Cap. 21 - După cei 50 de ani

„N-aş vrea decât când vine seara

să-mi fi sfârşit ce-aveam să fac,

să-mi pot lăsa-mpăcat povara

când aripile-o să-mi desfac.

N-aş vrea decât când Îţi voi cere

un loc de-odihnă obosit

să mă primeşti cum cu plăcere

primeşti pe-un oaspe mult-dorit.

N-aş vrea decât când la picioare

Îţi voi aduce harfa mea

să-mi fi sfârşit a Ta cântare

cum Tu ai vrut s-o cânt cu ea.

N-aş vrea decât când la-Nviere

mă vei chema de unde-aştept,

să mă cuprinzi ca pe-o tăcere

de după-un cântec înţelept...”

Doamne, ce argument atotputernic este jertfa! Jertfa curată şi răbdătoare şi tăcută până la capăt. Nu există o altă putere mai convingătoare, un alt argument mai convingător, o altă cheie mai sigură pentru orice zăvor, pentru orice inimă, pentru orice cauză. Nu există un adevăr mai grăitor ca cel al ei. Nu există un sprijinitor mai puternic, nici un apărător mai sigur al unui nevinovat ca jertfa lui. Ea nu-l lasă niciodată de ruşine pe cel ce o aduce, în faţa nimănui. Ea îţi dă liniştea marilor îndrăzneli şi siguranţa marilor biruinţe în cele mai hotărâtoare confruntări, cu cele mai înverşunate împotriviri.

Puterea adunată din suferinţa nedreptăţii îndurată cu o senină şi nobilă smerenie pentru o cauză sfântă, e ca un munte de ape adunate înapoia unui timp. Când acestui timp i-a sosit ridicarea stavilei, torentul se eliberează şi porneşte măturând gunoaiele şi limpezind albii. Frumos, liniştit, cuviincios dar măreţ, hotărât şi demn, fără să i se poată împotrivi nimeni, dar impunându-se tuturor.

La începutul lunii aprilie, după înţelegerea luată la patriarhie, am bătut la uşa episcopiei de la Oradea. Am fost primit cu un zâmbet de largă bunăvoinţă - şi după formula respectuoasă şi obişnuită de prezentare am spus pe scurt prea sfinţitului Vasile despre încheierea de la patriarhie şi despre trimiterea mea la dânsul pentru continuarea dialogului început.

- Am vorbit amănunţit cu părintele patriarh - îmi zise dânsul cu un zâmbet mulţumit. A rămas plăcut impresionat despre vizita pe care i-ai făcut-o şi de cele discutate. Mi-a spus că într-adevăr trebuie făcut ceva pentru reglementarea problemei. Va trebui ca dv. să faceţi o scrisoare, un memoriu, o cerere către Sf. Sinod în care să arătaţi toată situaţia actuală şi felul cum vedeţi rezolvarea. Bineînţeles în cadrul legilor existente ale Bisericii.

În afară de asta am trecut şi pe la Departamentul Cultelor. Cunosc bine pe dl. director C... şi el m-a întrebat:

- Părinte episcop, aveţi vreo problemă acolo în Bihor cu Oastea Domnului, cu Dorz şi ceilalţi?

- Nu avem nici o problemă, i-am răspuns, - niciodată n-am avut.

- Atunci de ce nu colaboraţi cu oamenii aceştia? Dacă sunt cinstiţi, noi avem nevoie de astfel de oameni. Ştiam că Dorz avea nişte proverbe frumos versificate. Vorbeşte cu el să le tipărim la vreo editură...

De aceea te rog frate Dorz, când vii cu memoriul despre care am vorbit, adu-mi şi o selecţie din cele mai frumoase proverbe să le înaintăm la Departament pentru aprobarea tipăririi. Şi mai adu-mi şi vreo 30 de cântări ale Oastei, alese cum ştii, cele mai potrivite, - pentru a fi cercetate şi aprobate spre a fi folosite în biserici la diferite momente ale slujbei. Şi când vor fi bine pregătite aceste lucrări te rog vino să pornim la drum.

- Sunt 30 de ani prea sfinţite episcop de când am mai făcut o astfel de încercare. Ce bine ar fi dacă de atunci s-ar fi rezolvat creştineşte această problemă atât de clară şi de importantă. De câte suferinţe şi jertfe şi pagube sufleteşti şi trupeşti am fi fost scutiţi cu toţii dacă se rezolva atunci...

- Atunci nu se putea! Se vede că şi jertfele şi suferinţele acelea îşi aveau rostul lor. Acum însă este altceva. Acum se poate discuta... Acum atmosfera este cu totul alta. Acum putem dialoga împreună - şi adăugă zâmbind, ştii cum spune proverbul: mai pune românul, mai lasă jupânul...

(Da, gândii în sinea mea cu o oarecare mâhnire: tot românul să pună. Tot bietul român...).

- Trebuie să ne rugăm fierbinte - am şoptit eu - ca Dumnezeu să îndrume totul pe făgaşul cel bun. Este atâta nevoie să se ajungă în sfârşit la armonia şi colaborarea fericită spre binele tuturor, atât al Bisericii cât şi al patriei noastre. În ce ne priveşte pe noi suntem din toată inima hotărâţi, după cum am fost totdeauna gata la orice pentru armonia şi colaborarea asta.

Fiind vremea ceaiului de dimineaţă, părintele episcop a fost poftit la masă... M-am ridicat să plec, dar dânsul a zis:

- Nu pleca. Te rog vino să luăm un ceai împreună, e vremea Postului şi vom mânca de post... Vom mai vorbi împreună şi acolo.

Am căutat să mă scuz, dar îmi era tot aşa de greu şi să refuz şi să primesc. Până la urmă, am ascultat folosind şi timpul mesei în doi, pentru a mai adânci discuţiile noastre asupra celor ce aveam de făcut.

Ne-am despărţit mult apropiaţi. Trecuseră mulţi ani aspri şi despărţitori de la marile noastre confruntări din anii 70. Într-adevăr acum atmosfera era alta. Dar câtă suferinţă s-a cerut pentru ca acum să fie aşa. Numai dacă ar da Dumnezeu să fie de durată această stare - şi nu doar o părere trecătoare.

Ajuns acasă m-am aşezat pe genunchi şi cu lacrimi am cerut lumina lui Dumnezeu şi inspiraţia Duhului Sfânt pentru alcătuirea memoriului cerut.

Am început totul cu „În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” şi cu un scurt istoric al Oastei Domnului, al începutului ei şi a desfăşurării ulterioare cu provocarea conflictului în care arătam vina cea mare a mitropolitului Bălan care s-a lăsat influenţat de un anturaj invidios, şi a luat o necruţătoare şi despotică atitudine împotriva păr. Iosif şi nu s-a lăsat înduplecat de nici o cerere de iertare din partea victimei sale. Şi de nici un argument sau mijlocire din partea altora, pentru a aplana conflictul nefericit care provoca atâta rău şi pagubă Bisericii noastre şi poporului nostru. Arătam apoi încercările multe şi stăruitoare făcute de-a lungul zecilor de ani din partea noastră pentru aplanarea conflictului, - dar rămasă fără nici un rezultat. Mai ales pe cea din 1956-1958 care în loc să se fi rezolvat printr-o conciliere fericită şi o rezolvare realistă, - s-a „rezolvat” cu una dintre cele mai grele încercări pentru o mare parte dintre conducătorii Oastei Domnului şi pe o durată de ani pentru toată această Lucrare asuprită şi învinuită pe nedrept...

Propuneam acum luarea unei mai realiste hotărâri, mai ales în situaţia grea a rătăcirilor de la credinţă şi a decăderii morale a întregii societăţi. Pentru schimbarea totală a opticii nedrepte faţă de Oastea Domnului. Şi refacerii situaţiei de dinaintea conflictului, când era o atât de strânsă şi sfântă colaborare între clerul şi poporul Bisericii noastre, între preoţime şi Oastea Domnului, lucru care ar fi fost o binecuvântare nespus de mare pentru noi toţi...

M-am gândit însă că primul la care trebuie să mă duc pentru a mă consulta asupra formei şi conţinutului acestui memoriu, va trebui să fie înaltul Antonie de la Sibiu. Acest ierarh este privit în momentul de faţă drept cel mai cult şi mai deschis dintre ierarhii Bisericii noastre. Un om cu largi orizonturi şi perspective, mult apreciat atât în ţară cât şi în străinătate... Şi apoi dânsul este în scaunul Sibiului unde s-au petrecut şi s-au legat toate. De aici ar trebui să se şi dezlege şi iarăşi, dânsul este mai marele nostru direct, - prin urmare de aici va trebui să începem.

Voi merge deci cu prima formă a memoriului nostru la o consultare în Sibiu - şi vom vedea ce reacţie va produce. Şi voi înţelege apoi cum trebuie să lucrez, pentru a urma în ce mă priveşte pe mine, drumul cel mai înţelept ca să ajungem la atingerea scopului propus. Drumul va fi lung - ştiu. Vor fi poate multe curse şi piedici, dar pentru scopul nostru sfânt trebuie să umblăm cu toată curăţia, însă şi cu toată prevederea.

Am luat deci în ziua de 25 aprilie 1986 drumul Sibiului... Înaltul Antonie era acasă. M-a primit cu bucurie...

I-am citit întreg memoriul în prima lui formă, - iar apoi i-am zis:

- Acum vă rog înalt prea sfinţite părinte să faceţi observaţiile competente asupra acestui memoriu, asupra problemei ridicată de el, părinteştile îndrumări de care noi dorim din toată inima să ţinem seama la ascultare.

- Eu văd aici trei părţi la acest memoriu. Partea întâi cea istorică şi introductivă asupra căreia cred că ar fi bine să mai revii, trecând cu mai puţine precizări asupra evenimentelor despre care nu-i prea place nimănui să li se amintească. Înţelegi ce vreau să zic.

Partea a doua care priveşte originea şi desfăşurarea conflictului dintre cei doi de la Sibiu - d-ta faci puţină părtinire. E şi normal să-l părtineşti pe cel la care ţii mai mult, dar este nevoie să fim imparţiali. Trage mai bine o linie de mijloc între cei doi. Cred că e mai bine şi mai drept aşa.

Partea a treia cu încadrarea în statutul şi viaţa Bisericii este bine gândită. Probabil, asupra amănuntelor şi procedeelor practice va mai fi câte ceva de discutat. Dar va avea loc un dialog asupra tuturor acestor lucruri. Până acum am tot monologat unii despre alţii, acum va trebui să dialogăm până vom putea ajunge la un rezultat bun. Încearcă să refaci acest memoriu în sensul acesta. Apoi să-l aduci şi să ajungă la toţi ierarhii Bisericii, pentru a lua cu toţii cunoştinţă de el. Pe urmă se va vedea ce va mai fi.

După ce mi-a vorbit destule şi alte lucruri într-o atmosferă deschisă şi binevoitoare din care am înţeles cu bucurie foarte mult, i-am mulţumit, i-am sărutat respectuos dreapta şi petrecut cu multă bunăvoinţă până la uşă - am plecat.

Am plecat cu simţământul fericit că Duhul Sfânt a făcut să se consolideze între noi puntea necesară pentru contactele sufleteşti atât de însemnate spre o înţelegere, spre o înţelegere cu încredere de un mare şi sfânt obiectiv angajat de conştiinţă pentru toţi.

Am plecat acasă şi după un timp de profundă reculegere şi tensiune duhovnicească, am primit lumina şi ajutorul compunerii formei definitive a memoriului nostru.

Iată-l transcris aşa cum l-am multiplicat în număr suficient de exemplare pentru a-l putea înmâna împreună cu volumul Taină şi Minune fiecărei ierarh al Bisericii, personal:

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe - Bucureşti

Subsemnatul Traian Dorz, de 72 de ani, domiciliat în loc. Livada Beiuşului nr. 9, jud. Bihor, - supus fiu al Bisericii Ortodoxe Române Oastea Domnului, - cu cea mai profundă smerenie şi cel mai deosebit respect, înaintez următorul

MEMORIU

cu privire la rezolvarea pozitivă şi definitivă a problemei normalizării situaţiei grupării „Oastea Domnului” în cadrul Bisericii Ortodoxe Române şi în Statutele de Organizare şi funcţionare ale acesteia

Pentru cunoaşterea clară a oricărei probleme, se ştie, este neapărat necesară o cât mai sumară dar clară înţelegere a condiţiilor sociale, morale, istorice, etc. care au necesitat-o şi au impus-o.

Să încercăm aceasta acum cu Oastea Domnului.

Îndată după terminarea primului mare şi lung război mondial, 1914-1918, - când Domnul Dumnezeu a adus întregirea, plătită cu jertfe de veacuri a patriei noastre, odată cu această întregire, s-au luat vaste şi eficiente măsuri pentru consolidarea şi asigurarea acestei întregiri, care în acele vremuri încă foarte tulburi era permanent şi grav ameninţată nu numai de vrăjmaşii din afară care luptau cu toată puterea lor pentru anularea întregirii noastre naţionale, dar şi de vrăjmaşii dinăuntru care urmăreau ruinarea trupească şi sufletească a neamului nostru.

Printre cele mai nimicitoare mijloace care erau folosite pe scară naţională împotriva noastră, erau mai ales două: - alcoolismul, pentru ruinarea trupească şi sectarismul, pentru ruinarea sufletească... Nenumărate fabrici clandestine de spirt negru apăreau pretutindeni revărsând peste ţară potop de băuturi falsificate din cele mai vătămătoare substanţe. Patima băuturilor acestora cuprindea cu repeziciune marea masă a poporului sărăcită de război şi răvăşită de tot felul de păcate. Bătăile, procesele, crimele, divorţurile şi toate celelalte urmări nefaste ale acestui grozav păcat erau înspăimântătoare.

În afară de această dezagregare socială, se accentua tot mai mult dezagregarea sufletească produsă de creşterea vertiginoasă a propagandei sectare, adusă odată cu întregirea naţională şi înlesnită de condiţiile sociale. O mulţime de elemente străine atât de sufletul cât şi de limba noastră, lucrau cu hărnicie şi cu o pronunţată nuanţă de şovinism şi ostilitate, nu numai împotriva sentimentului nostru religios, ci şi a celui naţional.

Era clar că trebuia să se întreprindă urgent şi hotărât luarea unor măsuri puternice şi cuprinzătoare, atât pe plan social cât şi religios. Mai ales măsurile religioase trebuiau să fie cele mai hotărâtoare, fiindcă sufletul oamenilor era cel mai necesar de transformat. Deci autoritatea bisericească şi activitatea religioasă erau cele mai solicitate.

La conducerea Bisericii noastre Ortodoxe din Ardeal fusese instalat atunci de curând ca mitropolit, tânărul şi entuziastul cleric Nicolae Bălan, fost profesor la Teologia Sibiului, om înflăcărat atunci de idei noi, şi pornit pe fapte mari. După un congres aşa numit Biblic, ţinut atunci la Sibiu, printre alte măsuri cultural-religioase s-a hotărât înfiinţarea şi redactarea sub auspiciile mitropolitului Sibiului a unei gazete religioase pentru popor. Era cunoscută puterea cuvântului scris şi marea însemnătate a acestuia pentru luminarea satelor, pentru că mai ales acolo era grosul populaţiei noastre.

Va trebui însă mai întâi găsit acel om potrivit, înzestrat cu toate marile calităţi necesare pentru reuşita adevărată a unui astfel de gând pentru stăvilirea răului şi aducerea lucrurilor pe făgaşul cel bun.

Mitropolitul Bălan cunoştea un singur om capabil şi înzestrat cu aceste calităţi. Era tânărul preot Iosif Trifa, originar din Munţii Apuseni, care în acel timp slujea ca preot în Vidra de Sus, satul natal al eroului Avram Iancu. Acesta, pe atunci tânăr preot, îi era bine cunoscut mitropolitului încă de pe când îi fusese student. De atunci el dovedise neobişnuite calităţi de misionar, publicist şi scriitor bisericesc, publicând prin toate revistele şi gazetele vremii, lucrări de larg interes şi profunde adevăruri gustate de toţi.

La 1 Ianuarie 1922 trebuia să apară primul număr al gazetei preconizate. A fost invitat deci să vină la Sibiu imediat preotul Iosif căruia urma să-i fie încredinţată redactarea acestei atât de importante gazete.

În satul Vidra de Sus (astăzi Avram Iancu), tocmai atunci se petrecuseră lucruri tragice cu familia tânărului preot. Trei copii cu soţia îi muriseră la rând, el rămânând singur cu numai un copil de 5 ani. Îl mai chemase tot atunci la Cluj, un alt mare prieten al său, profesor Ioan Lupaş, care era pe cale să iniţieze şi el o mare mişcare culturală acolo. Dar sosind în acelaşi timp şi invitaţia călduroasă de la Sibiu, - el a ales Sibiul.

Ajuns la Sibiu în anul 1921, i s-a încredinţat la început slujba de duhovnic la Academia Teologică, apoi şi pe cea de director al Orfelinatului Ortodox din Sibiu, achitându-se fericit de aceste două sarcini ca şi de altele.

La 1 Ianuarie 1922, prelua sarcina de redactor al gazetei religioase Lumina Satelor, sarcină care avea să-i fie cea mai dureroasă a vieţii sale... De la început a fost lăsat să ducă aproape numai singur, nu numai sarcina redactării, ci şi pe cea a administrării acestei gazete, care cu talentul şi râvna sa a ajuns de la primul număr să cucerească un tot mai mare număr de cititori din ţară şi chiar de peste hotare, trezind un viu interes în toţi pentru scopurile pe care le propovăduia.

Dar şcoala nouă pe care o iniţia el în popor, lucra acum şi mai puternic asupra lui însuşi. Din postul înalt de observaţie şi răspundere pe care îl reprezenta misiunea lui de redactor al unei atât de importante gazete şi al unui atât de sfânt mesaj, - el era cel mai în măsură să-şi dea seama de marea nevoie a poporului pe care îl îndruma dar şi marea răspundere înaintea lui Dumnezeu pentru felul cum îndruma şi UNDE, sufletele care privesc şi ascultă la el.

În ultima noapte a anului 1922, la trecerea în anul 1923, când se împlinea un an de la apariţia gazetei Lumina Satelor, preotul Trifa îşi făcea singur cu conştiinţa sa, bilanţul muncii lui de făclier la această gazetă. Şi în lumina celor care trebuiau împlinite, - ceea ce făcuse acum îi părea jalnic de puţin. Durerea lui o mai măreau şi cetele de beţivi înnebuniţi de băuturile falsificate şi ticăloşiţi de vorbele şi sudalmele murdare pe care le urlau în gura mare, trecând pe sub fereastra cămăruţei lui de lucru şi umplând pieţele şi străzile oraşului devenit un adevărat iad.

În zorii zilei Noului An 1923, după o noapte nedormită, el trăieşte un moment cutremurător. Prăbuşit în genunchi sub marea lui răspundere, el se ruga lui Dumnezeu cerând iertare pentru trecut, - şi putere pentru viitor. Cu inima zdrobită punea un legământ mare şi lua o hotărâre unică. O totală transformare se petrecuse cu el. Un fel vechi de viaţă murise şi un alt fel nou înviase în noaptea aceea de hotar. Acesta a fost începutul Oastei Domnului.

În primul număr al gazetei Lumina Satelor din ianuarie 1923, a publicat pe prima pagină o „chemare” şi o hotărâre personală către fiecare cititor al său, la o viaţă nouă şi la o luptă nouă, împotriva alcoolismului, a sudalmei şi a tuturor păcatelor care ticăloşesc neamul nostru şi pierd sufletele oamenilor. Se pornea o luptă nouă, prin hotărârea şi puterea lui Dumnezeu... Prin biruinţa contra păcatelor trupeşti - zicea el - se va salva trupul neamului nostru, iar prin biruinţa contra rătăcirilor de la credinţă, se va salva sufletul acestui neam. Dumnezeu ne-a izbăvit naţiunea noastră de stăpânirea altor neamuri, iar acum noi înşine trebuie să ne dezrobim din tirania păcatelor care ne robesc şi mai cumplit.

Din primul an au şi început roadele. Cu o dragoste fierbinte faţă de sfintele noastre valori - Biserica şi Patria - entuziastul preot avea tot sprijinul şi înţelegerea ierarhului său, - a realizat minuni. La numai zece ani de apostolat cu Oastea Domnului şi Lumina Satelor se înfiinţaseră şi activau aproape în toate satele şi oraşele patriei noastre puternice grupări ale acestei minunate mişcări duhovniceşti, schimbând în chip fericit viaţa şi mentalitatea veche şi decăzută a unor mari mulţimi de suflete şi de familii. Voluntariatul duhovnicesc şi misionarismul laic erau cele două trăsături esenţiale şi înnoitoare ale vieţii noastre după exemplul fericit şi uitat al creştinilor dintâi, al strămoşilor ortodoxiei noastre.

De la bun început Oastea Domnului s-a încadrat fericit în învăţătura şi misiunea noastră bisericească. Setea sfântă trezită în sufletele credincioşilor Bisericii, era alimentată în duminici şi sărbători nu numai înainte de masă la sfintele slujbe, ci şi după masă, când în bisericile acum pline, după Vecernie, se desfăşura petrecerea duhovnicească la programul căreia contribuiau acum şi oile cuvântătoare împreună cu păstorii lor. Frumoase citiri şi cuvântări din Evanghelia, Apostolul ori Cazania zilei, ori din scrierile şi vieţile sfinţilor, împletite cu cântările bisericeşti şi cele laice religioase precum şi rugăciunile citite ori rostite liber, - erau hrana fericită din care se îndestulau cu o mare bucurie cu toţii. Ce minunat se realizau în felul acesta prin Oastea Domnului cele două mari trebuinţe ale poporului nostru. Înfrânarea de la prăbuşirea în păcat şi oprirea de la căderea în mrejele nefericite ale crezurilor străine. Viaţa nouă transformase în mod creştinesc şi obiceiurile şi datinile noastre care erau mai dinainte de-a dreptul păgâneşti. Omul lui Dumnezeu şi al Bisericii în fruntea acelei frumoase mişcări duhovniceşti devenise cunoscut în lumea întreagă. Iar acţiunea sa era sprijinită de toţi oamenii de bine din ţară. O mare mulţime de preoţi şi intelectuali din ţară au aderat la această mişcare misionară şi condeie bisericeşti inspirate ca: Gala Galaction, arhimandrit Iuliu Scriban, Toma Chiricuţă, Gh. Paschia, I. Gr. Oprişan, Al. L. Moldovanu, etc., îl însoţeau sporind mereu roadele minunate ale credinţei noastre şi ridicând nivelul spiritual al poporului nostru.

Dar pe măsură ce binele acesta era tot mai vădit şi numele preotului Trifa era citat şi cinstit tot mai mult, - oamenii geloşi şi plini de invidie, au început să se ridice tot mai făţiş şi tot mai vrăjmaş împotriva lui. Bănuieli şi presupuneri pline de răutate începură să răstălmăcească tendenţios totul trăgând false semnale de alarmă împotriva „primejdiei” care - chipurile - ar ameninţa Biserica cu o mare erezie şi schismă plănuită de acest preot, devenit prea popular.

Cei mai importanţi şi cei mai porniţi dintre aceşti aţâţători, erau chiar din anturajul mitropolitului Bălan... La început n-a fost uşor să-l influenţeze pe mitropolitul, care avea o mare încredere în preotul şi colaboratorul său, pe care îl cunoscuse destul de bine şi a cărui muncă uriaşă o aprecia destul de conştient. Preotul Trifa, la fel, convins fiind că ierarhul său înţelege şi apreciază pe deplin valoarea şi greutatea muncii sale, nici nu s-a gândit la nici o primejdie. Astfel n-au sesizat nici unul, nici altul cursa ce li se întindea.

Au urmat ani de îmbolnăviri grele şi preotul Trifa, din cauza muncii prea istovitoare şi prea îndelungi: internări prin spitale şi sanatorii departe de Sibiu... operaţii una, două, trei... şapte. Lipsurile lui de la Sibiu au dat celor ce lucrau împotriva lui ocazii, timp şi motive să strecoare tot mai spornic şi mai insistent intriga, ura, veninul. Astfel că la sfârşitul anului 1934, după 12 ani de muncă istovitoare, săptămână de săptămână şi zi de zi, la scrisul gazetei, - şi după 25 de ani de preoţie jertfitoare în slujba Bisericii şi a poporului nostru, vrăjmaşii care ticluiseră planul viclean, au reuşit să-l atragă în acest plan şi pe mitropolit, - au dat lovitura fatală, provocând conflictul şi ruptura dintre mitropolitul Bălan şi preotul Trifa.

De la primele discuţii din ziua fatală, între cei doi împricinaţi s-au petrecut lucruri pripite. Condiţiile impuse de mitropolitul Bălan i s-au părut nedrepte şi ultimative preotului Trifa, care îşi închipuia că datorită meritelor muncii, sacrificiului şi talentului desfăşurate în apostolia sa de până atunci, - ar avea dreptul la un alt fel de tratament din partea ierarhului său. Astfel, luat fiind prin surprindere, în primul moment preotul Trifa a avut o atitudine de prea mare îndrăzneală faţă de mitropolitul său. Această atitudine a fost interpretată ca o gravă nesupunere şi respinsă imediat. A urmat o întrerupere bruscă şi o plecare precipitată.

Au fost de ajuns. Îndată au urmat ciocniri din ce în ce mai dureroase prin scris şi corespondenţe atât de o parte cât şi de alta. Superiorul îşi apăra autoritatea care îşi are totdeauna dreptatea sa, - iar inferiorul îşi apăra munca şi jertfa, conştiinţa şi opera, care nu întotdeauna îşi au dreptatea lor. Aceste poziţii se ciocneau puternic când direct, când indirect.

Negăsindu-se momentan nici un mediator eficient, ostilităţile s-au agravat şi conflictul s-a adâncit nepermis de mult. Situaţia s-a înrăutăţit atât de vertiginos şi lucrurile au ajuns atât de departe încât când mediatorii alarmaţi au început să intervină mai serios, - autoritatea ofensată şi pornită, nu s-a mai lăsat înduplecată de nici un argument. Toate cererile de iertare, oricât de sincere, de repetate şi de insistente au fost din partea celui ce o jignise, au fost considerate tardive şi ineficiente, deşi dogma fixează nelimitat numărul greşelilor cu drept de iertare - de 70 de ori 7 - şi limita timpului, la 5 minute înainte de moarte - ca tâlharului de pe cruce - totuşi lui nu i s-a mai iertat nimic şi niciodată. Şi nu i s-a răspuns nici la cererea de iertare de pe patul morţii sale, când la ultima împărtăşanie în preajma morţii, a mai trimis o dată mitropolitului Bălan cererea aceasta ultimă de iertare prin preotul Aurel Banu, care fusese chemat să-l împărtăşească.

Din primele zile ale conflictului, odată lucrurile pornite pe făgaşul acesta, uşor s-au putut afla motivele, paragrafele şi interpretările necesare unei condamnări. În doi ani, - din 1935 până în 1937, - cele trei instanţe bisericeşti de judecată, primele două în Sibiu, iar a treia la Bucureşti, l-au găsit vinovat pentru caterisire, - şi l-au caterisit. Dar la nici una din aceste instanţe nu s-a ţinut seama de nici una din apărările sale... S-a procedat după felul obişnuit când cel tare îl judecă pe cel slab. Şi când pârâtorul este tot el şi judecătorul celui pârât de el. La ultima instanţă, cea a Sf. Sinod, nici măcar n-a fost citat să se prezinte. A fost condamnat fără să fi avut nici măcar cunoştinţă de data procesului său. A aflat doar din ziare că fusese condamnat, după ce procesul avusese loc.

Totuşi, tot timpul cât au durat aceste nefericite întâmplări, preotul Trifa, deşi bolnav de două boli necruţătoare, care l-au chinuit aproape zece ani - tuberculoză şi cancer - suportând şapte operaţii foarte grele, dintre care ultimele două nu s-au mai vindecat până la moarte, el n-a încetat să ţină sub un iubitor control toată munca ce se desfăşura în viaţa Oastei Domnului. Cu cuvântul său scris şi vorbit, cu pilda şi prezenţa sa, el nu a încetat să povăţuiască şi să îndrume pe fiii săi sufleteşti din Oastea Domnului, să rămână smeriţi şi credincioşi fii ai Bisericii, şi harnici supuşi cetăţeni ai patriei noastre. Eu însumi care am stat în preajma lui aproape opt ani, până în clipa morţii sale, l-am auzit spunând sau scriind: „fraţii mei şi fiii mei, autoritatea noastră bisericească are ce are cu mine, dar nu cu voi.

Cu voi nu are nimic. Voi să nu vă clătinaţi întru nimic din pricina necazurilor mele, ci să rămâneţi supuşi şi credincioşi fii ai sfintei noastre biserici. Eu n-am păcătuit cu nimic nici împotriva învăţăturii şi nici a credinţei noastre Ortodoxe. Dar sunt victima nevinovată şi neputincioasă a unei necruţătoare răzbunări omeneşti. Va veni însă odată şi vremea când Dumnezeu şi Istoria ne va face dreptate şi mie şi vouă. Dar până atunci atât eu cât şi voi trebuie să rămânem statornici şi credincioşi fii ai Bisericii şi ai patriei noastre...”

Şi noi, toţi fiii săi sufleteşti, aşa am rămas până azi. Şi aşa vrem să rămânem pe totdeauna.

În 12 septembrie 1937 - doar câteva luni mai înainte de moartea părintelui Iosif Trifa - după un şir de alte adunări religioase pregătitoare, a fost convocat un mare sfat frăţesc pe ţară cu peste 500 de participanţi, delegaţi ai adunărilor Oastei din ţară şi străinătate, pentru a face o mare şi ultimă încercare de aplanare a conflictului şi de a obţine din partea mitropolitului Bălan reabilitarea păr. Trifa, pentru a aduce iarăşi lucrurile la starea fericită de la început, - după înţelepciunea care spune că dacă sunt unii dintre noi care pot face greşeli, trebuie neapărat să fie alţii care să poată repara greşelile, nefiind practic dovedite nici una dintre acuzele şi presupunerile grave pentru care se produsese nenorocirea, iar pe de altă parte fiind încă proaspete toate lucrurile şi cei doi împricinaţi încă în viaţă, - cu puţină bunăvoinţă nu era greu să se refacă situaţia.

În această zi de 12 septembrie 1937, preotul Iosif Trifa, împreună cu noi cei peste 500 de delegaţi am întocmit „Moţiunea Apel” către mitropolitul Bălan personal, declarând în modul cel mai solemn şi categoric că suntem şi înţelegem să rămânem pe totdeauna supuşi şi credincioşi fii ai Bisericii noastre, respectând autoritatea şi învăţătura ei, dar vrem să rămânem tot astfel şi ataşaţi de părintele nostru sufletesc Iosif Trifa care ne-a născut pe noi la o viaţă nouă în Hristos, convinşi fiind că el n-a greşit cu nimic împotriva credinţei noastre Ortodoxe. Insistăm cu toţii să se revină asupra nemeritatei sale sentinţe de caterisire - şi pentru a se reaşeza cât mai grabnic şi frumos în sânul Bisericii şi-al Oastei Domnului armonia şi colaborarea fericită de la început.

Întrucât s-a putut greşi totuşi şi din partea preotului Trifa împotriva ascultării sale faţă de ierarhul său, păr. Trifa declară repetat atât verbal cât şi în scris, că este gata să retracteze tot ce a spus sau scris greşit, - cerând în mod solemn şi insistent iertarea ierarhului său,

şi promiţând fiască şi dreaptă supunere pe viitor.

După redactarea în scris şi semnarea Moţiunii Apel, a preotului Iosif Trifa şi a celor 500 de delegaţi prezenţi, au fost aleşi zece dintre fraţii intelectuali prezenţi - avocaţi, medici, profesori, - şi trimişi să o prezinte într-o audienţă personală mitropolitului Bălan atât cererea scrisă a celor 500, cât şi cererea verbală a lor, cei zece, vizând acelaşi lucru.

Cinci ore au aşteptat atunci cei zece delegaţi primirea în audienţă în anticamera mitropolitului. Şi tot acele cinci ore am aşteptat, preotul şi noi cei 500 în curtea casei din Aleea Filozofilor nr. 18 din Sibiu venirea lor cu un rezultat.

După cele cinci ore uşa mitropolitului s-a deschis doar pentru o clipă iar din vârful scărilor li s-a spus doar un singur cuvânt aspru:

- Răzvrătiţilor!

Şi după acest cuvânt, uşa li s-a închis definitiv.

După un timp, părintele secretar a venit şi le-a spus că pot să plece, - răspunsul le va veni mai târziu în scris.

Dar n-a mai venit niciodată.

Îndată după aceea, toată averea materială şi familiară a preotului Trifa, - tipografia, pe care o cumpărase cu preţul întregii sale averi din comuna sa natală, a fost confiscată în folosul mitropoliei, - el rămânând total sărac, fără absolut nici un mijloc de trai, grav bolnav, fără hrană, fără medicamente, doborât de cele două boli şi zdrobit de necruţătoarele lovituri sufleteşti. Rămăsese doar un schelet de 33 de kg. sângerând din tot trupul în aşa fel că aproape nu ştiam de unde să-l prindem cu mâna, când trebuia să-l ridicăm de pe patul martiriului său, pentru a nu prinde o rană care sângera, - când eram nevoiţi să-l ridicăm, sau mutăm, pentru a-l pansa ori primeni. Ce cutremuraţi priveam spre el când îl vedeam în felul acesta şi când ne gândeam la toţi chinuitorii lui.

Răsplătit în felul în care am văzut, - din starea aceasta, Dumnezeu l-a luat la El Acasă în noaptea de 12 februarie 1938, după 16 ani de trudă zdrobitoare ca gazetar şi scriitor strălucit în slujba Bisericii şi a neamului. Şi după 25 de ani de preoţie cutremurătoare în slujba lui Dumnezeu. Lăsa în urma lui o operă ortodoxă şi biblică scrisă cu un geniu neîntrecut, o atitudine creştină de cea mai strălucită curăţie şi mai ales o mare mişcare de renaştere Ortodoxă, plină de viaţă şi putere, numărând multe sute de mii de suflete transformate prin taina pocăinţei, a convertirii sfinte la o viaţă nouă şi adevărată în Hristos, după învăţătura Bisericii şi pilda creştinilor dintâi. Toate aceste eterne valori el le lăsa ca o avuţie veşnică prin Biserica sa, prin neamul său, - Ortodoxiei şi Lumii.

În anul 1948, cu ocazia întocmirii şi adoptării Noului Statut de Organizare şi Funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române, - diferitele mişcări şi asociaţii religioase care funcţionaseră în biserică, după vechiul Statut - printre care şi Oastea Domnului - au fost desfiinţate oficial.

Dar şi după această desfiinţare oficială, Oastea Domnului era un organism viu, creat cu un scop şi pentru o funcţie determinată de necesităţi stringente, - continua să-şi exercite normal această funcţiune pentru care îşi simţea o răspundere divină. Cele două mari primejdii împotriva cărora fusese ea creată să lupte, continuând să persiste şi chiar să se agraveze, - era clar că funcţionarea ei era şi mai necesară. De aceea ea a continuat să-şi împlinească nobilul ei scop în această condiţie de ilegalitate, convinsă fiind că odată tot se va găsi cineva competent care să vadă acest lucru şi să reabiliteze totul în starea normală. Şi aşa s-a continuat situaţia asta până astăzi, indiferent de atitudinea dură pe care au avut-o prin aceşti ani cele două autorităţi ale noastre faţă de noi.

Acestea sunt faptele istorice reale, - consemnate în documentele vremii şi păstrate vii şi treze în subsoluri şi în cer, pentru ziua când vor fi chemate să dea mărturie înaintea lui Dumnezeu, pentru tot ce a fost bine sau rău, drept sau nedrept în faptele noastre.

Cu testamentul vieţii şi credinţei părintelui Trifa în inima şi amintirea noastră, noi copiii lui sufleteşti, prin toţi cei 50 de ani trecuţi de atunci, - am rămas şi astăzi la fel de credincioşi sfintei noastre Biserici, aşteptând şi nădăjduind cu tărie venirea acelei zile pe care a profeţit-o el de pe patul martiriului şi al morţii sale, când acest profet al neamului nostru a spus că Dumnezeu va aduce vremea ca Biserica să-i recunoască nevinovăţia şi să-i recunoască meritele reabilitându-i numele şi opera sa.

Peste puţină vreme - în anul 1988 - se vor împlini 100 de ani de la naşterea sa

(3 martie 1888) şi 50 de ani de la moartea sa (12 februarie 1938). Ce moment istoric şi ce prilej unic ar fi acesta pentru a se face o sfântă şi îndatorată dreptate, printr-o părintească şi patriotică hotărâre în privinţa asta. Fericite şi pururea pomenite cu mare cinste ar rămâne în Istorie şi în Veşnicie, numele celor care ar avea curajul şi nobleţea unei asemenea hotărâri. Nu a zdrobi este adevărata putere, ci a convinge şi a integra.

Prin viaţa şi opera sa profund ortodoxă şi românească, preotul Iosif Trifa este un sfânt şi un geniu al Bisericii şi al neamului nostru. Orice confesiune sau popor din lume care l-ar fi avut în sânul său, s-ar fi grăbit să-l revendice, să-l integreze total şi să-şi însuşească pozitiv opera şi valoarea sa, ca pe un patrimoniu sfânt al Bisericii şi al naţiunii care l-au avut, ca pe un geniu şi profet al său.

Circulă zvonul că o astfel de iniţiativă chiar ar urma să o ia instituţii şi persoane din străinătate cu prilejul celor două aniversări care coincid în acelaşi an, - amintite mai sus.

Ce înţelept ar fi - după părerea noastră - dacă nu am lăsa să ne-o ia alţii înainte, măcar în privinţa asta.

Fără îndoială că în disputa nefericită dintre cei doi, care a generat această criză sufletească în care ne zbatem fără ieşire de peste 50 de ani, - amândoi cei duşi acum în Veşnicie şi-au avut partea sa de greşeli, mai mari ori mai mici, după cum de-asemenea şi-a avut fiecare şi meritele sale, mai trecătoare sau mai durabile. Dar dacă mitropolitului Bălan, pentru desigur mai mari merite faţă de biserică i s-au iertat şi mari greşeli care tot împotriva ei le-a făcut (- căci nu este om care să fie viu şi să nu greşească -) - atunci de ce să nu se procedeze tot după acest drept criteriu şi faţă de preotul Iosif Trifa? De ce lui să nu i se poată ierta nişte mici greşeli, pentru nişte atât de mari merite?

Numele mitropolitului Bălan şi meritele sale - desigur mari, - au rămas doar în amintirea unor arhive ori instituţii, pe când numele şi opera preotului Iosif Trifa au ajuns de circulaţie universală. Oastea Domnului are astăzi o răspândire, fără exagerare, în toate continentele lumii, fiind apreciată ca un fenomen unic al misionarismului creştin viu şi activ, ca un vulcan fierbinte în plină erupţie, pe când toate celelalte par a fi ajuns ca nişte vulcani stinşi într-un regres continuu şi alarmant...

În urmă cu 30 de ani - din 1956 şi până în 1958 - deci după ce trecuseră 20 de ani de la izbucnirea durerosului conflict, am încercat în înţelegere cu fraţii, iniţierea unei acţiuni, la fel cu aceasta de acum, pentru normalizarea atât de dorită şi de necesară, ca şi azi, a situaţiei Oastei Domnului în Biserica noastră. Doi ani de zile am călătorit atunci, eu personal - cu memorii în diferite variante, după cum mi se cerea, când la patriarhie, când la Sf. Sinod, când la Departamentul Cultelor, când la diferite alte autorităţi competente cerând, rugându-ne, stăruind, - să fim ascultaţi şi integraţi şi formal, cum eram faptic în viaţa şi Statutul Bisericii. Paragrafele Noului Statut Bisericesc, ne ofereau foarte bine încadrarea activităţii noastre duhovniceşti în secţiile misionare prevăzute a funcţiona pe lângă fiecare Comitet Parohial. Aceste Secţii Misionare erau prevăzute pentru a constitui partea activă misionară a parohiei, atât de necesară în munca pe care o avea de dus prin însăşi raţiunea existenţei sale combătând pe cei doi duşmani - viciile sociale şi infiltrările dezbinătoare - precum şi a face o bună slujbă de culturalizare şi regenerare fiilor parohiei.

Propaganda străină vine cu tot felul de mijloace moderne de mare pătrundere în masă: - misionarismul laic, cântarea religioasă, cuvântul liber, predica liberă, rugăciunea inspirată liber, literatura religioasă laică, coruri pe voci şi de instrumente, filme religioase, banda magnetică şi alte imprimări fonice şi vizuale, întruniri publice religioase, - şi cu fiecare membru al acestei grupări ca un misionar activ în slujba cultului său. În faţa tuturor acestora noi, Biserica noastră, nu avem să le opunem nimic practic. De aceea aceste grupări au acum un atât de mare succes împotriva noastră peste tot. Singură Oastea Domnului are toate aceste mijloace care pot contracara eficient aceste infiltrări, nu numai prin puterea Harului şi a Tainelor date Bisericii noastre drept credincioase, dar şi prin puterea nebiruită a adevărurilor credinţei şi învăţăturii noastre înflăcărate de dragostea noastră fierbinte, vie şi convinsă de aceste adevăruri. De aceea, Oastea Domnului, bine şi iubitor îndrumată, cu sutele ei de mii de suflete active, de toate vârstele şi de toate treptele sociale, ar fi putut umplea dintr-o dată şi fericit acest gol, oferind Bisericii, de-a gata şi fără nici o cheltuială, acest mijloc salvator.

Dar în şedinţa Sf. Sinod din octombrie 1958, când regretatul patriarh Iustinian Marina a înfăţişat acest Memoriu al nostru adus la zi conform ultimei îndrumări a autorităţii, - soluţia propusă de noi a fost respinsă.

Se ştie apoi bine ce a urmat. Nenorocirea generală care s-a abătut asupra noastră este pe deplin cunoscută. Prin suferinţele grele şi îndelungi pe care le-am îndurat fără să fim întru nimic vinovaţi de cele ce eram acuzaţi, mulţi dintre noi şi-au pierdut curajul, sănătatea, funcţia şi chiar viaţa. Dar cu toate acestea iată nici unii dintre noi nu ne-am părăsit - cum am fi putut pe drept tentaţi - nici credinţa noastră şi nici ţara. Nici măcar nu ne-am plâns în scris ori verbal la nici o personalitate sau instituţie străină. Nici n-am cerut, sau primit nici un fel de ajutor ori apărare de la alţii împotriva părinţilor, ori a conducătorilor noştri. Am aşteptat Ziua fericită a Revelaţiei şi am dorit ca Dumnezeu să ne-o aducă prin ai noştri şi nu prin alţii.

Au trecut astfel 30 de ani, dar lucrurile nu păreau a se îmbunătăţi deloc, ci dimpotrivă se înăspreau tot mai mult contra noastră mai ales din partea autorităţilor clericale şi - poate din pricina acestora - şi din partea celorlalte autorităţi. Mulţi preoţi spuneau tot mai des în biserici, de la amvoane că noi ostaşii Domnului suntem în prezent sectarii cei mai primejdioşi pentru Biserica Ortodoxă şi că lumea să se ferească de noi.

Deşi în multe chiar din aceste biserici unde eram vorbiţi aşa de rău, aproape numai noi eram singurii închinători şi participanţi. În multe părţi din ţară până în ultimul timp, au avut loc procese, confiscări, amenzi, etc. În repetate rânduri şi cu pedepse de mari sume de bani, împotriva unui mare număr de ostaşi ai Domnului, învinuiţi de huliganism, parazitism, anarhism, etc. Mai mult, chiar şi unii preoţi care numai pentru că participaseră la evenimente familiale ale unora dintre parohenii lor, ori dintre rudenii care făceau parte din Oastea Domnului, au fost pedepsiţi drastic de către unii episcopi, atât canonic cât şi în alte feluri. Bineînţeles că toate aceste măsuri erau tendenţioase şi pline de amărăciune.

Toate aceste lucruri dureroase, ca şi dorinţa de a vedea odată rezolvată în chip folositor pentru toţi această problemă păgubitoare tuturor, - ne-a determinat să mai facem o încercare salvatoare.

Credem din toată inima că acum a sosit momentul istoric ca toate aceste stări triste să înceteze. Şi după cum atâtea probleme cândva grave, au putut să fie remediate când le-a venit vremea lor, - suntem pe deplin convinşi că şi acestei îndelungate crize i-a sosit în sfârşit şi ei vremea să fie rezolvată pozitiv şi fericit. Biserica şi credinţa noastră, atât de subminate de crezuri străine şi atât de afectate de îngheţul sufletesc şi de căderea celor mai mulţi dintre fiii ei au acum poate mai multă nevoie ca oricând de înviorarea şi căldura spontană a apostolatului nostru laic şi a voluntariatului nostru duhovnicesc. Patria noastră la fel, în aceste vremuri atât de nestatornice şi tulburi, are şi ea nevoie tot aşa de multă de munca noastră harnică şi cinstită, de trăirea noastră demnă şi cumpătată, precum şi de atitudinea noastră supusă şi ascultătoare de mai marii noştri. Toate acestea în condiţiile unei mai binevoitoare atitudini faţă de noi le-am putea aduce cu mai multă eficienţă morală şi materială. Atâtea rele dinafară şi atâtea slăbiciuni dinăuntru ne poruncesc acum mai cu tărie ca oricând să trecem peste toate micile umbre ale trecutului şi să pornim acum grabnic nu numai la repararea acestor regretabile greşeli dar şi mai mult la sudarea puternică a sufletelor noastre a tuturor celor care avem o conştiinţă a credinţei şi a patriei noastre, fiindcă vedem cu tot mai mare durere că cine se desparte de prima, o poate părăsi curând şi pe cealaltă...

Pentru reglementarea reală şi adevărată a acestei probleme, şi în acest destul de întârziat timp, - noi credem că ar trebui să găsim puterea şi bucuria de a face totul, atât unii cât şi alţii. În ce ne priveşte pe noi, promitem şi ne rugăm Domnului şi Dumnezeului nostru să ne ajute la acest lucru bun. Iar în ce îi priveşte pe mai marii noştri sufleteşti, credem că în modul cel mai minim, ar fi necesare următoarele:

1 - Părinteasca bunăvoinţă a Sf. Sinod în a aprecia că după 50 de ani de la izbucnirea nefirească a conflictului dintre mitropolitul Bălan şi preotul Trifa din Sibiu, - toate acuzele grave ridicate împotriva preotului Trifa şi a creaţiei sale Oastea Domnului s-au dovedit în cea mai mare parte neîntemeiate. Că toată originea şi importanţa acestui conflict s-au dovedit a fi tendenţios exagerate, - şi că în mod pătimaş, din ambele părţi s-au împins lucrurile nepermis de departe declanşând o criză sufletească adânc dureroasă şi îndelungată în sânul Bisericii noastre, între clerul ei şi între o mare mulţime a unora dintre cei mai credincioşi fii ai săi. Criza aceasta durează în mod anacronic de un timp prea îndelungat şi păgubitor pentru noi toţi.

Că acum a sosit în sfârşit vremea potrivită când această nefirească situaţie să înceteze imediat, total şi definitiv, restabilindu-se situaţia dinaintea acestui conflict, adică armonia deplină şi fericită înăuntrul întregii Biserici, recomandându-se atât clerului cât şi credincioşilor o caldă colaborare fără nici o suspiciune ori răscolire jignitoare a unor greşeli din trecut de vreo parte ori alta. Atât mitropolitul Bălan cât şi preotul Trifa au mari merite faţă de Biserica noastră, şi au fost amândoi nişte slujitori care au făcut fapte nemuritoare pentru ea. Şi amândoi au drept la toată înalta noastră preţuire atât pentru numele cât şi pentru opera lor. Că de acum înainte, atât unii cât şi alţii dintre noi, avem datoria ca respectându-ne reciproc, să colaborăm din toată inima şi puterea noastră, pentru binele Bisericii noastre şi al patriei noastre deopotrivă de scumpe pentru noi toţi.

Adică exact cum era înainte de conflict.

2 - Părinteasca bunăvoinţă şi apreciere a Sf. Sinod, că aceşti fii ai Bisericii noastre, datorită structurii lor sufleteşti, au o mai pronunţată sete şi dorinţă după o mai puternică trăire duhovnicească în sânul Bisericii noastre. Trăirea şi activitatea lor s-ar putea încadra, după cum am mai spus, în Secţiile Misionare de pe lângă fiecare parohie care o are Oastea Domnului, sub îndrumarea binevoitoare şi înţeleaptă a preotului respectiv care ar putea primi de îndată prin ei un puternic şi fericit ajutor atât sufletesc cât şi material, pentru scopurile parohiei. Aceste Secţii, care deşi sunt formal prevăzute acum în Statutul Bisericii, în realitate sunt total inexistente ca activitate în parohii. Prin încorporarea înţeleaptă şi iubitoare a ostaşilor Domnului, ele ar căpăta dintr-o dată viaţă şi scop, legând mai strâns poporul de viaţa Bisericii şi Biserica de popor. Este vremea când trebuie făcut totul spre a umple iarăşi bisericile goale şi a-i scăpa pe fiii abătuţi din ispitele sufleteşti ca şi din cele trupeşti. Viaţa bisericească s-ar înviora mult, iar problema adunărilor s-ar reglementa fericit prin ţinerea acestora în biserici, la Vecernie în după amiezile din duminici şi sărbători, când oamenii sunt liberi de la celelalte îndatoriri. Aceste adunări al căror program, alcătuit din citiri şi tâlcuiri din Evanghelia, Apostolul şi Cazania zilei precum şi tâlcuiri şi citiri din scrierile şi Vieţile Sfinţilor, cu cântări şi rugăciuni bisericeşti şi laice împletite armonios, potrivit învăţăturii şi credinţei noastre Ortodoxe, sub directa îndrumare binevoitoare a preotului ca păstor bun, ar alcătui o hrană substanţială pentru fiii Bisericii, care n-ar mai fi nevoiţi sau tentaţi de a merge în altă parte pentru această hrană. Nimic din toate acestea nu ar fi în contradicţie cu învăţăturile şi interesele Bisericii noastre, ci dimpotrivă numai în folosul acestora. În acest fel, prin educaţia frumoasă şi susţinută ce li s-ar putea face acolo, oamenii ar putea fi mai eficient îndrumaţi spre o viaţă morală, spre o muncă harnică, spre o trăire demnă atât în familie cât şi în societate.

Adică exact cum era şi înainte de conflict.

3 - Părinteasca bunăvoinţă a Sf. Sinod în a aprecia şi permite ca în cazuri de evenimente familiare întâmplate în mod obişnuit între oameni, cum ar fi: - aniversări, cumetrii, sfeştanii, masluri, nunţi, onomastice, parastase, privegheri la mort, etc., - la care de obicei sunt invitaţi şi preoţii noştri şi care se petrec în familii, - să se recunoască dreptul de a participa împreună cu familia respectivă şi a altor prieteni, rudenii, cunoscuţi în orice timp şi număr, la acest eveniment, fără a fi considerată această participare ca ceva nepermis, nici petrecerea lor sufletească adecvată cu momentul familial, ca ceva ori străin ori rău, dacă totul se desfăşoară pe linia generală a credinţei şi învăţături Bisericii noastre, care ne învaţă ca „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să I-o dăm”... şi „toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”...

Adică întocmai cum era înainte de conflict...

Cam acestea ni se par nouă a fi simplele dar necesarele trebuinţe, minimum, prin care credem că s-ar putea uşor rezolva problema aceasta, dacă într-adevăr se doreşte acest lucru. Situaţia credem că a avut destul timp să se coacă şi să fie cunoscută pe deplin sub toate aspectele ei, pentru a putea fi rezolvată realist şi concret.

În speranţa că de data aceasta nu se va mai proceda ca în celelalte nefericite cazuri din trecut, - spre a nu se mai mări răul, ori întârzia binele, - ambele fiind în paguba noastră a tuturor, - ne rugăm din tot sufletul nostru lui Dumnezeu zicând:

Doamne şi Dumnezeul credinţei noastre şi al părinţilor noştri, milostiveşte-Te spre noi, iartă-ne nouă tuturor toate păcatele noastre şi iartă toate slăbiciunile alor noştri, - şi dăruieşte-ne acum puterea şi lumina de care avem atâta nevoie cu toţii, în acest ceas istoric, până nu este prea târziu, pentru izbăvirea şi liniştirea noastră a tuturor. Amin.

În Numele tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

După Săptămâna Patimilor

Cu sinceră smerenie fiască

la Praznicul Învierii Domnului

şi Mântuitorului nostru

Isus Hristos

supus fiu duhovnicesc

Traian Dorz

din 4 mai 1986

P. S.

Înaintez alăturat un tabel conţinând 30 de cântări religioase, potrivite pentru a fi recunoscute, aprobate şi recomandate spre a fi cântate printre cele bisericeşti la diferite ocazii cum sunt cele notate la punctul doi din acest Memoriu.

Slăvit să fie Domnul!