Cap. 16 - O plecare îndurerată

„Doamne, iată-mi și hotarul

unde lepăd tot ce-am strâns

și-mi rămâne numai harul

care l-am cules din plâns,

numai anii arși în patimi

prin al dragostei cuptor

numai ce-am scăldat în lacrimi

de durere și de dor...

Numai ce-am pierdut cu Tine

jefuit și judecat

numai ce-a rămas pe mine

după ce-am fost despoiat,

numai urmele de cuie

și de spini din trupul meu

vin cu mine-acum - să spuie

ce-au de spus lui Dumnezeu...

Numai pâinea dăruită

și cei doi bănuți sărmani

și viața pârjolită

în atâți amar de ani,

asta-mi este toată-averea

la acest hotar al meu

ce iubirea și durerea

mi-o aduc spre Dumnezeu...”

Nici n-am ajuns bine acasă după bucuria de la Comănești - și încă de pe drum am primit o veste tristă. Părintele Vladimir a trecut la Domnul joi, 28 martie 1984, la locuința Raheluței din Cluj, unde își trăise ultimele lui suspine și lacrimi, înainte de a ajunge și el acolo unde îl aștepta de aproape 50 de ani, jumătatea sufletului său după care tânjise atât de mult...

De câțiva ani această Raheluță crescută de el și la care locuia acum după pensionarea lui, fiind căsătorită cu un străin, - și ea însăși înstrăinându-se, nu mai lăsa aproape pe nimeni să ajungă la el. Nici eu nu l-am putut vizita din cauza asta - și aproape nici un frate. Până ce a mai putut merge el, s-a mai dus singur pe la frații din Cluj, la adunare ori la biserică, - dar în ultimul timp nu s-a mai putut duce. Noi toți frații l-am prețuit nespus de mult din pricina credincioșiei și statorniciei lui alături de părintele Iosif, la care fusese de multe ori venind din Basarabia unde era - și petrecând multe zile și nopți împreună, până în săptămâna plecării lui la Domnul. Apoi de-a lungul tuturor anilor, prin toate încercările Oastei, fiind unul dintre puținii care și-au ținut legământul până la sfârșit. Am mai scris niște pagini neuitate despre părintele Vladimir și în cronica Sfinților noștri înaintași, pentru a rămâne și viața și statornicia lui o pildă vrednică de admirat și de urmat.

Acum Dumnezeu îl eliberase pentru totdeauna din calvarul lui pe care îl îndura răbdător în casa ființei pe care el o crescuse având atâta grijă de ea, mai mult decât de ochii lui din cap. De multe ori când avea chiar și 6-7 ani i se suia pe cap, îl trăgea de păr, îl lovea cu palmele peste față - iar el tăcea și o alinta, încât chiar noi ne pierdeam răbdarea gândind că totuși e prea mult... Dar el nu și-a pierdut niciodată răbdarea - nici când îl lovea peste mână mâncând, nici când i se suia cu piciorul în farfuria cu mâncare. Și acum în ultimii ani, cum s-a purtat față de el Raheluța lui cea răsfățată de el timp de 40 de ani... În ultimul timp îl ținea încuiat în casă ca să nu mai meargă la frați - și nici frații să nu mai poată veni la el.

Acum, slăvit să fie Domnul care îl eliberase pe totdeauna din orice apăsare.

În noaptea asta nu mai pot să dorm... îmi deapăn firul vremii și-al amintirilor mele despre el. Prima dată când l-am văzut era în 1935 la redacția foilor noastre, pe atunci în strada Turnului nr. 33 din Sibiu. Se ducea cu soția lui slabă și bolnavă la Geoagiu la sanatoriu unde mai fusese și anul trecut. Era bolnavă de plămâni și avea nevoie de mult aer curat, tratament și odihnă. Ce mult o iubea părintele Vladimir, credinciosul ei soț. Cu cât o vedea suferind mai mult, cu atât o iubea mai cu milă și mai cu putere. Dar și ea ținea nespus de mult la el. Niciodată n-am văzut doi soți și după atâția ani de căsătorie să se iubească și să petreacă împreună atât de mult timp și atât de fericiți și bucuroși. El nu-i zicea niciodată pe numele ei de Eufimia - ci îi zicea numai „porumbiță, porumbița mea...”

Toamna a luat-o acasă la Glingeni - Orhei, unde locuiau ei atunci, în Basarabia. Dar anul următor a murit pe brațele lui. Cred că ar fi putut-o scălda de șapte ori în câte lacrimi a vărsat el din dragoste și din milă pentru ea... Acolo la locul unde trăiau atunci, în cimitirul din fața bisericii unde slujea el zilnic și se ruga pentru sufletul ei, i-a zidit cu mâinile lui un mormânt împrejmuit cu un gard larg și prevăzut cu o bancă pe care se așeza de dimineața și rămânea până seara în preajma ei, plângând, cântând, rugându-se și chemând-o cu cele mai duioase și sfâșietoare suspine: „porumbițo, porumbița mea scumpă și neuitată...” Acolo a scris el o carte întreagă cu meditațiile și suspinele sale Pe marginea unui mormânt.

Durerea pierderii ei l-a făcut să-L iubească și el cu atât mai mult pe Domnul Isus, cu cât acum voia cu toată puterea să ajungă și el fericit acolo lângă Domnul, unde știa bine că s-a dus și singura ființă pe care o mai avusese pe pământ aproape de sufletul lui...

O, cum știe Domnul să ne apropie de El, chiar prin despărțirile cele mai dureroase care ni le îngăduie pe lumea asta. De acum va avea veșnic bucuria nemaitulburată a iubirii pe care a avut-o mai scumpă ca orice pe pământ - și căreia i-a fost credincios până la moarte, toți îndelungații ani ai acestei sfâșietoare despărțiri. Pentru multe l-am admirat și prețuit pe părintele Vladimir, - dar pentru această inimă a lui, cel mai mult.

Acum, după al cincizecilea an de la acea despărțire, iată că Domnul i-a ascultat miile lui de rugăciuni și i-a primit râurile lui de lacrimi, luându-l și pe el să-l ducă acolo unde nu mai este despărțire, lângă aceea ce l-a așteptat și ea tot așa de atunci.

Apoi îl văd împreună cu fr. Dumitru Romanenco din Voinova, tot din Orheiul Basarabiei, venind tot în același an 1935 la Sibiu de praznicul Rusaliilor pentru marea sărbătoare a Oastei Domnului. Fratele Dumitru era un om cu mare vază în părțile acelea, având o mare proprietate cu o pădure și un lac frumos în mijlocul pădurii. Acolo rânduise el un loc de recreare pentru frații obosiți și un loc liniștit pentru meditație și scris. Acolo petrecea adeseori cu părintele Vladimir și cu mulți alți frați. Acolo a petrecut și fr. Marini în două veri, ultimele două veri a fr. Dumitru Romanenco și a Basarabiei lor, căci la căderea Basarabiei, s-a sfârșit dintr-o dată și el... Multă vreme după ce s-a întors de acolo, fr. Marini îmi tot povestea despre feeria nopților de acolo, pe malurile lacului de la Voinova, cu fr. Dumitru, cu sora Vera, credincioasa sa soție și bunul lor fiu Svetie. Părintele Vladimir păstra și el de atunci niște amintiri și niște fotografii neuitate. Fratele Romanenco era acela care organizase atunci o „cavalerie a Oastei Domnului” cum îi zicea el, o echipă de misionari călări pe cai mari și albi, în frunte cu un steag și înzestrați cu multe cărți și Biblii, cutreierând satele și orașele Basarabiei până la Bucovina și Moldova cu propovăduirea și răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu... Ei au făcut atunci să se hotărască pentru Domnul multe sute de suflete și să se înființeze prin tot jurul acela multe zeci de adunări ale Oastei Domnului. Și despre viața și faptele acestui frate am scris mai pe larg în cronica Sfinților noștri înaintași.

Acum părintele Vladimir care a trăit și a mai suferit multe zeci de ani în urma plecării lor la cer, a ajuns în sfârșit și el la ei. Ce fericiți îl vor fi întâmpinat văzându-l venind obosit și slăbit, dar biruitor.

Îl văd apoi la Sibiu, în redacția foii noastre din Aleea Filozofilor nr. 18, la Crăciunul lui 1937 și Anul Nou 1938. Venise să-și petreacă o săptămână la noi, cu părintele Iosif. Venise să i se mărturisească și să primească din mâinile lui sfinte, Sfânta Cuminecătură.

I-am văzut atunci multe ceasuri petrecând împreună singuri în strânse stări de vorbă și în tainice împărtășiri.

Nu voi uita niciodată duminica dintre aceste sărbători când ei au rămas singuri în casă, iar noi toți ceilalți plecasem. Fratele Marini, Popovici, Opriș și ceilalți la adunare, iar eu la poștă cu niște scrisori urgente...

Când am venit singur acasă, ușa de la intrare era încuiată, iar cheia o luase sora Lița cu ea. Eu n-aveam cheie și nici alta nu mai era în casă. Dar aproape de scară era fereastra joasă prin care mai intrasem în casă și altădată, în astfel de împrejurări.

M-am uitat pe geam, iar părintele Iosif care stătea lungit pe dormeza de lângă peretele celălalt, văzându-mă s-a sculat grăbit să vină să-mi deschidă fereastra să intru. Mi-a deschis-o, dar când s-a întors să se ducă din nou la dormeza lui, s-a împiedicat cu piciorul de cablul aparatului de radio care era întins pe jos, și a căzut cu totul întins, pe dușumea. Am crezut că se prăbușește cerul peste mine într-atâta m-a durut și m-a îngrozit. Nu știu cum am sărit fereastra și am fost lângă el să-l ridic de jos. În acel moment a sărit și părintele Vladimir și amândoi l-am dus pe brațe și l-am întins pe dormeza unde zăcuse.

Gemea profund căci trupul lui era numai tăieturi de operații, și două mari răni deschise sângerând de la cele două ultime operații nevindecate.

Am îngenuncheat amândoi lângă el și nu m-am mai putut ridica timp îndelungat. Cred că niciodată nu m-am rugat atât de deznădăjduit și de vinovat lui Dumnezeu... Doamne, ce fac dacă moare acum, aici, din vina mea? Cum voi mai putea privi vreodată spre Tine ori spre frați? De ce n-am stat mai bine afară, să fi înghețat acolo de frig până veneau ceilalți, dar să nu-l fac pe acest sfânt chinuit, care din dragoste pentru mine a sărit el cel bolnav să-mi deschidă mie cel sănătos. Dar el a vrut ca nu altul ci el însuși să vină să-mi deschidă și să mă întâmpine cu bucuria și cu zâmbetul cu care de când îl știu mă întâmpina ori de unde veneam.

Dar Dumnezeul Milei a avut milă de mine. L-a păzit și l-a sprijinit El Însuși pe Mâinile Sale, așa că această căzătură de care mă îngrozisem atât de mult n-a avut nici o urmare mai rea.

Îl văd ca acum și pe părintele Vladimir ce înspăimântat și zdrobit era și el atunci. A mai stat vreo două zile la noi și după aceea, apoi și-a luat rămas bun de la părintele Iosif și de la noi, plecând înapoi în Basarabia, promițând că de Rusalii va veni din nou.

Dar venirea aceasta a trebuit să fie mai grabnică și mai amară. În ziua de 16 februarie în dimineața înmormântării părintelui, el telegrafia încă din Ploiești: „Sunt în drum spre Sibiu. Nu-l coborâți în mormânt, până voi ajunge eu, căci veșnic voi fi zdrobit”.

A ajuns tocmai când sicriul era să fie coborât în mormânt. Și acum îl văd cum alerga neîntrerupt de cum a intrat pe poarta cimitirului și până a ajuns să se prăbușească asupra sicriului plângând și rugându-se. Apoi în genunchi, cu mâinile întinse spre cer a rostit legământul zguduitor, însoțit de toți cei două mii de frați care erau atunci de față - și de sutele de mii care erau prezenți numai cu duhul, legământul zguduitor de credincioșie și rămânere statornică până la moarte pe calea învățăturii Oastei de la început, după cuvântul și după pilda părintelui Iosif.

Și el, iată că a rămas așa, de atunci și până astăzi. Acum poate merge cu bucurie în fața Domnului și în fața marelui său frate, părinte și îndrumător, fiindcă și-a păstrat și în privința aceasta legământul său curat și frumos, iată până la moarte.

Doamne Isuse, primește-l cu bucurie și așează sufletul lui credincios lângă al sfântului său frate și părinte - și lângă al tuturor celorlalți frați și părinți sufletești ai noștri, dar mai ales lângă sufletul drag al porumbiței sale scumpe.

Îl văd ultima dată la Sibiu la Rusaliile din 1984, când încă a putut veni să-și împlinească legământul care îl făcuse aici acum 46 de ani - și datoria de recunoștință față de memoria părintelui nostru în Hristos.

Ce de flori, acopereau și atunci acest mormânt nemuritor! Și toată predica lui de atunci, ultimul lui cuvânt lângă mormântul acesta, a fost o predică inspirată strălucit din culorile și semnificațiile feluritelor flori de la acest mormânt. Cele roșii simbolizau jertfa, sângele, ranele Evangheliei, de pe Trupul lui Hristos și ale nenumăraților Lui martiri, până la cel ce odihnește aici în pământul acesta de sub noi și sus în cerul acesta de deasupra noastră... Cele albe ne vorbesc despre neprihănirea lui Hristos și a neprihăniților Lui. Cele albastre, despre frumusețea cerului care ne așteaptă. Cele galbene, despre duioșia și mângâierea blândeții și iubirii părintești cu care ne-a înconjurat sufletul marelui nostru înaintaș - și cu care ne mai înconjoară încă. Acum, florile roșii, albe, albastre și galbene ne predică aceste sfinte adevăruri și despre mormântul lui.

Am ajuns la Cluj, la biserica din cartierul Mănăștur când sicriul acoperit de flori și înconjurat de frați, al părintelui Vladimir, aștepta în capela bisericii să vină preotul paroh care trebuia să oficieze slujba înmormântării. Acest preot era un om credincios devotat Oastei Domnului și prieten al fraților. Când am ajuns acolo s-a bucurat mult și fiindcă - credea el - încă mai este câtva timp până la venirea protopopului, m-a invitat să spun câteva cuvinte, cum era și normal din partea familiei sufletești a răposatului spre a evoca astfel viața și activitatea frumoasă a acestui harnic și credincios preot al lui Dumnezeu, care lucrase și suferise atât de mult și de frumos, de-a lungul celor 90 de ani ai vieții sale pământești. Era atât de mult de spus despre asta...

Dar abia am rostit câteva fraze de început când intră ca o furtună protopopul nervos și agitat, împingând cu coatele în dreapta și în stânga și izbind în lături pe cei ce erau de față.

- Ce adunătură sectară este asta? - țipă el furios. Și răstindu-se la mine, izbucni: - Să taci imediat! Cine ești d-ta și cu ce drept vorbești aici?

- Sunt din partea familiei și am vrut să spun un cuvânt.

- Nu mai spui nimic! Sau dacă acesta a fost preot sectar, atunci să-l îngroape sectarii.

Noi ne retragem. Las să vedem ce zice episcopia!

Am vrut să-i mai spun un cuvânt, dar nu mai aveai cui spune - ieșise afară.

A venit din nou ca o furtună, a pus să-l scoată din capelă și să-l ducă în biserică. Protopopul tremurând de furie din tot trupul, a început grăbit slujba de înmormântare care a parcurs-o în galop. Apoi a rostit o predică plină de laude la persoana lui, încolo goală de tot.

Toți frații care au fost de față la tot ce s-a petrecut au făcut o strânsă legătură între răzbunarea acestei oficialități asupra părintelui Vladimir, cu cea a mitropolitului din Sibiu asupra părintelui Iosif la moartea lui. Asemenea le-a fost viața în slujba lui Isus, - asemenea le-a fost și ocara până la moarte pentru El.

Apoi frații l-au purtat pe mâini până la marginea mormântului, din cimitirul apropiat care îl aștepta.

Doamne Isuse, Te rugăm fă-i parte de răsplata și cinstea veșnică, în mijlocul familiei noastre cerești, lângă părintele Iosif, lângă porumbița lui scumpă, lângă fratele Marini și Romanenco - și toți ceilalți cu care a luptat, a lucrat și a biruit în Oastea Ta luptătoare de aici de pe pământ.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!