Cap. 16 - O plecare îndurerată

„Doamne, iată-mi şi hotarul

unde lepăd tot ce-am strâns

şi-mi rămâne numai harul

care l-am cules din plâns,

numai anii arşi în patimi

prin al dragostei cuptor

numai ce-am scăldat în lacrimi

de durere şi de dor...

Numai ce-am pierdut cu Tine

jefuit şi judecat

numai ce-a rămas pe mine

după ce-am fost despoiat,

numai urmele de cuie

şi de spini din trupul meu

vin cu mine-acum - să spuie

ce-au de spus lui Dumnezeu...

Numai pâinea dăruită

şi cei doi bănuţi sărmani

şi viaţa pârjolită

în atâţi amar de ani,

asta-mi este toată-averea

la acest hotar al meu

ce iubirea şi durerea

mi-o aduc spre Dumnezeu...”

Nici n-am ajuns bine acasă după bucuria de la Comăneşti - şi încă de pe drum am primit o veste tristă. Părintele Vladimir a trecut la Domnul joi, 28 martie 1984, la locuinţa Raheluţei din Cluj, unde îşi trăise ultimele lui suspine şi lacrimi, înainte de a ajunge şi el acolo unde îl aştepta de aproape 50 de ani, jumătatea sufletului său după care tânjise atât de mult...

De câţiva ani această Raheluţă crescută de el şi la care locuia acum după pensionarea lui, fiind căsătorită cu un străin, - şi ea însăşi înstrăinându-se, nu mai lăsa aproape pe nimeni să ajungă la el. Nici eu nu l-am putut vizita din cauza asta - şi aproape nici un frate. Până ce a mai putut merge el, s-a mai dus singur pe la fraţii din Cluj, la adunare ori la biserică, - dar în ultimul timp nu s-a mai putut duce. Noi toţi fraţii l-am preţuit nespus de mult din pricina credincioşiei şi statorniciei lui alături de părintele Iosif, la care fusese de multe ori venind din Basarabia unde era - şi petrecând multe zile şi nopţi împreună, până în săptămâna plecării lui la Domnul. Apoi de-a lungul tuturor anilor, prin toate încercările Oastei, fiind unul dintre puţinii care şi-au ţinut legământul până la sfârşit. Am mai scris nişte pagini neuitate despre părintele Vladimir şi în cronica Sfinţilor noştri înaintaşi, pentru a rămâne şi viaţa şi statornicia lui o pildă vrednică de admirat şi de urmat.

Acum Dumnezeu îl eliberase pentru totdeauna din calvarul lui pe care îl îndura răbdător în casa fiinţei pe care el o crescuse având atâta grijă de ea, mai mult decât de ochii lui din cap. De multe ori când avea chiar şi 6-7 ani i se suia pe cap, îl trăgea de păr, îl lovea cu palmele peste faţă - iar el tăcea şi o alinta, încât chiar noi ne pierdeam răbdarea gândind că totuşi e prea mult... Dar el nu şi-a pierdut niciodată răbdarea - nici când îl lovea peste mână mâncând, nici când i se suia cu piciorul în farfuria cu mâncare. Şi acum în ultimii ani, cum s-a purtat faţă de el Raheluţa lui cea răsfăţată de el timp de 40 de ani... În ultimul timp îl ţinea încuiat în casă ca să nu mai meargă la fraţi - şi nici fraţii să nu mai poată veni la el.

Acum, slăvit să fie Domnul care îl eliberase pe totdeauna din orice apăsare.

În noaptea asta nu mai pot să dorm... îmi deapăn firul vremii şi-al amintirilor mele despre el. Prima dată când l-am văzut era în 1935 la redacţia foilor noastre, pe atunci în strada Turnului nr. 33 din Sibiu. Se ducea cu soţia lui slabă şi bolnavă la Geoagiu la sanatoriu unde mai fusese şi anul trecut. Era bolnavă de plămâni şi avea nevoie de mult aer curat, tratament şi odihnă. Ce mult o iubea părintele Vladimir, credinciosul ei soţ. Cu cât o vedea suferind mai mult, cu atât o iubea mai cu milă şi mai cu putere. Dar şi ea ţinea nespus de mult la el. Niciodată n-am văzut doi soţi şi după atâţia ani de căsătorie să se iubească şi să petreacă împreună atât de mult timp şi atât de fericiţi şi bucuroşi. El nu-i zicea niciodată pe numele ei de Eufimia - ci îi zicea numai „porumbiţă, porumbiţa mea...”

Toamna a luat-o acasă la Glingeni - Orhei, unde locuiau ei atunci, în Basarabia. Dar anul următor a murit pe braţele lui. Cred că ar fi putut-o scălda de şapte ori în câte lacrimi a vărsat el din dragoste şi din milă pentru ea... Acolo la locul unde trăiau atunci, în cimitirul din faţa bisericii unde slujea el zilnic şi se ruga pentru sufletul ei, i-a zidit cu mâinile lui un mormânt împrejmuit cu un gard larg şi prevăzut cu o bancă pe care se aşeza de dimineaţa şi rămânea până seara în preajma ei, plângând, cântând, rugându-se şi chemând-o cu cele mai duioase şi sfâşietoare suspine: „porumbiţo, porumbiţa mea scumpă şi neuitată...” Acolo a scris el o carte întreagă cu meditaţiile şi suspinele sale Pe marginea unui mormânt.

Durerea pierderii ei l-a făcut să-L iubească şi el cu atât mai mult pe Domnul Isus, cu cât acum voia cu toată puterea să ajungă şi el fericit acolo lângă Domnul, unde ştia bine că s-a dus şi singura fiinţă pe care o mai avusese pe pământ aproape de sufletul lui...

O, cum ştie Domnul să ne apropie de El, chiar prin despărţirile cele mai dureroase care ni le îngăduie pe lumea asta. De acum va avea veşnic bucuria nemaitulburată a iubirii pe care a avut-o mai scumpă ca orice pe pământ - şi căreia i-a fost credincios până la moarte, toţi îndelungaţii ani ai acestei sfâşietoare despărţiri. Pentru multe l-am admirat şi preţuit pe părintele Vladimir, - dar pentru această inimă a lui, cel mai mult.

Acum, după al cincizecilea an de la acea despărţire, iată că Domnul i-a ascultat miile lui de rugăciuni şi i-a primit râurile lui de lacrimi, luându-l şi pe el să-l ducă acolo unde nu mai este despărţire, lângă aceea ce l-a aşteptat şi ea tot aşa de atunci.

Apoi îl văd împreună cu fr. Dumitru Romanenco din Voinova, tot din Orheiul Basarabiei, venind tot în acelaşi an 1935 la Sibiu de praznicul Rusaliilor pentru marea sărbătoare a Oastei Domnului. Fratele Dumitru era un om cu mare vază în părţile acelea, având o mare proprietate cu o pădure şi un lac frumos în mijlocul pădurii. Acolo rânduise el un loc de recreare pentru fraţii obosiţi şi un loc liniştit pentru meditaţie şi scris. Acolo petrecea adeseori cu părintele Vladimir şi cu mulţi alţi fraţi. Acolo a petrecut şi fr. Marini în două veri, ultimele două veri a fr. Dumitru Romanenco şi a Basarabiei lor, căci la căderea Basarabiei, s-a sfârşit dintr-o dată şi el... Multă vreme după ce s-a întors de acolo, fr. Marini îmi tot povestea despre feeria nopţilor de acolo, pe malurile lacului de la Voinova, cu fr. Dumitru, cu sora Vera, credincioasa sa soţie şi bunul lor fiu Svetie. Părintele Vladimir păstra şi el de atunci nişte amintiri şi nişte fotografii neuitate. Fratele Romanenco era acela care organizase atunci o „cavalerie a Oastei Domnului” cum îi zicea el, o echipă de misionari călări pe cai mari şi albi, în frunte cu un steag şi înzestraţi cu multe cărţi şi Biblii, cutreierând satele şi oraşele Basarabiei până la Bucovina şi Moldova cu propovăduirea şi răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu... Ei au făcut atunci să se hotărască pentru Domnul multe sute de suflete şi să se înfiinţeze prin tot jurul acela multe zeci de adunări ale Oastei Domnului. Şi despre viaţa şi faptele acestui frate am scris mai pe larg în cronica Sfinţilor noştri înaintaşi.

Acum părintele Vladimir care a trăit şi a mai suferit multe zeci de ani în urma plecării lor la cer, a ajuns în sfârşit şi el la ei. Ce fericiţi îl vor fi întâmpinat văzându-l venind obosit şi slăbit, dar biruitor.

Îl văd apoi la Sibiu, în redacţia foii noastre din Aleea Filozofilor nr. 18, la Crăciunul lui 1937 şi Anul Nou 1938. Venise să-şi petreacă o săptămână la noi, cu părintele Iosif. Venise să i se mărturisească şi să primească din mâinile lui sfinte, Sfânta Cuminecătură.

I-am văzut atunci multe ceasuri petrecând împreună singuri în strânse stări de vorbă şi în tainice împărtăşiri.

Nu voi uita niciodată duminica dintre aceste sărbători când ei au rămas singuri în casă, iar noi toţi ceilalţi plecasem. Fratele Marini, Popovici, Opriş şi ceilalţi la adunare, iar eu la poştă cu nişte scrisori urgente...

Când am venit singur acasă, uşa de la intrare era încuiată, iar cheia o luase sora Liţa cu ea. Eu n-aveam cheie şi nici alta nu mai era în casă. Dar aproape de scară era fereastra joasă prin care mai intrasem în casă şi altădată, în astfel de împrejurări.

M-am uitat pe geam, iar părintele Iosif care stătea lungit pe dormeza de lângă peretele celălalt, văzându-mă s-a sculat grăbit să vină să-mi deschidă fereastra să intru. Mi-a deschis-o, dar când s-a întors să se ducă din nou la dormeza lui, s-a împiedicat cu piciorul de cablul aparatului de radio care era întins pe jos, şi a căzut cu totul întins, pe duşumea. Am crezut că se prăbuşeşte cerul peste mine într-atâta m-a durut şi m-a îngrozit. Nu ştiu cum am sărit fereastra şi am fost lângă el să-l ridic de jos. În acel moment a sărit şi părintele Vladimir şi amândoi l-am dus pe braţe şi l-am întins pe dormeza unde zăcuse.

Gemea profund căci trupul lui era numai tăieturi de operaţii, şi două mari răni deschise sângerând de la cele două ultime operaţii nevindecate.

Am îngenuncheat amândoi lângă el şi nu m-am mai putut ridica timp îndelungat. Cred că niciodată nu m-am rugat atât de deznădăjduit şi de vinovat lui Dumnezeu... Doamne, ce fac dacă moare acum, aici, din vina mea? Cum voi mai putea privi vreodată spre Tine ori spre fraţi? De ce n-am stat mai bine afară, să fi îngheţat acolo de frig până veneau ceilalţi, dar să nu-l fac pe acest sfânt chinuit, care din dragoste pentru mine a sărit el cel bolnav să-mi deschidă mie cel sănătos. Dar el a vrut ca nu altul ci el însuşi să vină să-mi deschidă şi să mă întâmpine cu bucuria şi cu zâmbetul cu care de când îl ştiu mă întâmpina ori de unde veneam.

Dar Dumnezeul Milei a avut milă de mine. L-a păzit şi l-a sprijinit El Însuşi pe Mâinile Sale, aşa că această căzătură de care mă îngrozisem atât de mult n-a avut nici o urmare mai rea.

Îl văd ca acum şi pe părintele Vladimir ce înspăimântat şi zdrobit era şi el atunci. A mai stat vreo două zile la noi şi după aceea, apoi şi-a luat rămas bun de la părintele Iosif şi de la noi, plecând înapoi în Basarabia, promiţând că de Rusalii va veni din nou.

Dar venirea aceasta a trebuit să fie mai grabnică şi mai amară. În ziua de 16 februarie în dimineaţa înmormântării părintelui, el telegrafia încă din Ploieşti: „Sunt în drum spre Sibiu. Nu-l coborâţi în mormânt, până voi ajunge eu, căci veşnic voi fi zdrobit”.

A ajuns tocmai când sicriul era să fie coborât în mormânt. Şi acum îl văd cum alerga neîntrerupt de cum a intrat pe poarta cimitirului şi până a ajuns să se prăbuşească asupra sicriului plângând şi rugându-se. Apoi în genunchi, cu mâinile întinse spre cer a rostit legământul zguduitor, însoţit de toţi cei două mii de fraţi care erau atunci de faţă - şi de sutele de mii care erau prezenţi numai cu duhul, legământul zguduitor de credincioşie şi rămânere statornică până la moarte pe calea învăţăturii Oastei de la început, după cuvântul şi după pilda părintelui Iosif.

Şi el, iată că a rămas aşa, de atunci şi până astăzi. Acum poate merge cu bucurie în faţa Domnului şi în faţa marelui său frate, părinte şi îndrumător, fiindcă şi-a păstrat şi în privinţa aceasta legământul său curat şi frumos, iată până la moarte.

Doamne Isuse, primeşte-l cu bucurie şi aşează sufletul lui credincios lângă al sfântului său frate şi părinte - şi lângă al tuturor celorlalţi fraţi şi părinţi sufleteşti ai noştri, dar mai ales lângă sufletul drag al porumbiţei sale scumpe.

Îl văd ultima dată la Sibiu la Rusaliile din 1984, când încă a putut veni să-şi împlinească legământul care îl făcuse aici acum 46 de ani - şi datoria de recunoştinţă faţă de memoria părintelui nostru în Hristos.

Ce de flori, acopereau şi atunci acest mormânt nemuritor! Şi toată predica lui de atunci, ultimul lui cuvânt lângă mormântul acesta, a fost o predică inspirată strălucit din culorile şi semnificaţiile feluritelor flori de la acest mormânt. Cele roşii simbolizau jertfa, sângele, ranele Evangheliei, de pe Trupul lui Hristos şi ale nenumăraţilor Lui martiri, până la cel ce odihneşte aici în pământul acesta de sub noi şi sus în cerul acesta de deasupra noastră... Cele albe ne vorbesc despre neprihănirea lui Hristos şi a neprihăniţilor Lui. Cele albastre, despre frumuseţea cerului care ne aşteaptă. Cele galbene, despre duioşia şi mângâierea blândeţii şi iubirii părinteşti cu care ne-a înconjurat sufletul marelui nostru înaintaş - şi cu care ne mai înconjoară încă. Acum, florile roşii, albe, albastre şi galbene ne predică aceste sfinte adevăruri şi despre mormântul lui.

Am ajuns la Cluj, la biserica din cartierul Mănăştur când sicriul acoperit de flori şi înconjurat de fraţi, al părintelui Vladimir, aştepta în capela bisericii să vină preotul paroh care trebuia să oficieze slujba înmormântării. Acest preot era un om credincios devotat Oastei Domnului şi prieten al fraţilor. Când am ajuns acolo s-a bucurat mult şi fiindcă - credea el - încă mai este câtva timp până la venirea protopopului, m-a invitat să spun câteva cuvinte, cum era şi normal din partea familiei sufleteşti a răposatului spre a evoca astfel viaţa şi activitatea frumoasă a acestui harnic şi credincios preot al lui Dumnezeu, care lucrase şi suferise atât de mult şi de frumos, de-a lungul celor 90 de ani ai vieţii sale pământeşti. Era atât de mult de spus despre asta...

Dar abia am rostit câteva fraze de început când intră ca o furtună protopopul nervos şi agitat, împingând cu coatele în dreapta şi în stânga şi izbind în lături pe cei ce erau de faţă.

- Ce adunătură sectară este asta? - ţipă el furios. Şi răstindu-se la mine, izbucni: - Să taci imediat! Cine eşti d-ta şi cu ce drept vorbeşti aici?

- Sunt din partea familiei şi am vrut să spun un cuvânt.

- Nu mai spui nimic! Sau dacă acesta a fost preot sectar, atunci să-l îngroape sectarii.

Noi ne retragem. Las să vedem ce zice episcopia!

Am vrut să-i mai spun un cuvânt, dar nu mai aveai cui spune - ieşise afară.

A venit din nou ca o furtună, a pus să-l scoată din capelă şi să-l ducă în biserică. Protopopul tremurând de furie din tot trupul, a început grăbit slujba de înmormântare care a parcurs-o în galop. Apoi a rostit o predică plină de laude la persoana lui, încolo goală de tot.

Toţi fraţii care au fost de faţă la tot ce s-a petrecut au făcut o strânsă legătură între răzbunarea acestei oficialităţi asupra părintelui Vladimir, cu cea a mitropolitului din Sibiu asupra părintelui Iosif la moartea lui. Asemenea le-a fost viaţa în slujba lui Isus, - asemenea le-a fost şi ocara până la moarte pentru El.

Apoi fraţii l-au purtat pe mâini până la marginea mormântului, din cimitirul apropiat care îl aştepta.

Doamne Isuse, Te rugăm fă-i parte de răsplata şi cinstea veşnică, în mijlocul familiei noastre cereşti, lângă părintele Iosif, lângă porumbiţa lui scumpă, lângă fratele Marini şi Romanenco - şi toţi ceilalţi cu care a luptat, a lucrat şi a biruit în Oastea Ta luptătoare de aici de pe pământ.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!