarea nivelului duhovnicesc al creației originale.
După un larg cuvânt evanghelizator pornind de la Predica de pe Munte, de la Matei cap. 5 - s-a spus cum Mântuitorul nostru Și-a început Evanghelia Sa, întâi pregătindu-Și ucenicii cu care avea să lucreze - și numai apoi trimițându-i la lucru. Tot așa este nevoie ca și noi să învățăm înainte de toate SĂ FIM! Cum să fim. Ce să fim. Cât să fim. Și apoi CUM SĂ FACEM. Ce să facem și cât să facem.
A fost un cuvânt adânc necesar și folositor fiecăruia dintre noi - dar mai ales tinerilor creatori, chemați să fie ucenici ai lui Hristos și trimeși în mijlocul lumii pentru a-L aduce pe Hristos la oameni. Și pe oameni la Hristos.
Aceasta a fost pentru toți cei prezenți - cam o sută de creatori - și cam de două ori pe atâția de ceilalți... După aceasta au urmat oarecum mai la obiect considerații generale, care s-au axat pe următoarele gânduri scrise aici în rezumat, - dar acolo dezvoltate mult mai pe larg:
- Conștiința personală a apartenenței noastre la Lucrarea lui Dumnezeu - în cazul nostru la Oastea Domnului. Aceasta este o conștiință care nu se formează ușor, ci greu. Și la puțini, nu la mulți. Dar cei în care Duhul Sfânt a format-o trebuie să și-o asculte și să și-o însușească înalt, prin acte și fapte de înalt patriotism evanghelic, și de o muncă și luptă eroică pentru Patria sa duhovnicească. Împărăția lui Hristos și cauza căreia l-a destinat Dumnezeu. Să luăm exemplu de la marii noștri înaintași, în ce privește conștiința noastră națională, cât de puțini și rari au fost cei cărora li s-a trezit această conștiință și cât au trebuit ei să lupte până când în timp îndelungat au reușit să facă să se trezească aceasta pe scara mare și în mod înalt și la cei mulți! Câți dintre acești vizionari și eroi au trebuit să trăiască și să moară pentru acest ideal strălucit, fără să ajungă ei înșiși să mai vadă pe pământ împlinirea lui!...
Dar noi, urmașii lor, ce fericiți îl cunoaștem acum! Noi da, - dar ei înainte cu sute și sute de ani, nu erau decât puțini și singuri.
Tot așa este și azi cu conștiința noastră duhovnicească creștină și evanghelică, - după cum era la începutul ei cu conștiința noastră națională. Oricât de puțini suntem acum noi cei în care ni s-a trezit această conștiință și care luptăm să ne-o formăm tot mai înaltă și responsabilă, - nu trebuie să deznădăjduim nici noi acum ca și ei atunci, ci să ne-o îmbărbătăm tot mai mult, fericiți fiindcă Dumnezeu a adus vremea să se trezească și această conștiință după atâtea secole de somn evanghelic peste locurile noastre... E tot așa cum sute de ani Principatele noastre românești se luptaseră între ele nimicindu-se frați pe frați, fără să se gândească nici unii că ei sunt și trebuie să fie o singură națiune și unii și alții. Câte veacuri și câte jertfe au trebuit până când în sfârșit a venit vremea ca tot mai mulți - și apoi cu toții - să vadă acest adevăr și să-l cucerească.
Va veni odată vremea când și conștiința evanghelică se va trezi în toți cei ce nu o au acum. Ce fericiți se vor îmbrățișa atunci toți frații în Hristos, peste granițele prăbușite dintre ei, cum s-au îmbrățișat cei doi frați munteni și moldoveni, peste Milcovul lor din 1859, când au văzut în sfârșit că hotarul acela artificial nu-i desparte, ci-i unește.
Avem și noi și trebuie să avem o conștiință a apartenenței noastre la Lucrarea Oastei Domnului în care ne-am născut din nou prin Cuvântul și Duhul Sfânt. Și trebuie ca fiecare dintre noi să-și desăvârșească această conștiință și să se comporte în totul în funcție de ea, în cuvinte, în atitudine, în creațiile noastre.
- Această conștiință a colectivității noastre spirituale să determine apoi toată orientarea și activitatea noastră. Să depășim - cum s-ar zice - stadiul proprietății individuale și egoiste, trecând la nivelul înalt, altruist și superior al părtășiei duhovnicești, al proprietății noastre frățești, cu specificul și unitatea intereselor întregii Lucrări în care ne-a încadrat Dumnezeu.
- Noile vremuri și noul nivel duhovnicesc din ce în ce tot mai înalt și mai larg, trebuie să ne impună conștiința misiunii noastre împreunate cu convingerea că marile noastre obligații față de Dumnezeu și de mântuirea lumii, - în cazul nostru: al țării noastre și al Bisericii noastre, - ne impune o muncă mai grea și mai frumoasă. Și numai prin asocierea și unificarea tuturor eforturilor și creațiilor inspirației noastre, vom putea face față în chip vrednic și folositor acestei obligații.
De aceea frumoasa conștiință de grup, de colectiv creator, este acum de cea mai mare însemnătate pentru noi, pentru fiecare în parte și pentru toți împreună. Marele ideal ne cere și ne obligă la asta. El ne va ferici dacă vom face așa. Ori ne va osândi dacă nu vom face.
- Trebuie ca noi să depășim biruitori și hotărâți stadiul și ispita oricăror interese și lupte egoiste, interne și mărunte, care bântuie toate celelalte asocieri și întovărășiri lumești. Stadiul acelora este nivelul cel mai de jos și cel mai josnic. Mâncătoria și gelozia sunt lepra și rugina care îi macină și îi otrăvesc atât pe cei lumești cât și toate înjghebările și planurile lor. Chiar și a celor mai talentați și mai capabili. Ce lupte sunt între scriitori, între artiști, între oamenii de știință și între toți cei înălțați în scaunele lumești! Ce ură și ce rivalitate și ce vrăjmășie este aproape totdeauna și aproape între toți. Nici un ideal lumesc nu-i în măsură să-i unească cu adevărat măcar pe doi inși și să-i facă să colaboreze sincer, dezinteresat și definitiv. N-au fost nici măcar doi oameni de geniu, scriitori și artiști, ori altfel de creatori, care să-și fi unit definitiv și total eforturile lor spre a crea astfel împreună mult mai mult și mai bine decum au creat separat fiecare.
Dacă „unde sunt doi, puterea crește” - tot așa ar fi fost și cu inspirația. Numai Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru a putut și poate face ca noi doi să se contopească într-unul, fiecare căutând mai întâi folosul lui Dumnezeu, în al doilea rând folosul celuilalt - și numai în urmă - sau nici în urmă - folosul său personal.
- Trebuie să ne ferim de orice influență străină care ar diminua și ar deterioriza specificul curat și sănătos al limbii și simțirii noastre duhovnicești. Când ne este trează și formată conștiința specificului nostru, atunci îndată vedem și cunoaștem nu numai ceea ce este curat și sănătos al nostru, - ci și ceea ce este îndoielnic și străin, păgubitor și chiar primejdios pentru noi.
- Conștiința! - repetăm conștiința! Să ni se formeze această conștiință a specificului nostru în Hristos, fără de care nu vom putea crea nimic cu adevărat de valoare și de durată.
- Să fim, - apoi să facem! Aceasta este prima condiție pusă de Hristos Domnul nostru, fiecăruia dintre cei ce L-au urmat, ori voiesc să-L urmeze, de la cel dintâi pas. Dacă suntem preocupați de a face, înainte de a fi, ajungem niște îngâmfați, mincinoși, prefăcuți și răufăcători ai Lucrării lui Dumnezeu cum au fost atât de mulți, de-a lungul istoriei ei
- Dacă vrem într-adevăr să creăm ceva de valoare și de durată în slujba lui Dumnezeu și a semenilor noștri, ni se cer neapărat patru - și chiar cinci condiții: să muncim cel mai mult, să ne rugăm cel mai mult, să iubim cel mai mult și să suferim cel mai mult, - adică să plângem cel mai mult. Toți marii creatori și toate marile creații le-au cunoscut aceste condiții... Și pe cele din urmă poate că în primul rând... Și noi la fel, în măsura în care le vom cunoaște și le vom experimenta, vom putea crea ceva vrednic și durabil! Oricine fuge de acestea, va fi un mic, sau un nimic în tot ce dorește să facă fără ele, oricât de mare s-ar crede. Și oricât de multe le-ar avea pe celelalte. Hristos așa a creat. El Cel Dintâi, apoi după El toți ai Lui.
- Cei ce scriu poezii ori meditații, ori altceva, trebuie să citească mult, mai ales în domeniul în care sunt inspirați să scrie. Dar nu pentru a imita sau plagia pe alții, ci pentru a-și forma un vocabular cât mai cuprinzător, și o tehnică de lucru cât mai desăvârșită. De la marii creatori totdeauna avem și vom avea de învățat, fiecare dintre noi.
- Cântăreții noștri trebuie să se ferească de influențele muzicii lumești. Trebuie să folosim elementele muzicii bisericești și evanghelice. Nici chiar folclorul popular lumesc, ci acel religios de prin frumoasele noastre colinde vechi. Să-l știm alege și folosi bine, pentru trăinicia și frumusețea creațiilor noastre. Din muzica cultă avem atâtea motive de inspirație, fiindcă marii compozitori au fost și oameni profund credincioși - ei înșiși pătrunși de inspirația divină. Cele mai mari opere ale lor sunt cele religioase, inspirate de credința și adorația lui Hristos. Dar singură conștiința noastră formată pe dimensiunile specificului nostru spiritual, ne dă măsura corectă și ne înseamnă limita până unde să mergem - și de unde nu mai avem voie în privința asta.
- Cântarea este o trăsătură, o parte importantă a vieții noastre spirituale. Nu este totuși singura. Viața cu Hristos mai are o mulțime de cerințe și trăsături. Toate acestea ni le îndrumă și ni le alege conștiința. Numai ea știe alege și poate îndruma bine. Ea, luminată de Duhul lui Hristos și de specificul frățesc.
- Se creează melodii paralele, adică două sau trei melodii la același text. Nu-i un rău prea mare, fiindcă până la urmă se va impune melodia cea mai frumoasă. Sau se folosesc toate, una ici, una colo, în altă parte a țării. Totuși pentru uniformizarea și pentru evitarea de confuzii ori încurcături neplăcute, este bine să evităm cât se poate situațiile care nu sunt clare și care pot provoca neplăceri. Gusturile sunt diferite, - unora le place una, altora alta, - dar este bine ca și gusturile noastre să ni le supunem gusturilor frățești, și să ni le formăm potrivit acestora, spre a fi una chiar și în asta cu ei toți.
Să le cântăm și noi la fel cu mulțimea fraților, ca bucuria tuturor să fie deplină. Cântarea trebuie să-i bucure în primul rând pe cei mai mulți. Noi cei mai puțini, să cântăm după ei și cu ei. Toate sunt frumoase când sunt din inimă.
- Regionalismul ori rivalismul, trebuie să dispară pe veci dintre noi. Acestea sunt două prăpăstii de care trebuie să ne ferim fiecare, ca de prăpastia Gheenei. Iar dacă am alunecat cumva într-acolo - să ne salvăm cât mai repede și să fugim cât mai departe de ele. Orice conștiință curată și trează se îngrozește de aceste prăpăstii, și le urăște cu toată puterea, luptând neîncetat împotriva lor, pentru că prima face discriminare între frați, iar a doua strivește orice dragoste și colaborare cu ceilalți împreună lucrători cu noi pentru Hristos.
- Trebuie să formăm indivizi desăvârșiți, credincioși și creatori desăvârșiți, individual fiecare cât mai înzestrat, cât mai competent, cât mai felurit dezvoltat pentru lucrul Domnului. Dar aceasta încă nu-i de-ajuns. Și lumea are așa ceva. Noi trebuie să ajungem la așa stare încât între creatorii familiei noastre să se formeze în toți, și să stăpânească totdeauna o conștiință de grup, o contopire a conștiințelor individuale într-o conștiință mare și cerească de grup sfânt. Această conștiință când ajunge să se formeze este cea mai înaltă și mai divină între toate. Este conștiința care a dorit-o și pentru care S-a rugat chiar și în ultima clipă Domnul, - ca pentru starea cea mai înaltă și mai sfântă la care puteau ajunge ai Săi. Dar numai din această stare erau cu adevărat vrednici să împlinească divina și eterna operă pentru care fuseseră chemați, aleși și formați (Ioan 17, 21). De această condiție depindea credința și mântuirea lumii - adică izbânda și scopul trimiterii lor. Și numai aceasta este pe deplin după voia lui Dumnezeu și după cerințele Duhului Sfânt. Așa a vrut-o Hristos Domnul când i-a învățat pe ai Săi ca fiecare să se supună grupării sale, ca duhurile prorocilor să fie supuse prorocilor, adică să caute a fi una în gândire și lucrare.
După acestea și alte considerații presărate din timp în timp cu cântări și scurte alte cuvântări și declamări, - s-a încheiat cu o rugăciune de mulțumire Domnului, prima parte a întâlnirii noastre din seara aceasta de 23 martie de la Comănești. Era trecut de miezul nopții. Iar cei „chemați” care participaseră doar pentru învățătură și petrecere la întrunirea noastră, trebuiau să plece. Partea lor se încheiase. Acum urma partea mai intimă a noastră cu cei special veniți aici pentru încă un pas mai departe în munca noastră de creație. Prima parte care cuprinsese adevăruri folositoare mai generale se încheiase. Urma partea a doua cu celelalte mai intime și mai alese. Și i-am rugat să rămână pentru partea aceasta doar cei aleși, adică cei pe care îi privea direct cele ce urmează să le discutăm și mai concret.
Erau în partea asta niște probleme mai directe, unele critici asupra unor poezii, ori cântări, ori atitudini. Între noi mai mergeau acestea - dar între cei mai dinafară de cercul și preocupările noastre, nu se mai putea. Unii le-ar fi putut privi nepotrivite, alții nu le puteau înțelege și s-ar fi produs întristări... Dar cu toate insistențele ca cei „chemați” să iese, totuși n-a ieșit aproape nimeni. A trebuit să continuăm aproape cu aceleași trei camere pline stările noastre de vorbă toată noaptea. Subiectul era așa de captivant și adevărurile comunicate erau atât de atrăgătoare și instructive pentru toți, încât nimeni n-ar fi dorit să le scape.
Totuși, ce frumos și instructiv a fost totul.
Au început să recite, să cânte, să-și citească lucrările lor noi - fiecare dintre cei prezenți. Scurt, frumos, inspirat și nou. Fiecare cuvânt și fiecare piesă de creație. A fost o sărbătoare care am fi tot dorit cu toții să nu se mai sfârșească.
Ce bine ar fi să fie mai dese și mai lungi aceste sărbători ale frumuseții literare și creatoare ale tineretului minunatei noastre Lucrări. În curând va fi alcătuit un volum și despre această sărbătoare, frumos și ilustrat, al doilea volum al Sărbătorilor noastre de acest fel, - după cel de Anul Nou de la Sibiu. Ce frumoase amintiri și ce comori de neuitat vor deveni și acestea mai târziu, însemnând pașii noștri începători, dar fericiți - spre marea lumină viitoare, pe care acum nici n-o putem bănui...
Ce frumos continuă astfel, anul acesta fericit!
Doamne și Dumnezeul nostru, binecuvântează-l mereu așa, până la sfârșitul lui. Și până la sfârșitul tuturor celor ce-l vor urma încă.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!