Cap. 16 - Leacul dureroasei sfâșieri

Una din cele mai dureroase sfâșieri ale poporului nostru de aproape trei sute de ani încoace, este problema confesională. Până la anul 1700 noi românii am avut o singură învățătură și o singură credință creștină. Eram trupește despărțiți în provincii separate și stăpâniți de puteri diferite, dar sufletește eram uniți de același adevăr de credință, așa cum am primit Evanghelia de la strămoșii noștri creștini veniți aici în surghiun, trimiși de împărații romani, pentru statornicia lor în dragostea față de Domnul Hristos.

Dar în anul 1700, în zbuciumata noastră istorie a intervenit o răscruce grea. Vrăjmașii iubirii și păcii care ne stăpâneau trupește, au reușit cu promisiuni și cu daruri pământești să facă ruptura sufletească, atrăgând pe episcopul ardelean de atunci, Atanasie, să se rupă de Biserica de Răsărit și să se alipească de cea din Apus. O parte din oameni urmărind ușurările și necazurile ce li se făceau, l-au urmat. - Dar cea mai mare parte nu. Decât să-și împovăreze sufletul, mai bine rabdă orice.

Dar toate câștigurile trupești și toate ușurările de care s-au bucurat din partea stăpânirii străine acei români care au trecut de partea Apusului, n-au putut și nu vor putea niciodată acoperi nici în cea mai mică parte marea pagubă și marea durere produsă în sufletul poporului nostru prin această ruptură.

Prin toată istoria lumii trece ca un fir roșu un mare și dureros adevăr: că lesne s-au făcut rupturile sufletești, dar că după aceea nici una din acestea nu s-au mai putut reface. Pentru a face o dezbinare a fost de-ajuns un singur suflet slab care să se lase ispitit, - dar pentru a reface ceea ce s-a dezbinat, nu-s de-ajuns oricâți binevoitori.

Iată în 1054 când s-a făcut prima ruptură a Bisericii de Apus de cea de Răsărit. Au fost de-ajuns doar doi episcopi slabi care să se lase biruiți de ispită, cel de la Roma și cel de la Constantinopol, și ruptura s-a făcut. Au trecut aproape o altă mie de ani de atunci, câte lupte și încercări pentru apropiere și refacere! - iar rezultatul este că prăpastia e mai mare decât oricând.

Au urmat apoi dezbinările din veacurile Reformei și Protestantismului. Care din aceste dezbinări s-au mai refăcut? Care din cei plecați s-au mai întors? Care din răni s-au mai vindecat? - Nici una! Ci fiecare ruptură a mai adus o altă ruptură. Fiecare dezbinător a fost și el dezbinat. Iar astăzi este o stare care umple inima creștină de o întristare fără margini. Trupul bisericii este plin de răni care sângerează, parcă toate mădularele i-s rupte și sfâșiate. Duhul bisericii geme chemând cu durere pe Domnul ei să vină să-i vindece toate aceste răni și sfâșieri pe care Satana i le-a produs prin lipsa de veghere a unora dintre slujitorii puși să lucreze spre unitate, dar au lucrat spre dezbinare. Spre pace, dar s-au lăsat ispitiți de lupte.

Episcopul Atanasie, mișcat de suferințele poporului asuprit pentru credință, s-a lăsat ispitit de promisiunile mai marilor de atunci și pentru a ușura starea trupească a poporului a acceptat să treacă la credința apuseană. Urmarea a fost că de marile necazuri trupești poporul tot n-a scăpat, dar abia atunci au început marile necazuri sufletești. Până atunci ne asupreau străinii din afară, dar de atunci au început să ne asuprească frații dinăuntru.

Atanasie s-a dus, dar dezbinarea lui a rămas.

S-au dus până și stăpânirile și stăpânitorii străini, s-au dus legile și fărădelegile lor - dar prăpastia despărțitoare pe care au făcut-o între sufletele noastre nu s-a umplut. S-a vărsat în ea atâta sânge, atâtea trupuri, atâția ani, - dar ea este și astăzi tot mare și dureroasă.

Iată însă că odată cu vindecarea rănilor naționale, odată cu eliberarea tuturor ținuturilor românești de sub împrăștierea dureroaselor stăpâniri tiranice care ne robeau pământește, marea bunătate a Tatălui ceresc dorea să ne dea ceva și mai mult - darul cel și mai mare al refacerii hotarelor noastre sufletești. Dezrobirea din dezbinările sufletești. Eliberarea din dureroasele lupte și sfâșieri confesionale. Oastea Domnului care era Lucrarea dragostei Dumnezeiești pentru vindecarea tuturor ranelor poporului nostru, era leacul cel ceresc pentru vindecarea sănătoasă și fericită și a acestei răni.

Dar diavolul care nu dorește pacea și unitatea are totdeauna la îndemână mijloace ispititoare spre a înșela pe cei care se lasă ispitiți de el. Dorința de slavă lumească și foamea după satisfacții firești - au fost totdeauna cauza ascunsă a tuturor dezbinărilor. Pentru aceste scopuri oamenii biruiți de păcat, au scornit înțelesuri noi Învățăturii Sfinte numai spre a-și face o altă partidă în care ei să fie în frunte, fiindcă înainte erau prea înapoi.

Nu poți face o dezbinare până ce nu afli o altă învățătură. Satana, vechiul vrăjmaș al Adevărului, încă din Eden, sub forma șarpelui, i-a învățat pe oamenii ce s-au lăsat ispitiți de el, cum să răstălmăcească Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Și cum să afle un alt înțeles sfintei porunci, ca să-și poată ajunge scopul vinovat. După ce a schimbat învățătura, omul ispitei schimbă și credința, pentru că credința vine în urma auzirii învățăturii. Cum e învățătura care se vestește, așa este și credința pe care o naște în suflete. Este învățătura sănătoasă și dreaptă? - așa va fi și credința celor ce primesc această învățătură! Este învățătura falsă, potrivnică, nesănătoasă? - așa va fi și credința izvorâtă din ea.

Duhul dezbinării este totdeauna un duh agresiv și îndrăzneț. Priviți ce îndrăzneală a avut ispititorul chiar și față de Domnul Isus. Acest duh ispititor are mereu noi inițiative. Scornește mereu tot felul de căi noi și inspiră mereu tot felul de idei noi, - cu o îndrăzneală uimitoare.

În lucrarea Domnului Isus, acest vrăjmaș iese mereu înaintea oamenilor Adevărului, cu interpretări viclene. Așează mereu în calea mărturisitorilor Evangheliei cursele lui ascunse. Și croiește mereu din drumul cel drept potecuțe lăturalnice și promițătoare, - spre a deforma Adevărul, spre a dezbina mărturisirea, spre a rătăci Calea.

După ce a reușit să amăgească pe unul, ispititorul îl folosește pe acesta ca pe o unealtă, ca pe un înaintaș, ca pe un steag, spre a atrage pe alții. Astfel se creează o tradiție - iar cei care vin în urmă nu numai că nu mai au puterea să iese din ispită, ci capătă îndrăzneala să lupte pentru ea, ca pentru un adevăr mai luminos, batjocorind și disprețuind tot ce avusese mai înainte sfânt, - spre a fi sigur că nu se va mai întoarce la el niciodată.

Aceasta era starea între cele două centre confesionale românești din Ardeal în anii înființării Oastei Domnului. Tot ce făcea Sibiul ortodox, era batjocorit de Blajul greco catolic, - și invers. Nici un cuvânt greu nu era ocolit. Nici o acțiune cât de necreștinească ar fi fost, nu era ferită dacă prin ea puteau fi înjosiți și slăbiți cei din tabăra vrăjmașilor. Toate mijloacele vinovate erau folosite în această luptă nimicitoare dintre frați. Minciuna, răzbunarea și ura confesională otrăveau gazetele, predicile, cărțile, faptele multora chiar și din cei mai de frunte. Nici un cuvânt de dragoste, nici o punte spre apropiere, nici un glas și nici o nădejde de înfrățire nu se mai ivea din nici o parte a celor două cetăți, care erau numai fronturi potrivnice. Gazetele lor din vremea aceea sunt cea mai bună și mai rea dovadă despre această stare.

Pe nesimțite însă Dumnezeu lucra, prin omul pe care Și-l alesese spre unirea, spre zidirea, spre mântuirea acestui popor. El venea din adânc din trecutul sănătos și creștin al neamului sfânt. Din conștiința Adevărului primar. Din duhul Evangheliei și credinței dintâi, vestind în fel nou porunca cea veche a dragostei care singură poate reface și sfinți iarăși totul.

Și iarăși numai poporul de jos, tot numai el - a înțeles, a simțit și a început să primească solia nouă și sfântă a voii lui Dumnezeu. Chiar de la început, în rândurile Oastei au intrat suflete atât dintr-o parte cât și din alta. Între cele două tranșee potrivnice se ridicase un steag alb de pace și dragoste. Steagul nașterii din nou, steagul chemării la picioarele Crucii lui Isus Cel Răstignit. Steagul unei înfrățiri evanghelice în pacea și în sfințirea - fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14). Și din cele două tabere înfocate, începuseră să iese și să se strângă sub acest steag tot mai mulți ostași ai păcii și sfințirii. Ostașii unei alte lupte, a luptei cerești pentru scopuri cerești, pentru câștiguri cerești, pentru biruințe cerești.

Ostașii Domnului din ambele confesiuni se adunau împreună, cântau și se rugau Domnului împreună. Învățăturile începătoare pentru care mai marii confesiunilor dezbinate se certau - ei le depășiseră și le uitaseră. Lumina cea mare și nouă a iubirii în Hristos îi înfrățea însuflețindu-i pentru munca și lupta cerească spre mântuirea tuturor. Mila de ai lor care erau încă în întuneric, care se urau și se războiau între ei, - îi făcea niște soli ai păcii printre frații lor.

Despre adevărul acestei lucrări minunate pe care Duhul Sfânt o făcea în poporul nostru, mulți din mai marii credinței din ambele confesiuni au aflat numai întâmplător - și mulți poate n-au aflat niciodată. Prea mulți din cei care ar fi avut datoria de conștiință să caute adevărul, să-l afle și să-l sprijinească, n-au făcut aceasta niciodată. S-au mulțumit doar cu niște informații aduse până la ei de niște guri ori răuvoitoare ori dezinformate - și și-au făcut o părere de la început rea despre Oastea Domnului, luând apoi atitudine fie de împotrivire fie de nepăsare față de ea.

Unii au aflat acest adevăr doar întâmplător. Și cei cu inimă sinceră au fost mișcați și cuceriți.

Iată mai jos două exemple:

„...În fronturile Oastei Domnului avem și foarte mulți frați greco catolici. Majoritatea fraților din Nordul Ardealului o formează frații greco catolici. Așijderea și prin alte părți din Ardeal avem mulți astfel de frați. (Chiar în Oastea noastră de aici din Sibiu, avem frați greco catolici).

Despre lucrarea de dragoste și unire pe care o face Oastea Domnului în mijlocul credincioșilor celor două confesiuni române, dăm mai jos două grăitoare întâmplări din Nordul Ardealului. Una e de la Cluj din anii trecuți.

Regretatul și vrednicul episcop ortodox al Clujului Nicolae Ivan, era, la început rău informat despre Oastea Domnului. S-a întâmplat însă că mergând la o sfințire de biserică în părțile Huedinului, o ceată de ostași care veniseră la sfințire, și-au cerut voie să-i facă arhiereului o manifestație de dragoste. Erau vreo sută de frați, cu 5 steaguri. Episcopul s-a bucurat și l-a întrebat pe preotul locului de unde sunt acești fii buni ai bisericii.

- Prea sfințite, - i-a răspuns protopopul, - întâmplător, toți acești ostași sunt... greco catolici.

Episcopul Ivan a rămas uimit în fața acestei înștiințări - și până la moartea lui a avut apoi o vie și caldă admirație pentru mișcarea Oastei Domnului, datorită acestei înțelepte și iubitoare purtări a fraților noștri care au avut lumina Duhului Sfânt în ei.

Cea de a doua întâmplare este asemănătoare cu prima - și a izvorât tot din această ascultare de lumina și voia lui Dumnezeu care îndrumă inimile fraților înțelepți și iubitori.

Astă vară, părintele episcop greco catolic din Cluj, Vasile Hosu, călătorind cu trăsura spre un pelerinaj la mânăstirea Prislop a fost întâmpinat de o ceată de vreo 200 de ostași ortodocși și uniți, care doreau să-l roage ceva.

Episcopul Vasile s-a coborât din trăsură, s-a întreținut cu ei peste două ceasuri, ascultându-i cu drag și mergând apoi cu ei pe jos mai departe până la mânăstire.

Iată sunt și aceste două întâmplări niște mult grăitoare dovezi despre frățietatea în Domnul Isus pe care Oastea Lui a făcut-o și o face între fiii acestui neam...”

Revista Isus Biruitorul nr. 1 din 1 Ianuarie 1937, pag. 2

Dar făcătorul împăcării sfârșește adesea prin a fi lovit de amândouă părțile pe care el voiește să le împace. Așa a sfârșit Scumpul nostru Mântuitor, care a venit să împace pe om cu Dumnezeu. Pe Crucea împăcării El a fost lovit de oameni și părăsit de Dumnezeu (Isaia 53; Marcu 15, 34).

Așa și Lucrarea Oastei. Îndată ce s-au văzut roadele ei, - din amândouă părțile s-au năpustit asupra ei bănuielile, amenințările, loviturile. Sibiului i se părea că fraternizarea aceasta este o trădare, iar Blajului i se părea că este o cursă.

Atât dintr-o parte cât și din alta, atât păr. Trifa la centru, cât și ostașii Domnului pe câmpul Evangheliei, au început să aibă de suferit lovituri.

Iată mai jos dovada unei astfel de greșite înțelegeri cu care au fost văzuți și judecați ostașii Domnului:

„Un alt atac contra Oastei Domnului”

După atacul din primăvară contra Oastei Domnului când dl. Ministru de Interne ne făcuse sectari și îndemna organele din subordinea dumisale să ne facă tot felul de necazuri, - un atac tot cu dedesubturi confesionale (dl. ministru este greco catolic) - iată ne sosește alt atac deschis și pe față... De la Oastea Domnului din Beznea jud. Bihor primim următoarea veste de uimire:

„Prea cucernice părinte... Vă aducem la cunoștință că cu ocazia sfințirii bisericii greco catolice din Beznea, în ziua de 13 octombrie 1929, episcopul greco catolic de la Oradea Valer Frențiu în predica sa, amintind despre sectari numără printre sectari și pe membrii Oastei Domnului, acuzându-i de lucruri pe care ostașii nu le-au făcut... Episcopul a zis: ...sunt aici în această comună niște voinici ai crucii cruceri, cu crucea pe piept, aceștia sunt ca și sectarii, înșelători. Nu Spiritul Sfânt lucrează în ei, ci lucrul diavolului, etc.... zicând oamenilor să se ferească de noi ostașii. Și așa ne-a batjocorit fiind noi mulți ostași în biserică. Iar noi toate le-am suferit și le suferim după Cuvântul Mântuitorului: fericiți veți fi când vă vor batjocori pe voi”...

Nicolae Bereș, preot și Dumitru Caba, ostaș, com. Beznea, jud. Bihor.

Beznea, la 19 noiembrie 1929

Urâtă veste, dureros lucru.

«Frumoase» cuvinte la o sfințire de biserică! Am putea să răspundem pe larg, dar răspunsul nostru este scurt și clar: din prisosul inimii vorbește gura (Matei 12, 34). Să judece Domnul între noi (Jud. 11, 10).

Oastea Domnului a atras sub steagurile sale și o mare mulțime de frați greco catolici. Noi n-am făcut nici o deosebire ci ne-am adunat cu drag sub același steag al Scumpului nostru Mântuitor, după cuvântul psalmului: Iată acum ce bine și ce frumos este să se bucure frații împreună - și să lupte împreună sub steagul lui Isus (Psalm 133).

Dar păstorii... - crescuți în acel nenorocit spirit șovin - ne urăsc în zadar... Citind aceste vești îți vine cu adevărat să strigi de durere: iată ce poate face ura... Dar toate acestea se vor prăbuși pentru că tot ce este pornit din ură n-are - și nu poate avea - binecuvântarea Cerului de Sus.

Iubiților frați... Îndoiți-vă rugăciunile, privegheați și stați neclintiți, până va trece fărădelegea”.

L. S. nr. 50 din 8 decembrie 1929, pag. 2

Mai târziu cu câțiva ani, când și din cealaltă parte a venit nimicitoarea judecată nedreaptă împotriva părintelui Iosif pentru tot binele pe care l-a gândit și l-a făcut Duhul Sfânt prin el - și pentru lucrarea de împăcare a bisericilor noastre și de mântuirea neamului nostru - el a fost învinuit din greu și pentru această lucrare de înfrățire dintre confesiunile românești.

Iată doar unul din cuvintele lui de îmbărbătare a fraților ostași greco catolici, loviți din greu de atacurile venite prin foile mitropoliei din Sibiu:

„...De la neuitata adunare din 12 septembrie 1937 din Sibiu. Solia părintelui Iosif către oștile și ostașii greco catolici...

La sfatul din 12 septembrie 1937 au participat și delegați ai oștilor și fraților ostași greco catolici. Fr. Miron Dănuț din Văleni, Satu Mare a adus salutul oștilor greco catolice din părțile Maramureșului, iar fr. Gordan Simion de la Bologa, Cluj, a adus salutul fraților greco catolici din părțile Clujului.

La vorbirea fr. Dănuț păr. Iosif a răspuns următoarele:

Iubiți frați, în Oastea Domnului avem și o mulțime de frați greco catolici. În Nordul Ardealului avem zeci de oști greco catolice cu mii de frați care se țin de biserica română unită de la Blaj. Cine i-a adus pe acești frați în tabăra noastră, în tabăra Oastei? Dragostea Domnului, iubiții mei - și freamătul mântuirii, pe care l-au simțit în această mișcare duhovnicească. Iar dacă i-a adus la noi dragostea și râvna mântuirii, putem noi să le refuzăm dragostea noastră, casa noastră, familia noastră? Ei sunt frații noștri, sunt iubiții noștri, strânși împreună cu noi la picioarele Crucii Mântuitorului și ne doare când vedem pe cineva ridicându-se cu hule și cu batjocuri în contra lor. Folosesc acest prilej ca să strig să se audă până acolo unde trebuie să se audă că acești frați iubiți nu trebuie batjocoriți. Într-o foaie a bisericii nu trebuie să se poată spune despre ei urâta vorbă că sunt fiii diavolului - așa cum s-a spus (în L. S.).

Iubiților frați greco catolici care sunteți aici, vă rog să duceți fraților noștri greco catolici de pretutindeni, solia noastră de dragoste. Spuneți-le să nu descurajeze pentru hulele care s-au ridicat contra lor - ca și contra noastră. Spuneți-le că noi îi avem pe toți în inima noastră, în dragostea noastră, în casa și în familia noastră. Spuneți-le îndeosebi din partea mea că îi port pe toți în inima mea. Spuneți-le că eu îi iubesc și pe ei cu aceeași dragoste sfântă cu care îi iubesc și pe ceilalți frați... ca pe niște scumpi copilași pe care i-am născut la o viață nouă prin lacrimile și suferințele mele...”

Părintele Iosif recomandă apoi adunării pe fratele greco catolic Augustin Toma din Vecerd, jud. Teremia Mare. „Așa a voit Dumnezeu - spune păr. Iosif - ca acest frate să fie al treilea care s-a înscris în Oaste și să fie greco catolic. Acest frate a scris dulcea poezie-cântare: O, ce dulce-I Domnul Sfânt.”

Revista Ostașul Domnului nr. 1 din 17 octombrie 1937, pag. 3

Mai târziu, după 250 de ani, când s-a răspuns dezbinării lui Atanasie cu judecata talionului ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, - adâncul ranei tot nu s-a vindecat, pentru că metoda nu era cea potrivită. Rana acoperită deasupra coace și ustură tot nevindecată în adânc. Pentru că adevărata vindecare o face numai Hristos. Și metoda cea bună este numai cea a Evangheliei Lui, a iubirii Lui, a înfrățirii și păcii adusă de El prin nașterea de Sus.

Prin Oastea Domnului, Duhul Sfânt aducea bisericii și poporului nostru leacul tuturor dureroaselor sfâșieri. Dar mai marii bisericii ca și mai marii poporului n-au înțeles la vremea sa această Lucrare și au zădărnicit-o.

Însă cândva, când se va înțelege cu adevărat acest lucru și când se va dori cu adevărat vindecarea deplină a acestei stări, - acel om destinat vreodată ca să facă această lucrare, - fie privind aspectul religios fie privind aspectul național ori social al acestei probleme, - să știe că nu va putea ajunge la rezultatul cel bun, decât urmând calea arătată de Duhul Sfânt prin părintele Iosif: Calea dragostei lui Hristos și a unirii duhovnicești sub Crucea Lui.

Această fericită cale este cea experimentată de Oastea Domnului.

Dar și asupra acestei probleme vom mai reveni.

Slăvit să fie Domnul.