Cap. 20 - După alți 30 de ani
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„...Tu lupta sfântă n-o lăsa
căci asta-i datoria ta
cât porți al Domnului război
un pas să nu dai înapoi
și Crucea n-o trăda.
De ești ostașul lui Isus
și Crucea Lui ca steag ți-ai pus,
fii sigur că vei birui
naintea ta, cât El va fi
ne-nvinse piedici nu-s!
Nainte deci cu-același zel
să biruiești e sfântul țel
iubitul Domnului popor
Isus e-n veci Biruitor,
- nainte, după El...”.
Cuvântul înțelepciunii Dumnezeiești spune: Toate lucrurile sunt într-o necontenită și frământată rotație. Ce a fost va mai fi, și ce s-a făcut se va mai face. Și Dumnezeu aduce iarăși înapoi ceea ce a trecut. Am văzut sub soare că în locul rânduit pentru judecată domnește nelegiuirea în locul rânduit pentru dreptate domnește răutatea (Ecl. 3, 15-16).
La aceste adevăruri a trebuit să cuget tot mai des, mai ales în acești doi ani din urmă, când iarăși văd că încep să se petreacă aidoma evenimentele care acum 30 de ani, prin 1955-1956 ne-au silit să începem dialogul cu mai marii Bisericii și poporului nostru pentru încercarea de a-i convinge despre curăția gândurilor și faptelor noastre atât față de Biserica noastră, cât și față de poporul nostru.
Am făcut atunci în acei doi ani, din 1956 până în 1958 tot ce ni s-a cerut și tot ce omenește am putut face pentru a-i convinge atât pe unii, cât și pe alții să-și schimbe părerile nedrepte și vrăjmașe pe care le aveau despre Oastea Domnului. Să se aplece cu obiectivitate asupra acestei probleme spre a se convinge nu numai de marele folos al unei normalizări, ci și de marea pagubă a îndepărtării și prigonirii ei.
Dar după toate multele dovezi de totală și sinceră loialitate a noastră de-a lungul celor doi ani de tratative, cât și de-a lungul celor peste douăzeci de ani cât trecuseră până atunci din 1936-1958, (ani în care toate nedreptățile pe care le suferisem din partea acestor două autorități nu ne-au făcut totuși să ne schimbăm întru nimic nici credința nici atitudinea noastră supusă, față de nici una), - totuși nimic nu i-a putut convinge pe cei cu care discutam să-și schimbe atitudinea lor ostilă, întru nimic justificată față de noi. Am scris pe larg în însemnările anilor acelora cu multe lacrimi și mult sânge, pe multe pagini, cu multe jertfe, despre tot ce s-a petrecut atunci și multă vreme după aceea, atât în viața și Istoria Oastei Domnului, cât și a noastră personală, a multora dintre noi.
Și iată că acum, din nou, după acei treizeci de ani, ciclul acelor evenimente dureroase, iarăși trebuie să se repete. Din nou încep să aibă loc întâmplări dure și pe scară tot mai largă împotriva fraților și a adunărilor Oastei și în tot multe părți ale țării. Acestea dovedesc că planuri tot mai potrivnice se fac și că măsuri tot mai aspre se întreprind pentru nimicirea Lucrării lui Dumnezeu.
Toți preoții din țară pare că au primit dispoziții și ordine să facă totul pentru dărâmarea Oastei din patriarhiile lor. Se cer tabele nominale, statistici, referate și informații despre numele și numărul ostașilor. Se iau măsuri de prindere, amendare și chiar arestare a unor frați. În multe părți autoritățile civile instigate de cele religioase iau cele mai dure măsuri împotriva adunărilor Oastei. Chiar și împotriva puținilor preoți care sprijinesc pe frați s-au luat măsuri aspre de către superiorii lor pentru a-i îndepărta de frați și a-i face cât mai împotrivitori și pe ei. Câțiva episcopi au trecut la măsuri drastice și la procese consistoriale împotriva celor mai zeloși. Prin felurite presiuni și judecăți nedrepte un număr de preoți au fost pedepsiți cu caterisire la diferite locuri de pedeapsă, cu mutarea în alte parohii, cu rechemări repetate pentru reciclări, cu mustrări scrise, ori verbale, cu amenințări de tot felul și cu un tratament discriminatoriu în fața adunărilor și conferințelor de orientare ori administrative (ne ferim să cităm nume și date, din motive lesne de înțeles).
În alte locuri nu episcopul personal, ci protopopii au fost puși să facă aceste acte necreștinești împotriva fraților lor preoți, care din cauza conștiinței lor și a legământului sacerdotal pe care aceștia și-l respectau cu frică de Dumnezeu, dorind să-și îndeplinească votul sfânt pe care l-au făcut. Cei mai mulți erau acuzați că nu „sfințesc” damigenele și sticlele cu alcool aduse la biserică „după tradiție”. Că sprijinesc Oastea Domnului și nu beau alcool la parastase și pomeni. Că nu iau parte la dansurile lumești, la petrecerile dezmățate care se fac tot după „tradiție”. Și încă pentru alte motive de genul acesta. Preotul adevărat, ca păstor al sufletelor - ziceau judecătorii lor - trebuie să fie mereu în mijlocul parohenilor săi, să ia parte împreună cu ei la toate „bucuriile” lor. Adică la petreceri cu beții și jocuri la care totdeauna se întâmplă scandaluri și la care de multe ori preotul care face așa, este ori cauza acestor scandaluri, ori este părtaș direct la ele. În câteva episcopii dintre acestea, au avut loc chiar și crime la care luaseră parte preoți... Dar astfel de fapte nu-i prea scandalizează pe cei răspunzători de ele moral și cutremurător...
După adunarea din Vaslui sancționată cu amenzi grele, au urmat cea din Galați, apoi din Călmățui, apoi din Buciumi, din Podoleni, din câteva localități din Bihor, din Bacău, din Arad și din alte părți. Printre acestea, ce s-a făcut în satul Plopu, com. Dărmănești, jud. Bacău, este ceva din cale afară de dureros. Acolo în ziua de 5 ianuarie, ajunul Bobotezei, vreo 30-40 de frați împreună cu femeile și copiii lor, - cam 60 în total - erau adunați după ieșirea din biserică într-un loc ca să se roage și să cânte, petrecând în mod creștinesc de sărbătoare. Toți erau fie pensionari, fie muncitori cinstiți angajați la întreprinderile locale de stat. La un moment dat au năvălit acolo cu țipete, cu înjurături și amenințări oamenii ordinei publice, bruscând și îngrozind pe cei ce erau acolo. Pe unii copii i-au împins pe sub pat, pe femei le-au înjurat, pe unii bărbați i-au tras de mustăți numindu-i huligani, anarhiști, paraziți și alte calificative de acestea. I-au scos pe toți afară și i-au pus cu spatele la zid, apoi i-au fotografiat ca pe niște răufăcători pentru a-i afișa la „gazeta locală”... Li s-au întocmit la fiecare, proces verbal de amendă pentru huliganism, pentru anarhism, pentru parazitism, etc. - amendându-i pe fiecare cu sume de la o mie până la trei mii de lei. S-a adunat astfel o sumă de 48.000 de lei, de la cei mai pașnici, mai cinstiți și săraci oameni din locul acela. Înfricați și amenințați în cel mai nemilos fel, bieții oameni nevinovați și necunoscători ai acestor legi - s-au împrumutat pe unde au putut, și-au vândut ce aveau - și au plătit pe loc cu toții amenda, temându-se de pedepsele și mai grele cu care erau amenințați în caz că nu plătesc imediat.
E lesne de închipuit ce stare sufletească s-a creat în rândurile tuturor celor ce au văzut și auzit aceste lucruri.
În celelalte locuri procedeele n-au diferit prea mult de cele petrecute la Plopu.
La Ciucea, tot în ziua de 5 ianuarie un grup de 15 tineri și copii care mergeau și ei spre Buciumi la o adunare, au fost reținuți nouă ore la un post de miliție, înfometați și amenințați tot pentru că mergeau la o aniversare frățească. Se căuta în mod deosebit înfricarea fraților tineri și intelectuali care aveau diferite funcții, ca retrogradarea sau mutarea lor disciplinară.
În această atmosferă din ce în ce mai grea și cu perspective de a se agrava mereu, - am simțit că este totuși nevoie să încercăm ceva spre a ușura cât de puțin starea aceasta de lucruri. Peste tot unde frații aveau confruntări cu autoritatea, noi ne auzeam cele mai grele și mai nedrepte învinuiri. La conferințele preoțești li se spunea preoților de către protopopi și episcopi că cea mai primejdioasă sectă în momentul de față pentru Biserica Ortodoxă, este Oastea Domnului. Prin urmare trebuie făcut totul pentru nimicirea ei. La institutele și seminariile teologice li se spunea sistematic tinerilor teologi care urmau să devină preoți, - același lucru. De pe amvoanele celor mai multe biserici în timpul predicilor duminicale, li se spunea credincioșilor la fel. În rapoartele diferite către autoritatea de stat erau repetate cu insistență mereu aceste neîntemeiate și răutăcioase acuze, fără ca să-și dea nimeni osteneala de a se convinge personal dacă este sau nu ceva adevărat din toate acestea. Și aici ca și în închisoare, rău poate să-ți facă oricine fără să fie împiedicat cu nimic - dar bine nimeni.
Ce atmosferă îngrozitor de nedreaptă și înjositoare ni s-a creat. Trebuie deci totuși să fie făcut ceva, măcar spre a ajunge să putem demonstra cuiva competent marea, îndelunga, nemaisuportabila nedreptate care ni se face în felul acesta. Noi care ne străduim toți, fără excepție, din convingerile conștiinței creștinești și românești să fim cei mai cinstiți și cei mai loiali fii ai Bisericii și cetățeni ai statului, suntem numiți, priviți și tratați, de zeci de ani, ca și cei mai mari vrăjmași și răufăcători ai acestora. De ce? De ce? Și asta de peste cincizeci de ani în timpul cărora nimic din vorbele și faptele noastre sau din atitudinea noastră n-a îndreptățit pe nimeni și niciodată dintre cei ce ne-au învinuit ca să poată dovedi aceste învinuiri.
La începutul lunii decembrie 1985 Taină și Minune - albumul închinat Maicii Domnului era încheiat la prima lui formă. Duhul Domnului mi-a inspirat gândul să merg să prezint această lucrare omului ales al lui Dumnezeu, profesorul și scriitorul cel mai erudit în ce privește învățătura și doctrina Ortodoxă, părintele Dumitru Stăniloaie de la București. Acestei somități în ce privește problemele ortodoxiei - voi merge să-i prezint în primul rând această lucrare și să-i cer prima părere asupra ei. Cu harul pe care acest om al lui Dumnezeu și al Bisericii știu că îl are de la Duhul Sfânt - și cu vasta sa cunoștință pe care și-a acumulat-o în îndelungata sa viață, și prin uriașa sa muncă - sunt încredințat că va aprecia drept valoarea acestei lucrări. Și îmi va da competente îndrumări pentru îndreptarea eventualelor lipsuri ale ei.
Dacă lucrarea va trece cu bine la examenul său, atunci voi îndrăzni să-i cer câteva cuvinte de apreciere și recomandare pentru lucrarea aceasta, pentru a ni se înlesni deschiderea unui drum spre inimile mai marilor Bisericii în fața cărora autoritatea acestui nume este demult și pe deplin - nu se poate să nu fie - în cea mai mare cinste.
Deschizându-i-se Maicii Domnului acest drum, ea va deschide cred și Oastei Domnului drumul după ea.
Urmând acestui îndemn sfânt, în dimineața de 9 decembrie soseam la București, însoțit de un frate bun, prieten al familiei părintelui Stăniloaie, căruia i-am făcut vizita de prezentare a volumului închinat Maicii Domnului. Revederea de azi, după cele de mai demult, a fost mișcătoare și duioasă din ambele părți. Atât marele om cât și buna și nobila sa soție, au arătat cea mai mare prețuire pentru tema, conținutul și înfățișarea acestei lucrări, pentru care nu mai găseau cuvinte de mulțumire către Dumnezeu care a inspirat-o. Au fost aproape tot timpul cu lacrimi în ochi la citirea textelor și la privirea imaginilor... O, ce mult iubesc aceste inimi curate și nobile pe Sfânta Maică a Domnului nostru Isus Hristos. Dumnezeu să-i răsplătească în vecii vecilor pentru aceasta.
Bineînțeles că amândoi au îmbrățișat cu toată dragostea ideea tipăririi într-un tiraj cât mai mare și în niște condiții cât mai frumoase. Părintele profesor, care după sf. Ioan Gură de Aur cred că a scris cele mai inspirate cuvinte și cele mai cutremurătoare pagini de învățătură și doctrină bisericească și creștină, - a scris cu ochii înlăcrimați și cu o mână tremurândă acel „Cuvânt de Bucurie” ca o prefață la această lucrare, cuvânt pentru care Maica Domnului îi va da o binecuvântare veșnică... I-am cerut și o fotografie care să însoțească acest cuvânt, în primele pagini ale cărții. Și omul lui Dumnezeu s-a atașat cu toată inima în această fericită lucrare. Răsplătirea lui Dumnezeu - și recunoștința noastră a tuturor fiilor Bisericii Sale, îi vor fi veșnice.
Înainte de plecare marele om al lui Dumnezeu și al Bisericii Sale, mi-a întărit gândul de a mă duce cu lucrarea aceasta pentru consultare și îndrumări la toți mai marii Bisericii, îndeosebi la cei de la Sibiu, Timișoara, Craiova, Iași - și chiar la patriarhul țării. E o lucrare unică în felul acesta - zicea dânsul - nicăieri n-am cunoștință să fi mai apărut o astfel de lucrare pentru cinstirea Maicii Domnului. Nu poate să nu-i fie recunoscută valoarea și importanța, mai ales în vremile de acum când credința are atâta nevoie de o puternică înviorare peste tot. Cinstirea Maicii Domnului în fața multor creștini a scăzut astăzi dureros de mult. Și când nevoia întregii creștinătăți de mijlocirea rugăciunilor ei ajutătoare, pare să fie mai mare ca oricând.
I-am mulțumit adânc recunoscător și pentru părinteștile observații la îmbunătățirea conținutului și a iconografiei cărții. Apoi am plecat cu o mare încurajare și o deplină încredere spre Sibiu.
Despre părintele Antonie Plămădeală, înaltul arhiepiscop și mitropolit de la Sibiu, aveam mai dinainte cea mai întemeiată convingere că este un om excepțional de înzestrat și competent pentru locul unde a fost așezat. Tot ce citisem din lucrările sale, ori auzisem de la alții despre dânsul, m-a încredințat pe deplin că este omul potrivit de Dumnezeu la acel loc... Este un om superior - mi-am zis. Un om înțelept și inteligent - și un astfel de om nu poate fi decât bun și drept. Un astfel de om înțelept va ști cântări drept valoarea unui argument, importanța unui adevăr și vremea unei acțiuni. Și va găsi și curajul unei atitudini corespunzătoare față de acestea.
În ziua de joi 12 decembrie am aflat de la secretariatul mitropoliei că înaltul ierarh era acasă. Am scris pe loc o cerere de audiență, după care am fost condus de părintele secretar până sus în cancelaria mitropolitană. Prima întâmpinare mi-a făcut-o privirea severă a mitropolitului care mă aștepta singur la o masă uriașă plină de mape și cărți, cu odăjdii împăturite și așezate pe colțuri.
După formula consacrată și ceremonioasă a primirii, i-am prezentat lucrarea cu Maica Domnului spunându-i că vin de la părintele Stăniloaie de la București, trimis de către dânsul cu această lucrare pentru consultare și îndrumări. I-am arătat în original scrisul caracteristic al părintelui Stăniloaie din „Cuvânt de Bucurie”, pe care l-a citit dintr-o privire. Apoi i-am amintit și despre alte evenimente, eventuale probleme asupra cărora am avut nevoie de un cuvânt de îndrumare.
Am fost poftit să iau loc pe unul dintre cele două divanuri mari care stăteau față în față de o latură și alta a mesei.
Am încercat să mișc acest divan spre a-l așeza mai direct în fața mesei, dar mi-a fost cu neputință să-l clintesc din loc. Atunci m-am ridicat și am trecut pe după masă la dreapta înaltului ierarh, ca să-i ajut la răsfoirea și cercetarea textelor și tablourilor din marele album cu Maica Domnului pe care îl adusesem și i-l așezasem înainte pe masa sa.
S-a uitat mai atent asupra „Cuvântului” părintelui Stăniloaie pe care îl scrisesem ca o prefață a cărții. L-au șocat cele două fraze în care spuneam că această lucrare este adusă ca o ofrandă Maicii Sfinte de către Lucrarea Oastei Domnului care este cea mai însuflețită de trăirea cu fapta a îndemnurilor și învățăturii Bisericii și Evangheliei. Că atât autorul versurilor cât și compozitorii melodiilor, sau cei care au lucrat frumoasa grafică a acestui volum - sunt devotați fii ai Bisericii și membri ai Oastei Domnului. Și că toți doresc să aducă din dragostea lor curată acest dar și jertfă pentru cinstirea Maicii Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos.
- Nu-i nevoie să scrii acest lucru - îmi zise dânsul. Nu-i nevoie să amintești aici despre Oastea Domnului, căci oricine citește aici Traian Dorz, știe că este vorba despre Oastea Domnului. Dar spune d-ta, - ai venit aici acum pentru Maica Domnului, ori pentru Oastea Domnului?
- Pentru amândouă înalt prea sfințite, pentru că amândouă sunt ale Lui.
- Știi bine ce a pățit aici mitropolitul Bălan cu Oastea Domnului!
- Înalt prea sfințite, - poate că Domnul Dumnezeu v-a rânduit aici acum tocmai pentru a repara gafa care s-a făcut atunci la Sibiu. Avem și noi o lucrare istorică în care sunt scrise acele evenimente în felul cum s-au petrecut în realitate - și nu după cum se spunea în versiunea unilaterală și oficială care s-a răspândit atunci și se menține până azi. Dacă doriți am putea să vă înfățișăm aici primele două volume din această lucrare ca să vedeți totuși și să cunoașteți și cuvântul nostru al celor învinuiți. Ar fi vremea după cincizeci de ani de la declanșarea acelor evenimente - și oricine judecă și vrea să judece cu dreptate într-o cauză, trebuie odată să asculte și „partea cealaltă”, cea învinuită. Și nu numai partea învinuitoare.
- Despre asta vom mai vorbi. Aș vrea să cunosc și lucrarea despre care spui. Dar despre toate acestea voi vorbi și cu patriarhul. Și dacă vrei îi voi spune ca să mergi și la el.
- Dorim foarte mult. Și vă mulțumim foarte mult dacă veți avea bunătatea să-i vorbiți despre noi și părintelui patriarh.
S-a uitat mai atent la lucrarea pe care i-o prezentam, citindu-i părți din texte și arătându-i iconografia în care adunasem mai frumos tot ce aflasem despre reprezentarea Maicii Domnului.
- Da, tema este într-adevăr frumoasă. La fel și textele scrise, dar iconografia în unele cazuri ar trebui neapărat îmbunătățită... Avem și noi în studiou o lucrare despre Maica Domnului, dar altfel. Ar fi bine să înlocuiți unele icoane cu altele, reproduceri eventual după pictori celebri, - nu de astea de factură așa de inferioară.
- Ne vom da toate silințele părinte mitropolit. Dar condițiile noastre și posibilitățile de a ne procura aceste reproduceri sunt foarte limitate.
- Eu am văzut acele tablouri în original în marile muzee din străinătate... Dacă le-ați putea avea, - atunci într-adevăr ar fi în toate privințele o lucrare de valoare.
- Vă mulțumim pentru toate aceste îndrumări binevoitoare. Și sperăm că Maica Domnului ne va ajuta să aducem toate aceste îmbunătățiri lucrării acesteia. Iar când va fi gata voi veni din nou să v-o prezint și să ne îndrumați mai departe cum să procedăm. Dorim din toată inima să primim și să urmăm orice îndrumare binevoitoare a părinților noștri. Dar mai am aici și alte lucrări pe care le-am scris și dacă doriți aș putea să vi le las ca să le cercetați.
Și i-am arătat Cântări Nemuritoare, Cântările Domnului, Osana, și Biblia Versificată.
- Le primesc cu bucurie și am să le citesc.
- Înalt prea sfințite părinte mitropolit, îmi voi da toată silința să vin cât voi putea mai curând cu lucrarea gata și după nivelul posibilităților noastre, cât mai bine pusă la punct. Sper că Dumnezeu ne va ajuta căci El știe curăția smerită a gândurilor noastre.
- Bine.
- Vă mulțumim încă odată și foarte mult pentru bunăvoința arătată. Sărutăm dreapta.
- La revedere!
Și cu aceasta am ieșit, trecând printre două rânduri de reverenzi care așteptau să ies pentru a intra ei.
În stradă, plimbându-se nerăbdător de aproape două ceasuri, mă aștepta fratele Andrei cu care venisem. Am plecat împreună, mulțumind lui Dumnezeu pentru bunul început pe care l-a avut întrevederea noastră în problemele acestea atât de frumoase, dar și atât de grele, - atât de la București, cât și aici la Sibiu.
Doamne Dumnezeul nostru a căruia este această sfântă Lucrare, pentru care iată după atâția zeci de ani suntem iarăși pe drumuri și pe la marile uși omenești. Te rugăm ajută-ne și încununează cu un rezultat bun aceste osteneli și lupte.
Tu ești Dumnezeul Cel Adevărat și Atotputernic care faci tot ce vrei în cer și pe pământ, Tu ești Cel care măsori toate lucrurile și vremile și care aduci odată la îndeplinire orice trebuință pentru care s-au depus destule lacrimi, destule jertfe și destule așteptări...
Tu care ai măsurat zilele robiei în Egipt și timpul umblării prin pustie, rânduindu-le și acestora odată un capăt, - ai milă și de zilele îndurate de noi, că multe au mai fost Doamne... Și grele au mai fost de peste cincizeci de ani...
Întors acasă am alergat din nou cu cele două-trei suflete, pe care Duhul Sfânt le însărcinase cu fericita povară a pregătirii acestei lucrări, căutând rezolvarea îmbunătățirilor recomandate atât de la București, cât și de la Sibiu. Și prin lucrarea minunată a sprijinului sfânt care ne însoțea, - am găsit cele mai minunate reproduceri după pânzele celebre ale vestiților pictori ai Renașterii: Rubens, Rembrandt, Tizzian, Michelangelo, Guido Reni, Murille... Am înlocuit cu acestea pe cele ce într-adevăr trebuiau schimbate, și am refăcut și cele două fraze ce mi s-au indicat în Cuvântul Introductiv - căutând să îmbunătățim totul cât mai frumos.
Toate acestea au durat până la sfârșitul lunii februarie.
Între timp însă în ziua de 4 februarie m-am pomenit că intră în curte Pop Alexandru, împreună cu o tânără, care am aflat că de data asta era una din fiicele lui, nu ale altora.
Am rămas surprins de îndrăzneala cu care iarăși începu să-mi vorbească. Trecuseră peste trei luni de când se ferise ocolindu-mă ca să nu mă întâlnească, dar urmărindu-mă prin telefoane în toate părțile pe unde mergeam ca să știe totul despre drumurile mele mai ales pe la frați. În timpul acesta aflasem din multe părți de la diferiți frați de încredere că el, departe de a se ținea de promisiunea făcută la Șoimeni acum cinci ani și repetată de atunci de zeci și sute de ori la toate ocaziile zgomotoase, - se ținea și acum de aceleași vechi și urâte fapte... Se dovedea încă odată și definitiv că omul acesta, ca și toți cei care cad în acele păcate contra Duhului Sfânt, - nu se mai pot salva niciodată din stăpânirea duhului rău pe care l-au primit și slujit...
Îmi deveni de nemaisuportat prezența lui și doream să scap de el imediat și pentru vecii vecilor. Nici o speranță nu mai vedeam pentru el. Îmi fu o nespus de mare milă pentru sufletele nefericiților săi copii.
Și iată-l acum intrând în curte cu același zâmbet galben și obraznic cu care mă înșelase de o mie de ori.
- Mă mai primești în casă?
- Acum dacă ai venit, intră, căci și așa cred că aceasta este ultima dată când mai pui piciorul în casa asta și în județul acesta... Să te judece și să-ți plătească Dumnezeu și nu noi pentru tot ce ai făcut în Lucrarea Lui, de când te știu, până azi.
A intrat în casă. Mai erau aici un frate și o soră dintre cei mai apropiați ai Domnului.
A rămas neplăcut surprins de vederea lor, dar cum era de impertinent, nu-i păsa prea mult.
Începu să se laude după cum îi era obiceiul.
- Taci, i-am zis - s-a terminat de acum și cu asta. Am făcut pentru d-ta cât numai Hristos a putut face mai mult... Am iertat de șaptezeci de ori șapte, fiindcă nouă ne-a fost frică de Cuvântul lui Dumnezeu când ne-ai spus cu prefăcătorie că îți pare rău - și să te iertăm.
Dar d-tale nu ți-a fost frică să ne minți și pe noi și să-L înșeli pe Duhul Sfânt... Ai continuat să faci aceleași lucruri nelegiuite ca și înainte, fără să-ți pese și fără să te temi de nimic.
Cu ce șiretenie și viclenie ai lucrat, om nelegiuit ce ești. Te va judeca Hristos Cel Drept, și îți va plăti toate acestea. Dar pe noi ne-ai mințit și ne-ai înșelat destul. Acum cred că am terminat cu d-ta.
- Cum mă mustri în așa fel? Eu n-am făcut nici un rău. Nu sunt vinovat cu nimic.
Cei ce au venit aici și au spus lucruri rele despre mine au mințit cu toții. Eu spun adevărul, toți ceilalți spun numai minciuni despre mine.
- Așa ai spus totdeauna. Niciodată n-ai vrut să recunoști nimic din câte rele ți s-a dovedit că ai făcut. Cei ce te vedeau și îți spuneau ziceai că mint și că numai d-ta spui adevărul. Orice ticălos spune așa totdeauna... Ai promis cu lacrimi că te-ai îndreptat, că te-ai pocăit, că te-ai schimbat. Și iată cum te-ai schimbat. Iată ce ai făcut la Timișoara, la Avram Iancu, la Săucani...
- Spuneți fraților - le-am zis celor de față - ce l-ați auzit și văzut.
- Ne este rușine să spunem ce l-am auzit și ce am aflat și din alte părți ce face și ce vorbește, - au răspuns ei dezgustați, privind în altă parte.
- E pentru ultima dată când ne mai vedem. Doresc să nu mai calci niciodată aici în casa asta, nici în județul acesta, - și nici nu doresc să te mai întâlnesc nicăieri și niciodată, până în fața Judecății lui Dumnezeu. Dacă vă este foame iată vă dau mâncare, dacă vă este sete vă dau apă de băut. Iar dacă nu vreți nimic, iată ușa și drumul. Mergeți unde mai sunt din cei care vreau să se mai facă părtași la păcatele d-tale zicându-ți „bun venit”. Eu nu mai vreau să mai am de-a face cu d-ta nici în veacul acesta și nici în cel viitor. Poți să-mi faci de acum orice rău, - te cred în stare pentru că te-ai mai dovedit că poți face orice rău, dar nu-mi mai pasă de orice vei face. De fapt încă din 1960 te-am visat că în timp ce mă rugam ai venit pe la spate cu un cuțit și mi l-ai înfipt în inimă. Am simțit că mă prăbușesc... și m-am trezit. Niciodată nu am mai avut un astfel de vis. Poate că a fost o înștiințare duhovnicească aceasta, despre intențiile și faptele criminale pe care le-ai săvârșit contra Oastei Domnului, sau poate că a fost un vis profetic despre o întâmplare reală, - nu știu. Eu am încredințat și las totul în seama Domnului. El să ia aminte la toate gândurile și planurile pe care le faci. El să ne răsplătească tot ce am făcut unul față de altul, fie față de Lucrarea Lui.
Am îngenuncheat acolo și cu sufletul cutremurat m-am rugat lângă ei și între ei, pentru grabnica intervenție a lui Dumnezeu în rezolvarea acestei probleme și în soarta acestui om și a familiei sale, nu spre osândă, ci spre mântuire. M-am rugat zguduit. Niciodată nu mi-a fost atât de greu la vreo rugăciune. Am cerut milă, dar și dreptate... L-am încredințat puternic atât pe el cât și pe cei ce vor mai fi ca el în grija și răsplătirea lui Dumnezeu care nu greșește... Noi am mers pentru el până la marginea prăpastiei sperând că îl vom putea totuși salva.
N-a vrut și nu vrea. Mai departe meargă singur.
L-am petrecut până afară în stradă, rugându-mă lui Dumnezeu să aibă milă măcar de copiii lui, de aceste nefericite suflete, care se pare că au început și ele să-i urmeze faptele și să-i ispășească păcatele lui. Acesta este ultimul lucru pe care l-am putut face pentru el.
În ziua de sâmbătă 1 martie eram din nou în Sibiu, cu sacul meu de drum în care aveam gata pregătite 3 exemplare din lucrarea Taină și Minune. În drum spre stațiunea unde va trebui să urmez iarăși trei săptămâni de tratament, voi face întâi o oprire la Sibiu pentru a-mi îndeplini față de mitropolitul Antonie promisiunea din decembrie. Iar după aceasta să ajung la București la părintele Stăniloaie - și de acolo la patriarhul.
Am ajuns la secretariatul mitropoliei și părintele secretar m-a poftit sus la înaltul ierarh care abia sosise dintr-o depărtare și se pregătea să plece în alta. Totuși și-a făcut timp să stea de vorbă din nou cu mine. Voiam o aprobare pentru tipărirea lucrării pentru Maica Domnului - și voiam un sprijin pentru rezolvarea celeilalte probleme, a normalizării situației Oastei Domnului în biserică și în țară. El, cu personalitatea sa și cu locul pe care îl ocupa eram convins că poate face foarte mult în privința aceasta.
O Doamne Dumnezeul nostru, fă să se rezolve deodată aceste probleme ca să ni se ia nouă de pe suflet, iar lor de pe conștiință această povară pe care și unii și alții am purtat-o de prea multă vreme.
Cu aceste gânduri am ajuns din nou lângă masa uriașă fără să mă așez pe marele divan, dorind să urmăresc mai îndeaproape impresia pe care o lasă aspectul și conținutul nou al lucrării, asupra celui ce o cerceta.
- Acum da! - zise mulțumit înaltul, - răsfoind filele și admirând frumoasele reproduceri celor cu explicațiile în josul celor neortodoxe: Tizzian, Michelangelo, Rafael, Rembrandt, Guido Reni, Murille, Grigorescu... Frumos, frumos, - a încheiat el.
- Ați văzut reproducerea acelui „Cuvânt de Bucurie”? scris de părintele Stăniloaie, înalt prea sfințite? N-ați vrea să scrieți la fel un astfel de cuvânt pentru lucrarea închinată Maicii Domnului? Ar fi ceva atât de adânc duios și fericit.
- După ce voi obține „bun de tipar” pentru ea, se poate.
- Dar oare înalt prea sfinția voastră nu puteți da un aviz spre a se putea obține acest „bun de tipar”?
- Nu. Numai părintele patriarh singur poate să dea un astfel de aviz. El este capul Bisericii și numai el singur are acest drept. Mergi la el. Am vorbit ca să te primească. Te așteaptă.
- Sper să ajung pe luni 3 martie la București. Doresc foarte mult să-i aflu părerea și cu privire la cealaltă problemă. Cea a Oastei Domnului. V-aș ruga dacă vreți să ne sprijiniți în găsirea unei soluții fericite și în problema asta.
- Mai întâi să vă duceți la el și să vorbiți împreună. După aceea am să vorbesc și eu cu el. Problema aceasta privește toată țara, ba chiar toată ortodoxia, prin urmare numai el poate lua o decizie. Dacă va considera că nici chiar el nu poate singur - va convoca Sinodul și va supune problema deciziei lui. Noi oricare, avem sub conducerea noastră doar o zonă mai mare ori mai mică, iar aceasta este o problemă generală.
- Înțeleg și vă mulțumesc pentru bunăvoință, dar dacă acolo, în timpul discuției se va ivi din nou nevoia să vin aici, - veți binevoi să mă primiți și să-mi dați un eventual ajutor?
- Nu va fi această nevoie. Dar dacă totuși se va ivi, - ușa mea va fi totdeauna deschisă.
- Eu n-am scris nici o dedicație pe cartea pe care v-am adus-o, neștiind dacă vreți acest lucru sau nu... Dar dacă vă învoiți la aceasta, eu vreau cu bucurie să scriu câteva cuvinte, fiindcă doresc să v-o ofer personal.
- Mulțumesc. Scrie ce crezi. Ea va rămâne aici în biblioteca mitropoliei.
Am scris pe prima pagină goală a cărții cu mâna obosită și tremurândă, dar cu sufletul plin de o mare încredere că Dumnezeu va lucra prin cartea aceasta o mare izbândă pentru Cauza Lui, - următoarele:
Înalt și smerit omagiu
Înalt prea sfinției sale
Părintelui Antonie Plămădeală
arhiepiscopul Sibiului și mitropolitul Ardealului
cu o profundă recunoștință și o fiască smerenie
din partea autorului,
Sibiu la 1 martie 1986
Traian Dorz.
Apoi sărutându-i dreapta și mulțumindu-i încă odată am zis:
- După întrevederea cu părintele patriarh, aș dori să trec din nou pe aici.
- Ușa mea, ți-am spus, îți va fi totdeauna deschisă.
- Vă mulțumesc cu cel mai profund respect.
Și am ieșit.
De data asta mă aștepta în stradă alt frate care cu toată dragostea se oferise mai dinainte să mă însoțească până la București și mai departe, spre a-mi fi de ajutor pe drum. Mi-a și fost de un mare ajutor într-adevăr în acest drum atât de greu pentru mine. Domnul Isus să-l răsplătească și nu numai lui, ci și tuturor celor care cu multe osteneli și cu o mare bunăvoință bucuroasă mi-au fost de un sfânt ajutor în toate aceste zile și nopți grele și friguroase prin înghesuieli și așteptări.
După o duminică de odihnă și bucurie între cei din Sibiu, seara am luat trenul la București spre a fi acolo luni dimineața. Numai Domnul Dumnezeul nostru ne-a dat puterea și ajutorul să rezistăm la frigul, înghesuiala și chinul unei călătorii și a unei nopți neobișnuit de grele la clasa a doua, cu niște însoțitori de drum ispititor de gălăgioși și desfrânați. Aproape n-am putut închide un ochi până dimineața. Mă rugam mereu în duhul meu, cerând putere pentru lupta zilei următoare pe care o simțeam deosebit de însemnată.
Nu mă bizuiesc Doamne pe nimic al meu căci iată cât sunt de obosit, de bolnav și de stors. Dacă nu mi-ai ajuta Tu, n-aș fi în stare să leg logic nici două cuvinte. Și va fi atâta nevoie azi de logică și de convingere în marea și hotărâtoarea confruntare la care mă duc.
Am sosit la ora 6 dimineața. Frații care aflaseră despre sosirea noastră ne așteptau la gară. Am mulțumit lui Dumnezeu când i-am văzut. Ei ne-au însoțit până acasă la fratele Mitrofan de unde după puțină pregătire am ajuns la părintele Stăniloaie. Acest venerabil slujitor și om ales al lui Dumnezeu, împreună cu înțeleapta și cuvioasa lui însoțitoare de o viață, ne-au primit cu inima și brațele deschise. Adânc mișcat sufletește le-am spus:
- Mulțumim fierbinte Domnului și Dumnezeului nostru pentru bucuria că v-am putut revedea și că v-am găsit așa cum ne-am rugat Lui, sănătoși și în pace. După cum am promis în 9 decembrie anul trecut iată că am fost ajutați de rugăciunile Prea Sfintei Fecioare și am terminat lucrarea la care am muncit. Am venit să v-o prezentăm și să vedeți că după posibilitățile noastre, am căutat să ținem seama de părinteștile îndrumări care au fost la fel cu cele pe care ulterior ni le-a dat și înaltul Antonie de la Sibiu, pentru îmbunătățirea iconografiei și îndreptarea unor texte.
Cu o față fericită și cu ochii umeziți de lacrimi au urmărit tot cuprinsul cărții atât venerabilul părinte cât și buna sa preoteasă și doamnă, având cele mai alese cuvinte de bucurie și laudă pentru Prea Fericita Fecioară și Maică.
I-am scris pe acest exemplar omagial următoarele cuvinte de sinceră recunoștință și de mare admirație atât de adânc meritată:
Volum dedicat cu cel mai înalt respect și cu cea mai profundă stimă
Părintelui Profesor Dr. Stăniloaie,
- pentru marea și fericita sa operă spre slava Evangheliei și Bisericii lui Hristos, -
- pentru bucuria îmbrățișării acestei lucrări spre cinstirea Prea Sfintei Fecioare Maria, Maica Mântuitorului nostru Isus Hristos
- și pentru părinteasca bunăvoință caldă și înțelegătoare arătată modestului autor al acestei lucrări
București, la 3-III-1986
Recunoscător și îndatorat,
Traian Dorz.
Am vrut să-i sărut mâna aceasta sfântă care a scris atât de mult și de minunat spre slava Domnului și Dumnezeului nostru, - dar nu m-a lăsat. Cu cea mai dulce iubire părintească m-a cuprins la sânul său și m-a sărutat fericit pe amândoi obrajii mei, care nu erau nici ei mai puțin fericiți. La fel a făcut și prea buna sa soție pe care am simțit-o ca pe mama mea adevărată.
Am mai vorbit multe în ceasul acela făcând minunate planuri. Ce frumos și fericit ar fi să se poată tipări și răspândi în cât mai mare măsură astfel de lucrări atât de necesare mai ales azi, în tot poporul nostru, în toate popoarele și straturile sociale unde întunericul păcatului și înstrăinarea de Dumnezeu fac ravagii sufletești din ce în ce mai nimicitoare.
Mi-a spus că și dânsul muncește acum la două mari lucrări atât de importante și anume: una de o largă cuprindere și documentare despre Dumnezeirea Domnului nostru Isus Hristos și cealaltă de o profundă meditație evanghelică și explicativă a Sfintei Liturghii.
- De amândouă aceste lucrări am simțit că este o mare trebuință nu numai la noi - ci pretutindeni, îmi spuse dânsul - mai ales acum și în viitorul care se prevede... când tendința de a minimaliza însemnătatea și rolul Fiului lui Dumnezeu, ca Persoană a Sfintei Treimi, în deosebi în lumea protestantă și neoprotestantă. Este de cea mai mare importanță ca noi să afirmăm cu cea mai mare tărie acest mare și divin adevăr... Ei își adresează toate rugăciunile numai către Tatăl, încheind totdeauna cu expresia „pentru meritele lui Isus Hristos, Te rugăm primește rugăciunea noastră”... Această expresie reduce rolul Celei de a Doua Persoană a Sfintei Treimi la nivelul unui profet ca în îndoismul tăgăduitor că Isus a fost Mesia - Hristosul Cel de o Ființă cu Tatăl Dumnezeu Adevărat, Unul și Una cu Dumnezeul Unic și Tatăl Atotțiitorul. Ori în felul acesta cade și adevărul Sfintei Treimi și se ajunge din nou la situația Vechiului Testament. Este o tendință foarte abilă împotriva celui mai fericit și strălucit adevăr. O uneltire vicleană de a umbri și înlătura acest adevăr. Acest adevăr că Mântuitorul Isus Hristos este nu numai Fiul Unic al Dumnezeului Unic, ci Dumnezeul Adevărat de Aceeași Ființă și putere. Întruparea Lui, Chipul Lui și Plinătatea Lui, care plinește totul în toți și în toate acum și pururea și în veșnicie.
- O părinte câtă dreptate aveți și cât de minunat este gândul pe care vi l-a inspirat Duhul Sfânt pentru o astfel de lucrare!
- Într-adevăr se vede tot mai primejdioasă actuala tendință de vicleană și vrăjmașă înlăturare din inimile și preocupările creștinilor tocmai a înțelesului adevărat și a credinței mântuitoare prin care avem totul și fără de care nu ne mai rămâne nimic. Domnul Dumnezeu care ne-a ajutat la realizarea atâtor lucrări minunate până acum, să vă dăruiască toată puterea și tot ajutorul ca s-o puteți împlini și pe aceasta. Chiar și noi avem atât de mare și urgentă nevoie de ea.
Am văzut apoi pe masa de lucru printre multele și minunatele manuscrise de aur la care lucrează ultimele traduceri ale monumentalei sale Dogmatici în limbile engleză și germană. Mari institute teologice din străinătate își învață studenții lor după aceste texte sacre. Ce unanimă și universală recunoaștere și cinstire pentru acest mare și ales om al lui Dumnezeu pe care cerul l-a dăruit chiar pământului nostru românesc!... O, dacă n-ar fi atât de mici marea majoritate a contemporanilor acestui alt mare profet al Bisericii noastre, cum au fost și ai părintelui Iosif, cu care se aseamănă atât de mult.
L-am rugat să-mi dea și unele îndrumări, bune de știut, în problema și în locul unde merg după ce ies de aici... Și sunt - și îi voi fi recunoscător totdeauna pentru ajutorul pe care mi l-a dat Dumnezeu prin sfaturile pe care mi le-a spus atunci. Și pentru sprijinul total și frumos pe care mi l-a dat chiar de la început - fără nici o rezervă și cu orice eventual risc (avându-se în vedere situația noastră și trecutul meu). Ce limpede pot sesiza voia lui Dumnezeu sufletele nobile și curate ale oamenilor sfinți! Și ce comuniune spontană și deplină creează între sufletele de aceeași factură (chiar la nivelele atât de diferite) Duhul lui Dumnezeu!...
M-a îmbrățișat și m-a binecuvântat la plecare, ca un alt Melhisedec, rămas în vremile noastre din rândul luminos al sfinților patriarhi care n-au murit, dar s-au dus.
Am simțit un nou fior de putere și o mai întărită încredințare de izbânda pe care Dumnezeul nostru, în Numele și pentru Cauza Căruia rămânem și plecăm, riscăm și ne rugăm, muncim și supraviețuim fiecare, - ne-o va da.
Și luându-ne cel mai respectuos, mai recunoscător și mai greu rămas bun - am ieșit împreună cu fratele Mitrofan petrecuți până la scări și până la izbândă de ochii înlăcrimați și buni, de fețele duioase și de cele mai iubitoare urări ale acestor doi sfinți încă în viață, poate cei mai aleși dintre puținii pe care îi mai are Dumnezeu astăzi printre noi pe pământul acesta păcătos.
Prin zloata și noroiul străzilor sparte, prin lapovița care cădea cu mare spor din norii joși și negri, înaintam cu greu pe jos, stropindu-ne prin băltoace și sărind tot felul de piedici - spre Dealul Mitropoliei. Când am ajuns în marea sală de așteptare am văzut la masa din mijloc așezat pe un divan un om tânăr în reverendă, iar pe margini, așteptând pe o bancă alți trei-patru.
Îndată ce am intrat, omul de la masă, cu niște ochi străpungători ne-a luat în primire:
- Dv. cine sunteți și ce doriți?
- Eu sunt... iată cine și iată pentru ce am venit, i-am răspuns eu, întinzându-i cererea de audiență pe care o pregătisem de mai nainte în felul următor:
Către
Prea Fericirea Sa D. D. Dr. Iustin Moisescu
Patriarhul României
București
Cu profundă smerenie fiască sărut dreapta.
Subsemnatul Traian Dorz de 72 de ani, din satul Livada Beiușului, jud. Bihor,
Cu cea mai înaltă stimă și profund respect vă rog să binevoiți a-mi acorda o cât mai scurtă audiență pentru a vă prezenta un smerit și frumos omagiu dedicat prea fericirii voastre.
Acesta este fericitul motiv pentru care sunt acum aici în această grăbită trecere prin București și aștept primirea cu fericită speranță.
București, 3-III-1986
Sărut dreapta,
supus fiu Traian Dorz.
Omul și-a ridicat ochii de pe hârtie și mi-a zis:
- Ce vrei să-i duci? Ia să văd!
Am scos din plasa mea volumul Taină și Minune alt exemplar legat frumos și cu dedicația pregătită - și i l-am întins spre masă.
L-a luat, l-a cercetat cu amănunțime privind și citind, apoi a ridicat spre mine de data asta alți ochi:
- D-ta ai scris asta?
- Da.
- Foarte, foarte frumos! Ai mai scris și altceva cumva?
- Am mai scris!
- Bine, mă duc să anunț pe părintele secretar patriarhal. Mai așteptați puțin aici. Și a urcat sus pe scările în spirală care începeau chiar de la spatele scaunului său.
M-am așezat lângă fratele Mitrofan pe bancă. Unii dintre cei ce așteptau s-au ridicat și ei și se uitau la cartea lăsată de mine pe masă. Apoi nedumeriți se uitau la mine oarecum neîncrezători. Îmbrăcămintea mea nu le prea inspira mare încredere în vorbele mele.
Chemarea prin secretar la audiență își urma ordinea venirii celor ce așteptau. Era și normal. Noi venisem ultimii, trebuia să fim cei din urmă. Cred că nu numai pentru păstrarea unor ordini normale, ci poate și pentru că trebuia să nu mai fie altcineva să aștepte presând timpul discuției care presupunem că va fi cam lungă. După un timp am fost chemat sus.
Am suit singur intrând în biroul larg cu patru mese încadrate de divanuri largi, dar în care era numai un preot cu figură mai distinsă dar încă tânăr - și care era ocupat vorbind la două telefoane deodată. Avea în mână cererea mea de audiență.
- D-ta ești Traian Dorz?
- Da!
- Vezi că prea fericitul este foarte obosit. E ora aproape două după masă. Caută să fii cât mai scurt. Asta este cartea care vrei să i-o prezinți?
- Asta!
- Altceva mai ai de discutat?
- Depinde de prea fericirea sa, dacă mă va mai întreba și altceva.
Între timp a sunat patriarhul. Apoi a ieșit de la audiență cineva căruia secretarul i-a spus:
- Părinte consilier patriarhal... Și mi-a făcut semn cu mâna să intru eu.
La mijlocul unei săli mari, la o masă, pe un divan înalt, era așezat un bătrân venerabil, uscățiv și înalt, cu o față blajină, cu barba albă și rară, îmbrăcat într-o reverendă de un material scump și de culoare alb-gălbuie peste care avea pe umeri din același fel de material, ca un cojocel lung, ceva mai greu și mai cald. Pe cap avea o tichie din același material. În frunte tichia purta o cruce de mărgele strălucitoare de aur. La gât îi atârna până mult în jos un lanț de asemenea de aur, ca o pafta de aur pe care era gravată în email albastru și auriu o imagine sfântă.
- Sărut dreapta prea fericite părinte patriarh, - am zis eu aplecându-mă și sărutând cu adevărat mâna care mi se întinsese peste colțul mesei de la care se ridicase ca să mă primească... Vă mulțumesc recunoscător pentru bunătatea pe care mi-o arătați primindu-mă. Părintele mitropolit Antonie de la Sibiu m-a încurajat să vin și m-a asigurat că mă veți primi.
Am venit să vă prezint o lucrare, sper originală în cinstirea Maicii Domnului. Și după ce veți avea bunăvoința să o cercetați, dacă veți crede că merită să fie tipărită, vă rog să binevoiți a vă da avizul ca să pot obține de la cenzură „bun de tipar” pentru ea...
Tot timpul cât am vorbit, de după ochelarii cu ramă de aur vedeam doi ochi cu o privire care parcă venea din depărtare și dintr-un suflet în care se grămădiseră de multă vreme prea numai nori de bănuieli rele împotriva Oastei Domnului.
- Ce „bun de tipar”? Ce cenzură? Nu mai este acum cenzură. Nu trebuie nici un „bun de tipar”.
- Trebuie prea fericite părinte patriarh. Nici o tipografie nu tipărește nimic fără acest „bun de tipar”, iar cei în drept nu-l dau fără avizul capului unei instituții care garantează lucrarea și achită costul tipăririi acesteia.
- Dv. cei ce vă numiți Oastea Domnului de ce nu vă încadrați în biserică, așa ca ceilalți credincioși, să nu vă deosebiți întru nimic de ei? De ce faceți adunări prin case și de ce nu vă mulțumiți cu ceea ce se face în biserică?
- Dar tocmai Biserica ne poruncește ca „toată ziua să ne învățăm dreptatea Ta Doamne” și „toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să I-o dăm”. Și noi tocmai asta dorim părinte patriarh.
- Ajunge la Sfânta Liturghie. După masă mergeți și voi cu ceilalți credincioși!
- Unde prea fericite? La beții, la jocuri murdare, la înjurături, la vorbe rușinoase?
- Nu mai înjură nimeni acum!
- Prea fericite, poate până aici nu se aude și nu se vede nimic din toate acestea, dar acolo în mijlocul poporului de unde vin eu cu sufletul zdrobit, nu vezi și nu auzi tot timpul decât cele mai îngrozitoare fapte, înjurături și vorbe - și numai împotriva Numelui Celui Sfânt al lui Dumnezeu.
- Nu cred!
- Prea fericite, eu n-am venit aici ca să vă spun minciuni ori povești. Nu numai că aproape toți bărbații înjură aproape pe fiecare cuvânt, ci și femeile și copiii. Înspăimântător la ce hal de necinstire a Numelui lui Dumnezeu s-a ajuns. Și împotriva acestui mare păcat nu se ridică nimeni.
În afară de acest mare păcat al înjurăturilor, păcatul alcoolismului s-a întins pe o scară atât de largă, cu toate urmările lui dezastruoase asupra indivizilor, a familiilor și a societății, încât orice întârziere în luarea unor măsuri eficiente contra acestui flagel, poate duce la cea mai mare nenorocire.
- De ce nu vă supuneți Bisericii? De ce nu ascultați de biserică?
- Cum nu ne supunem prea fericite? Și cum nu ascultăm, când în cea mai mare parte a bisericilor aproape numai noi ostașii Domnului mai mergem la biserică. Ceilalți, fie că nu mai cred deloc, fie că merg în altă parte în zilele de biserică. Dacă s-ar cerceta cu dreptate acest lucru, s-ar vedea că acesta este adevărul. Dar nici aceasta nu v-o spune nimeni aici. Vi se spun despre noi intenționat numai cele mai rele și mai neadevărate lucruri. De la nefericitul conflict de acum peste cincizeci de ani de la Sibiu când s-a făcut cea mai mare gafă și cea mai mare nedreptate unei atât de mari părți dintre fiii cei mai credincioși ai Bisericii noastre, versiunea cea mai calomnioasă și nedreaptă despre Oastea Domnului și despre cauzele adevărate ale acestui conflict - s-a răspândit și continuă să se mențină și astăzi otrăvind viața noastră bisericească, îndurerând sufletele a sute de mii - poate și mai mulți - membri ai Oastei Domnului.
- A, exagerezi. Nu sunteți decât câțiva!
- Prea fericite, statisticile care vă vin aici despre noi nu spun nici pe departe adevărul. Cine spune nu știe. Cine știe nu spune. Eu nu exagerez prea fericite nici numărul și nici statornicia noastră. Mulțumesc lui Dumnezeu din tot sufletul că mi-a ajutat să pot ajunge în sfârșit până aici, ca să vă înfățișez un adevăr care de cincizeci de ani nu vi-l spune nimeni și asupra căruia iarăși nu s-a aplecat de atunci și până astăzi nimeni să-l cerceteze obiectiv, cu simț de răspundere și cu dorință de dreaptă rezolvare. De la ședința Sfântului Sinod din octombrie 1958 când regretatul patriarh Iustinian a pus problema unei reglementări a situației noastre nimeni n-a mai avut nici un interes și nici o dorință să se ocupe de problema noastră. Atunci, în acea ședință, numai el, patriarhul Iustinian ne-a apărat. Toți ceilalți au fost împotrivă.
(Deschid aici o paranteză necesară. Prin aceste cuvinte făceam o aluzie străvezie la atitudinea pe care chiar dânsul, cel cu care vorbeam acum și care pe atunci era mitropolit la Iași, chiar el fusese principalul împotrivitor care a răsturnat tot mersul, cu ajutorul acelui ascuns contramemoriu pe care îl făcuseră Wurmbrandt cu Moldoveanu și Banu - și despre care am scris la vremea sa. Acest lucru pe care îl scriu acum între aceste paranteze mi l-a împărtășit cu ochii înlăcrimați și cu sufletul zdrobit acel bun patriarh Iustinian care ne sprijinise și care riscase atunci pentru noi chiar propria lui situație. El mi-a spus textual îndată după acea ședință, îmbrățișându-mă cu durere:
- Frate Dorz am fost torpilați. Ce amestec au avut în toate acestea Wurmbrandt și Moldoveanu care au lucrat cu gând rău? M-am pomenit singur și confruntat cu o mare și dureroasă surpriză. De data aceasta nu se mai poate face nimic, dar dacă vreodată se va mai pune problema dv. în Sinod - luați din vreme legătura cu episcopii dv. pentru ca acela care va mai pune problema în Sinod, să nu se mai pomenească singur, cum m-am pomenit eu acum... Ce sfat profetic. Așa și căutam acum... Aici închei paranteza).
- Nu-i adevărat că numai el v-a susținut atunci. Au mai fost și alții.
- Iar după aceea prea fericite părinte știți ce s-a întâmplat! Am fost luați sute de frați din toată țara și arestați, anchetați și condamnați la mii de ani închisoare. Mie mi s-au cerut la proces 25 de ani de muncă silnică, confiscarea întregii averi și 10 ani interdicție. Am rămas condamnat la 16 ani muncă silnică, plus celelalte, confiscarea și interdicția. Ceilalți frați ai noștri la fel. Motivarea sentințelor noastre era: „Crimă de uneltire contra ordinei sociale”. Au urmat apoi ani grei și lungi de închisoare, bătăi, foame, sete, frig, boli, mizerie, chinuri. Mulți dintre noi au murit acolo, alții îndată după aceea... Și dacă Dumnezeu n-ar fi scurtat zilele acelea prin amnistia din vara anului 1964, poate că nimeni dintre noi n-ar mai fi scăpat...
Eram noi vinovați de crima de uneltire contra statului prea fericite? Noi care fără exagerare și fără excepție totdeauna ne-am străduit să fim cei mai loiali cetățeni ai statului și cei mai credincioși fii ai Bisericii? Biserica știe bine toate acestea, știa ce nedreptate ni se face și totuși nimeni și cu nimic n-a intervenit în apărarea noastră.
- Ei, nu-i chiar așa!
- Cum nu-i chiar așa prea fericite părinte patriarh? Iată că și după ce Dumnezeu ne-a salvat de acolo, am aflat afară aceeași situație ostilă și vrăjmașă față de noi. Deși peste tot ne-am dat și mai mult silințele să ne dovedim atât în cuvânt cât și în fapte atașamentul nostru sincer față de Biserica noastră și față de patria noastră. Am fi avut atât de multe și îndreptățite motive să ne părăsim după toate acestea și țara noastră și credința noastră, - dar iată că n-am făcut-o nici unii.
Am fost invitați de persoane și instituții din străinătate să primim ajutorul și apărarea lor în situația și condițiile noastre, - dar am refuzat de fiecare dată spunând: Singurul ajutor pe care vi-l cerem și-l dorim este să vă rugați lui Dumnezeu pentru noi. Noi știm că avem dreptate și că este sfântă cauza pentru care suferim - și știm că Dumnezeu și Istoria ne va recunoaște această dreptate într-o zi. Dar noi nu dorim ca această recunoaștere să ne vină de la nimeni din afară - ci de la ai noștri, de la mai marii Bisericii noastre și ai neamului nostru. Ei se vor convinge într-o bună zi despre curăția dragostei noastre față de țară și credință - și vor recunoaște nu numai nedreptatea care ni s-a făcut, ci și marele aport pozitiv pe care l-am adus cu toate acestea din tot sufletul nostru și cu toată puterea noastră la binele acestor sfinte valori.
- Ei, acum nimeni nu vă mai prigonește!
- Prea fericite părinte patriarh, tocmai acestea sunt și este marea durere pentru care am dorit de ani de zile să ajungem până aici. Din nou s-au înăsprit măsurile împotriva noastră și pe unele locuri iau forma cea mai gravă. Preoților din țară li se dau dispoziții să ia orice măsură pentru stârpirea Oastei Domnului din parohiile lor, fiind considerată secta cea mai primejdioasă. În urma unor astfel de dispoziții primite de la ierarhii ori superiorii lor, mulți preoți ne denunță la miliție ca elemente foarte periculoase societății. Au fost învinuiți chiar și unii preoți că ne părtinesc. Și aceștia au avut de suferit multe pedepse canonice ori materiale. În multe părți au avut loc, cu concursul direct ori indirect al unor preoți, percheziții ori amenzi împotriva multor credincioși din Oastea Domnului. Să vă spun numai câteva: La Vaslui, la Galați, la Călmățui, la Pechea, la Buciumi, la Ighiel, Sârbi-Maramureș...
Iară un caz deosebit de grav. Chiar duminică 5 ianuarie, ajunul Bobotezei, în satul Plopu com. Dărmănești, jud. Bacău... (Și i-am relatat pe scurt tot ce știți și dv. că s-a petrecut acolo). Prea fericite patriarh - am adăugat apoi îndurerat și cu lacrimi în ochi - aceasta este starea dureroasă care se desfășoară acum peste tot. Și se pare că dacă lucrurile vor merge în continuare tot așa, se va întâmpla și mai rău.
De peste cincizeci de ani am suferit nespus de mulți și nespus de multe. De peste cincizeci de ani se tot spune împotriva noastră că suntem dușmani ai Bisericii și că urmărim să trecem la sectari. Și iată că nu s-au adeverit nici unele dintre aceste nedrepte învinuiri. Am suferit până la moarte, dar nu ne-am părăsit nici credința și nici țara... Eu cu toată modestia vă mărturisesc, am făcut până acum șaptesprezece ani de închisoare și alți mulți, boli, privațiuni, sărăcie și lipsuri. Și deși am fost invitat cu oferte nespus de ispititoare să plec fie într-o parte fie în alta ca să nu mai tot sufăr așa, totuși n-am plecat. După toate cele îndurate aș fi avut poate și justificare și motiv s-o fac. Dar n-am făcut-o. Și nu o voi face niciodată pentru că poruncile conștiinței sunt nespus mai puternice decât oricare motive și justificări dinafară.
Acum am 72 de ani și sunt fericit că n-am murit până azi când am ajuns să vă înfățișez aici toată drama dureroasă pe care o trăim sutele de mii de fii ai Bisericii noastre de peste cincizeci de ani, fără ca cineva până azi să aibă curajul a lua o inițiativă naturală și umană în problema asta.
S-au rezolvat pozitiv în anii aceștia atât de multe probleme mult mai spinoase și mai complicate ca asta, de ce aceasta să nu se poată rezolva? Nu ajunge oare peste jumătate de secol de suferințe și amărăciuni pentru neamul acesta a cărui istorie a fost numai lacrimi, amărăciuni și suferințe? Cui servesc acum toate acestea?
Vorbeam adânc mișcat. Ochii și fața îmi erau numai lacrimi. Am văzut atunci cum și-a ridicat atunci și dânsul ochelarii cu rame de aur și și-a șters întâi un ochi, apoi celălalt...
- Vă rog din inimă să nu considerați că discut contradictoriu. Nu vreau și nu doresc aceasta. Dar pozițiile sunt atât de diferite și v-ați format despre noi păreri atât de depărtate de adevăr, încât cu toată durerea inimii nu văd cum aș putea vorbi altfel, pentru ca totuși să vă înfățișez realitatea și adevărul lucrurilor pentru care am venit până aici. Potrivnicii credinței lucrează cu mare putere printre fiii Bisericii noastre. Ei vin înzestrați cu de toate: reviste, programe, literatură, filme, înregistrări - iar noi n-avem nimic.
- Cum nu avem literatură religioasă bisericească? Dar ce sunt revistele pe care le scot mitropoliile și patriarhia? Dar ce este Telegraful Român și celelalte? Cum spui că nu avem literatură? Biserica nu se îngrijește de asta?
- Prea fericite, revistele bisericești nu numai că au un conținut inaccesibil maselor largi de cititori ai Bisericii, dar apar într-un tiraj atât de redus că nu ajunge decât câte un exemplar oficial la parohii, unde rămân necitite și netăiate ani de zile, pentru praf și pentru molii. Telegraful Român cam la fel. Nici măcar Cartea de Rugăciuni nu ajunge decât la 2-3% dintre familiile cititoare. Chiar și calendarul foaie de perete, unul pe an, nu ajunge la toți. Ce să mai zicem de alte cărți care abia dacă pun mâna pe ele niște norocoși!
- Nu-i adevărat! Iată chiar noi am tipărit acum Cartea de rugăciuni. Mai tipăresc episcopiile și ele câte ceva.
- Pentru 22 de milioane de suflete părinte patriarh, ce sunt cele 20-30 de mii de exemplare?
- Se va mai continua. Dar în măsura posibilităților și timpului. Înțelegi!
- Prea fericite, vă rog din toată inima să ne dați o îndrumare părintească, ce să facem în situația asta pe care v-am descris-o?
- Noi nu putem face biserică în biserică!
- Nici noi nu dorim asta, prea fericite.
- Atunci ce doriți?
- Vă rugăm, vă implorăm să faceți să se schimbe față de noi această optică ostilă, acest fel nedrept de a fi primiți. Noi nu dorim nici o organizare, nici o situație specială. Nu dorim altceva decât să fim priviți și tratați așa cum și suntem, ca niște fii credincioși ai Bisericii și niște cetățeni loiali ai statului. Nimic altceva nu vrem. Dorim ca adunările noastre să le ținem nu în afara Bisericii, ci înăuntrul ei. Cerem voie să ne putem aduna pentru rugăciunile și petrecerile noastre sufletești în bisericile noastre, sub supravegherea și îndrumarea părintească a preoților noștri care ne cunosc și care, în marea lor majoritate doresc să ne păstorească cu dragoste și înțelegere.
- Să vedem ce s-ar putea face. Trebuie să mai veniți aici, să mai stăm de vorbă. Dar să nu vii numai singur. Mai vino cu câțiva dintre conducători. Câți conducători sunteți?
- Prea fericite, noi nu suntem conducători. Noi suntem frați, nici unul nu este conducător.
- Bine, cu câțiva ca d-ta.
- Prea fericite, eu sunt acum atât de bătrân și de bolnav. În fiecare noapte am mari crize de inimă și mă aștept de fiecare dată la moarte. De la noi până aici este o distanță atât de mare. Chiar și acum am călătorit în condiții de noapte și de frig, de înghesuială și efort, că am crezut că nu voi mai ajunge aici.
- Atunci să mergeți la episcopul Vasile de la Oradea. Stai să-l chem la telefon să vorbim chiar acum cu el... Și sună să vină secretarul din biroul celălalt. Acesta venind, îi zise: Cheamă la telefon pe episcopul Vasile de la Oradea.
La telefonul episcopiei din Oradea răspunse consilierul că episcopul Vasile a plecat chiar în dimineața aceasta cu avionul la București pentru treburi de patriarhie, că trebuie să sosească.
- Foarte bine că trebuie să sosească acum. Voi vorbi cu el în sensul celor discutate.
Aveți să mergeți să vorbiți cu dânsul. Apoi vom vedea cum se vor desfășura lucrurile.
- Prea fericite, dar eu merg acum la o stațiune pentru tratament. Nu voi putea merge la Oradea decât după 1 aprilie. Și de prima dată voi merge singur. Apoi vom vedea ce ne veți mai spune. Acum vă rog să vă uitați la lucrarea pe care v-am adus-o.
Zicând acestea am așezat-o mai bine în fața lui. Secretarul nu plecase. Stătea și el în picioare lângă masă. Atunci m-am ridicat și eu căci îl văzusem uitându-se nerăbdător și semnificativ la ceas:
- Este ora 4.
- Prea fericite - zic eu cu vădită intenție să plec, - vă mulțumesc cu toată smerenia și recunoștința pentru răbdarea și bunăvoința pe care ne-ați arătat-o, ca și pentru gândul de a continua discutarea problemei noastre. Dacă doriți totuși să ne dați vreo îndrumare și în ce privește avizul de tipărire a cărții pentru Maica Domnului.
- S-o văd mai bine! - și începu să răsfoiască din picioare cartea. - Frumoasă iconografie!... Și silabisind în slavonă și în greacă unele expresii de pe tablouri continuă:
- Asta este Apărătoarea... asta Hrănitoarea, asta Rugătoarea... Ar fi bine să completezi textele respective în acest sens, fiecare.
- Asta este ușor de făcut prea fericite. Când lucrarea va fi gata la tipar, va avea deasupra textului la fiecare pagină notată și melodia pe care se cântă, iar dedesubtul paginii o strofă despre care ne dați îndrumarea acum.
- Cine v-a compus melodiile?
- Poporul, prea fericite. Suflete curate și inspirate din poporul nostru, ca acele care au compus pe vremuri, prin veacuri nemuritoarele noastre colinzi și cântările noastre de dor, de dragoste și de lacrimi. Tot ce este aici melodie și text este un produs curat creștinesc și românesc.
- Ce faci acum cu cartea?
- V-am oferit-o prea fericirii voastre cu un smerit autograf... Și întorcând foile înapoi la prima pagină, peste care dânsul trecuse fără s-o vadă, i-am citit ce scrisesem:
Înalt și profund omagiu
Prea fericirii sale părintelui D. D. Dr. Iustin Moisescu
Patriarhul României
cu cea mai sinceră și recunoscătoare smerenie fiască pentru înalta bunăvoință atât de dorită și așteptată întru fericita vindecare istorică a acelei îndelungate și scurte amărăciuni care ne prăbușește și îndurerează pe toți de peste 50 de ani
București la 3-III-1986.
Sărutând Dreapta
recunoscător și supus fiu
Traian Dorz
Mi-am ridicat ochii spre ochii săi. Acum de după ramele aurite ale ochelarilor, mă învăluiră alte priviri. Am înțeles și am simțit că dincolo de privirile acestea, în inima sa, înviase ceva cald, duios și înțelegător, creștinesc și românesc. Și am mulțumit și eu în sufletul meu cu un oftat fericit Duhului Sfânt care mă însoțise și mă încredința de un drum bun. Un perete rece și gros se prăbușise și o gheață grea de atâția ani se spărsese.
- Mulțumesc, îmi răspunse cu un zâmbet binevoitor și părintesc.
- Încă o dată vă mulțumesc recunoscător și din toată inima plin de încredere și speranță. Vă sărutăm dreapta.
Și zicând acestea, am pus un cald și sincer sărut pe mâna sa întinsă binevoitor și tremurând spre mine.
Și am ieșit împreună cu secretarul care vădit mișcat și el de atmosfera despărțirii la care asistase, - îmi deschidea binevoitor ușile cu cuvinte de încurajare și înțelegere.
I-am mulțumit frumos și lui, rugându-l ca în măsura în care va putea, când va fi cazul să ne dea și el un binevoitor concurs la reușita acestui lucru a cărui rezolvare ar fi trebuit să se producă demult și mai ușor decât se pare chiar și acum... Și am coborât.
Fratele Mitrofan aștepta jos în picioare, rugându-se și mirându-se de prea îndelungata durată a discuțiilor de sus. Acasă la fratele Mitrofan fratele Ionuț aștepta și el la fel.
Ajunși, am îngenuncheat cu toții, mulțumind frumos lui Dumnezeu pentru tot sprijinul și binecuvântarea dăruită nouă astăzi. Și pentru tot ajutorul de care vom avea o și mai mare nevoie pas cu pas pe tot lungul drum pe care iată trebuie din nou să pășim. Și care numai El Singur știe cât va dura, pe unde va trebui să mai treacă și cum se va sfârși.
Oricum însă și noi acum ca și Israel când era cu egiptenii în spate și cu marea în față, nu putem vedea ca și ei atunci nici noi acum nici un alt drum decât minunea intervenției divine. Dumnezeul Cel Puternic și Bun care a măsurat vremea robiei lor în Egipt iar la împlinirea suferințelor, al jertfelor și așteptărilor, le-a deschis drum prin apele despicate ale mării, izbăvindu-i în ultima clipă prin lucrarea minunată a puterii Sale, - tot așa poate El să lucreze și azi cu noi.
Apoi, când umblarea lui Israel și prin pustie și-a-mplinit vremea și scopul ei, - Același Dumnezeu Mare și Bun le-a despicat și apele Iordanului și le-a dărâmat și zidurile Ierihonului, - dăruindu-le în sfârșit și bucuria atât de îndelung așteptată și din greu plătită a intrării lor în Canaanul dorit... Tot așa poate El să facă și cu noi, numai dacă noi vom avea o credință atât de statornică, o nădejde atât de vie și o dragoste atât de fierbinte cât cere minunea pe care o așteptăm...
Am plătit și noi cu atât de multe jertfe și sudoare și lacrimi... Și am peregrinat și noi de peste cincizeci de ani prin aceste stări și condiții încât credem și simțim că ar fi vremea în sfârșit să ajungem și noi la un liman. Dacă într-adevăr din partea noastră măsura necesară s-a umplut în chip vrednic și frumos.
Pe de altă parte noi iarăși știm bine că Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ne spune că în lume trebuie să avem necazuri și că oricine vrea să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, trebuie să fie prigonit.
Dar știm că și drumul Crucii, de-a lungul veacurilor și-a avut și luminișuri, nu numai întunecimi.
Și de-asemenea iarăși știm că misiunea Oastei Domnului este de a duce la Hristos pe tot poporul nostru și la un salt de trăire înalt evanghelică pe toată Biserica noastră. Iar la împlinirea acestor mari idealuri nu se poate ajunge numai prin jertfe, ci și prin minuni. Și poate că a sosit acum și vremea acestora.
Oricare ar fi însă îngăduința și planul Voii lui Dumnezeu, iată pare că o gheață s-a spart și un perete s-a prăbușit. Niște inimi pare că s-au despietrit și o ușă mare pare că s-a deschis.
Chiar dacă toate acestea, printr-o altă lucrare ispititoare a celui rău s-ar reface din nou iarăși cum au fost, - totuși o lucrare s-a făcut și o mărturie pentru Hristos s-a dat. Adevărul a fost spus cu toată tăria, cu toată sinceritatea, cu toate lacrimile și chiar acolo unde trebuia.
De aceea facă-Se voia Ta Domnul și Dumnezeul nostru și toată judecata Ta Marele nostru Mântuitor Isus Hristos.
Doamne Duhule Sfinte fă ca noi să putem merge liniștiți spre amândouă.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!