Cap. 19 - Mereu morminte noi

„Doamne, ziua se-nserează lupta-i grea și mai în toi

au căzut pe rând vitejii cei mai vrednici dintre noi,

și cresc golurile noastre tot mai grele și mai mari

- Doamne, umple-ni-le iarăși dă-ne îngerii stegari,

strânge rândurile noastre, soarele oprește-l sus

până va învinge steagul Oastei Domnului Isus...”

Am avut noi mari bucurii în acest an, e adevărat. Dar în mijlocul acestora, când un ochi ne râdea fericit privind tinerele noastre rânduri crescând în număr, în putere și în roade - și întreagă Lucrarea Domnului luându-și din mers frumos și liniștit alinierea și cadența spre mersul tot mai înalt, - celălalt ochi nu poate să nu plângă văzând cum ni se răresc rândurile din față. Și cum unul câte unul, cei mai vrednici din fruntea noastră cad luptând cu „spada goală-n mână, cu fața la dușman”...

Abia ieri am înălțat o mare cruce neagră la Batiz, unde s-a prăbușit cel mai frumos stegar al Hunedoarei, cu purtătorul lui cel mai încercat, viteazul Domnului, fratele nostru Popa Petru. Acest curajos ostaș al Domnului purtase acest steag frumos în fruntea rândurilor celor dintâi, de-a lungul a patruzeci de ani de la trecerea Mării Roșii și până aici sub zidurile Ierihonului. Oriunde au fost bătăliile mai grele, el a fost gata totdeauna să se avânte în lupta Domnului, cu toată dăruirea și curajul dragostei lui Hristos. Toată Țara Hațegului și a Zărandului o simțea în spatele și în răspunderea lui - și nu era piedică ori suferință să-l oprească. Nu era drum să nu-l fi umblat, bolnav să nu-l fi cercetat, oboseală să-l fi reținut...

S-a stins în trei zile, cum se sting de obicei toți cei ce ard puternic, sfârșindu-și înalt puterea luminii lor. Încă odată constatam adevărul acesta la încă unul dintre noi. În trei zile a trecut, fără șovăieli și fără tânguieli.

Așa s-a dus și părintele Iosif, așa fratele Marini, așa părintele Vasile, așa se vor mai duce pe neașteptate încă unul și încă unul, negândit de repede. Despre trecerea acestor scumpe suflete am mai scris fie în istoria asta, fie în Cronica Sfinților noștri înaintași... Și iată că iarăși trebuie să mai scriem, căci ochiul acesta trebuie să ne lăcrimeze mereu.

Îndată după crucea neagră de la Batiz, a trebuit să tragem altă cruce și mai înaltă și mai îndurerată, lungă de la Glingeni - Basarabia, până la Cluj - Mănăștur, unde am petrecut spre Oastea noastră biruitoare din ceruri, pe părintele Vladimir, cel ce fusese și el în fruntea rândurilor noastre dintâi peste cincizeci de ani în Oastea cea luptătoare a Domnului de pe pământ... Despre felul cum l-am petrecut și cum s-au petrecut toate cele privitoare la el - am scris în alt capitol, mai înainte, după cum vă amintiți.

Astfel că de fiecare an ne crește tot mai grăbit numărul mormintelor noastre mari și sfinte. Și ne scade mereu numărul marilor purtători de steaguri din fruntea coloanelor noastre.

Ce adânc ne dor ranele acestea - și ce mult ne rugăm pentru înlocuitorii celor plecați, de care este atâta nevoie.

Abia am încheiat frumosul Praznic al Rusaliilor noastre de la Sibiu - și am și participat la o altă sărbătoare neobișnuită peste care am simțit de la început ceva apăsător, ca o umbră grea. Fratele cel mai apropiat de sufletul nostru, cel mai modest dintre noi toți, dar și cel mai scump pentru sufletul meu, Popa Petru de la Săucani, cel despre care aș fi scris cele mai înlăcrimate cuvinte, și aș fi plâns cele mai îndurerate rugăciuni, s-a gândit nu înțelegem de ce, - să-și sărbătorească și el ziua lui. Și ziua lui cădea tocmai în 29 iunie, ziua sfârșitului muceniciei marilor apostoli ai lui Hristos: Petru și Pavel. Și ziua începutului din 1982 a ultimei noastre mucenicii, încheiată nu demult după cum vă amintiți.

Am participat atunci la sărbătoarea lui. N-am putut cânta nici o clipă, dar n-am putut să nu plâng tot timpul. În cuvântul pe care l-am spus la rândul meu, nu știam de ce a venit mereu vorba „despărțire”. Despărțirea sfântului Pavel de la Milet de către frații lui din Efes, în mijlocul cărora trăise și suferise și plânsese și sfătuise ani de zile. Ani și ani, lângă fiecare, cum spune el în Faptele Apostolilor, cap. 20...

Despărțirea sfântului apostol Petru din epistola lui a doua cap. 3. Ultimul lui cuvânt către cei preaiubiți de care presimțea atât de dureros că se desparte și el pentru totdeauna pe pământ. Și de aceea și el, ca și marele său frate Pavel, le lăsă un cuvânt testamentar, cele mai grele și cele mai îndurerate adevăruri și înștiințări.

Presimțeam și eu atât de amenințător acum, și am rostit eu în locul fratelui Petre, dar ca din partea lui aceleași cuvinte testamentare, pentru cei ce aveau atunci urechi de auzit și inimi de înțeles, după tot ce făcuse și el cincizeci de ani. De aici și până departe-departe...

A spus și el niște cuvinte din care am reținut atunci puternic numai unul: „poate este ultima noastră sărbătoare de a sta împreună...”

A știut? A presimțit numai? - nu știu. Dar așa a fost.

Luaseră parte aici atunci cu inimile acoperite jumătate de soare și jumătate de nori, mulți frați și surori care umpluseră curtea căsuței lui de la Săucani, înconjurând cu cântări și cu lacrimi, - mai mult cu lacrimi decât cu cântări, pe fratele preaiubit din copilăria lui și până astăzi. Ar fi putut înconjura pământul acesta întreg, cu câte drumuri a făcut zi și noapte înconjurând țara întreagă pe la frați. Și el, care niciodată de când îl știam chiar de copil, - nu și-a dorit nici o atenție din partea nimănui, acum își dorește o sărbătoare din partea tuturor. Nemărginita lui dragoste de frați, dorise să mai vadă măcar odată strânși lângă inima lui, pe toți cei lângă inima cărora el se strânsese toată viața lui.

Data următoare, eram strânși lângă sicriul său...

Aș dori și eu atât de mult să nu vă supărați pe mine dacă din călimara mea plină acum numai de lacrimi voi scrie acest capitol întreg numai despre această mare durere a vieții mele, una dintre cele zece mai mari, pe care o încerc acum la acest popas, lângă cea mai proaspătă și mai grea cruce neagră al cărei capăt de sus este în cer iar cel de jos nu-i în pământ, ci în fundul sufletelor noastre.

Sfântul apostol și evanghelist Ioan trebuie să-l fi iubit nespus de mult pe fratele și prietenul său Lazăr din Betania și trebuie să fi ținut la el ca la sufletul său, cum ținuse David la Ionatan, dacă a găsit cu cale ca în cuprinsul scurtei sale Evanghelii să închine un întreg și lung capitol, numai ca să descrie atât de amănunțit cele petrecute la moartea și învierea prietenului și fratelui său Lazăr... Noi suntem nespus de mângâiați aflând măcar din spusele lui ce suflet scump a fost Lazăr și ce mult L-a iubit și el pe Domnul Isus. Ce mult ne-ar fi lipsit dacă nu ar fi scris acest duios capitol în care Mântuitorul a rostit cele mai înalte și mângâietoare adevăruri despre viața și învierea veșnică și despre dulcea nădejde că Acolo vom fi pentru totdeauna împreună cu cei ce pleacă dintre noi acum.

Aș dori și eu să vă pot face măcar în parte să simțiți că fratele Petre n-a fost cu nimic mai prejos, și că dragostea lui pentru Domnul era de același preț înalt și sfânt, cel puțin ca a lui Lazăr din Betania. Și că nici Domnul Isus nu l-a iubit pe el mai puțin.

Am mai fost, după acel 29 iunie, împreună cu fratele Petre la câteva nunți mai mari și la câteva adunări mai mici, dar toată înfățișarea lui și toate cuvintele sale parcă presimțeau grabnica și apropiata lui plecare dintre noi. Pe măsură ce creștea ființa lui cerească, se împuțina ființa astalaltă. Ce puternic era sufletul său - dar ce slăbuț și puținel îi scăzuse văzând cu ochii, dintr-o dată trupul lui!...

Unele suflete mai adânci din jurul lui, vedeau cu îngrijorare zi cu zi asta și șopteau între ei clătinând cu durere din cap și ascunzându-și ochii înlăcrimați...

Cât de duioasă, de atentă și de grijulie este totuși dragostea scumpă a Tatălui ceresc pentru marii aleși ai Săi. Când slujba lor se apropie de sfârșit, când cerul le-a devenit mai familiar, iar pământul le-a devenit mai străin... Când îngerii le-au devenit mai apropiați, iar oamenii mai neprimitori... Când familia cerească îl dorește cel mai mult, iar cea pământească cel mai puțin, - Tatăl ceresc îl ia la El. Fiecare clipă mai mult pe pământ, ar fi fost prea mult. Ca un strop peste un prea plin. Știe prea bine mila Tatălui ceresc pentru alesul Său când să-l ia. Și știe judecata lui Dumnezeu când nedreptatea vrăjmașilor cere să se pună un capăt mărturiei disprețuite de ei. Am simțit fizic acest adevăr cutremurător și drept aproape la toate plecările celor zece mari aleși pe care i-am petrecut spre cer, în cele zece mari răscruci ale pelerinajului meu prin acest pustiu prin care nu știu cât mai umblu încă.

La moartea părintelui Iosif am simțit prima dată acest nod amar, care trebuia să curme firul chiar atunci - și nu mai târziu. Suferința lui își umpluse măsura. Un strop încă, ar fi dat pe dinafară. Ura vrăjmașilor săi față de el, la fel.

La moartea fratelui Marini tot așa, niște evenimente care luaseră o întorsătură primejdioasă, îl antrenaseră fără voia lui în fruntea lor. Și o clipă mai târziu, poate că ar fi fost prea târziu. El a fost un mare și sfânt slujitor al lui Dumnezeu, iar unitatea Lucrării Oastei Domnului ca și direcția ei, era așa de prețioasă înaintea lui Hristos încât el a fost salvat așa, iar cei ce-l ispitiseră au fost risipiți pe totdeauna. Așa a fost salvată pe totdeauna strălucirea lui și nimicită pe totdeauna întunecarea ispititorului său.

Și rând pe rând, cu toți ceilalți a fost tot cam așa. Dar multe din amănuntele acestora, le voi duce și eu cu mine în veșnicie fără a le mai spune nimănui, fiindcă ele fac parte dintre acele adevăruri pe care eu nu le voi putea spune niciodată, decât Celui Singur Negreșit.

Și în Ziua Aceea când toate cele ascunse vor ieși la lumină... Dacă vor trebui să mai iese vreodată.

Astfel a trebuit să vină și dimineața zilei de 22 octombrie 1985, cu alunecarea fratelui Petre de pe schela umedă de bruma nopții de la casa unde lucra la un sătean al lui, pe care tocmai atunci urcase... Fratele Ioan cu care lucra de 30 de ani, abia plecase de lângă el spunându-i cu grijă:

- Trebuie prima dată să acoperim spărtura asta, ca nu cumva să cădem prin ea.

- Lasă pe mai târziu - îi zise fratele Petre, - acum fă ce ți-am zis...

Dar cu o clipă a fost prea târziu. Prin spărtura asta a căzut el. Nu lăsase pe fratele Ioan ca s-o acopere, pentru că tocmai atunci sosise clipa aia - și trebuia să se sfârșească și calvarul lui.

Eram departe în țară undeva și eu când vestea morții lui a căzut peste toți ca un trăsnet din senin. Iată că deși presimțim, deși știm, deși credem că plecarea noastră sau a unora dintre noi este foarte apropiată, totuși când vine chiar clipa acestei plecări este totdeauna o surprindere pentru noi. Nimeni nu se așteaptă să plece chiar când pleacă. Fiecare crede că totuși nu atunci, ci mai târziu...

Pentru mine căderea lui a fost ca a unui copac uriaș, a cărui înclinare o văzusem dureros și a cărui prăbușire o așteptam. Totuși, nu așa.

În cădere se lovise cu capul de o bordură - și își pierduse total cunoștința. N-a mai spus nimănui nici un cuvânt. Dus imediat la spital, a murit în timpul încercării de a-l salva. Puțina putere care mai rămăsese în trupul slăbit de muncă, de jertfă, de osteneli și suferințe trupești și sufletești, știute și neștiute, văzute și nevăzute, - și-a stins lumina fără să mai pâlpâie nicidecât. De la căderea sa, el nu s-a mai trezit decât în cer. Când ochii săi s-au deschis el n-a mai văzut decât Chipul Dulce și Fericit al Dragului său Mântuitor care venise după el și-l luase Acasă în lăcașul fericit care îi fusese gătat chiar în dimineața asta, când și venise Hristos Însuși după el ca să-l ia Acolo.

El, fratele meu Petre, el cel de-al zecelea, iată mi-o luase și el înainte doar cu câțiva pași. A pus și el mâna pe premiu doar cu câteva clipe mai devreme... Dar, cu cât cresc mormintele aici, cu atât cresc minunile Acolo. Și cu cât se sporesc în cer mai mulți cei ce ne așteaptă, cu atâta ne vom putea despărți pe pământ mai ușor de cei ce ne mai rețin aici.

Ce senzație ciudată totuși încerc de cei câțiva ani de zile încoace. Cu cât se răresc mai mult bătrânii frați din jurul meu cu atât o nostalgică singurătate parcă mă cuprinde uneori.

Și un dor sfâșietor mă cuprinde tot mai des să-mi iau liniștit și eu zborul pe urma lor.

Ca un cocor rămas prea în urmă de stolul alor lui.

Așa un dor adânc mă cuprinde uneori după părintele Iosif, după fratele Marini, Titus, Spiridon... după tata, după fratele Malița, Florea, Sava Nicolae, Teodor, Vasile - și ceilalți și ceilalți cu care am trăit, am lucrat, am suferit, am alergat atâția și atâția ani, de parcă nici n-ar fi fost în viața asta, ci în alta. Și nu pe aici ci pe nu știu unde. Așa îmi par de departe toate că parcă am îmbătrânit cu șapte vieți mai tare ca ei.

Și iată acum și fratele Petre, cel pe care îl bănuiam veșnic aci cu noi și îl așteptam zilnic să vină la mine, cum avea de obicei aproape totdeauna de peste cincizeci de ani de când mi-a stat cel mai aproape, m-a ajutat cel mai mult și m-a înțeles cel mai adânc.

Acum simt într-adevăr ce mult a fost el pentru noi, și mai ales pentru mine. Nu mai am pe nimeni să-mi împărtășească simțirile ca el. Și să arate atât devotament și sinceritate în tot lucrul Domnului care i se încredința. Între noi nu mai era demult nevoie de cuvinte.

Ne înțelegeam prin duhul care ne era în amândoi același. Prin iubirea care ne era la fel, prin cugetele și gândurile care ne erau întru totul identice, cum am fi avut aceeași singură inimă în amândoi.

După marile încercări de până în 1964, când foarte mulți ani fusesem despărțiți, fiecare urmându-ne în alt fel calea jertfei noastre pentru Domnul și Oastea Lui, eu fusesem dus prin temnițe și surghiunuri, iar el rămăsese lângă turma pe care i-o încredințase Domnul să o păstorească... Nu numai eu suferisem atât de mult, ci poate că el a suferit încă și mai greu.

El nu spunea la nimeni, dar multe nopți fusese luat de acasă, ori dus din drum spre adunări și dus în pădure, legat de arbori și bătut până dimineața, - ca să se lase de Hristos și să nu mai lucreze pentru El. Multă vreme a zăcut și el pe pat și pe picioare în urma acestor suferințe, dar despre ele n-a mai spus numai Domnului, când se ruga pentru iertarea și mântuirea chinuitorilor lui. Când am aflat despre toate acestea am scris în amintirea răbdării lui versurile următoare:

Alături am purtat povara

acelei zdrobitoare cruci,

deși tăcut și singuratic

tu altfel ți-a fost dat s-o duci,

smerit și drag și dulce frate, -

tu altfel ți-a fost dat s-o duci.

Aceeași înspinată creangă

a-ncununat și fruntea ta

deși, tăcut și singuratic

de tine nimeni nu știa,

smerit și drag și dulce frate, -

de tine nimeni nu știa.

Eu, din răsplata suferinței

ceva și-n lume mi-am primit,

dar tu purtând-o neștiută

chiar și de-aceasta te-ai lipsit

smerit și drag și dulce frate, -

chiar și de-aceasta te-ai lipsit.

Dar Mâine când în cer Stăpânul

va răsplăti tot ce I-am dat,

răbdarea ta necunoscută

va străluci mai minunat

smerit și drag și dulce frate, -

va străluci mai minunat...

După plecarea și a lui fratele Petre niciodată ca acum n-am avut mai limpede și mai puternică senzația că echipa mea, schimbul meu de lucru, de la munca în via lui Hristos și-a împlinit timpul de lucru. Că noi care lucrasem pe ziduri chiar sub îndrumarea lui Neemia, marele nostru maestru și îndrumător, ne-a venit vremea să plecăm. Iată cum unul câte unul din cei mai buni lucrători își lasă unealta acolo pe zid pentru schimbul următor - și pleacă în grabă

Acasă. Și iată-mă pe mine rămas aproape singur în tot sectorul acesta. Privesc ce frumos și-au încheiat și și-au lăsat lucrul lor gata însoțitorii mei. Mă uit la uneltele lor care așteaptă parcă odihnind și ele o clipă, până ce va veni următorul ucenic care își îmbracă și el acum salopeta lui de lucru, și își suflecă mânecile pregătindu-se să înceapă lucrul de unde i-a fost lăsat. Poate cu puțină stângăcie, ca la orice început, dar cu forțe noi și cu o voință sfântă de a face munca aceasta sfântă măcar așa de frumoasă ca schimbul plecat. Desigur nu-i ușor la început ca tu ucenic abia rămas în marea răspundere să înlocuiești un înaintaș încercat. Dar prin harul lui Dumnezeu trebuie să-l ajungi și chiar să-l întreci.

Privesc uneltele mele și lucrul meu. Ce nemulțumite îmi par că sunt și ele de cum le-am purtat. Și ce nemulțumit sunt și eu de mine și de lucrul pe care l-am făcut... Sub stăpânirea acestui amar simțământ am scris ceva din strofele de mai jos:

O, dacă-n alte mâini

O, dacă-n alte mâini, mai bine

Te-ai folosi de harfa mea,

Isuse ia-mi-o și-o dă celui

ce Te-ar slăvi mai mult cu ea.

Și dacă-al Tău Cuvânt, un altul

L-ar ști mărturisi mai drept,

Isuse ia-mi-l și-l dă celui

ce L-ar vesti mai înțelept.

Și dacă-n alte mâini solia

Ți-ar fi-nălțată mai frumos,

Isuse ia-mi-o și-o dă celui

mai harnic și mai credincios.

Și dacă sabia, un altul

Ți-ar mânui-o mai viteaz

Isuse ia-mi-o și-o dă celui

mai vrednic să Ți-o poarte az'.

Și dacă-n altă mână steagul

Ți-ar fi nălțat și mai aprins,

Isuse ia-mi-l și-l dă celui

în stare a-l purta ne-nvins.

Și dacă slujba mea, un altul

Ți-ar face-o mai desăvârșit

Isuse ia-mi-o și-o dă celui

mai veghetor și mai smerit.

Căci nu-Ți vreau decât Sfântul Nume

și Steagul mai strălucitor,

când altul le-ar nălța mai vrednic

- Isuse, n-aștepta să mor...

Văd îndurerat că timpul mi-a trecut, dar lucrul mă așteaptă atâta încă nefăcut, nici cât trebuia, nici cât și nici cum s-ar fi așteptat de la mine... Doamne, - și mâinile îmi tremură, ochii mi se împăienjenesc, iar inima îmi urcă tot mai greu... Și iată încă doi-trei pe aproape îi văd cum se prăbușesc și ei și stau gata de plecare. Cine poate gândi altfel în astfel de clipe, de cum gândesc eu acum!

Ai de mine milă Doamne, după mare mila Ta

după marea Ta-ndurare, șterge-mi fărdelegea mea

spală-mi cu desăvârșire multele-mi nelegiuiri

curăță-mă de păcatul care nu-mi dă liniștiri...

Am ajuns cu frații de la Brașov în seara a doua de priveghere. I-am așezat brațul meu de crizanteme lângă inima lui și mi-am apropiat fața mea de a lui, scăldându-i-o pentru ultima dată cu lacrimile mele. Și toată noaptea aceea nu mi-am mai luat ochii de la el.

Toate cele ce s-au petrecut acolo în acel timp, până la plecarea mea și a lui, au trecut numai pe lângă urechile mele și nu pe lângă ochii mei. Voiam să-mi rămână nedespărțit și în moarte ca și în viață. Poate de aceea nu-mi mai pot închipui nici acum că s-a dus. Mi se pare mereu că este tot aici undeva foarte aproape, și că trebuie să vină din clipă în clipă între noi.

Am ascultat la toate sfâșietoarele cuvinte și cântări și rugăciuni de despărțire, cum numai o singură dată în viața mea mai auzisem. Toate se revărsau ca o cascadă uriașă în golul care se făcea ca o peșteră adâncă în locul unde fusese el ca un munte însorit. S-au perindat printre noi atât de multe fețe ale lui toate nespus de frumoase din copilărie și până ieri. La unii, de peste cincizeci de ani, la alții, de peste douăzeci, de peste zece, de cinci, de doi, de ieri... Ce binecuvântată trebuie să fie în cer o viață despre care toți cei ce au cunoscut-o pas cu pas și zi cu zi și loc de loc, au numai cuvinte asemănătoare cu cele din Faptele Apostolilor și din Viețile Sfinților. Cred că acum când între noi care îl petrecem aici sunt atâtea tânguiri, - sus în cer trebuie să se pregătească o adunare de sărbătoare a tuturor îngerilor noștri, care o să-l primească în bucuria Dulcelui nostru Mântuitor, cu cele mai fericite și mai nemuritoare dintre cântările noastre și ale lor.

Mie, dintre miile de amintiri cu el și care toate îmi năvălesc acum în suflet, nu știu de ce îmi stăruie mai puternic una dintre cele mai dintâi, cea din octombrie 1934 de pe scena Teatrului Municipal din Oradea. Oastea Domnului din Oradea, după cum am mai spus și mai demult, era atunci una dintre cele mai mari grupări frățești din țară. Atât de bine organizată era, că întreținea o cantină cu hrană caldă pentru 130 de săraci din oraș din noiembrie până în martie, ani la rând. Apoi avea adunări în șapte locuri în oraș, activând în ele toți preoții bisericilor din Oradea, și aproape toți studenții teologi de la Academia din Oradea. În fruntea conducerii Oastei erau cei mai aleși reprezentanți ai autorităților religioase și civile ale orașului. Un comitet foarte activ de preoți și frați aranjaseră atunci pe scena Teatrului Municipal, o serbare a Oastei Domnului cu o piesă religioasă, și un bogat program de cântări, declamări și vorbiri.

Printre cei cu un rol deosebit la această serbare, am fost chemați și noi cei doi, mai tineri și mai promițători dintre elementele sătești din Bihor, care se recrutau cu sutele dintre tineri, într-un entuziasm nou și unic prin Oastea Domnului.

Fratele Petre era mai tânăr cu aproape 4 ani ca mine, dar era mult mai curajos și mai devotat față de Domnul. Eram cam de aceeași vârstă duhovnicească. Și el se hotărâse pentru Domnul tot în binecuvântatul an 1930. Începuseră atunci să se înfățișeze tinere grupări ale Oastei Domnului prin toate satele din jurul Beiușului, și ne-am cunoscut împreună pe la acele frumoase și neuitate adunări de atunci. De pe la aceste adunări ne-au cunoscut și chemat și cei mai mari de la Oradea.

Acum la această serbare din octombrie 1934 de la Teatrul din Oradea fusesem chemați să participăm și noi doi, eu cu o poezie, iar el cu o vorbire. După ce eu plin de timiditate și de stângăcie din cauza fastului și solemnității de acolo, care mă anulase de tot, am spus poezia mea: În pacea serii, - a urmat el... Nu voi uita niciodată ce frumos era. Un tânăr de 16 ani îmbrăcat cu sumăniță de lână albă, cu opinci și cu cămașă nouă cu păr bălai și cu fața frumoasă strălucind de alb în fața luminilor rampei... Mie însumi care îl cunoșteam mi se părea că văd un înger. Cred că tuturor celor din sală, care umpluseră toate locurile de jos și de sus, le va fi părut și mai strălucit.

A deschis liniștit Noul Testament și a citit limpede, cald, înlăcrimat de frumos, versetul de la Ioan 3,16: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Singurul Său Fiu Și L-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică... „

Nu știu cât a vorbit, dar tot timpul cât a ținut vorbirea lui, nu s-a auzit un zgomot, nu s-a făcut o mișcare. Toată lumea asta asculta, asculta. Doar din când în când suspine și semne de plâns cu ștergeri de lacrimi, cu întinderi de fețe spre a-l vedea mai bine.

Când a terminat de vorbit, toată asistența asta care umplea teatrul, chiar și cei mari din lojile de sus, s-au ridicat în picioare și au ovaționat îndelung - cum erau ei obișnuiți la oraș - ca pentru cele mai alese personalități. Entuziasmul și uimirea lor erau la culme. La ieșire toți se îmbulzeau să-l sărute, să-l întrebe, să-l atingă, ca pe o minune. Dar el cu capul plecat, vădit stingherit și rușinat de această zgomotoasă manifestare, căuta să se strecoare cât mai repede și cât mai ferit - să scape afară.

Și așa cum s-a strecurat atunci dornic de smerenie și de modestie, a căutat să se strecoare toți cei peste cincizeci de ani de atunci. Deși aproape tot timpul acestora, el a umblat printre noi cu aceeași față îngerească, pe care numai el nu și-o știa cât de strălucitoare este. Printre noi câți l-am ascultat de mii de ori mereu mai fermecați de harul și de lumina cerească din toate vorbirile lui, despre dragostea și lacrimile lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii.

Dragostea și lacrimile lui au fost cele două mari comori și daruri ale sale. Tot ce a spus fratele Petre a fost cu dragoste și lacrimi. Evanghelia pe care a propovăduit-o el, a fost o Evanghelie de dragoste și lacrimi. Isus Cel Vestit de el a fost un Isus numai dragoste și lacrimi. Rugăciunea lui a fost dragoste și lacrimi. Cântarea lui a fost tot așa numai dragoste și lacrimi. Viața lui însăși a fost întreagă un izvor și o revărsare nesecată și plină de dragoste și lacrimi. Dragoste și lacrimi în fața lui Dumnezeu pentru frați și pentru toți oamenii.

Și dragoste și lacrimi în fața fraților și a tuturor oamenilor pentru Dumnezeu.

Dacă ați întreba de ce a scăzut și s-a împuținat atât de mult ființa lui pământească, eu v-aș spune: priviți cu ochii sufletului și vedeți un munte înflăcărat de dragoste, oglindit într-o mare limpede de lacrimi. Aceasta este ființa sufletească, lupta sufletească, transformarea sufletească a fratelui Petre... Cred că aceasta va fi înfățișarea sub care va apare el veșnic. Oricine se va apropia de el, de amintirea lui, de duhul lui, de mormântul lui, își va încălzi totdeauna inima la acest munte de foc și își va răcori totdeauna sufletul la acest izvor de lacrimi.

Nimeni n-a trăit o viață mai liniștită la suprafață ca a lui, dar nici mai zbuciumată în adânc. Nimeni n-a știut să arate mai simțit ca el durerile altora, dar nici să și le ascundă mai tăcut ca el pe ale lui însuși. Nimeni n-a dat atât de mult pentru alții, dar nici nu și-a păstrat atât de puțin pentru sine.

În cele ce am scris despre el în Cronica Sfinților noștri înaintași, pe când încă umbra lui luminoasă mai trecea pe acest pământ printre umbrele noastre întunecate, prin înserările zilelor acestui ultim an, am dorit să reduc până la dimensiunile înțelegerii noastre limitate, marile trăsături luminoase ale neobișnuitei lui vieți. Spre a ni-l putea înfățișa apropiat de posibilitățile noastre, ca un model, ca un stâlp de foc, ca un nor luminos, ca o asemănare omenească a unei ființe aproape neomenești. Acum știu bine că n-am reușit. Despre o viață atât de unică și de tainică precum a fost a lui, nimeni n-ar putea spune așa cum a fost în adevăr. E ca un nor luminos, dar prea îndepărtat de vârful munților. E ca o mireasmă rară pe care nu o poți apropia. E ca un sunet abia auzit de dulce, pe care îl poți doar bănui, dar nu-l poți niciodată reține.

Ce a fost într-adevăr ființa și viața fratelui Petre printre noi? A fost ca o apă limpede și dulce din care ne-am răcorit fiecare dintre noi... Un deal pe care totdeauna am văzut un cer mai larg și un soare mai luminos... A fost un șiroit tăcut și blând de lacrimi din dragoste pentru Isus Cel Dulce și pentru frații cei iubiți, până la jertfa totală.

Cu câteva luni mai înainte de trecerea lui la Domnul începuseră să se agite prin părțile noastre puterile vrăjmașe și cu cea mai mare vrăjmășie a lor se ridicau mai ales împotriva fratelui Petre, din cauza roadelor frumoase ce se ridicau pretutindeni din ostenelile și lacrimile lui. În câteva rânduri împreună cu alți câțiva frați mai râvnitori a avut și el să îndure durități și insulte grave, amenințări și necazuri de cel mai greu fel. Niște suflete răufăcătoare se țineau mereu pe urmele noastre cu tot felul de pâre și învinuiri neadevărate... În câteva rânduri atunci și fratele Petre s-a întors cu vânătăi și urme, în brațele mele. I-am sărutat atunci și eu fața lui lovită, cum mi-o sărutase și el cândva pe a mea, fericindu-l că a avut din nou parte de rarul har de a suferi cu demnitate și smerenie pentru Numele și Lucrarea Domnului nostru Isus Hristos. Ne-am rugat atunci amândoi împreună și multe lacrimi recunoscătoare au udat locul de sub genunchii noștri ai amândurora din Cămăruța Domnului.

Cei câțiva preoți-frați care lucrau și ei cu toată râvna și conștiinciozitatea pentru Domnul în parohiile lor, colaborând cu frații, erau și ei din ce în ce tot mai mult în atenție și urmărire. Au fost și ei chemați, avertizați, mustrați. Dar misiunea și conștiința lor erau mai presus decât orice amenințări, - așa că nu și-au încetat munca lor. S-a găsit numai o nouă acoperire pentru adunările noastre, - organizarea de scurte slujbe oficiale în locuințe, după care se desfășurau adunările frățești. Curând însă a fost descoperită și interzisă și metoda asta, pentru a nu se mai da ocazie la nici un fel de adunări ale Oastei Domnului nici în biserici și nici pe la case...

Într-un rând l-am rugat pe fratele Petre ca împreună cu fratele Moise să meargă la Galați să încerce să readucă pe Tudose și pe cei din dezbinarea lui, pe calea dragostei frățești acum când frații din întreagă țara ajunseseră o inimă, un cuget și un gând. Ne durea atât de mult zădărnicia în care se măcinau aceste suflete izolate și speram că noul val de dragoste pe țară îi va încălzi și îi va apropia... Dragostea fratelui Petre și blândețea fratelui Moise credeam din inimă că nu se poate să nu-l miște pe Tudose.

Dar niciodată nu l-am văzut pe fratele Petre mai zdrobit de durere, de rușine, de întristare, ca atunci când s-a întors de la Galați și mi-a spus că niciodată în viața lui n-a fost mai disprețuit, mai lovit și mai aruncat în neputință ca de acest om la care se dusese cu toată inima lui mare și caldă, plină de speranță și de bunătate...

- Trimite-mă oriunde - mi-a zis atunci el - și spune-mi să fac orice, - dar nu mai vreau, nu mai pot să mă duc la acest fel de oameni, cu dinți mai răi ca ai fiarelor și cu o trufie parcă mai obraznică decât a lui Satana însuși.

Cum aceasta era situația când s-a produs trecerea la Domnul a fratelui Petre. Îndată s-au sesizat iarăși toate mărimile atât cele religioase cât și celelalte. Preotului satului Săucani care era nepot al fratelui Petre și un scump copil al lui Dumnezeu a fost chemat la episcopie și i s-a spus:

- Tu și ceilalți 3-4 câți mai sunteți cu Oastea Domnului pe acolo, n-aveți ce să căutați la înmormântare. Cine va merge acolo vom hotărî noi. Nici un fel de manifestare ostășească nu va putea avea loc acolo. Nimeni nu se va ridica să spună nici un cuvânt, afară de cei ce vor oficia slujba înmormântării.

Familia îngrijorată dădea semne de nemulțumire. Preotul și rudenia fratelui era și el îndurerat și nu știa cum este mai bine să se facă. Temându-se de o măsură nedreaptă care ar fi schimbat într-o durere și mai mare întristarea fraților adunați din toată țara, - care cum primiseră vestea, au venit și mai veneau încă.

- Ce facem frate? - mă întrebau ei nemulțumiți.

- Facem întocmai cum ar fi făcut și fratele Petre. Ne supunem și nu cârtim întru nimic împotriva măsurilor care se vor lua, ori s-au și luat. Dv. care ați fost opriți să nu participați la slujba înmormântării, este bine să ascultați de episcop, și să nu veniți. Noi trebuie să ne supunem autorității și mai marilor noștri cum ne învață Evanghelia, chiar când ei iau măsuri nedrepte împotriva noastră. Să lăsăm să ne apere Domnul cauza noastră și să fim puternic încredințați că El ne-o va apăra.

În cele două nopți de priveghere pe care toți frații veniți lângă sicriul său le-am petrecut în lacrimi și reculegere, noi frații și surorile lui, ne-am făcut partea noastră și ne-o vom mai face până în clipa când vor veni ei. Atunci noi ne vom retrage pe margini în tăcere și îi vom lăsa să-și facă nestingheriți partea lor. Până ce și-o vor termina și vor pleca. După aceea fratele nostru iarăși va rămânea cu noi.

Și Mântuitorul nostru, în seara cea din urmă, înainte de patimi a petrecut cu ai Săi până când au venit străinii care și-au făcut partea lor cu El. Iar după ce ei și-au împlinit toată această îngrozitoare parte, - Domnul a revenit pentru totdeauna iarăși la ai Lui și a fost numai cu ei. Și ei numai cu El. Și nu se vor mai despărți niciodată.

Așa și noi cu fratele nostru.

În ziua înmormântării încă de dimineață au început să se vadă întâi în ascuns, apoi pe față când unii când alții. Întâi cei mai mici, apoi cei mai mari. Frații au scos pe brațe sicriul în curtea casei. Era o zi plină de soare călduț și dulce învăluind în lumină și duioșie ca într-o înfățișare divină ultima noastră adunare împreună cu fratele nostru drag. Și a lui cu noi.

La masa din fața sicriului s-au aliniat un șir de preoți în odăjdii negre. În mijloc vicarul episcopiei Oradea și protopopul Beiușului. Apoi alții de rang mai mic. O mulțime imensă umplea curtea și strada până departe, urmărind cu lacrimi și durere desfășurarea slujbei.

La sfârșitul primei părți a ritualului de înmormântare, când a venit rândul cuvântărilor, ne așteptam, cum era și normal, să auzim tot felul de insinuări mai pe față, mai pe ascuns împotriva noastră - după cum le era obiceiul - și mai ales împotriva fratelui Petre care fusese atât de mult judecat și osândit de ei, îndeosebi anul acesta, până chiar în ziua morții lui.

De multe ori răbufnise nestăpânită ura lor împotriva mea, când nemaiputându-se stăpâni au zis în câteva rânduri:

- Nu mai mor odată acești doi nebuni, ca să scăpăm de ei...

Dar oricât ar fi avut de gând să spună rău despre el, de la început Duhul lui Dumnezeu i-a silit să nu poată spune despre el decât bine, toți cei trei care au vorbit: vicarul, protopopul și preotul locului. Și astfel Domnul Dumnezeu a întors totul înspre bine în așa fel încât toată mulțimea celor care au luat parte, au spus cu uimire și admirație:

- Totuși ce mare cinste a avut omul acesta, dacă au ținut să-l înmormânteze locțiitorul episcopului și protopopul orașului...

Am însoțit cu toții, cel mult peste o mie de frați și surori - sicriul fratelui Petre, purtat pe brațele fraților din curtea casei de jos, pe tot drumul până la cimitirul din fața bisericii satului. În bisericuța asta a cântat și a propovăduit acest suflet scump de la nașterea lui din 1918 și până la moartea lui din 1985 - 67 de ani.

A trăit, a umblat, a lucrat și a propovăduit aici peste 60 de ani, fără ca cei între care trăise și umblase să vadă că fața lui strălucea ca fața lui Moise când venea înaintea lor dinaintea lui Dumnezeu.

După ce oficialitatea și-a făcut partea lor încheind totul cu cei patru bulgări de pământ răsturnați peste sicriu, - ei au plecat. Dar mulțimea fraților a rămas încă multă vreme acolo, lângă sicriul coborât peste care nimeni nu se îndura să arunce pământul care să-l acopere, - cum nu se îndurase nimeni din cei peste o mie de frați să-i bată nici unul cuiele în sicriu.

A trebuit după multă căutare să se afle în sfârșit un străin care să-i bată patru cuie în cele patru părți ale acestui sicriu sfânt și neobișnuit.

Acum frații stăteam numai noi, lângă fratele care rămăsese iarăși numai al nostru.

Au vorbit frații, au cântat surori și ne-am rugat cu toții până târziu când se înnopta.

După aceea am plecat, - dar nu ne-am despărțit.

Înmormântarea avusese loc vineri 25 octombrie, dar frații hotărâseră cu mult înainte o nuntă la Podoleni în județul Neamț. Iar cu ocazia acestei nunți, o mică strângere cu tineretul nostru creator. Așa că printr-o binecuvântată potrivire pusă la cale de grija Domnului nostru am călătorit tot cu frații din Brașov până la Podoleni.

Am ajuns sâmbătă seara când nunta abia începuse și toate sufletele trăiau din plin atmosfera marilor Prezențe ale lui Hristos în mijlocul alor Lui. Marele cort era plin de sutele de frați și surori majoritatea lor tineri care în cea mai mare parte stăteau în picioare nemaiavând loc pe băncile de scânduri noi de brad.

Stăteam în mijlocul fraților, alături de masa mirilor încărcată de flori, pe care strălucea Biblia și Cartea de Cântări, simbolul Prezenței Domnului nostru Isus Hristos - și a corului îngerilor Săi. Dar la nici o nuntă n-am avut sufletul atât de copleșit de veșnicie, de lumină, de durere, de dragoste și de lacrimi ca acum. Toate miile mele de gânduri și de impresii cu care venisem azi aici de unde plecasem ieri, mi se contopeau în unul singur, - mare cât cel mai veșnic și mai uriaș adevăr fericit, a cărui anticipație o trăiam acum atât de aievea și de real. Îmi clocotea în inimă și abia așteptam să li-l spun și să-l împărtășesc tuturor celorlalți frați și surori cu care împreună stau și merg acum în aceeași cadență și aliniere prin aceeași umbră și lumină, spre același destin...

- Eu am venit acum la această nuntă - le-am zis fraților - trecând printr-un cimitir.

Am venit la o nuntă de după un cimitir. Ce reală și ce cutremurătoare asemănare cu nunta la care noi vom ajunge în curând, după ce vom trece prin cimitirul prin care merge drumul nostru spre nunta noastră cerească...

Era într-o seară. Două surori mergeau la o nuntă unde aveau o chemare scumpă. Dar casa nunții era dincolo de cimitir, și calea până la nuntă trecea pe acolo. Când se apropiară de locul cimitirului una zise celeilalte:

- Ne apropiem de cimitir. Se face noapte și mie îmi este frică. Totdeauna când mă gândesc la cimitir, mă cutremur de spaimă. O, ce bine ar fi dacă ar fi un drum spre nuntă prin altă parte, ca să nu trecem prin cimitir.

- Nu-i alt drum decât pe acolo, zise cealaltă soră. Dar mie nu-mi pasă. Eu nici nu mă gândesc la cimitir. Eu mă gândesc numai la nuntă, la cei iubiți care ne așteaptă, și la bucuriile de acolo. Eu mă apropii de cimitir și voi trece prin el având tot timpul sufletul plin numai de bucuria care mă așteaptă la nunta de dincolo de el.

Venim de la înmormântarea fratelui nostru scump Popa Petru de la Săucani, pe care cei mai mulți dintre frații și surorile de aici, ca și din toată țara îl cunoașteți. Și el este acum dar mult mai fericit decât noi, la o nuntă. La adevărata și fericita Nuntă Veșnică, la care a fost invitat și dus de Însuși Mirele nostru Strălucit și Etern Isus Hristos.

Fratele nostru se bucură acum cu adevărat de nunta aceasta, fiindcă el a trecut ieri prin cimitirul său - și se găsește acum ajuns acolo în mijlocul scumpilor noștri, care l-au primit în ceata lor cerească și în corul lor îngeresc. Însuși Domnul nostru îl va fi luat de braț și-l va fi dus să-l înfățișeze părintelui Iosif și tuturor celorlalți frați și surori din Oastea noastră cerească ce petrec acum Acolo într-unul dintre cele mai alese locașuri, unde ne așteaptă și pe noi, rugându-se să ajungem cu toții și cu bine la ei.

Nu vă temeți de cimitirul prin care trece calea noastră spre Nuntă. Iată ce frumos au trecut prin el înaintașii noștri. Așa vom trece într-o clipă și noi, iar după aceea ne vom trezi în Nunta noastră cea fără de sfârșit.

...Și toată desfășurarea acestei nunți la care eram, s-a trecut frumos și înălțător, sub impresia și în atmosfera acestui fericit și scump adevăr.

La ajungerea noastră acasă după timpul tratamentului medical pentru care plecasem, aflam multe evenimente de multe feluri și despre bucurii printre frați, dar și despre încercări, prigoniri, amenzi și amenințări. Dar acum acestea știm că merg și că vor merge împreună cu calea mântuirii noastre până la Venirea Domnului nostru Isus și la așezarea nouă și veșnică a tuturor lucrurilor. Noi trebuie să ne obișnuim cu suferința și cu prigonirile care ne vor însoți tot drumul nostru cu Isus, în așa fel încât ele nici să nu ne mai mire niciodată când vin - ci să ne mire când nu vin. Noi trebuie să conviețuim cu aceste tovarășe ale noastre de drum în pace și în bună înțelegere, cum conviețuiești cu un tovarăș de care nu te poți lipsi niciodată, ca de un însoțitor necesar a te ajuta să mergi drept și sigur spre ținta pe care o ai. Să nu ne mirăm când vin. Să nu le înfruntăm cu neplăcere, să nu protestăm prea supărați și indignați pentru nedreptatea lor, ci să vedem dincolo de ele rostul binecuvântat și ajutorul atent pentru care ne sunt ele îngăduite prin înțelepciunea voii lui Dumnezeu spre ținerea noastră mai aproape de El. Și spre a ne pregăti nouă motive de laudă și de răsplată în cer.

Am lucrat cel mai mult în acest timp la cartea Album Ilustrat cu imnuri, colinzi, cântări de leagăn pentru Isus Micuț și plângeri de Patimi cu Maica Domnului. Procurarea hârtiei color și alb-negru pentru foto, finisarea textelor, pregătirea și înregistrarea melodiilor, alcătuirea frumoasei grafice, ca și executarea pozelor, chenarele și compactarea lor au cerut nespus de multă muncă, osteneală, drumuri și cheltuieli. Dar totul se apropie de un frumos sfârșit. De acum va urma marele examen al adevăratei prețuiri și cinstiri pe care o vor dovedi mai marii noștri bisericești, față de Cultul Sfintei Fecioare, Maica Domnului.

Am lăsat după Închinarea Domnului, o pagină rezervată unui cuvânt competent de prezentare a lucrării pe care îl voi solicita să-l scrie un nume dintre cele mai înalte dintre scriitorii noștri bisericești din timpurile de față.

Am scris înalt acest titlu Un cuvânt părintesc în fruntea unei pagini, ca o cunună strălucitoare care așteaptă să se așeze sub ea un cap vrednic. Să vedem care cap vrednic va veni să se așeze sub ea.

Dar la sosirea acasă mă mai aștepta o surpriză: un gest pe care m-am trudit multă vreme să-l descifrez. Nu știu nici azi dacă l-am înțeles bine și dacă i-am descifrat limpede adevărata semnificație. Iată despre ce este vorba: Preotul parohiei noastre care în ultimul timp a trecut printr-o fericită transformare sufletească de când trecuse printr-o grea furtună care i-a răvășit viața familiară lăsându-l și pe el singur-singurel și are acum o atitudine fericit schimbată față de Lucrarea Domnului și față de lucrarea lui sacerdotală, - m-a cercetat și m-a căutat acasă.

De fapt el avusese față de mine și înainte o atitudine respectuoasă, mai ales pentru felul cinstit în care mă străduiam să-mi împlinesc toate datoriile către biserică și de contribuabil al parohiei. Însă acum, de când atitudinea lui generală s-a schimbat spre bine, îmi arăta o prietenie și o încredere deosebită. De multe ori fusese pus la încercare de către episcop ca să afle de la el adevărul despre mine, în urma multelor bârfeli aduse de alții la urechile lui.

Și totdeauna acest om i-a spus episcopului numai adevărul.

Acum venind de curând de la Oradea, mi-a adus acasă o ilustrată din partea episcopului. Eu nefiind acasă, a lăsat-o la ai mei spunându-le:

- Prea Sfințitul episcop Vasile de la Oradea mi-a dat această ilustrată, așa goală cum v-o aduc - și mi-a spus: Să o duci și să o dai personal fratelui nostru Traian Dorz, acasă la el. Acum îmi pare rău că nu-i acasă ca să i-o dau în mână, dar n-o mai iau înapoi. O să i-o dați când va veni, și-i spuneți că este de la prea Sfințitul episcop...

Asta fusese cam pe vremea morții fratelui Petre.

Ajuns acasă cu trei săptămâni mai târziu, am aflat ilustrata trimisă. Era imaginea lui Horea, martirul neamului nostru tras pe roată la Alba Iulia acum 200 de ani. În josul ilustratei era scris: Portretul lui Horea din catedrala episcopală Ortodoxă Română (Biserica cu Lună) din Oradea zidită în 1784. Iar pe verso-ul ilustrației, următoarele: „Reprodusă de pe pânza originală, pictată de frații Alexandru și Arsenie Teodoriei din Novi Sad, între anii 1816-1831. Așezată pe o arcadă de deasupra iconostasului, drept amintire și cinstire pentru lupta de emancipare națională și socială a poporului român din Transilvania. Acum restaurată în 1984. Se află în colecția muzeistică a bisericii cu Lună...”

Am rămas adânc impresionat și pe gânduri. Drept să spun, nu mă așteptam la acest gest. Când aflasem dintr-o parte și din alta că episcopul spusese destule cuvinte cel puțin neprietenoase despre mine, - acum mă pomenesc cu acest gest. Ce să însemne faptul că dânsul îmi trimite acum, fără nici o altă explicație imaginea restaurată a lui Horea, marele și cunoscutul martir al neamului nostru? Vrea oare gestul acesta să mă facă să mă mângâi că și lupta și suferința vieții mele are ceva din semnificația și rostul pe care l-a avut lupta tuturor celor care au adus un preț de jertfă și de ardere pentru același ideal sfânt pentru care a trăit și a murit Horea?

Nu-i oare prea îndrăzneț acest gând al meu, că așa ar fi gândit cel ce mi-a trimis semnul acesta? - Nu știu. Dar atunci care să fie sensul ascuns al gestului - dacă nu acesta?

În orice caz, eu atunci, la gândul acesta m-am oprit. Și fără să mă mai gândesc la starea de suflet, sau la momentul dat în care s-a luat hotărârea gestului, am rămas la semnificația pe care i-am găsit-o cea mai logică și fericită. Deși garanția adevărului asupra acesteia, ori a duratei ei, dacă a fost așa sau nu, - totuși i-am scris următoarele:

Prea sfințite și mult prețuite părinte Episcop,

Adânc îndatorat pentru bunăvoință și cu smerenie fiască

Sărut Dreapta.

Am primit cu multă recunoștință, prin bunăvoința ostenitoare a părintelui Octavian Ciuhandu, imaginea sfântului martir al neamului nostru Horea, reprodusă după pânza originală aflată în biserica cu Lună, pe care ați avut grija binevoitoare și părintească a mi-o trimite.

Ce adânc m-a impresionat inspiratul și mărinimosul gest arătat față de mine în acest unul din marile grele momente ale vieții mele prin care trec acum. Am primit-o asta ca pe o mângâiere cerească. Nu știu ce ați dorit prea Sfinția Voastră să înțeleg eu din asta, dar eu am înțeles mult. Și mă rog Domnului și Dumnezeului neamului nostru și al credinței noastre să primească în prețul marii mântuiri al acestor veșnice valori, orice picătură de sânge, de sudoare și de lacrimă pe care au adus-o și o vor aduce încă, până la umplerea măsurii finale, orice fiu bun al acestora.

Vă mulțumesc adânc îndatorat pentru tot ce ați avut să-mi spuneți - și cu o nemuritoare iubire smerită”.

Vă sărută Dreapta

supus fiu

Traian Dorz.

Voi vedea poate în curând în ce măsură gestul acesta a însemnat într-adevăr ceva:

- o apreciere?

- o încurajare?

- un avertisment?

Sau nimic.

Slăvit să fie Domnul!