Cap. 19 - Mereu morminte noi
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„Doamne, ziua se-nserează lupta-i grea şi mai în toi
au căzut pe rând vitejii cei mai vrednici dintre noi,
şi cresc golurile noastre tot mai grele şi mai mari
- Doamne, umple-ni-le iarăşi dă-ne îngerii stegari,
strânge rândurile noastre, soarele opreşte-l sus
până va învinge steagul Oastei Domnului Isus...”
Am avut noi mari bucurii în acest an, e adevărat. Dar în mijlocul acestora, când un ochi ne râdea fericit privind tinerele noastre rânduri crescând în număr, în putere şi în roade - şi întreagă Lucrarea Domnului luându-şi din mers frumos şi liniştit alinierea şi cadenţa spre mersul tot mai înalt, - celălalt ochi nu poate să nu plângă văzând cum ni se răresc rândurile din faţă. Şi cum unul câte unul, cei mai vrednici din fruntea noastră cad luptând cu „spada goală-n mână, cu faţa la duşman”...
Abia ieri am înălţat o mare cruce neagră la Batiz, unde s-a prăbuşit cel mai frumos stegar al Hunedoarei, cu purtătorul lui cel mai încercat, viteazul Domnului, fratele nostru Popa Petru. Acest curajos ostaş al Domnului purtase acest steag frumos în fruntea rândurilor celor dintâi, de-a lungul a patruzeci de ani de la trecerea Mării Roşii şi până aici sub zidurile Ierihonului. Oriunde au fost bătăliile mai grele, el a fost gata totdeauna să se avânte în lupta Domnului, cu toată dăruirea şi curajul dragostei lui Hristos. Toată Ţara Haţegului şi a Zărandului o simţea în spatele şi în răspunderea lui - şi nu era piedică ori suferinţă să-l oprească. Nu era drum să nu-l fi umblat, bolnav să nu-l fi cercetat, oboseală să-l fi reţinut...
S-a stins în trei zile, cum se sting de obicei toţi cei ce ard puternic, sfârşindu-şi înalt puterea luminii lor. Încă odată constatam adevărul acesta la încă unul dintre noi. În trei zile a trecut, fără şovăieli şi fără tânguieli.
Aşa s-a dus şi părintele Iosif, aşa fratele Marini, aşa părintele Vasile, aşa se vor mai duce pe neaşteptate încă unul şi încă unul, negândit de repede. Despre trecerea acestor scumpe suflete am mai scris fie în istoria asta, fie în Cronica Sfinţilor noştri înaintaşi... Şi iată că iarăşi trebuie să mai scriem, căci ochiul acesta trebuie să ne lăcrimeze mereu.
Îndată după crucea neagră de la Batiz, a trebuit să tragem altă cruce şi mai înaltă şi mai îndurerată, lungă de la Glingeni - Basarabia, până la Cluj - Mănăştur, unde am petrecut spre Oastea noastră biruitoare din ceruri, pe părintele Vladimir, cel ce fusese şi el în fruntea rândurilor noastre dintâi peste cincizeci de ani în Oastea cea luptătoare a Domnului de pe pământ... Despre felul cum l-am petrecut şi cum s-au petrecut toate cele privitoare la el - am scris în alt capitol, mai înainte, după cum vă amintiţi.
Astfel că de fiecare an ne creşte tot mai grăbit numărul mormintelor noastre mari şi sfinte. Şi ne scade mereu numărul marilor purtători de steaguri din fruntea coloanelor noastre.
Ce adânc ne dor ranele acestea - şi ce mult ne rugăm pentru înlocuitorii celor plecaţi, de care este atâta nevoie.
Abia am încheiat frumosul Praznic al Rusaliilor noastre de la Sibiu - şi am şi participat la o altă sărbătoare neobişnuită peste care am simţit de la început ceva apăsător, ca o umbră grea. Fratele cel mai apropiat de sufletul nostru, cel mai modest dintre noi toţi, dar şi cel mai scump pentru sufletul meu, Popa Petru de la Săucani, cel despre care aş fi scris cele mai înlăcrimate cuvinte, şi aş fi plâns cele mai îndurerate rugăciuni, s-a gândit nu înţelegem de ce, - să-şi sărbătorească şi el ziua lui. Şi ziua lui cădea tocmai în 29 iunie, ziua sfârşitului muceniciei marilor apostoli ai lui Hristos: Petru şi Pavel. Şi ziua începutului din 1982 a ultimei noastre mucenicii, încheiată nu demult după cum vă amintiţi.
Am participat atunci la sărbătoarea lui. N-am putut cânta nici o clipă, dar n-am putut să nu plâng tot timpul. În cuvântul pe care l-am spus la rândul meu, nu ştiam de ce a venit mereu vorba „despărţire”. Despărţirea sfântului Pavel de la Milet de către fraţii lui din Efes, în mijlocul cărora trăise şi suferise şi plânsese şi sfătuise ani de zile. Ani şi ani, lângă fiecare, cum spune el în Faptele Apostolilor, cap. 20...
Despărţirea sfântului apostol Petru din epistola lui a doua cap. 3. Ultimul lui cuvânt către cei preaiubiţi de care presimţea atât de dureros că se desparte şi el pentru totdeauna pe pământ. Şi de aceea şi el, ca şi marele său frate Pavel, le lăsă un cuvânt testamentar, cele mai grele şi cele mai îndurerate adevăruri şi înştiinţări.
Presimţeam şi eu atât de ameninţător acum, şi am rostit eu în locul fratelui Petre, dar ca din partea lui aceleaşi cuvinte testamentare, pentru cei ce aveau atunci urechi de auzit şi inimi de înţeles, după tot ce făcuse şi el cincizeci de ani. De aici şi până departe-departe...
A spus şi el nişte cuvinte din care am reţinut atunci puternic numai unul: „poate este ultima noastră sărbătoare de a sta împreună...”
A ştiut? A presimţit numai? - nu ştiu. Dar aşa a fost.
Luaseră parte aici atunci cu inimile acoperite jumătate de soare şi jumătate de nori, mulţi fraţi şi surori care umpluseră curtea căsuţei lui de la Săucani, înconjurând cu cântări şi cu lacrimi, - mai mult cu lacrimi decât cu cântări, pe fratele preaiubit din copilăria lui şi până astăzi. Ar fi putut înconjura pământul acesta întreg, cu câte drumuri a făcut zi şi noapte înconjurând ţara întreagă pe la fraţi. Şi el, care niciodată de când îl ştiam chiar de copil, - nu şi-a dorit nici o atenţie din partea nimănui, acum îşi doreşte o sărbătoare din partea tuturor. Nemărginita lui dragoste de fraţi, dorise să mai vadă măcar odată strânşi lângă inima lui, pe toţi cei lângă inima cărora el se strânsese toată viaţa lui.
Data următoare, eram strânşi lângă sicriul său...
Aş dori şi eu atât de mult să nu vă supăraţi pe mine dacă din călimara mea plină acum numai de lacrimi voi scrie acest capitol întreg numai despre această mare durere a vieţii mele, una dintre cele zece mai mari, pe care o încerc acum la acest popas, lângă cea mai proaspătă şi mai grea cruce neagră al cărei capăt de sus este în cer iar cel de jos nu-i în pământ, ci în fundul sufletelor noastre.
Sfântul apostol şi evanghelist Ioan trebuie să-l fi iubit nespus de mult pe fratele şi prietenul său Lazăr din Betania şi trebuie să fi ţinut la el ca la sufletul său, cum ţinuse David la Ionatan, dacă a găsit cu cale ca în cuprinsul scurtei sale Evanghelii să închine un întreg şi lung capitol, numai ca să descrie atât de amănunţit cele petrecute la moartea şi învierea prietenului şi fratelui său Lazăr... Noi suntem nespus de mângâiaţi aflând măcar din spusele lui ce suflet scump a fost Lazăr şi ce mult L-a iubit şi el pe Domnul Isus. Ce mult ne-ar fi lipsit dacă nu ar fi scris acest duios capitol în care Mântuitorul a rostit cele mai înalte şi mângâietoare adevăruri despre viaţa şi învierea veşnică şi despre dulcea nădejde că Acolo vom fi pentru totdeauna împreună cu cei ce pleacă dintre noi acum.
Aş dori şi eu să vă pot face măcar în parte să simţiţi că fratele Petre n-a fost cu nimic mai prejos, şi că dragostea lui pentru Domnul era de acelaşi preţ înalt şi sfânt, cel puţin ca a lui Lazăr din Betania. Şi că nici Domnul Isus nu l-a iubit pe el mai puţin.
Am mai fost, după acel 29 iunie, împreună cu fratele Petre la câteva nunţi mai mari şi la câteva adunări mai mici, dar toată înfăţişarea lui şi toate cuvintele sale parcă presimţeau grabnica şi apropiata lui plecare dintre noi. Pe măsură ce creştea fiinţa lui cerească, se împuţina fiinţa astalaltă. Ce puternic era sufletul său - dar ce slăbuţ şi puţinel îi scăzuse văzând cu ochii, dintr-o dată trupul lui!...
Unele suflete mai adânci din jurul lui, vedeau cu îngrijorare zi cu zi asta şi şopteau între ei clătinând cu durere din cap şi ascunzându-şi ochii înlăcrimaţi...
Cât de duioasă, de atentă şi de grijulie este totuşi dragostea scumpă a Tatălui ceresc pentru marii aleşi ai Săi. Când slujba lor se apropie de sfârşit, când cerul le-a devenit mai familiar, iar pământul le-a devenit mai străin... Când îngerii le-au devenit mai apropiaţi, iar oamenii mai neprimitori... Când familia cerească îl doreşte cel mai mult, iar cea pământească cel mai puţin, - Tatăl ceresc îl ia la El. Fiecare clipă mai mult pe pământ, ar fi fost prea mult. Ca un strop peste un prea plin. Ştie prea bine mila Tatălui ceresc pentru alesul Său când să-l ia. Şi ştie judecata lui Dumnezeu când nedreptatea vrăjmaşilor cere să se pună un capăt mărturiei dispreţuite de ei. Am simţit fizic acest adevăr cutremurător şi drept aproape la toate plecările celor zece mari aleşi pe care i-am petrecut spre cer, în cele zece mari răscruci ale pelerinajului meu prin acest pustiu prin care nu ştiu cât mai umblu încă.
La moartea părintelui Iosif am simţit prima dată acest nod amar, care trebuia să curme firul chiar atunci - şi nu mai târziu. Suferinţa lui îşi umpluse măsura. Un strop încă, ar fi dat pe dinafară. Ura vrăjmaşilor săi faţă de el, la fel.
La moartea fratelui Marini tot aşa, nişte evenimente care luaseră o întorsătură primejdioasă, îl antrenaseră fără voia lui în fruntea lor. Şi o clipă mai târziu, poate că ar fi fost prea târziu. El a fost un mare şi sfânt slujitor al lui Dumnezeu, iar unitatea Lucrării Oastei Domnului ca şi direcţia ei, era aşa de preţioasă înaintea lui Hristos încât el a fost salvat aşa, iar cei ce-l ispitiseră au fost risipiţi pe totdeauna. Aşa a fost salvată pe totdeauna strălucirea lui şi nimicită pe totdeauna întunecarea ispititorului său.
Şi rând pe rând, cu toţi ceilalţi a fost tot cam aşa. Dar multe din amănuntele acestora, le voi duce şi eu cu mine în veşnicie fără a le mai spune nimănui, fiindcă ele fac parte dintre acele adevăruri pe care eu nu le voi putea spune niciodată, decât Celui Singur Negreşit.
Şi în Ziua Aceea când toate cele ascunse vor ieşi la lumină... Dacă vor trebui să mai iese vreodată.
Astfel a trebuit să vină şi dimineaţa zilei de 22 octombrie 1985, cu alunecarea fratelui Petre de pe schela umedă de bruma nopţii de la casa unde lucra la un sătean al lui, pe care tocmai atunci urcase... Fratele Ioan cu care lucra de 30 de ani, abia plecase de lângă el spunându-i cu grijă:
- Trebuie prima dată să acoperim spărtura asta, ca nu cumva să cădem prin ea.
- Lasă pe mai târziu - îi zise fratele Petre, - acum fă ce ţi-am zis...
Dar cu o clipă a fost prea târziu. Prin spărtura asta a căzut el. Nu lăsase pe fratele Ioan ca s-o acopere, pentru că tocmai atunci sosise clipa aia - şi trebuia să se sfârşească şi calvarul lui.
Eram departe în ţară undeva şi eu când vestea morţii lui a căzut peste toţi ca un trăsnet din senin. Iată că deşi presimţim, deşi ştim, deşi credem că plecarea noastră sau a unora dintre noi este foarte apropiată, totuşi când vine chiar clipa acestei plecări este totdeauna o surprindere pentru noi. Nimeni nu se aşteaptă să plece chiar când pleacă. Fiecare crede că totuşi nu atunci, ci mai târziu...
Pentru mine căderea lui a fost ca a unui copac uriaş, a cărui înclinare o văzusem dureros şi a cărui prăbuşire o aşteptam. Totuşi, nu aşa.
În cădere se lovise cu capul de o bordură - şi îşi pierduse total cunoştinţa. N-a mai spus nimănui nici un cuvânt. Dus imediat la spital, a murit în timpul încercării de a-l salva. Puţina putere care mai rămăsese în trupul slăbit de muncă, de jertfă, de osteneli şi suferinţe trupeşti şi sufleteşti, ştiute şi neştiute, văzute şi nevăzute, - şi-a stins lumina fără să mai pâlpâie nicidecât. De la căderea sa, el nu s-a mai trezit decât în cer. Când ochii săi s-au deschis el n-a mai văzut decât Chipul Dulce şi Fericit al Dragului său Mântuitor care venise după el şi-l luase Acasă în lăcaşul fericit care îi fusese gătat chiar în dimineaţa asta, când şi venise Hristos Însuşi după el ca să-l ia Acolo.
El, fratele meu Petre, el cel de-al zecelea, iată mi-o luase şi el înainte doar cu câţiva paşi. A pus şi el mâna pe premiu doar cu câteva clipe mai devreme... Dar, cu cât cresc mormintele aici, cu atât cresc minunile Acolo. Şi cu cât se sporesc în cer mai mulţi cei ce ne aşteaptă, cu atâta ne vom putea despărţi pe pământ mai uşor de cei ce ne mai reţin aici.
Ce senzaţie ciudată totuşi încerc de cei câţiva ani de zile încoace. Cu cât se răresc mai mult bătrânii fraţi din jurul meu cu atât o nostalgică singurătate parcă mă cuprinde uneori.
Şi un dor sfâşietor mă cuprinde tot mai des să-mi iau liniştit şi eu zborul pe urma lor.
Ca un cocor rămas prea în urmă de stolul alor lui.
Aşa un dor adânc mă cuprinde uneori după părintele Iosif, după fratele Marini, Titus, Spiridon... după tata, după fratele Maliţa, Florea, Sava Nicolae, Teodor, Vasile - şi ceilalţi şi ceilalţi cu care am trăit, am lucrat, am suferit, am alergat atâţia şi atâţia ani, de parcă nici n-ar fi fost în viaţa asta, ci în alta. Şi nu pe aici ci pe nu ştiu unde. Aşa îmi par de departe toate că parcă am îmbătrânit cu şapte vieţi mai tare ca ei.
Şi iată acum şi fratele Petre, cel pe care îl bănuiam veşnic aci cu noi şi îl aşteptam zilnic să vină la mine, cum avea de obicei aproape totdeauna de peste cincizeci de ani de când mi-a stat cel mai aproape, m-a ajutat cel mai mult şi m-a înţeles cel mai adânc.
Acum simt într-adevăr ce mult a fost el pentru noi, şi mai ales pentru mine. Nu mai am pe nimeni să-mi împărtăşească simţirile ca el. Şi să arate atât devotament şi sinceritate în tot lucrul Domnului care i se încredinţa. Între noi nu mai era demult nevoie de cuvinte.
Ne înţelegeam prin duhul care ne era în amândoi acelaşi. Prin iubirea care ne era la fel, prin cugetele şi gândurile care ne erau întru totul identice, cum am fi avut aceeaşi singură inimă în amândoi.
După marile încercări de până în 1964, când foarte mulţi ani fusesem despărţiţi, fiecare urmându-ne în alt fel calea jertfei noastre pentru Domnul şi Oastea Lui, eu fusesem dus prin temniţe şi surghiunuri, iar el rămăsese lângă turma pe care i-o încredinţase Domnul să o păstorească... Nu numai eu suferisem atât de mult, ci poate că el a suferit încă şi mai greu.
El nu spunea la nimeni, dar multe nopţi fusese luat de acasă, ori dus din drum spre adunări şi dus în pădure, legat de arbori şi bătut până dimineaţa, - ca să se lase de Hristos şi să nu mai lucreze pentru El. Multă vreme a zăcut şi el pe pat şi pe picioare în urma acestor suferinţe, dar despre ele n-a mai spus numai Domnului, când se ruga pentru iertarea şi mântuirea chinuitorilor lui. Când am aflat despre toate acestea am scris în amintirea răbdării lui versurile următoare:
Alături am purtat povara
Alături am purtat povara
acelei zdrobitoare cruci,
deşi tăcut şi singuratic
tu altfel ţi-a fost dat s-o duci,
smerit şi drag şi dulce frate, -
tu altfel ţi-a fost dat s-o duci.
Aceeaşi înspinată creangă
a-ncununat şi fruntea ta
deşi, tăcut şi singuratic
de tine nimeni nu ştia,
smerit şi drag şi dulce frate, -
de tine nimeni nu ştia.
Eu, din răsplata suferinţei
ceva şi-n lume mi-am primit,
dar tu purtând-o neştiută
chiar şi de-aceasta te-ai lipsit
smerit şi drag şi dulce frate, -
chiar şi de-aceasta te-ai lipsit.
Dar Mâine când în cer Stăpânul
va răsplăti tot ce I-am dat,
răbdarea ta necunoscută
va străluci mai minunat
smerit şi drag şi dulce frate, -
va străluci mai minunat...
După plecarea şi a lui fratele Petre niciodată ca acum n-am avut mai limpede şi mai puternică senzaţia că echipa mea, schimbul meu de lucru, de la munca în via lui Hristos şi-a împlinit timpul de lucru. Că noi care lucrasem pe ziduri chiar sub îndrumarea lui Neemia, marele nostru maestru şi îndrumător, ne-a venit vremea să plecăm. Iată cum unul câte unul din cei mai buni lucrători îşi lasă unealta acolo pe zid pentru schimbul următor - şi pleacă în grabă
Acasă. Şi iată-mă pe mine rămas aproape singur în tot sectorul acesta. Privesc ce frumos şi-au încheiat şi şi-au lăsat lucrul lor gata însoţitorii mei. Mă uit la uneltele lor care aşteaptă parcă odihnind şi ele o clipă, până ce va veni următorul ucenic care îşi îmbracă şi el acum salopeta lui de lucru, şi îşi suflecă mânecile pregătindu-se să înceapă lucrul de unde i-a fost lăsat. Poate cu puţină stângăcie, ca la orice început, dar cu forţe noi şi cu o voinţă sfântă de a face munca aceasta sfântă măcar aşa de frumoasă ca schimbul plecat. Desigur nu-i uşor la început ca tu ucenic abia rămas în marea răspundere să înlocuieşti un înaintaş încercat. Dar prin harul lui Dumnezeu trebuie să-l ajungi şi chiar să-l întreci.
Privesc uneltele mele şi lucrul meu. Ce nemulţumite îmi par că sunt şi ele de cum le-am purtat. Şi ce nemulţumit sunt şi eu de mine şi de lucrul pe care l-am făcut... Sub stăpânirea acestui amar simţământ am scris ceva din strofele de mai jos:
O, dacă-n alte mâini
O, dacă-n alte mâini, mai bine
Te-ai folosi de harfa mea,
Isuse ia-mi-o şi-o dă celui
ce Te-ar slăvi mai mult cu ea.
Şi dacă-al Tău Cuvânt, un altul
L-ar şti mărturisi mai drept,
Isuse ia-mi-l şi-l dă celui
ce L-ar vesti mai înţelept.
Şi dacă-n alte mâini solia
Ţi-ar fi-nălţată mai frumos,
Isuse ia-mi-o şi-o dă celui
mai harnic şi mai credincios.
Şi dacă sabia, un altul
Ţi-ar mânui-o mai viteaz
Isuse ia-mi-o şi-o dă celui
mai vrednic să Ţi-o poarte az'.
Şi dacă-n altă mână steagul
Ţi-ar fi nălţat şi mai aprins,
Isuse ia-mi-l şi-l dă celui
în stare a-l purta ne-nvins.
Şi dacă slujba mea, un altul
Ţi-ar face-o mai desăvârşit
Isuse ia-mi-o şi-o dă celui
mai veghetor şi mai smerit.
Căci nu-Ţi vreau decât Sfântul Nume
şi Steagul mai strălucitor,
când altul le-ar nălţa mai vrednic
- Isuse, n-aştepta să mor...
Văd îndurerat că timpul mi-a trecut, dar lucrul mă aşteaptă atâta încă nefăcut, nici cât trebuia, nici cât şi nici cum s-ar fi aşteptat de la mine... Doamne, - şi mâinile îmi tremură, ochii mi se împăienjenesc, iar inima îmi urcă tot mai greu... Şi iată încă doi-trei pe aproape îi văd cum se prăbuşesc şi ei şi stau gata de plecare. Cine poate gândi altfel în astfel de clipe, de cum gândesc eu acum!
Ai de mine milă Doamne, după mare mila Ta
după marea Ta-ndurare, şterge-mi fărdelegea mea
spală-mi cu desăvârşire multele-mi nelegiuiri
curăţă-mă de păcatul care nu-mi dă liniştiri...
Am ajuns cu fraţii de la Braşov în seara a doua de priveghere. I-am aşezat braţul meu de crizanteme lângă inima lui şi mi-am apropiat faţa mea de a lui, scăldându-i-o pentru ultima dată cu lacrimile mele. Şi toată noaptea aceea nu mi-am mai luat ochii de la el.
Toate cele ce s-au petrecut acolo în acel timp, până la plecarea mea şi a lui, au trecut numai pe lângă urechile mele şi nu pe lângă ochii mei. Voiam să-mi rămână nedespărţit şi în moarte ca şi în viaţă. Poate de aceea nu-mi mai pot închipui nici acum că s-a dus. Mi se pare mereu că este tot aici undeva foarte aproape, şi că trebuie să vină din clipă în clipă între noi.
Am ascultat la toate sfâşietoarele cuvinte şi cântări şi rugăciuni de despărţire, cum numai o singură dată în viaţa mea mai auzisem. Toate se revărsau ca o cascadă uriaşă în golul care se făcea ca o peşteră adâncă în locul unde fusese el ca un munte însorit. S-au perindat printre noi atât de multe feţe ale lui toate nespus de frumoase din copilărie şi până ieri. La unii, de peste cincizeci de ani, la alţii, de peste douăzeci, de peste zece, de cinci, de doi, de ieri... Ce binecuvântată trebuie să fie în cer o viaţă despre care toţi cei ce au cunoscut-o pas cu pas şi zi cu zi şi loc de loc, au numai cuvinte asemănătoare cu cele din Faptele Apostolilor şi din Vieţile Sfinţilor. Cred că acum când între noi care îl petrecem aici sunt atâtea tânguiri, - sus în cer trebuie să se pregătească o adunare de sărbătoare a tuturor îngerilor noştri, care o să-l primească în bucuria Dulcelui nostru Mântuitor, cu cele mai fericite şi mai nemuritoare dintre cântările noastre şi ale lor.
Mie, dintre miile de amintiri cu el şi care toate îmi năvălesc acum în suflet, nu ştiu de ce îmi stăruie mai puternic una dintre cele mai dintâi, cea din octombrie 1934 de pe scena Teatrului Municipal din Oradea. Oastea Domnului din Oradea, după cum am mai spus şi mai demult, era atunci una dintre cele mai mari grupări frăţeşti din ţară. Atât de bine organizată era, că întreţinea o cantină cu hrană caldă pentru 130 de săraci din oraş din noiembrie până în martie, ani la rând. Apoi avea adunări în şapte locuri în oraş, activând în ele toţi preoţii bisericilor din Oradea, şi aproape toţi studenţii teologi de la Academia din Oradea. În fruntea conducerii Oastei erau cei mai aleşi reprezentanţi ai autorităţilor religioase şi civile ale oraşului. Un comitet foarte activ de preoţi şi fraţi aranjaseră atunci pe scena Teatrului Municipal, o serbare a Oastei Domnului cu o piesă religioasă, şi un bogat program de cântări, declamări şi vorbiri.
Printre cei cu un rol deosebit la această serbare, am fost chemaţi şi noi cei doi, mai tineri şi mai promiţători dintre elementele săteşti din Bihor, care se recrutau cu sutele dintre tineri, într-un entuziasm nou şi unic prin Oastea Domnului.
Fratele Petre era mai tânăr cu aproape 4 ani ca mine, dar era mult mai curajos şi mai devotat faţă de Domnul. Eram cam de aceeaşi vârstă duhovnicească. Şi el se hotărâse pentru Domnul tot în binecuvântatul an 1930. Începuseră atunci să se înfăţişeze tinere grupări ale Oastei Domnului prin toate satele din jurul Beiuşului, şi ne-am cunoscut împreună pe la acele frumoase şi neuitate adunări de atunci. De pe la aceste adunări ne-au cunoscut şi chemat şi cei mai mari de la Oradea.
Acum la această serbare din octombrie 1934 de la Teatrul din Oradea fusesem chemaţi să participăm şi noi doi, eu cu o poezie, iar el cu o vorbire. După ce eu plin de timiditate şi de stângăcie din cauza fastului şi solemnităţii de acolo, care mă anulase de tot, am spus poezia mea: În pacea serii, - a urmat el... Nu voi uita niciodată ce frumos era. Un tânăr de 16 ani îmbrăcat cu sumăniţă de lână albă, cu opinci şi cu cămaşă nouă cu păr bălai şi cu faţa frumoasă strălucind de alb în faţa luminilor rampei... Mie însumi care îl cunoşteam mi se părea că văd un înger. Cred că tuturor celor din sală, care umpluseră toate locurile de jos şi de sus, le va fi părut şi mai strălucit.
A deschis liniştit Noul Testament şi a citit limpede, cald, înlăcrimat de frumos, versetul de la Ioan 3,16: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Singurul Său Fiu Şi L-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică... „
Nu ştiu cât a vorbit, dar tot timpul cât a ţinut vorbirea lui, nu s-a auzit un zgomot, nu s-a făcut o mişcare. Toată lumea asta asculta, asculta. Doar din când în când suspine şi semne de plâns cu ştergeri de lacrimi, cu întinderi de feţe spre a-l vedea mai bine.
Când a terminat de vorbit, toată asistenţa asta care umplea teatrul, chiar şi cei mari din lojile de sus, s-au ridicat în picioare şi au ovaţionat îndelung - cum erau ei obişnuiţi la oraş - ca pentru cele mai alese personalităţi. Entuziasmul şi uimirea lor erau la culme. La ieşire toţi se îmbulzeau să-l sărute, să-l întrebe, să-l atingă, ca pe o minune. Dar el cu capul plecat, vădit stingherit şi ruşinat de această zgomotoasă manifestare, căuta să se strecoare cât mai repede şi cât mai ferit - să scape afară.
Şi aşa cum s-a strecurat atunci dornic de smerenie şi de modestie, a căutat să se strecoare toţi cei peste cincizeci de ani de atunci. Deşi aproape tot timpul acestora, el a umblat printre noi cu aceeaşi faţă îngerească, pe care numai el nu şi-o ştia cât de strălucitoare este. Printre noi câţi l-am ascultat de mii de ori mereu mai fermecaţi de harul şi de lumina cerească din toate vorbirile lui, despre dragostea şi lacrimile lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii.
Dragostea şi lacrimile lui au fost cele două mari comori şi daruri ale sale. Tot ce a spus fratele Petre a fost cu dragoste şi lacrimi. Evanghelia pe care a propovăduit-o el, a fost o Evanghelie de dragoste şi lacrimi. Isus Cel Vestit de el a fost un Isus numai dragoste şi lacrimi. Rugăciunea lui a fost dragoste şi lacrimi. Cântarea lui a fost tot aşa numai dragoste şi lacrimi. Viaţa lui însăşi a fost întreagă un izvor şi o revărsare nesecată şi plină de dragoste şi lacrimi. Dragoste şi lacrimi în faţa lui Dumnezeu pentru fraţi şi pentru toţi oamenii.
Şi dragoste şi lacrimi în faţa fraţilor şi a tuturor oamenilor pentru Dumnezeu.
Dacă aţi întreba de ce a scăzut şi s-a împuţinat atât de mult fiinţa lui pământească, eu v-aş spune: priviţi cu ochii sufletului şi vedeţi un munte înflăcărat de dragoste, oglindit într-o mare limpede de lacrimi. Aceasta este fiinţa sufletească, lupta sufletească, transformarea sufletească a fratelui Petre... Cred că aceasta va fi înfăţişarea sub care va apare el veşnic. Oricine se va apropia de el, de amintirea lui, de duhul lui, de mormântul lui, îşi va încălzi totdeauna inima la acest munte de foc şi îşi va răcori totdeauna sufletul la acest izvor de lacrimi.
Nimeni n-a trăit o viaţă mai liniştită la suprafaţă ca a lui, dar nici mai zbuciumată în adânc. Nimeni n-a ştiut să arate mai simţit ca el durerile altora, dar nici să şi le ascundă mai tăcut ca el pe ale lui însuşi. Nimeni n-a dat atât de mult pentru alţii, dar nici nu şi-a păstrat atât de puţin pentru sine.
În cele ce am scris despre el în Cronica Sfinţilor noştri înaintaşi, pe când încă umbra lui luminoasă mai trecea pe acest pământ printre umbrele noastre întunecate, prin înserările zilelor acestui ultim an, am dorit să reduc până la dimensiunile înţelegerii noastre limitate, marile trăsături luminoase ale neobişnuitei lui vieţi. Spre a ni-l putea înfăţişa apropiat de posibilităţile noastre, ca un model, ca un stâlp de foc, ca un nor luminos, ca o asemănare omenească a unei fiinţe aproape neomeneşti. Acum ştiu bine că n-am reuşit. Despre o viaţă atât de unică şi de tainică precum a fost a lui, nimeni n-ar putea spune aşa cum a fost în adevăr. E ca un nor luminos, dar prea îndepărtat de vârful munţilor. E ca o mireasmă rară pe care nu o poţi apropia. E ca un sunet abia auzit de dulce, pe care îl poţi doar bănui, dar nu-l poţi niciodată reţine.
Ce a fost într-adevăr fiinţa şi viaţa fratelui Petre printre noi? A fost ca o apă limpede şi dulce din care ne-am răcorit fiecare dintre noi... Un deal pe care totdeauna am văzut un cer mai larg şi un soare mai luminos... A fost un şiroit tăcut şi blând de lacrimi din dragoste pentru Isus Cel Dulce şi pentru fraţii cei iubiţi, până la jertfa totală.
Cu câteva luni mai înainte de trecerea lui la Domnul începuseră să se agite prin părţile noastre puterile vrăjmaşe şi cu cea mai mare vrăjmăşie a lor se ridicau mai ales împotriva fratelui Petre, din cauza roadelor frumoase ce se ridicau pretutindeni din ostenelile şi lacrimile lui. În câteva rânduri împreună cu alţi câţiva fraţi mai râvnitori a avut şi el să îndure durităţi şi insulte grave, ameninţări şi necazuri de cel mai greu fel. Nişte suflete răufăcătoare se ţineau mereu pe urmele noastre cu tot felul de pâre şi învinuiri neadevărate... În câteva rânduri atunci şi fratele Petre s-a întors cu vânătăi şi urme, în braţele mele. I-am sărutat atunci şi eu faţa lui lovită, cum mi-o sărutase şi el cândva pe a mea, fericindu-l că a avut din nou parte de rarul har de a suferi cu demnitate şi smerenie pentru Numele şi Lucrarea Domnului nostru Isus Hristos. Ne-am rugat atunci amândoi împreună şi multe lacrimi recunoscătoare au udat locul de sub genunchii noştri ai amândurora din Cămăruţa Domnului.
Cei câţiva preoţi-fraţi care lucrau şi ei cu toată râvna şi conştiinciozitatea pentru Domnul în parohiile lor, colaborând cu fraţii, erau şi ei din ce în ce tot mai mult în atenţie şi urmărire. Au fost şi ei chemaţi, avertizaţi, mustraţi. Dar misiunea şi conştiinţa lor erau mai presus decât orice ameninţări, - aşa că nu şi-au încetat munca lor. S-a găsit numai o nouă acoperire pentru adunările noastre, - organizarea de scurte slujbe oficiale în locuinţe, după care se desfăşurau adunările frăţeşti. Curând însă a fost descoperită şi interzisă şi metoda asta, pentru a nu se mai da ocazie la nici un fel de adunări ale Oastei Domnului nici în biserici şi nici pe la case...
Într-un rând l-am rugat pe fratele Petre ca împreună cu fratele Moise să meargă la Galaţi să încerce să readucă pe Tudose şi pe cei din dezbinarea lui, pe calea dragostei frăţeşti acum când fraţii din întreagă ţara ajunseseră o inimă, un cuget şi un gând. Ne durea atât de mult zădărnicia în care se măcinau aceste suflete izolate şi speram că noul val de dragoste pe ţară îi va încălzi şi îi va apropia... Dragostea fratelui Petre şi blândeţea fratelui Moise credeam din inimă că nu se poate să nu-l mişte pe Tudose.
Dar niciodată nu l-am văzut pe fratele Petre mai zdrobit de durere, de ruşine, de întristare, ca atunci când s-a întors de la Galaţi şi mi-a spus că niciodată în viaţa lui n-a fost mai dispreţuit, mai lovit şi mai aruncat în neputinţă ca de acest om la care se dusese cu toată inima lui mare şi caldă, plină de speranţă şi de bunătate...
- Trimite-mă oriunde - mi-a zis atunci el - şi spune-mi să fac orice, - dar nu mai vreau, nu mai pot să mă duc la acest fel de oameni, cu dinţi mai răi ca ai fiarelor şi cu o trufie parcă mai obraznică decât a lui Satana însuşi.
Cum aceasta era situaţia când s-a produs trecerea la Domnul a fratelui Petre. Îndată s-au sesizat iarăşi toate mărimile atât cele religioase cât şi celelalte. Preotului satului Săucani care era nepot al fratelui Petre şi un scump copil al lui Dumnezeu a fost chemat la episcopie şi i s-a spus:
- Tu şi ceilalţi 3-4 câţi mai sunteţi cu Oastea Domnului pe acolo, n-aveţi ce să căutaţi la înmormântare. Cine va merge acolo vom hotărî noi. Nici un fel de manifestare ostăşească nu va putea avea loc acolo. Nimeni nu se va ridica să spună nici un cuvânt, afară de cei ce vor oficia slujba înmormântării.
Familia îngrijorată dădea semne de nemulţumire. Preotul şi rudenia fratelui era şi el îndurerat şi nu ştia cum este mai bine să se facă. Temându-se de o măsură nedreaptă care ar fi schimbat într-o durere şi mai mare întristarea fraţilor adunaţi din toată ţara, - care cum primiseră vestea, au venit şi mai veneau încă.
- Ce facem frate? - mă întrebau ei nemulţumiţi.
- Facem întocmai cum ar fi făcut şi fratele Petre. Ne supunem şi nu cârtim întru nimic împotriva măsurilor care se vor lua, ori s-au şi luat. Dv. care aţi fost opriţi să nu participaţi la slujba înmormântării, este bine să ascultaţi de episcop, şi să nu veniţi. Noi trebuie să ne supunem autorităţii şi mai marilor noştri cum ne învaţă Evanghelia, chiar când ei iau măsuri nedrepte împotriva noastră. Să lăsăm să ne apere Domnul cauza noastră şi să fim puternic încredinţaţi că El ne-o va apăra.
În cele două nopţi de priveghere pe care toţi fraţii veniţi lângă sicriul său le-am petrecut în lacrimi şi reculegere, noi fraţii şi surorile lui, ne-am făcut partea noastră şi ne-o vom mai face până în clipa când vor veni ei. Atunci noi ne vom retrage pe margini în tăcere şi îi vom lăsa să-şi facă nestingheriţi partea lor. Până ce şi-o vor termina şi vor pleca. După aceea fratele nostru iarăşi va rămânea cu noi.
Şi Mântuitorul nostru, în seara cea din urmă, înainte de patimi a petrecut cu ai Săi până când au venit străinii care şi-au făcut partea lor cu El. Iar după ce ei şi-au împlinit toată această îngrozitoare parte, - Domnul a revenit pentru totdeauna iarăşi la ai Lui şi a fost numai cu ei. Şi ei numai cu El. Şi nu se vor mai despărţi niciodată.
Aşa şi noi cu fratele nostru.
În ziua înmormântării încă de dimineaţă au început să se vadă întâi în ascuns, apoi pe faţă când unii când alţii. Întâi cei mai mici, apoi cei mai mari. Fraţii au scos pe braţe sicriul în curtea casei. Era o zi plină de soare călduţ şi dulce învăluind în lumină şi duioşie ca într-o înfăţişare divină ultima noastră adunare împreună cu fratele nostru drag. Şi a lui cu noi.
La masa din faţa sicriului s-au aliniat un şir de preoţi în odăjdii negre. În mijloc vicarul episcopiei Oradea şi protopopul Beiuşului. Apoi alţii de rang mai mic. O mulţime imensă umplea curtea şi strada până departe, urmărind cu lacrimi şi durere desfăşurarea slujbei.
La sfârşitul primei părţi a ritualului de înmormântare, când a venit rândul cuvântărilor, ne aşteptam, cum era şi normal, să auzim tot felul de insinuări mai pe faţă, mai pe ascuns împotriva noastră - după cum le era obiceiul - şi mai ales împotriva fratelui Petre care fusese atât de mult judecat şi osândit de ei, îndeosebi anul acesta, până chiar în ziua morţii lui.
De multe ori răbufnise nestăpânită ura lor împotriva mea, când nemaiputându-se stăpâni au zis în câteva rânduri:
- Nu mai mor odată aceşti doi nebuni, ca să scăpăm de ei...
Dar oricât ar fi avut de gând să spună rău despre el, de la început Duhul lui Dumnezeu i-a silit să nu poată spune despre el decât bine, toţi cei trei care au vorbit: vicarul, protopopul şi preotul locului. Şi astfel Domnul Dumnezeu a întors totul înspre bine în aşa fel încât toată mulţimea celor care au luat parte, au spus cu uimire şi admiraţie:
- Totuşi ce mare cinste a avut omul acesta, dacă au ţinut să-l înmormânteze locţiitorul episcopului şi protopopul oraşului...
Am însoţit cu toţii, cel mult peste o mie de fraţi şi surori - sicriul fratelui Petre, purtat pe braţele fraţilor din curtea casei de jos, pe tot drumul până la cimitirul din faţa bisericii satului. În bisericuţa asta a cântat şi a propovăduit acest suflet scump de la naşterea lui din 1918 şi până la moartea lui din 1985 - 67 de ani.
A trăit, a umblat, a lucrat şi a propovăduit aici peste 60 de ani, fără ca cei între care trăise şi umblase să vadă că faţa lui strălucea ca faţa lui Moise când venea înaintea lor dinaintea lui Dumnezeu.
După ce oficialitatea şi-a făcut partea lor încheind totul cu cei patru bulgări de pământ răsturnaţi peste sicriu, - ei au plecat. Dar mulţimea fraţilor a rămas încă multă vreme acolo, lângă sicriul coborât peste care nimeni nu se îndura să arunce pământul care să-l acopere, - cum nu se îndurase nimeni din cei peste o mie de fraţi să-i bată nici unul cuiele în sicriu.
A trebuit după multă căutare să se afle în sfârşit un străin care să-i bată patru cuie în cele patru părţi ale acestui sicriu sfânt şi neobişnuit.
Acum fraţii stăteam numai noi, lângă fratele care rămăsese iarăşi numai al nostru.
Au vorbit fraţii, au cântat surori şi ne-am rugat cu toţii până târziu când se înnopta.
După aceea am plecat, - dar nu ne-am despărţit.
Înmormântarea avusese loc vineri 25 octombrie, dar fraţii hotărâseră cu mult înainte o nuntă la Podoleni în judeţul Neamţ. Iar cu ocazia acestei nunţi, o mică strângere cu tineretul nostru creator. Aşa că printr-o binecuvântată potrivire pusă la cale de grija Domnului nostru am călătorit tot cu fraţii din Braşov până la Podoleni.
Am ajuns sâmbătă seara când nunta abia începuse şi toate sufletele trăiau din plin atmosfera marilor Prezenţe ale lui Hristos în mijlocul alor Lui. Marele cort era plin de sutele de fraţi şi surori majoritatea lor tineri care în cea mai mare parte stăteau în picioare nemaiavând loc pe băncile de scânduri noi de brad.
Stăteam în mijlocul fraţilor, alături de masa mirilor încărcată de flori, pe care strălucea Biblia şi Cartea de Cântări, simbolul Prezenţei Domnului nostru Isus Hristos - şi a corului îngerilor Săi. Dar la nici o nuntă n-am avut sufletul atât de copleşit de veşnicie, de lumină, de durere, de dragoste şi de lacrimi ca acum. Toate miile mele de gânduri şi de impresii cu care venisem azi aici de unde plecasem ieri, mi se contopeau în unul singur, - mare cât cel mai veşnic şi mai uriaş adevăr fericit, a cărui anticipaţie o trăiam acum atât de aievea şi de real. Îmi clocotea în inimă şi abia aşteptam să li-l spun şi să-l împărtăşesc tuturor celorlalţi fraţi şi surori cu care împreună stau şi merg acum în aceeaşi cadenţă şi aliniere prin aceeaşi umbră şi lumină, spre acelaşi destin...
- Eu am venit acum la această nuntă - le-am zis fraţilor - trecând printr-un cimitir.
Am venit la o nuntă de după un cimitir. Ce reală şi ce cutremurătoare asemănare cu nunta la care noi vom ajunge în curând, după ce vom trece prin cimitirul prin care merge drumul nostru spre nunta noastră cerească...
Era într-o seară. Două surori mergeau la o nuntă unde aveau o chemare scumpă. Dar casa nunţii era dincolo de cimitir, şi calea până la nuntă trecea pe acolo. Când se apropiară de locul cimitirului una zise celeilalte:
- Ne apropiem de cimitir. Se face noapte şi mie îmi este frică. Totdeauna când mă gândesc la cimitir, mă cutremur de spaimă. O, ce bine ar fi dacă ar fi un drum spre nuntă prin altă parte, ca să nu trecem prin cimitir.
- Nu-i alt drum decât pe acolo, zise cealaltă soră. Dar mie nu-mi pasă. Eu nici nu mă gândesc la cimitir. Eu mă gândesc numai la nuntă, la cei iubiţi care ne aşteaptă, şi la bucuriile de acolo. Eu mă apropii de cimitir şi voi trece prin el având tot timpul sufletul plin numai de bucuria care mă aşteaptă la nunta de dincolo de el.
Venim de la înmormântarea fratelui nostru scump Popa Petru de la Săucani, pe care cei mai mulţi dintre fraţii şi surorile de aici, ca şi din toată ţara îl cunoaşteţi. Şi el este acum dar mult mai fericit decât noi, la o nuntă. La adevărata şi fericita Nuntă Veşnică, la care a fost invitat şi dus de Însuşi Mirele nostru Strălucit şi Etern Isus Hristos.
Fratele nostru se bucură acum cu adevărat de nunta aceasta, fiindcă el a trecut ieri prin cimitirul său - şi se găseşte acum ajuns acolo în mijlocul scumpilor noştri, care l-au primit în ceata lor cerească şi în corul lor îngeresc. Însuşi Domnul nostru îl va fi luat de braţ şi-l va fi dus să-l înfăţişeze părintelui Iosif şi tuturor celorlalţi fraţi şi surori din Oastea noastră cerească ce petrec acum Acolo într-unul dintre cele mai alese locaşuri, unde ne aşteaptă şi pe noi, rugându-se să ajungem cu toţii şi cu bine la ei.
Nu vă temeţi de cimitirul prin care trece calea noastră spre Nuntă. Iată ce frumos au trecut prin el înaintaşii noştri. Aşa vom trece într-o clipă şi noi, iar după aceea ne vom trezi în Nunta noastră cea fără de sfârşit.
...Şi toată desfăşurarea acestei nunţi la care eram, s-a trecut frumos şi înălţător, sub impresia şi în atmosfera acestui fericit şi scump adevăr.
La ajungerea noastră acasă după timpul tratamentului medical pentru care plecasem, aflam multe evenimente de multe feluri şi despre bucurii printre fraţi, dar şi despre încercări, prigoniri, amenzi şi ameninţări. Dar acum acestea ştim că merg şi că vor merge împreună cu calea mântuirii noastre până la Venirea Domnului nostru Isus şi la aşezarea nouă şi veşnică a tuturor lucrurilor. Noi trebuie să ne obişnuim cu suferinţa şi cu prigonirile care ne vor însoţi tot drumul nostru cu Isus, în aşa fel încât ele nici să nu ne mai mire niciodată când vin - ci să ne mire când nu vin. Noi trebuie să convieţuim cu aceste tovarăşe ale noastre de drum în pace şi în bună înţelegere, cum convieţuieşti cu un tovarăş de care nu te poţi lipsi niciodată, ca de un însoţitor necesar a te ajuta să mergi drept şi sigur spre ţinta pe care o ai. Să nu ne mirăm când vin. Să nu le înfruntăm cu neplăcere, să nu protestăm prea supăraţi şi indignaţi pentru nedreptatea lor, ci să vedem dincolo de ele rostul binecuvântat şi ajutorul atent pentru care ne sunt ele îngăduite prin înţelepciunea voii lui Dumnezeu spre ţinerea noastră mai aproape de El. Şi spre a ne pregăti nouă motive de laudă şi de răsplată în cer.
Am lucrat cel mai mult în acest timp la cartea Album Ilustrat cu imnuri, colinzi, cântări de leagăn pentru Isus Micuţ şi plângeri de Patimi cu Maica Domnului. Procurarea hârtiei color şi alb-negru pentru foto, finisarea textelor, pregătirea şi înregistrarea melodiilor, alcătuirea frumoasei grafice, ca şi executarea pozelor, chenarele şi compactarea lor au cerut nespus de multă muncă, osteneală, drumuri şi cheltuieli. Dar totul se apropie de un frumos sfârşit. De acum va urma marele examen al adevăratei preţuiri şi cinstiri pe care o vor dovedi mai marii noştri bisericeşti, faţă de Cultul Sfintei Fecioare, Maica Domnului.
Am lăsat după Închinarea Domnului, o pagină rezervată unui cuvânt competent de prezentare a lucrării pe care îl voi solicita să-l scrie un nume dintre cele mai înalte dintre scriitorii noştri bisericeşti din timpurile de faţă.
Am scris înalt acest titlu Un cuvânt părintesc în fruntea unei pagini, ca o cunună strălucitoare care aşteaptă să se aşeze sub ea un cap vrednic. Să vedem care cap vrednic va veni să se aşeze sub ea.
Dar la sosirea acasă mă mai aştepta o surpriză: un gest pe care m-am trudit multă vreme să-l descifrez. Nu ştiu nici azi dacă l-am înţeles bine şi dacă i-am descifrat limpede adevărata semnificaţie. Iată despre ce este vorba: Preotul parohiei noastre care în ultimul timp a trecut printr-o fericită transformare sufletească de când trecuse printr-o grea furtună care i-a răvăşit viaţa familiară lăsându-l şi pe el singur-singurel şi are acum o atitudine fericit schimbată faţă de Lucrarea Domnului şi faţă de lucrarea lui sacerdotală, - m-a cercetat şi m-a căutat acasă.
De fapt el avusese faţă de mine şi înainte o atitudine respectuoasă, mai ales pentru felul cinstit în care mă străduiam să-mi împlinesc toate datoriile către biserică şi de contribuabil al parohiei. Însă acum, de când atitudinea lui generală s-a schimbat spre bine, îmi arăta o prietenie şi o încredere deosebită. De multe ori fusese pus la încercare de către episcop ca să afle de la el adevărul despre mine, în urma multelor bârfeli aduse de alţii la urechile lui.
Şi totdeauna acest om i-a spus episcopului numai adevărul.
Acum venind de curând de la Oradea, mi-a adus acasă o ilustrată din partea episcopului. Eu nefiind acasă, a lăsat-o la ai mei spunându-le:
- Prea Sfinţitul episcop Vasile de la Oradea mi-a dat această ilustrată, aşa goală cum v-o aduc - şi mi-a spus: Să o duci şi să o dai personal fratelui nostru Traian Dorz, acasă la el. Acum îmi pare rău că nu-i acasă ca să i-o dau în mână, dar n-o mai iau înapoi. O să i-o daţi când va veni, şi-i spuneţi că este de la prea Sfinţitul episcop...
Asta fusese cam pe vremea morţii fratelui Petre.
Ajuns acasă cu trei săptămâni mai târziu, am aflat ilustrata trimisă. Era imaginea lui Horea, martirul neamului nostru tras pe roată la Alba Iulia acum 200 de ani. În josul ilustratei era scris: Portretul lui Horea din catedrala episcopală Ortodoxă Română (Biserica cu Lună) din Oradea zidită în 1784. Iar pe verso-ul ilustraţiei, următoarele: „Reprodusă de pe pânza originală, pictată de fraţii Alexandru şi Arsenie Teodoriei din Novi Sad, între anii 1816-1831. Aşezată pe o arcadă de deasupra iconostasului, drept amintire şi cinstire pentru lupta de emancipare naţională şi socială a poporului român din Transilvania. Acum restaurată în 1984. Se află în colecţia muzeistică a bisericii cu Lună...”
Am rămas adânc impresionat şi pe gânduri. Drept să spun, nu mă aşteptam la acest gest. Când aflasem dintr-o parte şi din alta că episcopul spusese destule cuvinte cel puţin neprietenoase despre mine, - acum mă pomenesc cu acest gest. Ce să însemne faptul că dânsul îmi trimite acum, fără nici o altă explicaţie imaginea restaurată a lui Horea, marele şi cunoscutul martir al neamului nostru? Vrea oare gestul acesta să mă facă să mă mângâi că şi lupta şi suferinţa vieţii mele are ceva din semnificaţia şi rostul pe care l-a avut lupta tuturor celor care au adus un preţ de jertfă şi de ardere pentru acelaşi ideal sfânt pentru care a trăit şi a murit Horea?
Nu-i oare prea îndrăzneţ acest gând al meu, că aşa ar fi gândit cel ce mi-a trimis semnul acesta? - Nu ştiu. Dar atunci care să fie sensul ascuns al gestului - dacă nu acesta?
În orice caz, eu atunci, la gândul acesta m-am oprit. Şi fără să mă mai gândesc la starea de suflet, sau la momentul dat în care s-a luat hotărârea gestului, am rămas la semnificaţia pe care i-am găsit-o cea mai logică şi fericită. Deşi garanţia adevărului asupra acesteia, ori a duratei ei, dacă a fost aşa sau nu, - totuşi i-am scris următoarele:
Prea sfinţite şi mult preţuite părinte Episcop,
Adânc îndatorat pentru bunăvoinţă şi cu smerenie fiască
Sărut Dreapta.
Am primit cu multă recunoştinţă, prin bunăvoinţa ostenitoare a părintelui Octavian Ciuhandu, imaginea sfântului martir al neamului nostru Horea, reprodusă după pânza originală aflată în biserica cu Lună, pe care aţi avut grija binevoitoare şi părintească a mi-o trimite.
Ce adânc m-a impresionat inspiratul şi mărinimosul gest arătat faţă de mine în acest unul din marile grele momente ale vieţii mele prin care trec acum. Am primit-o asta ca pe o mângâiere cerească. Nu ştiu ce aţi dorit prea Sfinţia Voastră să înţeleg eu din asta, dar eu am înţeles mult. Şi mă rog Domnului şi Dumnezeului neamului nostru şi al credinţei noastre să primească în preţul marii mântuiri al acestor veşnice valori, orice picătură de sânge, de sudoare şi de lacrimă pe care au adus-o şi o vor aduce încă, până la umplerea măsurii finale, orice fiu bun al acestora.
Vă mulţumesc adânc îndatorat pentru tot ce aţi avut să-mi spuneţi - şi cu o nemuritoare iubire smerită”.
Vă sărută Dreapta
supus fiu
Traian Dorz.
Voi vedea poate în curând în ce măsură gestul acesta a însemnat într-adevăr ceva:
- o apreciere?
- o încurajare?
- un avertisment?
Sau nimic.
Slăvit să fie Domnul!