Cap. 20 - După alţi 30 de ani
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„...Tu lupta sfântă n-o lăsa
căci asta-i datoria ta
cât porţi al Domnului război
un pas să nu dai înapoi
şi Crucea n-o trăda.
De eşti ostaşul lui Isus
şi Crucea Lui ca steag ţi-ai pus,
fii sigur că vei birui
naintea ta, cât El va fi
ne-nvinse piedici nu-s!
Nainte deci cu-acelaşi zel
să biruieşti e sfântul ţel
iubitul Domnului popor
Isus e-n veci Biruitor,
- nainte, după El...”.
Cuvântul înţelepciunii Dumnezeieşti spune: Toate lucrurile sunt într-o necontenită şi frământată rotaţie. Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face. Şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ceea ce a trecut. Am văzut sub soare că în locul rânduit pentru judecată domneşte nelegiuirea în locul rânduit pentru dreptate domneşte răutatea (Ecl. 3, 15-16).
La aceste adevăruri a trebuit să cuget tot mai des, mai ales în aceşti doi ani din urmă, când iarăşi văd că încep să se petreacă aidoma evenimentele care acum 30 de ani, prin 1955-1956 ne-au silit să începem dialogul cu mai marii Bisericii şi poporului nostru pentru încercarea de a-i convinge despre curăţia gândurilor şi faptelor noastre atât faţă de Biserica noastră, cât şi faţă de poporul nostru.
Am făcut atunci în acei doi ani, din 1956 până în 1958 tot ce ni s-a cerut şi tot ce omeneşte am putut face pentru a-i convinge atât pe unii, cât şi pe alţii să-şi schimbe părerile nedrepte şi vrăjmaşe pe care le aveau despre Oastea Domnului. Să se aplece cu obiectivitate asupra acestei probleme spre a se convinge nu numai de marele folos al unei normalizări, ci şi de marea pagubă a îndepărtării şi prigonirii ei.
Dar după toate multele dovezi de totală şi sinceră loialitate a noastră de-a lungul celor doi ani de tratative, cât şi de-a lungul celor peste douăzeci de ani cât trecuseră până atunci din 1936-1958, (ani în care toate nedreptăţile pe care le suferisem din partea acestor două autorităţi nu ne-au făcut totuşi să ne schimbăm întru nimic nici credinţa nici atitudinea noastră supusă, faţă de nici una), - totuşi nimic nu i-a putut convinge pe cei cu care discutam să-şi schimbe atitudinea lor ostilă, întru nimic justificată faţă de noi. Am scris pe larg în însemnările anilor acelora cu multe lacrimi şi mult sânge, pe multe pagini, cu multe jertfe, despre tot ce s-a petrecut atunci şi multă vreme după aceea, atât în viaţa şi Istoria Oastei Domnului, cât şi a noastră personală, a multora dintre noi.
Şi iată că acum, din nou, după acei treizeci de ani, ciclul acelor evenimente dureroase, iarăşi trebuie să se repete. Din nou încep să aibă loc întâmplări dure şi pe scară tot mai largă împotriva fraţilor şi a adunărilor Oastei şi în tot multe părţi ale ţării. Acestea dovedesc că planuri tot mai potrivnice se fac şi că măsuri tot mai aspre se întreprind pentru nimicirea Lucrării lui Dumnezeu.
Toţi preoţii din ţară pare că au primit dispoziţii şi ordine să facă totul pentru dărâmarea Oastei din patriarhiile lor. Se cer tabele nominale, statistici, referate şi informaţii despre numele şi numărul ostaşilor. Se iau măsuri de prindere, amendare şi chiar arestare a unor fraţi. În multe părţi autorităţile civile instigate de cele religioase iau cele mai dure măsuri împotriva adunărilor Oastei. Chiar şi împotriva puţinilor preoţi care sprijinesc pe fraţi s-au luat măsuri aspre de către superiorii lor pentru a-i îndepărta de fraţi şi a-i face cât mai împotrivitori şi pe ei. Câţiva episcopi au trecut la măsuri drastice şi la procese consistoriale împotriva celor mai zeloşi. Prin felurite presiuni şi judecăţi nedrepte un număr de preoţi au fost pedepsiţi cu caterisire la diferite locuri de pedeapsă, cu mutarea în alte parohii, cu rechemări repetate pentru reciclări, cu mustrări scrise, ori verbale, cu ameninţări de tot felul şi cu un tratament discriminatoriu în faţa adunărilor şi conferinţelor de orientare ori administrative (ne ferim să cităm nume şi date, din motive lesne de înţeles).
În alte locuri nu episcopul personal, ci protopopii au fost puşi să facă aceste acte necreştineşti împotriva fraţilor lor preoţi, care din cauza conştiinţei lor şi a legământului sacerdotal pe care aceştia şi-l respectau cu frică de Dumnezeu, dorind să-şi îndeplinească votul sfânt pe care l-au făcut. Cei mai mulţi erau acuzaţi că nu „sfinţesc” damigenele şi sticlele cu alcool aduse la biserică „după tradiţie”. Că sprijinesc Oastea Domnului şi nu beau alcool la parastase şi pomeni. Că nu iau parte la dansurile lumeşti, la petrecerile dezmăţate care se fac tot după „tradiţie”. Şi încă pentru alte motive de genul acesta. Preotul adevărat, ca păstor al sufletelor - ziceau judecătorii lor - trebuie să fie mereu în mijlocul parohenilor săi, să ia parte împreună cu ei la toate „bucuriile” lor. Adică la petreceri cu beţii şi jocuri la care totdeauna se întâmplă scandaluri şi la care de multe ori preotul care face aşa, este ori cauza acestor scandaluri, ori este părtaş direct la ele. În câteva episcopii dintre acestea, au avut loc chiar şi crime la care luaseră parte preoţi... Dar astfel de fapte nu-i prea scandalizează pe cei răspunzători de ele moral şi cutremurător...
După adunarea din Vaslui sancţionată cu amenzi grele, au urmat cea din Galaţi, apoi din Călmăţui, apoi din Buciumi, din Podoleni, din câteva localităţi din Bihor, din Bacău, din Arad şi din alte părţi. Printre acestea, ce s-a făcut în satul Plopu, com. Dărmăneşti, jud. Bacău, este ceva din cale afară de dureros. Acolo în ziua de 5 ianuarie, ajunul Bobotezei, vreo 30-40 de fraţi împreună cu femeile şi copiii lor, - cam 60 în total - erau adunaţi după ieşirea din biserică într-un loc ca să se roage şi să cânte, petrecând în mod creştinesc de sărbătoare. Toţi erau fie pensionari, fie muncitori cinstiţi angajaţi la întreprinderile locale de stat. La un moment dat au năvălit acolo cu ţipete, cu înjurături şi ameninţări oamenii ordinei publice, bruscând şi îngrozind pe cei ce erau acolo. Pe unii copii i-au împins pe sub pat, pe femei le-au înjurat, pe unii bărbaţi i-au tras de mustăţi numindu-i huligani, anarhişti, paraziţi şi alte calificative de acestea. I-au scos pe toţi afară şi i-au pus cu spatele la zid, apoi i-au fotografiat ca pe nişte răufăcători pentru a-i afişa la „gazeta locală”... Li s-au întocmit la fiecare, proces verbal de amendă pentru huliganism, pentru anarhism, pentru parazitism, etc. - amendându-i pe fiecare cu sume de la o mie până la trei mii de lei. S-a adunat astfel o sumă de 48.000 de lei, de la cei mai paşnici, mai cinstiţi şi săraci oameni din locul acela. Înfricaţi şi ameninţaţi în cel mai nemilos fel, bieţii oameni nevinovaţi şi necunoscători ai acestor legi - s-au împrumutat pe unde au putut, şi-au vândut ce aveau - şi au plătit pe loc cu toţii amenda, temându-se de pedepsele şi mai grele cu care erau ameninţaţi în caz că nu plătesc imediat.
E lesne de închipuit ce stare sufletească s-a creat în rândurile tuturor celor ce au văzut şi auzit aceste lucruri.
În celelalte locuri procedeele n-au diferit prea mult de cele petrecute la Plopu.
La Ciucea, tot în ziua de 5 ianuarie un grup de 15 tineri şi copii care mergeau şi ei spre Buciumi la o adunare, au fost reţinuţi nouă ore la un post de miliţie, înfometaţi şi ameninţaţi tot pentru că mergeau la o aniversare frăţească. Se căuta în mod deosebit înfricarea fraţilor tineri şi intelectuali care aveau diferite funcţii, ca retrogradarea sau mutarea lor disciplinară.
În această atmosferă din ce în ce mai grea şi cu perspective de a se agrava mereu, - am simţit că este totuşi nevoie să încercăm ceva spre a uşura cât de puţin starea aceasta de lucruri. Peste tot unde fraţii aveau confruntări cu autoritatea, noi ne auzeam cele mai grele şi mai nedrepte învinuiri. La conferinţele preoţeşti li se spunea preoţilor de către protopopi şi episcopi că cea mai primejdioasă sectă în momentul de faţă pentru Biserica Ortodoxă, este Oastea Domnului. Prin urmare trebuie făcut totul pentru nimicirea ei. La institutele şi seminariile teologice li se spunea sistematic tinerilor teologi care urmau să devină preoţi, - acelaşi lucru. De pe amvoanele celor mai multe biserici în timpul predicilor duminicale, li se spunea credincioşilor la fel. În rapoartele diferite către autoritatea de stat erau repetate cu insistenţă mereu aceste neîntemeiate şi răutăcioase acuze, fără ca să-şi dea nimeni osteneala de a se convinge personal dacă este sau nu ceva adevărat din toate acestea. Şi aici ca şi în închisoare, rău poate să-ţi facă oricine fără să fie împiedicat cu nimic - dar bine nimeni.
Ce atmosferă îngrozitor de nedreaptă şi înjositoare ni s-a creat. Trebuie deci totuşi să fie făcut ceva, măcar spre a ajunge să putem demonstra cuiva competent marea, îndelunga, nemaisuportabila nedreptate care ni se face în felul acesta. Noi care ne străduim toţi, fără excepţie, din convingerile conştiinţei creştineşti şi româneşti să fim cei mai cinstiţi şi cei mai loiali fii ai Bisericii şi cetăţeni ai statului, suntem numiţi, priviţi şi trataţi, de zeci de ani, ca şi cei mai mari vrăjmaşi şi răufăcători ai acestora. De ce? De ce? Şi asta de peste cincizeci de ani în timpul cărora nimic din vorbele şi faptele noastre sau din atitudinea noastră n-a îndreptăţit pe nimeni şi niciodată dintre cei ce ne-au învinuit ca să poată dovedi aceste învinuiri.
La începutul lunii decembrie 1985 Taină şi Minune - albumul închinat Maicii Domnului era încheiat la prima lui formă. Duhul Domnului mi-a inspirat gândul să merg să prezint această lucrare omului ales al lui Dumnezeu, profesorul şi scriitorul cel mai erudit în ce priveşte învăţătura şi doctrina Ortodoxă, părintele Dumitru Stăniloaie de la Bucureşti. Acestei somităţi în ce priveşte problemele ortodoxiei - voi merge să-i prezint în primul rând această lucrare şi să-i cer prima părere asupra ei. Cu harul pe care acest om al lui Dumnezeu şi al Bisericii ştiu că îl are de la Duhul Sfânt - şi cu vasta sa cunoştinţă pe care şi-a acumulat-o în îndelungata sa viaţă, şi prin uriaşa sa muncă - sunt încredinţat că va aprecia drept valoarea acestei lucrări. Şi îmi va da competente îndrumări pentru îndreptarea eventualelor lipsuri ale ei.
Dacă lucrarea va trece cu bine la examenul său, atunci voi îndrăzni să-i cer câteva cuvinte de apreciere şi recomandare pentru lucrarea aceasta, pentru a ni se înlesni deschiderea unui drum spre inimile mai marilor Bisericii în faţa cărora autoritatea acestui nume este demult şi pe deplin - nu se poate să nu fie - în cea mai mare cinste.
Deschizându-i-se Maicii Domnului acest drum, ea va deschide cred şi Oastei Domnului drumul după ea.
Urmând acestui îndemn sfânt, în dimineaţa de 9 decembrie soseam la Bucureşti, însoţit de un frate bun, prieten al familiei părintelui Stăniloaie, căruia i-am făcut vizita de prezentare a volumului închinat Maicii Domnului. Revederea de azi, după cele de mai demult, a fost mişcătoare şi duioasă din ambele părţi. Atât marele om cât şi buna şi nobila sa soţie, au arătat cea mai mare preţuire pentru tema, conţinutul şi înfăţişarea acestei lucrări, pentru care nu mai găseau cuvinte de mulţumire către Dumnezeu care a inspirat-o. Au fost aproape tot timpul cu lacrimi în ochi la citirea textelor şi la privirea imaginilor... O, ce mult iubesc aceste inimi curate şi nobile pe Sfânta Maică a Domnului nostru Isus Hristos. Dumnezeu să-i răsplătească în vecii vecilor pentru aceasta.
Bineînţeles că amândoi au îmbrăţişat cu toată dragostea ideea tipăririi într-un tiraj cât mai mare şi în nişte condiţii cât mai frumoase. Părintele profesor, care după sf. Ioan Gură de Aur cred că a scris cele mai inspirate cuvinte şi cele mai cutremurătoare pagini de învăţătură şi doctrină bisericească şi creştină, - a scris cu ochii înlăcrimaţi şi cu o mână tremurândă acel „Cuvânt de Bucurie” ca o prefaţă la această lucrare, cuvânt pentru care Maica Domnului îi va da o binecuvântare veşnică... I-am cerut şi o fotografie care să însoţească acest cuvânt, în primele pagini ale cărţii. Şi omul lui Dumnezeu s-a ataşat cu toată inima în această fericită lucrare. Răsplătirea lui Dumnezeu - şi recunoştinţa noastră a tuturor fiilor Bisericii Sale, îi vor fi veşnice.
Înainte de plecare marele om al lui Dumnezeu şi al Bisericii Sale, mi-a întărit gândul de a mă duce cu lucrarea aceasta pentru consultare şi îndrumări la toţi mai marii Bisericii, îndeosebi la cei de la Sibiu, Timişoara, Craiova, Iaşi - şi chiar la patriarhul ţării. E o lucrare unică în felul acesta - zicea dânsul - nicăieri n-am cunoştinţă să fi mai apărut o astfel de lucrare pentru cinstirea Maicii Domnului. Nu poate să nu-i fie recunoscută valoarea şi importanţa, mai ales în vremile de acum când credinţa are atâta nevoie de o puternică înviorare peste tot. Cinstirea Maicii Domnului în faţa multor creştini a scăzut astăzi dureros de mult. Şi când nevoia întregii creştinătăţi de mijlocirea rugăciunilor ei ajutătoare, pare să fie mai mare ca oricând.
I-am mulţumit adânc recunoscător şi pentru părinteştile observaţii la îmbunătăţirea conţinutului şi a iconografiei cărţii. Apoi am plecat cu o mare încurajare şi o deplină încredere spre Sibiu.
Despre părintele Antonie Plămădeală, înaltul arhiepiscop şi mitropolit de la Sibiu, aveam mai dinainte cea mai întemeiată convingere că este un om excepţional de înzestrat şi competent pentru locul unde a fost aşezat. Tot ce citisem din lucrările sale, ori auzisem de la alţii despre dânsul, m-a încredinţat pe deplin că este omul potrivit de Dumnezeu la acel loc... Este un om superior - mi-am zis. Un om înţelept şi inteligent - şi un astfel de om nu poate fi decât bun şi drept. Un astfel de om înţelept va şti cântări drept valoarea unui argument, importanţa unui adevăr şi vremea unei acţiuni. Şi va găsi şi curajul unei atitudini corespunzătoare faţă de acestea.
În ziua de joi 12 decembrie am aflat de la secretariatul mitropoliei că înaltul ierarh era acasă. Am scris pe loc o cerere de audienţă, după care am fost condus de părintele secretar până sus în cancelaria mitropolitană. Prima întâmpinare mi-a făcut-o privirea severă a mitropolitului care mă aştepta singur la o masă uriaşă plină de mape şi cărţi, cu odăjdii împăturite şi aşezate pe colţuri.
După formula consacrată şi ceremonioasă a primirii, i-am prezentat lucrarea cu Maica Domnului spunându-i că vin de la părintele Stăniloaie de la Bucureşti, trimis de către dânsul cu această lucrare pentru consultare şi îndrumări. I-am arătat în original scrisul caracteristic al părintelui Stăniloaie din „Cuvânt de Bucurie”, pe care l-a citit dintr-o privire. Apoi i-am amintit şi despre alte evenimente, eventuale probleme asupra cărora am avut nevoie de un cuvânt de îndrumare.
Am fost poftit să iau loc pe unul dintre cele două divanuri mari care stăteau faţă în faţă de o latură şi alta a mesei.
Am încercat să mişc acest divan spre a-l aşeza mai direct în faţa mesei, dar mi-a fost cu neputinţă să-l clintesc din loc. Atunci m-am ridicat şi am trecut pe după masă la dreapta înaltului ierarh, ca să-i ajut la răsfoirea şi cercetarea textelor şi tablourilor din marele album cu Maica Domnului pe care îl adusesem şi i-l aşezasem înainte pe masa sa.
S-a uitat mai atent asupra „Cuvântului” părintelui Stăniloaie pe care îl scrisesem ca o prefaţă a cărţii. L-au şocat cele două fraze în care spuneam că această lucrare este adusă ca o ofrandă Maicii Sfinte de către Lucrarea Oastei Domnului care este cea mai însufleţită de trăirea cu fapta a îndemnurilor şi învăţăturii Bisericii şi Evangheliei. Că atât autorul versurilor cât şi compozitorii melodiilor, sau cei care au lucrat frumoasa grafică a acestui volum - sunt devotaţi fii ai Bisericii şi membri ai Oastei Domnului. Şi că toţi doresc să aducă din dragostea lor curată acest dar şi jertfă pentru cinstirea Maicii Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.
- Nu-i nevoie să scrii acest lucru - îmi zise dânsul. Nu-i nevoie să aminteşti aici despre Oastea Domnului, căci oricine citeşte aici Traian Dorz, ştie că este vorba despre Oastea Domnului. Dar spune d-ta, - ai venit aici acum pentru Maica Domnului, ori pentru Oastea Domnului?
- Pentru amândouă înalt prea sfinţite, pentru că amândouă sunt ale Lui.
- Ştii bine ce a păţit aici mitropolitul Bălan cu Oastea Domnului!
- Înalt prea sfinţite, - poate că Domnul Dumnezeu v-a rânduit aici acum tocmai pentru a repara gafa care s-a făcut atunci la Sibiu. Avem şi noi o lucrare istorică în care sunt scrise acele evenimente în felul cum s-au petrecut în realitate - şi nu după cum se spunea în versiunea unilaterală şi oficială care s-a răspândit atunci şi se menţine până azi. Dacă doriţi am putea să vă înfăţişăm aici primele două volume din această lucrare ca să vedeţi totuşi şi să cunoaşteţi şi cuvântul nostru al celor învinuiţi. Ar fi vremea după cincizeci de ani de la declanşarea acelor evenimente - şi oricine judecă şi vrea să judece cu dreptate într-o cauză, trebuie odată să asculte şi „partea cealaltă”, cea învinuită. Şi nu numai partea învinuitoare.
- Despre asta vom mai vorbi. Aş vrea să cunosc şi lucrarea despre care spui. Dar despre toate acestea voi vorbi şi cu patriarhul. Şi dacă vrei îi voi spune ca să mergi şi la el.
- Dorim foarte mult. Şi vă mulţumim foarte mult dacă veţi avea bunătatea să-i vorbiţi despre noi şi părintelui patriarh.
S-a uitat mai atent la lucrarea pe care i-o prezentam, citindu-i părţi din texte şi arătându-i iconografia în care adunasem mai frumos tot ce aflasem despre reprezentarea Maicii Domnului.
- Da, tema este într-adevăr frumoasă. La fel şi textele scrise, dar iconografia în unele cazuri ar trebui neapărat îmbunătăţită... Avem şi noi în studiou o lucrare despre Maica Domnului, dar altfel. Ar fi bine să înlocuiţi unele icoane cu altele, reproduceri eventual după pictori celebri, - nu de astea de factură aşa de inferioară.
- Ne vom da toate silinţele părinte mitropolit. Dar condiţiile noastre şi posibilităţile de a ne procura aceste reproduceri sunt foarte limitate.
- Eu am văzut acele tablouri în original în marile muzee din străinătate... Dacă le-aţi putea avea, - atunci într-adevăr ar fi în toate privinţele o lucrare de valoare.
- Vă mulţumim pentru toate aceste îndrumări binevoitoare. Şi sperăm că Maica Domnului ne va ajuta să aducem toate aceste îmbunătăţiri lucrării acesteia. Iar când va fi gata voi veni din nou să v-o prezint şi să ne îndrumaţi mai departe cum să procedăm. Dorim din toată inima să primim şi să urmăm orice îndrumare binevoitoare a părinţilor noştri. Dar mai am aici şi alte lucrări pe care le-am scris şi dacă doriţi aş putea să vi le las ca să le cercetaţi.
Şi i-am arătat Cântări Nemuritoare, Cântările Domnului, Osana, şi Biblia Versificată.
- Le primesc cu bucurie şi am să le citesc.
- Înalt prea sfinţite părinte mitropolit, îmi voi da toată silinţa să vin cât voi putea mai curând cu lucrarea gata şi după nivelul posibilităţilor noastre, cât mai bine pusă la punct. Sper că Dumnezeu ne va ajuta căci El ştie curăţia smerită a gândurilor noastre.
- Bine.
- Vă mulţumim încă odată şi foarte mult pentru bunăvoinţa arătată. Sărutăm dreapta.
- La revedere!
Şi cu aceasta am ieşit, trecând printre două rânduri de reverenzi care aşteptau să ies pentru a intra ei.
În stradă, plimbându-se nerăbdător de aproape două ceasuri, mă aştepta fratele Andrei cu care venisem. Am plecat împreună, mulţumind lui Dumnezeu pentru bunul început pe care l-a avut întrevederea noastră în problemele acestea atât de frumoase, dar şi atât de grele, - atât de la Bucureşti, cât şi aici la Sibiu.
Doamne Dumnezeul nostru a căruia este această sfântă Lucrare, pentru care iată după atâţia zeci de ani suntem iarăşi pe drumuri şi pe la marile uşi omeneşti. Te rugăm ajută-ne şi încununează cu un rezultat bun aceste osteneli şi lupte.
Tu eşti Dumnezeul Cel Adevărat şi Atotputernic care faci tot ce vrei în cer şi pe pământ, Tu eşti Cel care măsori toate lucrurile şi vremile şi care aduci odată la îndeplinire orice trebuinţă pentru care s-au depus destule lacrimi, destule jertfe şi destule aşteptări...
Tu care ai măsurat zilele robiei în Egipt şi timpul umblării prin pustie, rânduindu-le şi acestora odată un capăt, - ai milă şi de zilele îndurate de noi, că multe au mai fost Doamne... Şi grele au mai fost de peste cincizeci de ani...
Întors acasă am alergat din nou cu cele două-trei suflete, pe care Duhul Sfânt le însărcinase cu fericita povară a pregătirii acestei lucrări, căutând rezolvarea îmbunătăţirilor recomandate atât de la Bucureşti, cât şi de la Sibiu. Şi prin lucrarea minunată a sprijinului sfânt care ne însoţea, - am găsit cele mai minunate reproduceri după pânzele celebre ale vestiţilor pictori ai Renaşterii: Rubens, Rembrandt, Tizzian, Michelangelo, Guido Reni, Murille... Am înlocuit cu acestea pe cele ce într-adevăr trebuiau schimbate, şi am refăcut şi cele două fraze ce mi s-au indicat în Cuvântul Introductiv - căutând să îmbunătăţim totul cât mai frumos.
Toate acestea au durat până la sfârşitul lunii februarie.
Între timp însă în ziua de 4 februarie m-am pomenit că intră în curte Pop Alexandru, împreună cu o tânără, care am aflat că de data asta era una din fiicele lui, nu ale altora.
Am rămas surprins de îndrăzneala cu care iarăşi începu să-mi vorbească. Trecuseră peste trei luni de când se ferise ocolindu-mă ca să nu mă întâlnească, dar urmărindu-mă prin telefoane în toate părţile pe unde mergeam ca să ştie totul despre drumurile mele mai ales pe la fraţi. În timpul acesta aflasem din multe părţi de la diferiţi fraţi de încredere că el, departe de a se ţinea de promisiunea făcută la Şoimeni acum cinci ani şi repetată de atunci de zeci şi sute de ori la toate ocaziile zgomotoase, - se ţinea şi acum de aceleaşi vechi şi urâte fapte... Se dovedea încă odată şi definitiv că omul acesta, ca şi toţi cei care cad în acele păcate contra Duhului Sfânt, - nu se mai pot salva niciodată din stăpânirea duhului rău pe care l-au primit şi slujit...
Îmi deveni de nemaisuportat prezenţa lui şi doream să scap de el imediat şi pentru vecii vecilor. Nici o speranţă nu mai vedeam pentru el. Îmi fu o nespus de mare milă pentru sufletele nefericiţilor săi copii.
Şi iată-l acum intrând în curte cu acelaşi zâmbet galben şi obraznic cu care mă înşelase de o mie de ori.
- Mă mai primeşti în casă?
- Acum dacă ai venit, intră, căci şi aşa cred că aceasta este ultima dată când mai pui piciorul în casa asta şi în judeţul acesta... Să te judece şi să-ţi plătească Dumnezeu şi nu noi pentru tot ce ai făcut în Lucrarea Lui, de când te ştiu, până azi.
A intrat în casă. Mai erau aici un frate şi o soră dintre cei mai apropiaţi ai Domnului.
A rămas neplăcut surprins de vederea lor, dar cum era de impertinent, nu-i păsa prea mult.
Începu să se laude după cum îi era obiceiul.
- Taci, i-am zis - s-a terminat de acum şi cu asta. Am făcut pentru d-ta cât numai Hristos a putut face mai mult... Am iertat de şaptezeci de ori şapte, fiindcă nouă ne-a fost frică de Cuvântul lui Dumnezeu când ne-ai spus cu prefăcătorie că îţi pare rău - şi să te iertăm.
Dar d-tale nu ţi-a fost frică să ne minţi şi pe noi şi să-L înşeli pe Duhul Sfânt... Ai continuat să faci aceleaşi lucruri nelegiuite ca şi înainte, fără să-ţi pese şi fără să te temi de nimic.
Cu ce şiretenie şi viclenie ai lucrat, om nelegiuit ce eşti. Te va judeca Hristos Cel Drept, şi îţi va plăti toate acestea. Dar pe noi ne-ai minţit şi ne-ai înşelat destul. Acum cred că am terminat cu d-ta.
- Cum mă mustri în aşa fel? Eu n-am făcut nici un rău. Nu sunt vinovat cu nimic.
Cei ce au venit aici şi au spus lucruri rele despre mine au minţit cu toţii. Eu spun adevărul, toţi ceilalţi spun numai minciuni despre mine.
- Aşa ai spus totdeauna. Niciodată n-ai vrut să recunoşti nimic din câte rele ţi s-a dovedit că ai făcut. Cei ce te vedeau şi îţi spuneau ziceai că mint şi că numai d-ta spui adevărul. Orice ticălos spune aşa totdeauna... Ai promis cu lacrimi că te-ai îndreptat, că te-ai pocăit, că te-ai schimbat. Şi iată cum te-ai schimbat. Iată ce ai făcut la Timişoara, la Avram Iancu, la Săucani...
- Spuneţi fraţilor - le-am zis celor de faţă - ce l-aţi auzit şi văzut.
- Ne este ruşine să spunem ce l-am auzit şi ce am aflat şi din alte părţi ce face şi ce vorbeşte, - au răspuns ei dezgustaţi, privind în altă parte.
- E pentru ultima dată când ne mai vedem. Doresc să nu mai calci niciodată aici în casa asta, nici în judeţul acesta, - şi nici nu doresc să te mai întâlnesc nicăieri şi niciodată, până în faţa Judecăţii lui Dumnezeu. Dacă vă este foame iată vă dau mâncare, dacă vă este sete vă dau apă de băut. Iar dacă nu vreţi nimic, iată uşa şi drumul. Mergeţi unde mai sunt din cei care vreau să se mai facă părtaşi la păcatele d-tale zicându-ţi „bun venit”. Eu nu mai vreau să mai am de-a face cu d-ta nici în veacul acesta şi nici în cel viitor. Poţi să-mi faci de acum orice rău, - te cred în stare pentru că te-ai mai dovedit că poţi face orice rău, dar nu-mi mai pasă de orice vei face. De fapt încă din 1960 te-am visat că în timp ce mă rugam ai venit pe la spate cu un cuţit şi mi l-ai înfipt în inimă. Am simţit că mă prăbuşesc... şi m-am trezit. Niciodată nu am mai avut un astfel de vis. Poate că a fost o înştiinţare duhovnicească aceasta, despre intenţiile şi faptele criminale pe care le-ai săvârşit contra Oastei Domnului, sau poate că a fost un vis profetic despre o întâmplare reală, - nu ştiu. Eu am încredinţat şi las totul în seama Domnului. El să ia aminte la toate gândurile şi planurile pe care le faci. El să ne răsplătească tot ce am făcut unul faţă de altul, fie faţă de Lucrarea Lui.
Am îngenuncheat acolo şi cu sufletul cutremurat m-am rugat lângă ei şi între ei, pentru grabnica intervenţie a lui Dumnezeu în rezolvarea acestei probleme şi în soarta acestui om şi a familiei sale, nu spre osândă, ci spre mântuire. M-am rugat zguduit. Niciodată nu mi-a fost atât de greu la vreo rugăciune. Am cerut milă, dar şi dreptate... L-am încredinţat puternic atât pe el cât şi pe cei ce vor mai fi ca el în grija şi răsplătirea lui Dumnezeu care nu greşeşte... Noi am mers pentru el până la marginea prăpastiei sperând că îl vom putea totuşi salva.
N-a vrut şi nu vrea. Mai departe meargă singur.
L-am petrecut până afară în stradă, rugându-mă lui Dumnezeu să aibă milă măcar de copiii lui, de aceste nefericite suflete, care se pare că au început şi ele să-i urmeze faptele şi să-i ispăşească păcatele lui. Acesta este ultimul lucru pe care l-am putut face pentru el.
În ziua de sâmbătă 1 martie eram din nou în Sibiu, cu sacul meu de drum în care aveam gata pregătite 3 exemplare din lucrarea Taină şi Minune. În drum spre staţiunea unde va trebui să urmez iarăşi trei săptămâni de tratament, voi face întâi o oprire la Sibiu pentru a-mi îndeplini faţă de mitropolitul Antonie promisiunea din decembrie. Iar după aceasta să ajung la Bucureşti la părintele Stăniloaie - şi de acolo la patriarhul.
Am ajuns la secretariatul mitropoliei şi părintele secretar m-a poftit sus la înaltul ierarh care abia sosise dintr-o depărtare şi se pregătea să plece în alta. Totuşi şi-a făcut timp să stea de vorbă din nou cu mine. Voiam o aprobare pentru tipărirea lucrării pentru Maica Domnului - şi voiam un sprijin pentru rezolvarea celeilalte probleme, a normalizării situaţiei Oastei Domnului în biserică şi în ţară. El, cu personalitatea sa şi cu locul pe care îl ocupa eram convins că poate face foarte mult în privinţa aceasta.
O Doamne Dumnezeul nostru, fă să se rezolve deodată aceste probleme ca să ni se ia nouă de pe suflet, iar lor de pe conştiinţă această povară pe care şi unii şi alţii am purtat-o de prea multă vreme.
Cu aceste gânduri am ajuns din nou lângă masa uriaşă fără să mă aşez pe marele divan, dorind să urmăresc mai îndeaproape impresia pe care o lasă aspectul şi conţinutul nou al lucrării, asupra celui ce o cerceta.
- Acum da! - zise mulţumit înaltul, - răsfoind filele şi admirând frumoasele reproduceri celor cu explicaţiile în josul celor neortodoxe: Tizzian, Michelangelo, Rafael, Rembrandt, Guido Reni, Murille, Grigorescu... Frumos, frumos, - a încheiat el.
- Aţi văzut reproducerea acelui „Cuvânt de Bucurie”? scris de părintele Stăniloaie, înalt prea sfinţite? N-aţi vrea să scrieţi la fel un astfel de cuvânt pentru lucrarea închinată Maicii Domnului? Ar fi ceva atât de adânc duios şi fericit.
- După ce voi obţine „bun de tipar” pentru ea, se poate.
- Dar oare înalt prea sfinţia voastră nu puteţi da un aviz spre a se putea obţine acest „bun de tipar”?
- Nu. Numai părintele patriarh singur poate să dea un astfel de aviz. El este capul Bisericii şi numai el singur are acest drept. Mergi la el. Am vorbit ca să te primească. Te aşteaptă.
- Sper să ajung pe luni 3 martie la Bucureşti. Doresc foarte mult să-i aflu părerea şi cu privire la cealaltă problemă. Cea a Oastei Domnului. V-aş ruga dacă vreţi să ne sprijiniţi în găsirea unei soluţii fericite şi în problema asta.
- Mai întâi să vă duceţi la el şi să vorbiţi împreună. După aceea am să vorbesc şi eu cu el. Problema aceasta priveşte toată ţara, ba chiar toată ortodoxia, prin urmare numai el poate lua o decizie. Dacă va considera că nici chiar el nu poate singur - va convoca Sinodul şi va supune problema deciziei lui. Noi oricare, avem sub conducerea noastră doar o zonă mai mare ori mai mică, iar aceasta este o problemă generală.
- Înţeleg şi vă mulţumesc pentru bunăvoinţă, dar dacă acolo, în timpul discuţiei se va ivi din nou nevoia să vin aici, - veţi binevoi să mă primiţi şi să-mi daţi un eventual ajutor?
- Nu va fi această nevoie. Dar dacă totuşi se va ivi, - uşa mea va fi totdeauna deschisă.
- Eu n-am scris nici o dedicaţie pe cartea pe care v-am adus-o, neştiind dacă vreţi acest lucru sau nu... Dar dacă vă învoiţi la aceasta, eu vreau cu bucurie să scriu câteva cuvinte, fiindcă doresc să v-o ofer personal.
- Mulţumesc. Scrie ce crezi. Ea va rămâne aici în biblioteca mitropoliei.
Am scris pe prima pagină goală a cărţii cu mâna obosită şi tremurândă, dar cu sufletul plin de o mare încredere că Dumnezeu va lucra prin cartea aceasta o mare izbândă pentru Cauza Lui, - următoarele:
Înalt şi smerit omagiu
Înalt prea sfinţiei sale
Părintelui Antonie Plămădeală
arhiepiscopul Sibiului şi mitropolitul Ardealului
cu o profundă recunoştinţă şi o fiască smerenie
din partea autorului,
Sibiu la 1 martie 1986
Traian Dorz.
Apoi sărutându-i dreapta şi mulţumindu-i încă odată am zis:
- După întrevederea cu părintele patriarh, aş dori să trec din nou pe aici.
- Uşa mea, ţi-am spus, îţi va fi totdeauna deschisă.
- Vă mulţumesc cu cel mai profund respect.
Şi am ieşit.
De data asta mă aştepta în stradă alt frate care cu toată dragostea se oferise mai dinainte să mă însoţească până la Bucureşti şi mai departe, spre a-mi fi de ajutor pe drum. Mi-a şi fost de un mare ajutor într-adevăr în acest drum atât de greu pentru mine. Domnul Isus să-l răsplătească şi nu numai lui, ci şi tuturor celor care cu multe osteneli şi cu o mare bunăvoinţă bucuroasă mi-au fost de un sfânt ajutor în toate aceste zile şi nopţi grele şi friguroase prin înghesuieli şi aşteptări.
După o duminică de odihnă şi bucurie între cei din Sibiu, seara am luat trenul la Bucureşti spre a fi acolo luni dimineaţa. Numai Domnul Dumnezeul nostru ne-a dat puterea şi ajutorul să rezistăm la frigul, înghesuiala şi chinul unei călătorii şi a unei nopţi neobişnuit de grele la clasa a doua, cu nişte însoţitori de drum ispititor de gălăgioşi şi desfrânaţi. Aproape n-am putut închide un ochi până dimineaţa. Mă rugam mereu în duhul meu, cerând putere pentru lupta zilei următoare pe care o simţeam deosebit de însemnată.
Nu mă bizuiesc Doamne pe nimic al meu căci iată cât sunt de obosit, de bolnav şi de stors. Dacă nu mi-ai ajuta Tu, n-aş fi în stare să leg logic nici două cuvinte. Şi va fi atâta nevoie azi de logică şi de convingere în marea şi hotărâtoarea confruntare la care mă duc.
Am sosit la ora 6 dimineaţa. Fraţii care aflaseră despre sosirea noastră ne aşteptau la gară. Am mulţumit lui Dumnezeu când i-am văzut. Ei ne-au însoţit până acasă la fratele Mitrofan de unde după puţină pregătire am ajuns la părintele Stăniloaie. Acest venerabil slujitor şi om ales al lui Dumnezeu, împreună cu înţeleapta şi cuvioasa lui însoţitoare de o viaţă, ne-au primit cu inima şi braţele deschise. Adânc mişcat sufleteşte le-am spus:
- Mulţumim fierbinte Domnului şi Dumnezeului nostru pentru bucuria că v-am putut revedea şi că v-am găsit aşa cum ne-am rugat Lui, sănătoşi şi în pace. După cum am promis în 9 decembrie anul trecut iată că am fost ajutaţi de rugăciunile Prea Sfintei Fecioare şi am terminat lucrarea la care am muncit. Am venit să v-o prezentăm şi să vedeţi că după posibilităţile noastre, am căutat să ţinem seama de părinteştile îndrumări care au fost la fel cu cele pe care ulterior ni le-a dat şi înaltul Antonie de la Sibiu, pentru îmbunătăţirea iconografiei şi îndreptarea unor texte.
Cu o faţă fericită şi cu ochii umeziţi de lacrimi au urmărit tot cuprinsul cărţii atât venerabilul părinte cât şi buna sa preoteasă şi doamnă, având cele mai alese cuvinte de bucurie şi laudă pentru Prea Fericita Fecioară şi Maică.
I-am scris pe acest exemplar omagial următoarele cuvinte de sinceră recunoştinţă şi de mare admiraţie atât de adânc meritată:
Volum dedicat cu cel mai înalt respect şi cu cea mai profundă stimă
Părintelui Profesor Dr. Stăniloaie,
- pentru marea şi fericita sa operă spre slava Evangheliei şi Bisericii lui Hristos, -
- pentru bucuria îmbrăţişării acestei lucrări spre cinstirea Prea Sfintei Fecioare Maria, Maica Mântuitorului nostru Isus Hristos
- şi pentru părinteasca bunăvoinţă caldă şi înţelegătoare arătată modestului autor al acestei lucrări
Bucureşti, la 3-III-1986
Recunoscător şi îndatorat,
Traian Dorz.
Am vrut să-i sărut mâna aceasta sfântă care a scris atât de mult şi de minunat spre slava Domnului şi Dumnezeului nostru, - dar nu m-a lăsat. Cu cea mai dulce iubire părintească m-a cuprins la sânul său şi m-a sărutat fericit pe amândoi obrajii mei, care nu erau nici ei mai puţin fericiţi. La fel a făcut şi prea buna sa soţie pe care am simţit-o ca pe mama mea adevărată.
Am mai vorbit multe în ceasul acela făcând minunate planuri. Ce frumos şi fericit ar fi să se poată tipări şi răspândi în cât mai mare măsură astfel de lucrări atât de necesare mai ales azi, în tot poporul nostru, în toate popoarele şi straturile sociale unde întunericul păcatului şi înstrăinarea de Dumnezeu fac ravagii sufleteşti din ce în ce mai nimicitoare.
Mi-a spus că şi dânsul munceşte acum la două mari lucrări atât de importante şi anume: una de o largă cuprindere şi documentare despre Dumnezeirea Domnului nostru Isus Hristos şi cealaltă de o profundă meditaţie evanghelică şi explicativă a Sfintei Liturghii.
- De amândouă aceste lucrări am simţit că este o mare trebuinţă nu numai la noi - ci pretutindeni, îmi spuse dânsul - mai ales acum şi în viitorul care se prevede... când tendinţa de a minimaliza însemnătatea şi rolul Fiului lui Dumnezeu, ca Persoană a Sfintei Treimi, în deosebi în lumea protestantă şi neoprotestantă. Este de cea mai mare importanţă ca noi să afirmăm cu cea mai mare tărie acest mare şi divin adevăr... Ei îşi adresează toate rugăciunile numai către Tatăl, încheind totdeauna cu expresia „pentru meritele lui Isus Hristos, Te rugăm primeşte rugăciunea noastră”... Această expresie reduce rolul Celei de a Doua Persoană a Sfintei Treimi la nivelul unui profet ca în îndoismul tăgăduitor că Isus a fost Mesia - Hristosul Cel de o Fiinţă cu Tatăl Dumnezeu Adevărat, Unul şi Una cu Dumnezeul Unic şi Tatăl Atotţiitorul. Ori în felul acesta cade şi adevărul Sfintei Treimi şi se ajunge din nou la situaţia Vechiului Testament. Este o tendinţă foarte abilă împotriva celui mai fericit şi strălucit adevăr. O uneltire vicleană de a umbri şi înlătura acest adevăr. Acest adevăr că Mântuitorul Isus Hristos este nu numai Fiul Unic al Dumnezeului Unic, ci Dumnezeul Adevărat de Aceeaşi Fiinţă şi putere. Întruparea Lui, Chipul Lui şi Plinătatea Lui, care plineşte totul în toţi şi în toate acum şi pururea şi în veşnicie.
- O părinte câtă dreptate aveţi şi cât de minunat este gândul pe care vi l-a inspirat Duhul Sfânt pentru o astfel de lucrare!
- Într-adevăr se vede tot mai primejdioasă actuala tendinţă de vicleană şi vrăjmaşă înlăturare din inimile şi preocupările creştinilor tocmai a înţelesului adevărat şi a credinţei mântuitoare prin care avem totul şi fără de care nu ne mai rămâne nimic. Domnul Dumnezeu care ne-a ajutat la realizarea atâtor lucrări minunate până acum, să vă dăruiască toată puterea şi tot ajutorul ca s-o puteţi împlini şi pe aceasta. Chiar şi noi avem atât de mare şi urgentă nevoie de ea.
Am văzut apoi pe masa de lucru printre multele şi minunatele manuscrise de aur la care lucrează ultimele traduceri ale monumentalei sale Dogmatici în limbile engleză şi germană. Mari institute teologice din străinătate îşi învaţă studenţii lor după aceste texte sacre. Ce unanimă şi universală recunoaştere şi cinstire pentru acest mare şi ales om al lui Dumnezeu pe care cerul l-a dăruit chiar pământului nostru românesc!... O, dacă n-ar fi atât de mici marea majoritate a contemporanilor acestui alt mare profet al Bisericii noastre, cum au fost şi ai părintelui Iosif, cu care se aseamănă atât de mult.
L-am rugat să-mi dea şi unele îndrumări, bune de ştiut, în problema şi în locul unde merg după ce ies de aici... Şi sunt - şi îi voi fi recunoscător totdeauna pentru ajutorul pe care mi l-a dat Dumnezeu prin sfaturile pe care mi le-a spus atunci. Şi pentru sprijinul total şi frumos pe care mi l-a dat chiar de la început - fără nici o rezervă şi cu orice eventual risc (avându-se în vedere situaţia noastră şi trecutul meu). Ce limpede pot sesiza voia lui Dumnezeu sufletele nobile şi curate ale oamenilor sfinţi! Şi ce comuniune spontană şi deplină creează între sufletele de aceeaşi factură (chiar la nivelele atât de diferite) Duhul lui Dumnezeu!...
M-a îmbrăţişat şi m-a binecuvântat la plecare, ca un alt Melhisedec, rămas în vremile noastre din rândul luminos al sfinţilor patriarhi care n-au murit, dar s-au dus.
Am simţit un nou fior de putere şi o mai întărită încredinţare de izbânda pe care Dumnezeul nostru, în Numele şi pentru Cauza Căruia rămânem şi plecăm, riscăm şi ne rugăm, muncim şi supravieţuim fiecare, - ne-o va da.
Şi luându-ne cel mai respectuos, mai recunoscător şi mai greu rămas bun - am ieşit împreună cu fratele Mitrofan petrecuţi până la scări şi până la izbândă de ochii înlăcrimaţi şi buni, de feţele duioase şi de cele mai iubitoare urări ale acestor doi sfinţi încă în viaţă, poate cei mai aleşi dintre puţinii pe care îi mai are Dumnezeu astăzi printre noi pe pământul acesta păcătos.
Prin zloata şi noroiul străzilor sparte, prin lapoviţa care cădea cu mare spor din norii joşi şi negri, înaintam cu greu pe jos, stropindu-ne prin băltoace şi sărind tot felul de piedici - spre Dealul Mitropoliei. Când am ajuns în marea sală de aşteptare am văzut la masa din mijloc aşezat pe un divan un om tânăr în reverendă, iar pe margini, aşteptând pe o bancă alţi trei-patru.
Îndată ce am intrat, omul de la masă, cu nişte ochi străpungători ne-a luat în primire:
- Dv. cine sunteţi şi ce doriţi?
- Eu sunt... iată cine şi iată pentru ce am venit, i-am răspuns eu, întinzându-i cererea de audienţă pe care o pregătisem de mai nainte în felul următor:
Către
Prea Fericirea Sa D. D. Dr. Iustin Moisescu
Patriarhul României
Bucureşti
Cu profundă smerenie fiască sărut dreapta.
Subsemnatul Traian Dorz de 72 de ani, din satul Livada Beiuşului, jud. Bihor,
Cu cea mai înaltă stimă şi profund respect vă rog să binevoiţi a-mi acorda o cât mai scurtă audienţă pentru a vă prezenta un smerit şi frumos omagiu dedicat prea fericirii voastre.
Acesta este fericitul motiv pentru care sunt acum aici în această grăbită trecere prin Bucureşti şi aştept primirea cu fericită speranţă.
Bucureşti, 3-III-1986
Sărut dreapta,
supus fiu Traian Dorz.
Omul şi-a ridicat ochii de pe hârtie şi mi-a zis:
- Ce vrei să-i duci? Ia să văd!
Am scos din plasa mea volumul Taină şi Minune alt exemplar legat frumos şi cu dedicaţia pregătită - şi i l-am întins spre masă.
L-a luat, l-a cercetat cu amănunţime privind şi citind, apoi a ridicat spre mine de data asta alţi ochi:
- D-ta ai scris asta?
- Da.
- Foarte, foarte frumos! Ai mai scris şi altceva cumva?
- Am mai scris!
- Bine, mă duc să anunţ pe părintele secretar patriarhal. Mai aşteptaţi puţin aici. Şi a urcat sus pe scările în spirală care începeau chiar de la spatele scaunului său.
M-am aşezat lângă fratele Mitrofan pe bancă. Unii dintre cei ce aşteptau s-au ridicat şi ei şi se uitau la cartea lăsată de mine pe masă. Apoi nedumeriţi se uitau la mine oarecum neîncrezători. Îmbrăcămintea mea nu le prea inspira mare încredere în vorbele mele.
Chemarea prin secretar la audienţă îşi urma ordinea venirii celor ce aşteptau. Era şi normal. Noi venisem ultimii, trebuia să fim cei din urmă. Cred că nu numai pentru păstrarea unor ordini normale, ci poate şi pentru că trebuia să nu mai fie altcineva să aştepte presând timpul discuţiei care presupunem că va fi cam lungă. După un timp am fost chemat sus.
Am suit singur intrând în biroul larg cu patru mese încadrate de divanuri largi, dar în care era numai un preot cu figură mai distinsă dar încă tânăr - şi care era ocupat vorbind la două telefoane deodată. Avea în mână cererea mea de audienţă.
- D-ta eşti Traian Dorz?
- Da!
- Vezi că prea fericitul este foarte obosit. E ora aproape două după masă. Caută să fii cât mai scurt. Asta este cartea care vrei să i-o prezinţi?
- Asta!
- Altceva mai ai de discutat?
- Depinde de prea fericirea sa, dacă mă va mai întreba şi altceva.
Între timp a sunat patriarhul. Apoi a ieşit de la audienţă cineva căruia secretarul i-a spus:
- Părinte consilier patriarhal... Şi mi-a făcut semn cu mâna să intru eu.
La mijlocul unei săli mari, la o masă, pe un divan înalt, era aşezat un bătrân venerabil, uscăţiv şi înalt, cu o faţă blajină, cu barba albă şi rară, îmbrăcat într-o reverendă de un material scump şi de culoare alb-gălbuie peste care avea pe umeri din acelaşi fel de material, ca un cojocel lung, ceva mai greu şi mai cald. Pe cap avea o tichie din acelaşi material. În frunte tichia purta o cruce de mărgele strălucitoare de aur. La gât îi atârna până mult în jos un lanţ de asemenea de aur, ca o pafta de aur pe care era gravată în email albastru şi auriu o imagine sfântă.
- Sărut dreapta prea fericite părinte patriarh, - am zis eu aplecându-mă şi sărutând cu adevărat mâna care mi se întinsese peste colţul mesei de la care se ridicase ca să mă primească... Vă mulţumesc recunoscător pentru bunătatea pe care mi-o arătaţi primindu-mă. Părintele mitropolit Antonie de la Sibiu m-a încurajat să vin şi m-a asigurat că mă veţi primi.
Am venit să vă prezint o lucrare, sper originală în cinstirea Maicii Domnului. Şi după ce veţi avea bunăvoinţa să o cercetaţi, dacă veţi crede că merită să fie tipărită, vă rog să binevoiţi a vă da avizul ca să pot obţine de la cenzură „bun de tipar” pentru ea...
Tot timpul cât am vorbit, de după ochelarii cu ramă de aur vedeam doi ochi cu o privire care parcă venea din depărtare şi dintr-un suflet în care se grămădiseră de multă vreme prea numai nori de bănuieli rele împotriva Oastei Domnului.
- Ce „bun de tipar”? Ce cenzură? Nu mai este acum cenzură. Nu trebuie nici un „bun de tipar”.
- Trebuie prea fericite părinte patriarh. Nici o tipografie nu tipăreşte nimic fără acest „bun de tipar”, iar cei în drept nu-l dau fără avizul capului unei instituţii care garantează lucrarea şi achită costul tipăririi acesteia.
- Dv. cei ce vă numiţi Oastea Domnului de ce nu vă încadraţi în biserică, aşa ca ceilalţi credincioşi, să nu vă deosebiţi întru nimic de ei? De ce faceţi adunări prin case şi de ce nu vă mulţumiţi cu ceea ce se face în biserică?
- Dar tocmai Biserica ne porunceşte ca „toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta Doamne” şi „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să I-o dăm”. Şi noi tocmai asta dorim părinte patriarh.
- Ajunge la Sfânta Liturghie. După masă mergeţi şi voi cu ceilalţi credincioşi!
- Unde prea fericite? La beţii, la jocuri murdare, la înjurături, la vorbe ruşinoase?
- Nu mai înjură nimeni acum!
- Prea fericite, poate până aici nu se aude şi nu se vede nimic din toate acestea, dar acolo în mijlocul poporului de unde vin eu cu sufletul zdrobit, nu vezi şi nu auzi tot timpul decât cele mai îngrozitoare fapte, înjurături şi vorbe - şi numai împotriva Numelui Celui Sfânt al lui Dumnezeu.
- Nu cred!
- Prea fericite, eu n-am venit aici ca să vă spun minciuni ori poveşti. Nu numai că aproape toţi bărbaţii înjură aproape pe fiecare cuvânt, ci şi femeile şi copiii. Înspăimântător la ce hal de necinstire a Numelui lui Dumnezeu s-a ajuns. Şi împotriva acestui mare păcat nu se ridică nimeni.
În afară de acest mare păcat al înjurăturilor, păcatul alcoolismului s-a întins pe o scară atât de largă, cu toate urmările lui dezastruoase asupra indivizilor, a familiilor şi a societăţii, încât orice întârziere în luarea unor măsuri eficiente contra acestui flagel, poate duce la cea mai mare nenorocire.
- De ce nu vă supuneţi Bisericii? De ce nu ascultaţi de biserică?
- Cum nu ne supunem prea fericite? Şi cum nu ascultăm, când în cea mai mare parte a bisericilor aproape numai noi ostaşii Domnului mai mergem la biserică. Ceilalţi, fie că nu mai cred deloc, fie că merg în altă parte în zilele de biserică. Dacă s-ar cerceta cu dreptate acest lucru, s-ar vedea că acesta este adevărul. Dar nici aceasta nu v-o spune nimeni aici. Vi se spun despre noi intenţionat numai cele mai rele şi mai neadevărate lucruri. De la nefericitul conflict de acum peste cincizeci de ani de la Sibiu când s-a făcut cea mai mare gafă şi cea mai mare nedreptate unei atât de mari părţi dintre fiii cei mai credincioşi ai Bisericii noastre, versiunea cea mai calomnioasă şi nedreaptă despre Oastea Domnului şi despre cauzele adevărate ale acestui conflict - s-a răspândit şi continuă să se menţină şi astăzi otrăvind viaţa noastră bisericească, îndurerând sufletele a sute de mii - poate şi mai mulţi - membri ai Oastei Domnului.
- A, exagerezi. Nu sunteţi decât câţiva!
- Prea fericite, statisticile care vă vin aici despre noi nu spun nici pe departe adevărul. Cine spune nu ştie. Cine ştie nu spune. Eu nu exagerez prea fericite nici numărul şi nici statornicia noastră. Mulţumesc lui Dumnezeu din tot sufletul că mi-a ajutat să pot ajunge în sfârşit până aici, ca să vă înfăţişez un adevăr care de cincizeci de ani nu vi-l spune nimeni şi asupra căruia iarăşi nu s-a aplecat de atunci şi până astăzi nimeni să-l cerceteze obiectiv, cu simţ de răspundere şi cu dorinţă de dreaptă rezolvare. De la şedinţa Sfântului Sinod din octombrie 1958 când regretatul patriarh Iustinian a pus problema unei reglementări a situaţiei noastre nimeni n-a mai avut nici un interes şi nici o dorinţă să se ocupe de problema noastră. Atunci, în acea şedinţă, numai el, patriarhul Iustinian ne-a apărat. Toţi ceilalţi au fost împotrivă.
(Deschid aici o paranteză necesară. Prin aceste cuvinte făceam o aluzie străvezie la atitudinea pe care chiar dânsul, cel cu care vorbeam acum şi care pe atunci era mitropolit la Iaşi, chiar el fusese principalul împotrivitor care a răsturnat tot mersul, cu ajutorul acelui ascuns contramemoriu pe care îl făcuseră Wurmbrandt cu Moldoveanu şi Banu - şi despre care am scris la vremea sa. Acest lucru pe care îl scriu acum între aceste paranteze mi l-a împărtăşit cu ochii înlăcrimaţi şi cu sufletul zdrobit acel bun patriarh Iustinian care ne sprijinise şi care riscase atunci pentru noi chiar propria lui situaţie. El mi-a spus textual îndată după acea şedinţă, îmbrăţişându-mă cu durere:
- Frate Dorz am fost torpilaţi. Ce amestec au avut în toate acestea Wurmbrandt şi Moldoveanu care au lucrat cu gând rău? M-am pomenit singur şi confruntat cu o mare şi dureroasă surpriză. De data aceasta nu se mai poate face nimic, dar dacă vreodată se va mai pune problema dv. în Sinod - luaţi din vreme legătura cu episcopii dv. pentru ca acela care va mai pune problema în Sinod, să nu se mai pomenească singur, cum m-am pomenit eu acum... Ce sfat profetic. Aşa şi căutam acum... Aici închei paranteza).
- Nu-i adevărat că numai el v-a susţinut atunci. Au mai fost şi alţii.
- Iar după aceea prea fericite părinte ştiţi ce s-a întâmplat! Am fost luaţi sute de fraţi din toată ţara şi arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi la mii de ani închisoare. Mie mi s-au cerut la proces 25 de ani de muncă silnică, confiscarea întregii averi şi 10 ani interdicţie. Am rămas condamnat la 16 ani muncă silnică, plus celelalte, confiscarea şi interdicţia. Ceilalţi fraţi ai noştri la fel. Motivarea sentinţelor noastre era: „Crimă de uneltire contra ordinei sociale”. Au urmat apoi ani grei şi lungi de închisoare, bătăi, foame, sete, frig, boli, mizerie, chinuri. Mulţi dintre noi au murit acolo, alţii îndată după aceea... Şi dacă Dumnezeu n-ar fi scurtat zilele acelea prin amnistia din vara anului 1964, poate că nimeni dintre noi n-ar mai fi scăpat...
Eram noi vinovaţi de crima de uneltire contra statului prea fericite? Noi care fără exagerare şi fără excepţie totdeauna ne-am străduit să fim cei mai loiali cetăţeni ai statului şi cei mai credincioşi fii ai Bisericii? Biserica ştie bine toate acestea, ştia ce nedreptate ni se face şi totuşi nimeni şi cu nimic n-a intervenit în apărarea noastră.
- Ei, nu-i chiar aşa!
- Cum nu-i chiar aşa prea fericite părinte patriarh? Iată că şi după ce Dumnezeu ne-a salvat de acolo, am aflat afară aceeaşi situaţie ostilă şi vrăjmaşă faţă de noi. Deşi peste tot ne-am dat şi mai mult silinţele să ne dovedim atât în cuvânt cât şi în fapte ataşamentul nostru sincer faţă de Biserica noastră şi faţă de patria noastră. Am fi avut atât de multe şi îndreptăţite motive să ne părăsim după toate acestea şi ţara noastră şi credinţa noastră, - dar iată că n-am făcut-o nici unii.
Am fost invitaţi de persoane şi instituţii din străinătate să primim ajutorul şi apărarea lor în situaţia şi condiţiile noastre, - dar am refuzat de fiecare dată spunând: Singurul ajutor pe care vi-l cerem şi-l dorim este să vă rugaţi lui Dumnezeu pentru noi. Noi ştim că avem dreptate şi că este sfântă cauza pentru care suferim - şi ştim că Dumnezeu şi Istoria ne va recunoaşte această dreptate într-o zi. Dar noi nu dorim ca această recunoaştere să ne vină de la nimeni din afară - ci de la ai noştri, de la mai marii Bisericii noastre şi ai neamului nostru. Ei se vor convinge într-o bună zi despre curăţia dragostei noastre faţă de ţară şi credinţă - şi vor recunoaşte nu numai nedreptatea care ni s-a făcut, ci şi marele aport pozitiv pe care l-am adus cu toate acestea din tot sufletul nostru şi cu toată puterea noastră la binele acestor sfinte valori.
- Ei, acum nimeni nu vă mai prigoneşte!
- Prea fericite părinte patriarh, tocmai acestea sunt şi este marea durere pentru care am dorit de ani de zile să ajungem până aici. Din nou s-au înăsprit măsurile împotriva noastră şi pe unele locuri iau forma cea mai gravă. Preoţilor din ţară li se dau dispoziţii să ia orice măsură pentru stârpirea Oastei Domnului din parohiile lor, fiind considerată secta cea mai primejdioasă. În urma unor astfel de dispoziţii primite de la ierarhii ori superiorii lor, mulţi preoţi ne denunţă la miliţie ca elemente foarte periculoase societăţii. Au fost învinuiţi chiar şi unii preoţi că ne părtinesc. Şi aceştia au avut de suferit multe pedepse canonice ori materiale. În multe părţi au avut loc, cu concursul direct ori indirect al unor preoţi, percheziţii ori amenzi împotriva multor credincioşi din Oastea Domnului. Să vă spun numai câteva: La Vaslui, la Galaţi, la Călmăţui, la Pechea, la Buciumi, la Ighiel, Sârbi-Maramureş...
Iară un caz deosebit de grav. Chiar duminică 5 ianuarie, ajunul Bobotezei, în satul Plopu com. Dărmăneşti, jud. Bacău... (Şi i-am relatat pe scurt tot ce ştiţi şi dv. că s-a petrecut acolo). Prea fericite patriarh - am adăugat apoi îndurerat şi cu lacrimi în ochi - aceasta este starea dureroasă care se desfăşoară acum peste tot. Şi se pare că dacă lucrurile vor merge în continuare tot aşa, se va întâmpla şi mai rău.
De peste cincizeci de ani am suferit nespus de mulţi şi nespus de multe. De peste cincizeci de ani se tot spune împotriva noastră că suntem duşmani ai Bisericii şi că urmărim să trecem la sectari. Şi iată că nu s-au adeverit nici unele dintre aceste nedrepte învinuiri. Am suferit până la moarte, dar nu ne-am părăsit nici credinţa şi nici ţara... Eu cu toată modestia vă mărturisesc, am făcut până acum şaptesprezece ani de închisoare şi alţi mulţi, boli, privaţiuni, sărăcie şi lipsuri. Şi deşi am fost invitat cu oferte nespus de ispititoare să plec fie într-o parte fie în alta ca să nu mai tot sufăr aşa, totuşi n-am plecat. După toate cele îndurate aş fi avut poate şi justificare şi motiv s-o fac. Dar n-am făcut-o. Şi nu o voi face niciodată pentru că poruncile conştiinţei sunt nespus mai puternice decât oricare motive şi justificări dinafară.
Acum am 72 de ani şi sunt fericit că n-am murit până azi când am ajuns să vă înfăţişez aici toată drama dureroasă pe care o trăim sutele de mii de fii ai Bisericii noastre de peste cincizeci de ani, fără ca cineva până azi să aibă curajul a lua o iniţiativă naturală şi umană în problema asta.
S-au rezolvat pozitiv în anii aceştia atât de multe probleme mult mai spinoase şi mai complicate ca asta, de ce aceasta să nu se poată rezolva? Nu ajunge oare peste jumătate de secol de suferinţe şi amărăciuni pentru neamul acesta a cărui istorie a fost numai lacrimi, amărăciuni şi suferinţe? Cui servesc acum toate acestea?
Vorbeam adânc mişcat. Ochii şi faţa îmi erau numai lacrimi. Am văzut atunci cum şi-a ridicat atunci şi dânsul ochelarii cu rame de aur şi şi-a şters întâi un ochi, apoi celălalt...
- Vă rog din inimă să nu consideraţi că discut contradictoriu. Nu vreau şi nu doresc aceasta. Dar poziţiile sunt atât de diferite şi v-aţi format despre noi păreri atât de depărtate de adevăr, încât cu toată durerea inimii nu văd cum aş putea vorbi altfel, pentru ca totuşi să vă înfăţişez realitatea şi adevărul lucrurilor pentru care am venit până aici. Potrivnicii credinţei lucrează cu mare putere printre fiii Bisericii noastre. Ei vin înzestraţi cu de toate: reviste, programe, literatură, filme, înregistrări - iar noi n-avem nimic.
- Cum nu avem literatură religioasă bisericească? Dar ce sunt revistele pe care le scot mitropoliile şi patriarhia? Dar ce este Telegraful Român şi celelalte? Cum spui că nu avem literatură? Biserica nu se îngrijeşte de asta?
- Prea fericite, revistele bisericeşti nu numai că au un conţinut inaccesibil maselor largi de cititori ai Bisericii, dar apar într-un tiraj atât de redus că nu ajunge decât câte un exemplar oficial la parohii, unde rămân necitite şi netăiate ani de zile, pentru praf şi pentru molii. Telegraful Român cam la fel. Nici măcar Cartea de Rugăciuni nu ajunge decât la 2-3% dintre familiile cititoare. Chiar şi calendarul foaie de perete, unul pe an, nu ajunge la toţi. Ce să mai zicem de alte cărţi care abia dacă pun mâna pe ele nişte norocoşi!
- Nu-i adevărat! Iată chiar noi am tipărit acum Cartea de rugăciuni. Mai tipăresc episcopiile şi ele câte ceva.
- Pentru 22 de milioane de suflete părinte patriarh, ce sunt cele 20-30 de mii de exemplare?
- Se va mai continua. Dar în măsura posibilităţilor şi timpului. Înţelegi!
- Prea fericite, vă rog din toată inima să ne daţi o îndrumare părintească, ce să facem în situaţia asta pe care v-am descris-o?
- Noi nu putem face biserică în biserică!
- Nici noi nu dorim asta, prea fericite.
- Atunci ce doriţi?
- Vă rugăm, vă implorăm să faceţi să se schimbe faţă de noi această optică ostilă, acest fel nedrept de a fi primiţi. Noi nu dorim nici o organizare, nici o situaţie specială. Nu dorim altceva decât să fim priviţi şi trataţi aşa cum şi suntem, ca nişte fii credincioşi ai Bisericii şi nişte cetăţeni loiali ai statului. Nimic altceva nu vrem. Dorim ca adunările noastre să le ţinem nu în afara Bisericii, ci înăuntrul ei. Cerem voie să ne putem aduna pentru rugăciunile şi petrecerile noastre sufleteşti în bisericile noastre, sub supravegherea şi îndrumarea părintească a preoţilor noştri care ne cunosc şi care, în marea lor majoritate doresc să ne păstorească cu dragoste şi înţelegere.
- Să vedem ce s-ar putea face. Trebuie să mai veniţi aici, să mai stăm de vorbă. Dar să nu vii numai singur. Mai vino cu câţiva dintre conducători. Câţi conducători sunteţi?
- Prea fericite, noi nu suntem conducători. Noi suntem fraţi, nici unul nu este conducător.
- Bine, cu câţiva ca d-ta.
- Prea fericite, eu sunt acum atât de bătrân şi de bolnav. În fiecare noapte am mari crize de inimă şi mă aştept de fiecare dată la moarte. De la noi până aici este o distanţă atât de mare. Chiar şi acum am călătorit în condiţii de noapte şi de frig, de înghesuială şi efort, că am crezut că nu voi mai ajunge aici.
- Atunci să mergeţi la episcopul Vasile de la Oradea. Stai să-l chem la telefon să vorbim chiar acum cu el... Şi sună să vină secretarul din biroul celălalt. Acesta venind, îi zise: Cheamă la telefon pe episcopul Vasile de la Oradea.
La telefonul episcopiei din Oradea răspunse consilierul că episcopul Vasile a plecat chiar în dimineaţa aceasta cu avionul la Bucureşti pentru treburi de patriarhie, că trebuie să sosească.
- Foarte bine că trebuie să sosească acum. Voi vorbi cu el în sensul celor discutate.
Aveţi să mergeţi să vorbiţi cu dânsul. Apoi vom vedea cum se vor desfăşura lucrurile.
- Prea fericite, dar eu merg acum la o staţiune pentru tratament. Nu voi putea merge la Oradea decât după 1 aprilie. Şi de prima dată voi merge singur. Apoi vom vedea ce ne veţi mai spune. Acum vă rog să vă uitaţi la lucrarea pe care v-am adus-o.
Zicând acestea am aşezat-o mai bine în faţa lui. Secretarul nu plecase. Stătea şi el în picioare lângă masă. Atunci m-am ridicat şi eu căci îl văzusem uitându-se nerăbdător şi semnificativ la ceas:
- Este ora 4.
- Prea fericite - zic eu cu vădită intenţie să plec, - vă mulţumesc cu toată smerenia şi recunoştinţa pentru răbdarea şi bunăvoinţa pe care ne-aţi arătat-o, ca şi pentru gândul de a continua discutarea problemei noastre. Dacă doriţi totuşi să ne daţi vreo îndrumare şi în ce priveşte avizul de tipărire a cărţii pentru Maica Domnului.
- S-o văd mai bine! - şi începu să răsfoiască din picioare cartea. - Frumoasă iconografie!... Şi silabisind în slavonă şi în greacă unele expresii de pe tablouri continuă:
- Asta este Apărătoarea... asta Hrănitoarea, asta Rugătoarea... Ar fi bine să completezi textele respective în acest sens, fiecare.
- Asta este uşor de făcut prea fericite. Când lucrarea va fi gata la tipar, va avea deasupra textului la fiecare pagină notată şi melodia pe care se cântă, iar dedesubtul paginii o strofă despre care ne daţi îndrumarea acum.
- Cine v-a compus melodiile?
- Poporul, prea fericite. Suflete curate şi inspirate din poporul nostru, ca acele care au compus pe vremuri, prin veacuri nemuritoarele noastre colinzi şi cântările noastre de dor, de dragoste şi de lacrimi. Tot ce este aici melodie şi text este un produs curat creştinesc şi românesc.
- Ce faci acum cu cartea?
- V-am oferit-o prea fericirii voastre cu un smerit autograf... Şi întorcând foile înapoi la prima pagină, peste care dânsul trecuse fără s-o vadă, i-am citit ce scrisesem:
Înalt şi profund omagiu
Prea fericirii sale părintelui D. D. Dr. Iustin Moisescu
Patriarhul României
cu cea mai sinceră şi recunoscătoare smerenie fiască pentru înalta bunăvoinţă atât de dorită şi aşteptată întru fericita vindecare istorică a acelei îndelungate şi scurte amărăciuni care ne prăbuşeşte şi îndurerează pe toţi de peste 50 de ani
Bucureşti la 3-III-1986.
Sărutând Dreapta
recunoscător şi supus fiu
Traian Dorz
Mi-am ridicat ochii spre ochii săi. Acum de după ramele aurite ale ochelarilor, mă învăluiră alte priviri. Am înţeles şi am simţit că dincolo de privirile acestea, în inima sa, înviase ceva cald, duios şi înţelegător, creştinesc şi românesc. Şi am mulţumit şi eu în sufletul meu cu un oftat fericit Duhului Sfânt care mă însoţise şi mă încredinţa de un drum bun. Un perete rece şi gros se prăbuşise şi o gheaţă grea de atâţia ani se spărsese.
- Mulţumesc, îmi răspunse cu un zâmbet binevoitor şi părintesc.
- Încă o dată vă mulţumesc recunoscător şi din toată inima plin de încredere şi speranţă. Vă sărutăm dreapta.
Şi zicând acestea, am pus un cald şi sincer sărut pe mâna sa întinsă binevoitor şi tremurând spre mine.
Şi am ieşit împreună cu secretarul care vădit mişcat şi el de atmosfera despărţirii la care asistase, - îmi deschidea binevoitor uşile cu cuvinte de încurajare şi înţelegere.
I-am mulţumit frumos şi lui, rugându-l ca în măsura în care va putea, când va fi cazul să ne dea şi el un binevoitor concurs la reuşita acestui lucru a cărui rezolvare ar fi trebuit să se producă demult şi mai uşor decât se pare chiar şi acum... Şi am coborât.
Fratele Mitrofan aştepta jos în picioare, rugându-se şi mirându-se de prea îndelungata durată a discuţiilor de sus. Acasă la fratele Mitrofan fratele Ionuţ aştepta şi el la fel.
Ajunşi, am îngenuncheat cu toţii, mulţumind frumos lui Dumnezeu pentru tot sprijinul şi binecuvântarea dăruită nouă astăzi. Şi pentru tot ajutorul de care vom avea o şi mai mare nevoie pas cu pas pe tot lungul drum pe care iată trebuie din nou să păşim. Şi care numai El Singur ştie cât va dura, pe unde va trebui să mai treacă şi cum se va sfârşi.
Oricum însă şi noi acum ca şi Israel când era cu egiptenii în spate şi cu marea în faţă, nu putem vedea ca şi ei atunci nici noi acum nici un alt drum decât minunea intervenţiei divine. Dumnezeul Cel Puternic şi Bun care a măsurat vremea robiei lor în Egipt iar la împlinirea suferinţelor, al jertfelor şi aşteptărilor, le-a deschis drum prin apele despicate ale mării, izbăvindu-i în ultima clipă prin lucrarea minunată a puterii Sale, - tot aşa poate El să lucreze şi azi cu noi.
Apoi, când umblarea lui Israel şi prin pustie şi-a-mplinit vremea şi scopul ei, - Acelaşi Dumnezeu Mare şi Bun le-a despicat şi apele Iordanului şi le-a dărâmat şi zidurile Ierihonului, - dăruindu-le în sfârşit şi bucuria atât de îndelung aşteptată şi din greu plătită a intrării lor în Canaanul dorit... Tot aşa poate El să facă şi cu noi, numai dacă noi vom avea o credinţă atât de statornică, o nădejde atât de vie şi o dragoste atât de fierbinte cât cere minunea pe care o aşteptăm...
Am plătit şi noi cu atât de multe jertfe şi sudoare şi lacrimi... Şi am peregrinat şi noi de peste cincizeci de ani prin aceste stări şi condiţii încât credem şi simţim că ar fi vremea în sfârşit să ajungem şi noi la un liman. Dacă într-adevăr din partea noastră măsura necesară s-a umplut în chip vrednic şi frumos.
Pe de altă parte noi iarăşi ştim bine că Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ne spune că în lume trebuie să avem necazuri şi că oricine vrea să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, trebuie să fie prigonit.
Dar ştim că şi drumul Crucii, de-a lungul veacurilor şi-a avut şi luminişuri, nu numai întunecimi.
Şi de-asemenea iarăşi ştim că misiunea Oastei Domnului este de a duce la Hristos pe tot poporul nostru şi la un salt de trăire înalt evanghelică pe toată Biserica noastră. Iar la împlinirea acestor mari idealuri nu se poate ajunge numai prin jertfe, ci şi prin minuni. Şi poate că a sosit acum şi vremea acestora.
Oricare ar fi însă îngăduinţa şi planul Voii lui Dumnezeu, iată pare că o gheaţă s-a spart şi un perete s-a prăbuşit. Nişte inimi pare că s-au despietrit şi o uşă mare pare că s-a deschis.
Chiar dacă toate acestea, printr-o altă lucrare ispititoare a celui rău s-ar reface din nou iarăşi cum au fost, - totuşi o lucrare s-a făcut şi o mărturie pentru Hristos s-a dat. Adevărul a fost spus cu toată tăria, cu toată sinceritatea, cu toate lacrimile şi chiar acolo unde trebuia.
De aceea facă-Se voia Ta Domnul şi Dumnezeul nostru şi toată judecata Ta Marele nostru Mântuitor Isus Hristos.
Doamne Duhule Sfinte fă ca noi să putem merge liniştiţi spre amândouă.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!