Cap. 21 - După cei 50 de ani

„N-aș vrea decât când vine seara

să-mi fi sfârșit ce-aveam să fac,

să-mi pot lăsa-mpăcat povara

când aripile-o să-mi desfac.

N-aș vrea decât când Îți voi cere

un loc de-odihnă obosit

să mă primești cum cu plăcere

primești pe-un oaspe mult-dorit.

N-aș vrea decât când la picioare

Îți voi aduce harfa mea

să-mi fi sfârșit a Ta cântare

cum Tu ai vrut s-o cânt cu ea.

N-aș vrea decât când la-Nviere

mă vei chema de unde-aștept,

să mă cuprinzi ca pe-o tăcere

de după-un cântec înțelept...”

Doamne, ce argument atotputernic este jertfa! Jertfa curată și răbdătoare și tăcută până la capăt. Nu există o altă putere mai convingătoare, un alt argument mai convingător, o altă cheie mai sigură pentru orice zăvor, pentru orice inimă, pentru orice cauză. Nu există un adevăr mai grăitor ca cel al ei. Nu există un sprijinitor mai puternic, nici un apărător mai sigur al unui nevinovat ca jertfa lui. Ea nu-l lasă niciodată de rușine pe cel ce o aduce, în fața nimănui. Ea îți dă liniștea marilor îndrăzneli și siguranța marilor biruințe în cele mai hotărâtoare confruntări, cu cele mai înverșunate împotriviri.

Puterea adunată din suferința nedreptății îndurată cu o senină și nobilă smerenie pentru o cauză sfântă, e ca un munte de ape adunate înapoia unui timp. Când acestui timp i-a sosit ridicarea stavilei, torentul se eliberează și pornește măturând gunoaiele și limpezind albii. Frumos, liniștit, cuviincios dar măreț, hotărât și demn, fără să i se poată împotrivi nimeni, dar impunându-se tuturor.

La începutul lunii aprilie, după înțelegerea luată la patriarhie, am bătut la ușa episcopiei de la Oradea. Am fost primit cu un zâmbet de largă bunăvoință - și după formula respectuoasă și obișnuită de prezentare am spus pe scurt prea sfințitului Vasile despre încheierea de la patriarhie și despre trimiterea mea la dânsul pentru continuarea dialogului început.

- Am vorbit amănunțit cu părintele patriarh - îmi zise dânsul cu un zâmbet mulțumit. A rămas plăcut impresionat despre vizita pe care i-ai făcut-o și de cele discutate. Mi-a spus că într-adevăr trebuie făcut ceva pentru reglementarea problemei. Va trebui ca dv. să faceți o scrisoare, un memoriu, o cerere către Sf. Sinod în care să arătați toată situația actuală și felul cum vedeți rezolvarea. Bineînțeles în cadrul legilor existente ale Bisericii.

În afară de asta am trecut și pe la Departamentul Cultelor. Cunosc bine pe dl. director C... și el m-a întrebat:

- Părinte episcop, aveți vreo problemă acolo în Bihor cu Oastea Domnului, cu Dorz și ceilalți?

- Nu avem nici o problemă, i-am răspuns, - niciodată n-am avut.

- Atunci de ce nu colaborați cu oamenii aceștia? Dacă sunt cinstiți, noi avem nevoie de astfel de oameni. Știam că Dorz avea niște proverbe frumos versificate. Vorbește cu el să le tipărim la vreo editură...

De aceea te rog frate Dorz, când vii cu memoriul despre care am vorbit, adu-mi și o selecție din cele mai frumoase proverbe să le înaintăm la Departament pentru aprobarea tipăririi. Și mai adu-mi și vreo 30 de cântări ale Oastei, alese cum știi, cele mai potrivite, - pentru a fi cercetate și aprobate spre a fi folosite în biserici la diferite momente ale slujbei. Și când vor fi bine pregătite aceste lucrări te rog vino să pornim la drum.

- Sunt 30 de ani prea sfințite episcop de când am mai făcut o astfel de încercare. Ce bine ar fi dacă de atunci s-ar fi rezolvat creștinește această problemă atât de clară și de importantă. De câte suferințe și jertfe și pagube sufletești și trupești am fi fost scutiți cu toții dacă se rezolva atunci...

- Atunci nu se putea! Se vede că și jertfele și suferințele acelea își aveau rostul lor. Acum însă este altceva. Acum se poate discuta... Acum atmosfera este cu totul alta. Acum putem dialoga împreună - și adăugă zâmbind, știi cum spune proverbul: mai pune românul, mai lasă jupânul...

(Da, gândii în sinea mea cu o oarecare mâhnire: tot românul să pună. Tot bietul român...).

- Trebuie să ne rugăm fierbinte - am șoptit eu - ca Dumnezeu să îndrume totul pe făgașul cel bun. Este atâta nevoie să se ajungă în sfârșit la armonia și colaborarea fericită spre binele tuturor, atât al Bisericii cât și al patriei noastre. În ce ne privește pe noi suntem din toată inima hotărâți, după cum am fost totdeauna gata la orice pentru armonia și colaborarea asta.

Fiind vremea ceaiului de dimineață, părintele episcop a fost poftit la masă... M-am ridicat să plec, dar dânsul a zis:

- Nu pleca. Te rog vino să luăm un ceai împreună, e vremea Postului și vom mânca de post... Vom mai vorbi împreună și acolo.

Am căutat să mă scuz, dar îmi era tot așa de greu și să refuz și să primesc. Până la urmă, am ascultat folosind și timpul mesei în doi, pentru a mai adânci discuțiile noastre asupra celor ce aveam de făcut.

Ne-am despărțit mult apropiați. Trecuseră mulți ani aspri și despărțitori de la marile noastre confruntări din anii 70. Într-adevăr acum atmosfera era alta. Dar câtă suferință s-a cerut pentru ca acum să fie așa. Numai dacă ar da Dumnezeu să fie de durată această stare - și nu doar o părere trecătoare.

Ajuns acasă m-am așezat pe genunchi și cu lacrimi am cerut lumina lui Dumnezeu și inspirația Duhului Sfânt pentru alcătuirea memoriului cerut.

Am început totul cu „În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” și cu un scurt istoric al Oastei Domnului, al începutului ei și a desfășurării ulterioare cu provocarea conflictului în care arătam vina cea mare a mitropolitului Bălan care s-a lăsat influențat de un anturaj invidios, și a luat o necruțătoare și despotică atitudine împotriva păr. Iosif și nu s-a lăsat înduplecat de nici o cerere de iertare din partea victimei sale. Și de nici un argument sau mijlocire din partea altora, pentru a aplana conflictul nefericit care provoca atâta rău și pagubă Bisericii noastre și poporului nostru. Arătam apoi încercările multe și stăruitoare făcute de-a lungul zecilor de ani din partea noastră pentru aplanarea conflictului, - dar rămasă fără nici un rezultat. Mai ales pe cea din 1956-1958 care în loc să se fi rezolvat printr-o conciliere fericită și o rezolvare realistă, - s-a „rezolvat” cu una dintre cele mai grele încercări pentru o mare parte dintre conducătorii Oastei Domnului și pe o durată de ani pentru toată această Lucrare asuprită și învinuită pe nedrept...

Propuneam acum luarea unei mai realiste hotărâri, mai ales în situația grea a rătăcirilor de la credință și a decăderii morale a întregii societăți. Pentru schimbarea totală a opticii nedrepte față de Oastea Domnului. Și refacerii situației de dinaintea conflictului, când era o atât de strânsă și sfântă colaborare între clerul și poporul Bisericii noastre, între preoțime și Oastea Domnului, lucru care ar fi fost o binecuvântare nespus de mare pentru noi toți...

M-am gândit însă că primul la care trebuie să mă duc pentru a mă consulta asupra formei și conținutului acestui memoriu, va trebui să fie înaltul Antonie de la Sibiu. Acest ierarh este privit în momentul de față drept cel mai cult și mai deschis dintre ierarhii Bisericii noastre. Un om cu largi orizonturi și perspective, mult apreciat atât în țară cât și în străinătate... Și apoi dânsul este în scaunul Sibiului unde s-au petrecut și s-au legat toate. De aici ar trebui să se și dezlege și iarăși, dânsul este mai marele nostru direct, - prin urmare de aici va trebui să începem.

Voi merge deci cu prima formă a memoriului nostru la o consultare în Sibiu - și vom vedea ce reacție va produce. Și voi înțelege apoi cum trebuie să lucrez, pentru a urma în ce mă privește pe mine, drumul cel mai înțelept ca să ajungem la atingerea scopului propus. Drumul va fi lung - știu. Vor fi poate multe curse și piedici, dar pentru scopul nostru sfânt trebuie să umblăm cu toată curăția, însă și cu toată prevederea.

Am luat deci în ziua de 25 aprilie 1986 drumul Sibiului... Înaltul Antonie era acasă. M-a primit cu bucurie...

I-am citit întreg memoriul în prima lui formă, - iar apoi i-am zis:

- Acum vă rog înalt prea sfințite părinte să faceți observațiile competente asupra acestui memoriu, asupra problemei ridicată de el, părinteștile îndrumări de care noi dorim din toată inima să ținem seama la ascultare.

- Eu văd aici trei părți la acest memoriu. Partea întâi cea istorică și introductivă asupra căreia cred că ar fi bine să mai revii, trecând cu mai puține precizări asupra evenimentelor despre care nu-i prea place nimănui să li se amintească. Înțelegi ce vreau să zic.

Partea a doua care privește originea și desfășurarea conflictului dintre cei doi de la Sibiu - d-ta faci puțină părtinire. E și normal să-l părtinești pe cel la care ții mai mult, dar este nevoie să fim imparțiali. Trage mai bine o linie de mijloc între cei doi. Cred că e mai bine și mai drept așa.

Partea a treia cu încadrarea în statutul și viața Bisericii este bine gândită. Probabil, asupra amănuntelor și procedeelor practice va mai fi câte ceva de discutat. Dar va avea loc un dialog asupra tuturor acestor lucruri. Până acum am tot monologat unii despre alții, acum va trebui să dialogăm până vom putea ajunge la un rezultat bun. Încearcă să refaci acest memoriu în sensul acesta. Apoi să-l aduci și să ajungă la toți ierarhii Bisericii, pentru a lua cu toții cunoștință de el. Pe urmă se va vedea ce va mai fi.

După ce mi-a vorbit destule și alte lucruri într-o atmosferă deschisă și binevoitoare din care am înțeles cu bucurie foarte mult, i-am mulțumit, i-am sărutat respectuos dreapta și petrecut cu multă bunăvoință până la ușă - am plecat.

Am plecat cu simțământul fericit că Duhul Sfânt a făcut să se consolideze între noi puntea necesară pentru contactele sufletești atât de însemnate spre o înțelegere, spre o înțelegere cu încredere de un mare și sfânt obiectiv angajat de conștiință pentru toți.

Am plecat acasă și după un timp de profundă reculegere și tensiune duhovnicească, am primit lumina și ajutorul compunerii formei definitive a memoriului nostru.

Iată-l transcris așa cum l-am multiplicat în număr suficient de exemplare pentru a-l putea înmâna împreună cu volumul Taină și Minune fiecărei ierarh al Bisericii, personal:

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe - București

Subsemnatul Traian Dorz, de 72 de ani, domiciliat în loc. Livada Beiușului nr. 9, jud. Bihor, - supus fiu al Bisericii Ortodoxe Române Oastea Domnului, - cu cea mai profundă smerenie și cel mai deosebit respect, înaintez următorul

MEMORIU

cu privire la rezolvarea pozitivă și definitivă a problemei normalizării situației grupării „Oastea Domnului” în cadrul Bisericii Ortodoxe Române și în Statutele de Organizare și funcționare ale acesteia

Pentru cunoașterea clară a oricărei probleme, se știe, este neapărat necesară o cât mai sumară dar clară înțelegere a condițiilor sociale, morale, istorice, etc. care au necesitat-o și au impus-o.

Să încercăm aceasta acum cu Oastea Domnului.

Îndată după terminarea primului mare și lung război mondial, 1914-1918, - când Domnul Dumnezeu a adus întregirea, plătită cu jertfe de veacuri a patriei noastre, odată cu această întregire, s-au luat vaste și eficiente măsuri pentru consolidarea și asigurarea acestei întregiri, care în acele vremuri încă foarte tulburi era permanent și grav amenințată nu numai de vrăjmașii din afară care luptau cu toată puterea lor pentru anularea întregirii noastre naționale, dar și de vrăjmașii dinăuntru care urmăreau ruinarea trupească și sufletească a neamului nostru.

Printre cele mai nimicitoare mijloace care erau folosite pe scară națională împotriva noastră, erau mai ales două: - alcoolismul, pentru ruinarea trupească și sectarismul, pentru ruinarea sufletească... Nenumărate fabrici clandestine de spirt negru apăreau pretutindeni revărsând peste țară potop de băuturi falsificate din cele mai vătămătoare substanțe. Patima băuturilor acestora cuprindea cu repeziciune marea masă a poporului sărăcită de război și răvășită de tot felul de păcate. Bătăile, procesele, crimele, divorțurile și toate celelalte urmări nefaste ale acestui grozav păcat erau înspăimântătoare.

În afară de această dezagregare socială, se accentua tot mai mult dezagregarea sufletească produsă de creșterea vertiginoasă a propagandei sectare, adusă odată cu întregirea națională și înlesnită de condițiile sociale. O mulțime de elemente străine atât de sufletul cât și de limba noastră, lucrau cu hărnicie și cu o pronunțată nuanță de șovinism și ostilitate, nu numai împotriva sentimentului nostru religios, ci și a celui național.

Era clar că trebuia să se întreprindă urgent și hotărât luarea unor măsuri puternice și cuprinzătoare, atât pe plan social cât și religios. Mai ales măsurile religioase trebuiau să fie cele mai hotărâtoare, fiindcă sufletul oamenilor era cel mai necesar de transformat. Deci autoritatea bisericească și activitatea religioasă erau cele mai solicitate.

La conducerea Bisericii noastre Ortodoxe din Ardeal fusese instalat atunci de curând ca mitropolit, tânărul și entuziastul cleric Nicolae Bălan, fost profesor la Teologia Sibiului, om înflăcărat atunci de idei noi, și pornit pe fapte mari. După un congres așa numit Biblic, ținut atunci la Sibiu, printre alte măsuri cultural-religioase s-a hotărât înființarea și redactarea sub auspiciile mitropolitului Sibiului a unei gazete religioase pentru popor. Era cunoscută puterea cuvântului scris și marea însemnătate a acestuia pentru luminarea satelor, pentru că mai ales acolo era grosul populației noastre.

Va trebui însă mai întâi găsit acel om potrivit, înzestrat cu toate marile calități necesare pentru reușita adevărată a unui astfel de gând pentru stăvilirea răului și aducerea lucrurilor pe făgașul cel bun.

Mitropolitul Bălan cunoștea un singur om capabil și înzestrat cu aceste calități. Era tânărul preot Iosif Trifa, originar din Munții Apuseni, care în acel timp slujea ca preot în Vidra de Sus, satul natal al eroului Avram Iancu. Acesta, pe atunci tânăr preot, îi era bine cunoscut mitropolitului încă de pe când îi fusese student. De atunci el dovedise neobișnuite calități de misionar, publicist și scriitor bisericesc, publicând prin toate revistele și gazetele vremii, lucrări de larg interes și profunde adevăruri gustate de toți.

La 1 Ianuarie 1922 trebuia să apară primul număr al gazetei preconizate. A fost invitat deci să vină la Sibiu imediat preotul Iosif căruia urma să-i fie încredințată redactarea acestei atât de importante gazete.

În satul Vidra de Sus (astăzi Avram Iancu), tocmai atunci se petrecuseră lucruri tragice cu familia tânărului preot. Trei copii cu soția îi muriseră la rând, el rămânând singur cu numai un copil de 5 ani. Îl mai chemase tot atunci la Cluj, un alt mare prieten al său, profesor Ioan Lupaș, care era pe cale să inițieze și el o mare mișcare culturală acolo. Dar sosind în același timp și invitația călduroasă de la Sibiu, - el a ales Sibiul.

Ajuns la Sibiu în anul 1921, i s-a încredințat la început slujba de duhovnic la Academia Teologică, apoi și pe cea de director al Orfelinatului Ortodox din Sibiu, achitându-se fericit de aceste două sarcini ca și de altele.

La 1 Ianuarie 1922, prelua sarcina de redactor al gazetei religioase Lumina Satelor, sarcină care avea să-i fie cea mai dureroasă a vieții sale... De la început a fost lăsat să ducă aproape numai singur, nu numai sarcina redactării, ci și pe cea a administrării acestei gazete, care cu talentul și râvna sa a ajuns de la primul număr să cucerească un tot mai mare număr de cititori din țară și chiar de peste hotare, trezind un viu interes în toți pentru scopurile pe care le propovăduia.

Dar școala nouă pe care o iniția el în popor, lucra acum și mai puternic asupra lui însuși. Din postul înalt de observație și răspundere pe care îl reprezenta misiunea lui de redactor al unei atât de importante gazete și al unui atât de sfânt mesaj, - el era cel mai în măsură să-și dea seama de marea nevoie a poporului pe care îl îndruma dar și marea răspundere înaintea lui Dumnezeu pentru felul cum îndruma și UNDE, sufletele care privesc și ascultă la el.

În ultima noapte a anului 1922, la trecerea în anul 1923, când se împlinea un an de la apariția gazetei Lumina Satelor, preotul Trifa își făcea singur cu conștiința sa, bilanțul muncii lui de făclier la această gazetă. Și în lumina celor care trebuiau împlinite, - ceea ce făcuse acum îi părea jalnic de puțin. Durerea lui o mai măreau și cetele de bețivi înnebuniți de băuturile falsificate și ticăloșiți de vorbele și sudalmele murdare pe care le urlau în gura mare, trecând pe sub fereastra cămăruței lui de lucru și umplând piețele și străzile orașului devenit un adevărat iad.

În zorii zilei Noului An 1923, după o noapte nedormită, el trăiește un moment cutremurător. Prăbușit în genunchi sub marea lui răspundere, el se ruga lui Dumnezeu cerând iertare pentru trecut, - și putere pentru viitor. Cu inima zdrobită punea un legământ mare și lua o hotărâre unică. O totală transformare se petrecuse cu el. Un fel vechi de viață murise și un alt fel nou înviase în noaptea aceea de hotar. Acesta a fost începutul Oastei Domnului.

În primul număr al gazetei Lumina Satelor din ianuarie 1923, a publicat pe prima pagină o „chemare” și o hotărâre personală către fiecare cititor al său, la o viață nouă și la o luptă nouă, împotriva alcoolismului, a sudalmei și a tuturor păcatelor care ticăloșesc neamul nostru și pierd sufletele oamenilor. Se pornea o luptă nouă, prin hotărârea și puterea lui Dumnezeu... Prin biruința contra păcatelor trupești - zicea el - se va salva trupul neamului nostru, iar prin biruința contra rătăcirilor de la credință, se va salva sufletul acestui neam. Dumnezeu ne-a izbăvit națiunea noastră de stăpânirea altor neamuri, iar acum noi înșine trebuie să ne dezrobim din tirania păcatelor care ne robesc și mai cumplit.

Din primul an au și început roadele. Cu o dragoste fierbinte față de sfintele noastre valori - Biserica și Patria - entuziastul preot avea tot sprijinul și înțelegerea ierarhului său, - a realizat minuni. La numai zece ani de apostolat cu Oastea Domnului și Lumina Satelor se înființaseră și activau aproape în toate satele și orașele patriei noastre puternice grupări ale acestei minunate mișcări duhovnicești, schimbând în chip fericit viața și mentalitatea veche și decăzută a unor mari mulțimi de suflete și de familii. Voluntariatul duhovnicesc și misionarismul laic erau cele două trăsături esențiale și înnoitoare ale vieții noastre după exemplul fericit și uitat al creștinilor dintâi, al strămoșilor ortodoxiei noastre.

De la bun început Oastea Domnului s-a încadrat fericit în învățătura și misiunea noastră bisericească. Setea sfântă trezită în sufletele credincioșilor Bisericii, era alimentată în duminici și sărbători nu numai înainte de masă la sfintele slujbe, ci și după masă, când în bisericile acum pline, după Vecernie, se desfășura petrecerea duhovnicească la programul căreia contribuiau acum și oile cuvântătoare împreună cu păstorii lor. Frumoase citiri și cuvântări din Evanghelia, Apostolul ori Cazania zilei, ori din scrierile și viețile sfinților, împletite cu cântările bisericești și cele laice religioase precum și rugăciunile citite ori rostite liber, - erau hrana fericită din care se îndestulau cu o mare bucurie cu toții. Ce minunat se realizau în felul acesta prin Oastea Domnului cele două mari trebuințe ale poporului nostru. Înfrânarea de la prăbușirea în păcat și oprirea de la căderea în mrejele nefericite ale crezurilor străine. Viața nouă transformase în mod creștinesc și obiceiurile și datinile noastre care erau mai dinainte de-a dreptul păgânești. Omul lui Dumnezeu și al Bisericii în fruntea acelei frumoase mișcări duhovnicești devenise cunoscut în lumea întreagă. Iar acțiunea sa era sprijinită de toți oamenii de bine din țară. O mare mulțime de preoți și intelectuali din țară au aderat la această mișcare misionară și condeie bisericești inspirate ca: Gala Galaction, arhimandrit Iuliu Scriban, Toma Chiricuță, Gh. Paschia, I. Gr. Oprișan, Al. L. Moldovanu, etc., îl însoțeau sporind mereu roadele minunate ale credinței noastre și ridicând nivelul spiritual al poporului nostru.

Dar pe măsură ce binele acesta era tot mai vădit și numele preotului Trifa era citat și cinstit tot mai mult, - oamenii geloși și plini de invidie, au început să se ridice tot mai fățiș și tot mai vrăjmaș împotriva lui. Bănuieli și presupuneri pline de răutate începură să răstălmăcească tendențios totul trăgând false semnale de alarmă împotriva „primejdiei” care - chipurile - ar amenința Biserica cu o mare erezie și schismă plănuită de acest preot, devenit prea popular.

Cei mai importanți și cei mai porniți dintre acești ațâțători, erau chiar din anturajul mitropolitului Bălan... La început n-a fost ușor să-l influențeze pe mitropolitul, care avea o mare încredere în preotul și colaboratorul său, pe care îl cunoscuse destul de bine și a cărui muncă uriașă o aprecia destul de conștient. Preotul Trifa, la fel, convins fiind că ierarhul său înțelege și apreciază pe deplin valoarea și greutatea muncii sale, nici nu s-a gândit la nici o primejdie. Astfel n-au sesizat nici unul, nici altul cursa ce li se întindea.

Au urmat ani de îmbolnăviri grele și preotul Trifa, din cauza muncii prea istovitoare și prea îndelungi: internări prin spitale și sanatorii departe de Sibiu... operații una, două, trei... șapte. Lipsurile lui de la Sibiu au dat celor ce lucrau împotriva lui ocazii, timp și motive să strecoare tot mai spornic și mai insistent intriga, ura, veninul. Astfel că la sfârșitul anului 1934, după 12 ani de muncă istovitoare, săptămână de săptămână și zi de zi, la scrisul gazetei, - și după 25 de ani de preoție jertfitoare în slujba Bisericii și a poporului nostru, vrăjmașii care ticluiseră planul viclean, au reușit să-l atragă în acest plan și pe mitropolit, - au dat lovitura fatală, provocând conflictul și ruptura dintre mitropolitul Bălan și preotul Trifa.

De la primele discuții din ziua fatală, între cei doi împricinați s-au petrecut lucruri pripite. Condițiile impuse de mitropolitul Bălan i s-au părut nedrepte și ultimative preotului Trifa, care își închipuia că datorită meritelor muncii, sacrificiului și talentului desfășurate în apostolia sa de până atunci, - ar avea dreptul la un alt fel de tratament din partea ierarhului său. Astfel, luat fiind prin surprindere, în primul moment preotul Trifa a avut o atitudine de prea mare îndrăzneală față de mitropolitul său. Această atitudine a fost interpretată ca o gravă nesupunere și respinsă imediat. A urmat o întrerupere bruscă și o plecare precipitată.

Au fost de ajuns. Îndată au urmat ciocniri din ce în ce mai dureroase prin scris și corespondențe atât de o parte cât și de alta. Superiorul își apăra autoritatea care își are totdeauna dreptatea sa, - iar inferiorul își apăra munca și jertfa, conștiința și opera, care nu întotdeauna își au dreptatea lor. Aceste poziții se ciocneau puternic când direct, când indirect.

Negăsindu-se momentan nici un mediator eficient, ostilitățile s-au agravat și conflictul s-a adâncit nepermis de mult. Situația s-a înrăutățit atât de vertiginos și lucrurile au ajuns atât de departe încât când mediatorii alarmați au început să intervină mai serios, - autoritatea ofensată și pornită, nu s-a mai lăsat înduplecată de nici un argument. Toate cererile de iertare, oricât de sincere, de repetate și de insistente au fost din partea celui ce o jignise, au fost considerate tardive și ineficiente, deși dogma fixează nelimitat numărul greșelilor cu drept de iertare - de 70 de ori 7 - și limita timpului, la 5 minute înainte de moarte - ca tâlharului de pe cruce - totuși lui nu i s-a mai iertat nimic și niciodată. Și nu i s-a răspuns nici la cererea de iertare de pe patul morții sale, când la ultima împărtășanie în preajma morții, a mai trimis o dată mitropolitului Bălan cererea aceasta ultimă de iertare prin preotul Aurel Banu, care fusese chemat să-l împărtășească.

Din primele zile ale conflictului, odată lucrurile pornite pe făgașul acesta, ușor s-au putut afla motivele, paragrafele și interpretările necesare unei condamnări. În doi ani, - din 1935 până în 1937, - cele trei instanțe bisericești de judecată, primele două în Sibiu, iar a treia la București, l-au găsit vinovat pentru caterisire, - și l-au caterisit. Dar la nici una din aceste instanțe nu s-a ținut seama de nici una din apărările sale... S-a procedat după felul obișnuit când cel tare îl judecă pe cel slab. Și când pârâtorul este tot el și judecătorul celui pârât de el. La ultima instanță, cea a Sf. Sinod, nici măcar n-a fost citat să se prezinte. A fost condamnat fără să fi avut nici măcar cunoștință de data procesului său. A aflat doar din ziare că fusese condamnat, după ce procesul avusese loc.

Totuși, tot timpul cât au durat aceste nefericite întâmplări, preotul Trifa, deși bolnav de două boli necruțătoare, care l-au chinuit aproape zece ani - tuberculoză și cancer - suportând șapte operații foarte grele, dintre care ultimele două nu s-au mai vindecat până la moarte, el n-a încetat să țină sub un iubitor control toată munca ce se desfășura în viața Oastei Domnului. Cu cuvântul său scris și vorbit, cu pilda și prezența sa, el nu a încetat să povățuiască și să îndrume pe fiii săi sufletești din Oastea Domnului, să rămână smeriți și credincioși fii ai Bisericii, și harnici supuși cetățeni ai patriei noastre. Eu însumi care am stat în preajma lui aproape opt ani, până în clipa morții sale, l-am auzit spunând sau scriind: „frații mei și fiii mei, autoritatea noastră bisericească are ce are cu mine, dar nu cu voi.

Cu voi nu are nimic. Voi să nu vă clătinați întru nimic din pricina necazurilor mele, ci să rămâneți supuși și credincioși fii ai sfintei noastre biserici. Eu n-am păcătuit cu nimic nici împotriva învățăturii și nici a credinței noastre Ortodoxe. Dar sunt victima nevinovată și neputincioasă a unei necruțătoare răzbunări omenești. Va veni însă odată și vremea când Dumnezeu și Istoria ne va face dreptate și mie și vouă. Dar până atunci atât eu cât și voi trebuie să rămânem statornici și credincioși fii ai Bisericii și ai patriei noastre...”

Și noi, toți fiii săi sufletești, așa am rămas până azi. Și așa vrem să rămânem pe totdeauna.

În 12 septembrie 1937 - doar câteva luni mai înainte de moartea părintelui Iosif Trifa - după un șir de alte adunări religioase pregătitoare, a fost convocat un mare sfat frățesc pe țară cu peste 500 de participanți, delegați ai adunărilor Oastei din țară și străinătate, pentru a face o mare și ultimă încercare de aplanare a conflictului și de a obține din partea mitropolitului Bălan reabilitarea păr. Trifa, pentru a aduce iarăși lucrurile la starea fericită de la început, - după înțelepciunea care spune că dacă sunt unii dintre noi care pot face greșeli, trebuie neapărat să fie alții care să poată repara greșelile, nefiind practic dovedite nici una dintre acuzele și presupunerile grave pentru care se produsese nenorocirea, iar pe de altă parte fiind încă proaspete toate lucrurile și cei doi împricinați încă în viață, - cu puțină bunăvoință nu era greu să se refacă situația.

În această zi de 12 septembrie 1937, preotul Iosif Trifa, împreună cu noi cei peste 500 de delegați am întocmit „Moțiunea Apel” către mitropolitul Bălan personal, declarând în modul cel mai solemn și categoric că suntem și înțelegem să rămânem pe totdeauna supuși și credincioși fii ai Bisericii noastre, respectând autoritatea și învățătura ei, dar vrem să rămânem tot astfel și atașați de părintele nostru sufletesc Iosif Trifa care ne-a născut pe noi la o viață nouă în Hristos, convinși fiind că el n-a greșit cu nimic împotriva credinței noastre Ortodoxe. Insistăm cu toții să se revină asupra nemeritatei sale sentințe de caterisire - și pentru a se reașeza cât mai grabnic și frumos în sânul Bisericii și-al Oastei Domnului armonia și colaborarea fericită de la început.

Întrucât s-a putut greși totuși și din partea preotului Trifa împotriva ascultării sale față de ierarhul său, păr. Trifa declară repetat atât verbal cât și în scris, că este gata să retracteze tot ce a spus sau scris greșit, - cerând în mod solemn și insistent iertarea ierarhului său,

și promițând fiască și dreaptă supunere pe viitor.

După redactarea în scris și semnarea Moțiunii Apel, a preotului Iosif Trifa și a celor 500 de delegați prezenți, au fost aleși zece dintre frații intelectuali prezenți - avocați, medici, profesori, - și trimiși să o prezinte într-o audiență personală mitropolitului Bălan atât cererea scrisă a celor 500, cât și cererea verbală a lor, cei zece, vizând același lucru.

Cinci ore au așteptat atunci cei zece delegați primirea în audiență în anticamera mitropolitului. Și tot acele cinci ore am așteptat, preotul și noi cei 500 în curtea casei din Aleea Filozofilor nr. 18 din Sibiu venirea lor cu un rezultat.

După cele cinci ore ușa mitropolitului s-a deschis doar pentru o clipă iar din vârful scărilor li s-a spus doar un singur cuvânt aspru:

- Răzvrătiților!

Și după acest cuvânt, ușa li s-a închis definitiv.

După un timp, părintele secretar a venit și le-a spus că pot să plece, - răspunsul le va veni mai târziu în scris.

Dar n-a mai venit niciodată.

Îndată după aceea, toată averea materială și familiară a preotului Trifa, - tipografia, pe care o cumpărase cu prețul întregii sale averi din comuna sa natală, a fost confiscată în folosul mitropoliei, - el rămânând total sărac, fără absolut nici un mijloc de trai, grav bolnav, fără hrană, fără medicamente, doborât de cele două boli și zdrobit de necruțătoarele lovituri sufletești. Rămăsese doar un schelet de 33 de kg. sângerând din tot trupul în așa fel că aproape nu știam de unde să-l prindem cu mâna, când trebuia să-l ridicăm de pe patul martiriului său, pentru a nu prinde o rană care sângera, - când eram nevoiți să-l ridicăm, sau mutăm, pentru a-l pansa ori primeni. Ce cutremurați priveam spre el când îl vedeam în felul acesta și când ne gândeam la toți chinuitorii lui.

Răsplătit în felul în care am văzut, - din starea aceasta, Dumnezeu l-a luat la El Acasă în noaptea de 12 februarie 1938, după 16 ani de trudă zdrobitoare ca gazetar și scriitor strălucit în slujba Bisericii și a neamului. Și după 25 de ani de preoție cutremurătoare în slujba lui Dumnezeu. Lăsa în urma lui o operă ortodoxă și biblică scrisă cu un geniu neîntrecut, o atitudine creștină de cea mai strălucită curăție și mai ales o mare mișcare de renaștere Ortodoxă, plină de viață și putere, numărând multe sute de mii de suflete transformate prin taina pocăinței, a convertirii sfinte la o viață nouă și adevărată în Hristos, după învățătura Bisericii și pilda creștinilor dintâi. Toate aceste eterne valori el le lăsa ca o avuție veșnică prin Biserica sa, prin neamul său, - Ortodoxiei și Lumii.

În anul 1948, cu ocazia întocmirii și adoptării Noului Statut de Organizare și Funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, - diferitele mișcări și asociații religioase care funcționaseră în biserică, după vechiul Statut - printre care și Oastea Domnului - au fost desființate oficial.

Dar și după această desființare oficială, Oastea Domnului era un organism viu, creat cu un scop și pentru o funcție determinată de necesități stringente, - continua să-și exercite normal această funcțiune pentru care își simțea o răspundere divină. Cele două mari primejdii împotriva cărora fusese ea creată să lupte, continuând să persiste și chiar să se agraveze, - era clar că funcționarea ei era și mai necesară. De aceea ea a continuat să-și împlinească nobilul ei scop în această condiție de ilegalitate, convinsă fiind că odată tot se va găsi cineva competent care să vadă acest lucru și să reabiliteze totul în starea normală. Și așa s-a continuat situația asta până astăzi, indiferent de atitudinea dură pe care au avut-o prin acești ani cele două autorități ale noastre față de noi.

Acestea sunt faptele istorice reale, - consemnate în documentele vremii și păstrate vii și treze în subsoluri și în cer, pentru ziua când vor fi chemate să dea mărturie înaintea lui Dumnezeu, pentru tot ce a fost bine sau rău, drept sau nedrept în faptele noastre.

Cu testamentul vieții și credinței părintelui Trifa în inima și amintirea noastră, noi copiii lui sufletești, prin toți cei 50 de ani trecuți de atunci, - am rămas și astăzi la fel de credincioși sfintei noastre Biserici, așteptând și nădăjduind cu tărie venirea acelei zile pe care a profețit-o el de pe patul martiriului și al morții sale, când acest profet al neamului nostru a spus că Dumnezeu va aduce vremea ca Biserica să-i recunoască nevinovăția și să-i recunoască meritele reabilitându-i numele și opera sa.

Peste puțină vreme - în anul 1988 - se vor împlini 100 de ani de la nașterea sa

(3 martie 1888) și 50 de ani de la moartea sa (12 februarie 1938). Ce moment istoric și ce prilej unic ar fi acesta pentru a se face o sfântă și îndatorată dreptate, printr-o părintească și patriotică hotărâre în privința asta. Fericite și pururea pomenite cu mare cinste ar rămâne în Istorie și în Veșnicie, numele celor care ar avea curajul și noblețea unei asemenea hotărâri. Nu a zdrobi este adevărata putere, ci a convinge și a integra.

Prin viața și opera sa profund ortodoxă și românească, preotul Iosif Trifa este un sfânt și un geniu al Bisericii și al neamului nostru. Orice confesiune sau popor din lume care l-ar fi avut în sânul său, s-ar fi grăbit să-l revendice, să-l integreze total și să-și însușească pozitiv opera și valoarea sa, ca pe un patrimoniu sfânt al Bisericii și al națiunii care l-au avut, ca pe un geniu și profet al său.

Circulă zvonul că o astfel de inițiativă chiar ar urma să o ia instituții și persoane din străinătate cu prilejul celor două aniversări care coincid în același an, - amintite mai sus.

Ce înțelept ar fi - după părerea noastră - dacă nu am lăsa să ne-o ia alții înainte, măcar în privința asta.

Fără îndoială că în disputa nefericită dintre cei doi, care a generat această criză sufletească în care ne zbatem fără ieșire de peste 50 de ani, - amândoi cei duși acum în Veșnicie și-au avut partea sa de greșeli, mai mari ori mai mici, după cum de-asemenea și-a avut fiecare și meritele sale, mai trecătoare sau mai durabile. Dar dacă mitropolitului Bălan, pentru desigur mai mari merite față de biserică i s-au iertat și mari greșeli care tot împotriva ei le-a făcut (- căci nu este om care să fie viu și să nu greșească -) - atunci de ce să nu se procedeze tot după acest drept criteriu și față de preotul Iosif Trifa? De ce lui să nu i se poată ierta niște mici greșeli, pentru niște atât de mari merite?

Numele mitropolitului Bălan și meritele sale - desigur mari, - au rămas doar în amintirea unor arhive ori instituții, pe când numele și opera preotului Iosif Trifa au ajuns de circulație universală. Oastea Domnului are astăzi o răspândire, fără exagerare, în toate continentele lumii, fiind apreciată ca un fenomen unic al misionarismului creștin viu și activ, ca un vulcan fierbinte în plină erupție, pe când toate celelalte par a fi ajuns ca niște vulcani stinși într-un regres continuu și alarmant...

În urmă cu 30 de ani - din 1956 și până în 1958 - deci după ce trecuseră 20 de ani de la izbucnirea durerosului conflict, am încercat în înțelegere cu frații, inițierea unei acțiuni, la fel cu aceasta de acum, pentru normalizarea atât de dorită și de necesară, ca și azi, a situației Oastei Domnului în Biserica noastră. Doi ani de zile am călătorit atunci, eu personal - cu memorii în diferite variante, după cum mi se cerea, când la patriarhie, când la Sf. Sinod, când la Departamentul Cultelor, când la diferite alte autorități competente cerând, rugându-ne, stăruind, - să fim ascultați și integrați și formal, cum eram faptic în viața și Statutul Bisericii. Paragrafele Noului Statut Bisericesc, ne ofereau foarte bine încadrarea activității noastre duhovnicești în secțiile misionare prevăzute a funcționa pe lângă fiecare Comitet Parohial. Aceste Secții Misionare erau prevăzute pentru a constitui partea activă misionară a parohiei, atât de necesară în munca pe care o avea de dus prin însăși rațiunea existenței sale combătând pe cei doi dușmani - viciile sociale și infiltrările dezbinătoare - precum și a face o bună slujbă de culturalizare și regenerare fiilor parohiei.

Propaganda străină vine cu tot felul de mijloace moderne de mare pătrundere în masă: - misionarismul laic, cântarea religioasă, cuvântul liber, predica liberă, rugăciunea inspirată liber, literatura religioasă laică, coruri pe voci și de instrumente, filme religioase, banda magnetică și alte imprimări fonice și vizuale, întruniri publice religioase, - și cu fiecare membru al acestei grupări ca un misionar activ în slujba cultului său. În fața tuturor acestora noi, Biserica noastră, nu avem să le opunem nimic practic. De aceea aceste grupări au acum un atât de mare succes împotriva noastră peste tot. Singură Oastea Domnului are toate aceste mijloace care pot contracara eficient aceste infiltrări, nu numai prin puterea Harului și a Tainelor date Bisericii noastre drept credincioase, dar și prin puterea nebiruită a adevărurilor credinței și învățăturii noastre înflăcărate de dragostea noastră fierbinte, vie și convinsă de aceste adevăruri. De aceea, Oastea Domnului, bine și iubitor îndrumată, cu sutele ei de mii de suflete active, de toate vârstele și de toate treptele sociale, ar fi putut umplea dintr-o dată și fericit acest gol, oferind Bisericii, de-a gata și fără nici o cheltuială, acest mijloc salvator.

Dar în ședința Sf. Sinod din octombrie 1958, când regretatul patriarh Iustinian Marina a înfățișat acest Memoriu al nostru adus la zi conform ultimei îndrumări a autorității, - soluția propusă de noi a fost respinsă.

Se știe apoi bine ce a urmat. Nenorocirea generală care s-a abătut asupra noastră este pe deplin cunoscută. Prin suferințele grele și îndelungi pe care le-am îndurat fără să fim întru nimic vinovați de cele ce eram acuzați, mulți dintre noi și-au pierdut curajul, sănătatea, funcția și chiar viața. Dar cu toate acestea iată nici unii dintre noi nu ne-am părăsit - cum am fi putut pe drept tentați - nici credința noastră și nici țara. Nici măcar nu ne-am plâns în scris ori verbal la nici o personalitate sau instituție străină. Nici n-am cerut, sau primit nici un fel de ajutor ori apărare de la alții împotriva părinților, ori a conducătorilor noștri. Am așteptat Ziua fericită a Revelației și am dorit ca Dumnezeu să ne-o aducă prin ai noștri și nu prin alții.

Au trecut astfel 30 de ani, dar lucrurile nu păreau a se îmbunătăți deloc, ci dimpotrivă se înăspreau tot mai mult contra noastră mai ales din partea autorităților clericale și - poate din pricina acestora - și din partea celorlalte autorități. Mulți preoți spuneau tot mai des în biserici, de la amvoane că noi ostașii Domnului suntem în prezent sectarii cei mai primejdioși pentru Biserica Ortodoxă și că lumea să se ferească de noi.

Deși în multe chiar din aceste biserici unde eram vorbiți așa de rău, aproape numai noi eram singurii închinători și participanți. În multe părți din țară până în ultimul timp, au avut loc procese, confiscări, amenzi, etc. În repetate rânduri și cu pedepse de mari sume de bani, împotriva unui mare număr de ostași ai Domnului, învinuiți de huliganism, parazitism, anarhism, etc. Mai mult, chiar și unii preoți care numai pentru că participaseră la evenimente familiale ale unora dintre parohenii lor, ori dintre rudenii care făceau parte din Oastea Domnului, au fost pedepsiți drastic de către unii episcopi, atât canonic cât și în alte feluri. Bineînțeles că toate aceste măsuri erau tendențioase și pline de amărăciune.

Toate aceste lucruri dureroase, ca și dorința de a vedea odată rezolvată în chip folositor pentru toți această problemă păgubitoare tuturor, - ne-a determinat să mai facem o încercare salvatoare.

Credem din toată inima că acum a sosit momentul istoric ca toate aceste stări triste să înceteze. Și după cum atâtea probleme cândva grave, au putut să fie remediate când le-a venit vremea lor, - suntem pe deplin convinși că și acestei îndelungate crize i-a sosit în sfârșit și ei vremea să fie rezolvată pozitiv și fericit. Biserica și credința noastră, atât de subminate de crezuri străine și atât de afectate de înghețul sufletesc și de căderea celor mai mulți dintre fiii ei au acum poate mai multă nevoie ca oricând de înviorarea și căldura spontană a apostolatului nostru laic și a voluntariatului nostru duhovnicesc. Patria noastră la fel, în aceste vremuri atât de nestatornice și tulburi, are și ea nevoie tot așa de multă de munca noastră harnică și cinstită, de trăirea noastră demnă și cumpătată, precum și de atitudinea noastră supusă și ascultătoare de mai marii noștri. Toate acestea în condițiile unei mai binevoitoare atitudini față de noi le-am putea aduce cu mai multă eficiență morală și materială. Atâtea rele dinafară și atâtea slăbiciuni dinăuntru ne poruncesc acum mai cu tărie ca oricând să trecem peste toate micile umbre ale trecutului și să pornim acum grabnic nu numai la repararea acestor regretabile greșeli dar și mai mult la sudarea puternică a sufletelor noastre a tuturor celor care avem o conștiință a credinței și a patriei noastre, fiindcă vedem cu tot mai mare durere că cine se desparte de prima, o poate părăsi curând și pe cealaltă...

Pentru reglementarea reală și adevărată a acestei probleme, și în acest destul de întârziat timp, - noi credem că ar trebui să găsim puterea și bucuria de a face totul, atât unii cât și alții. În ce ne privește pe noi, promitem și ne rugăm Domnului și Dumnezeului nostru să ne ajute la acest lucru bun. Iar în ce îi privește pe mai marii noștri sufletești, credem că în modul cel mai minim, ar fi necesare următoarele:

1 - Părinteasca bunăvoință a Sf. Sinod în a aprecia că după 50 de ani de la izbucnirea nefirească a conflictului dintre mitropolitul Bălan și preotul Trifa din Sibiu, - toate acuzele grave ridicate împotriva preotului Trifa și a creației sale Oastea Domnului s-au dovedit în cea mai mare parte neîntemeiate. Că toată originea și importanța acestui conflict s-au dovedit a fi tendențios exagerate, - și că în mod pătimaș, din ambele părți s-au împins lucrurile nepermis de departe declanșând o criză sufletească adânc dureroasă și îndelungată în sânul Bisericii noastre, între clerul ei și între o mare mulțime a unora dintre cei mai credincioși fii ai săi. Criza aceasta durează în mod anacronic de un timp prea îndelungat și păgubitor pentru noi toți.

Că acum a sosit în sfârșit vremea potrivită când această nefirească situație să înceteze imediat, total și definitiv, restabilindu-se situația dinaintea acestui conflict, adică armonia deplină și fericită înăuntrul întregii Biserici, recomandându-se atât clerului cât și credincioșilor o caldă colaborare fără nici o suspiciune ori răscolire jignitoare a unor greșeli din trecut de vreo parte ori alta. Atât mitropolitul Bălan cât și preotul Trifa au mari merite față de Biserica noastră, și au fost amândoi niște slujitori care au făcut fapte nemuritoare pentru ea. Și amândoi au drept la toată înalta noastră prețuire atât pentru numele cât și pentru opera lor. Că de acum înainte, atât unii cât și alții dintre noi, avem datoria ca respectându-ne reciproc, să colaborăm din toată inima și puterea noastră, pentru binele Bisericii noastre și al patriei noastre deopotrivă de scumpe pentru noi toți.

Adică exact cum era înainte de conflict.

2 - Părinteasca bunăvoință și apreciere a Sf. Sinod, că acești fii ai Bisericii noastre, datorită structurii lor sufletești, au o mai pronunțată sete și dorință după o mai puternică trăire duhovnicească în sânul Bisericii noastre. Trăirea și activitatea lor s-ar putea încadra, după cum am mai spus, în Secțiile Misionare de pe lângă fiecare parohie care o are Oastea Domnului, sub îndrumarea binevoitoare și înțeleaptă a preotului respectiv care ar putea primi de îndată prin ei un puternic și fericit ajutor atât sufletesc cât și material, pentru scopurile parohiei. Aceste Secții, care deși sunt formal prevăzute acum în Statutul Bisericii, în realitate sunt total inexistente ca activitate în parohii. Prin încorporarea înțeleaptă și iubitoare a ostașilor Domnului, ele ar căpăta dintr-o dată viață și scop, legând mai strâns poporul de viața Bisericii și Biserica de popor. Este vremea când trebuie făcut totul spre a umple iarăși bisericile goale și a-i scăpa pe fiii abătuți din ispitele sufletești ca și din cele trupești. Viața bisericească s-ar înviora mult, iar problema adunărilor s-ar reglementa fericit prin ținerea acestora în biserici, la Vecernie în după amiezile din duminici și sărbători, când oamenii sunt liberi de la celelalte îndatoriri. Aceste adunări al căror program, alcătuit din citiri și tâlcuiri din Evanghelia, Apostolul și Cazania zilei precum și tâlcuiri și citiri din scrierile și Viețile Sfinților, cu cântări și rugăciuni bisericești și laice împletite armonios, potrivit învățăturii și credinței noastre Ortodoxe, sub directa îndrumare binevoitoare a preotului ca păstor bun, ar alcătui o hrană substanțială pentru fiii Bisericii, care n-ar mai fi nevoiți sau tentați de a merge în altă parte pentru această hrană. Nimic din toate acestea nu ar fi în contradicție cu învățăturile și interesele Bisericii noastre, ci dimpotrivă numai în folosul acestora. În acest fel, prin educația frumoasă și susținută ce li s-ar putea face acolo, oamenii ar putea fi mai eficient îndrumați spre o viață morală, spre o muncă harnică, spre o trăire demnă atât în familie cât și în societate.

Adică exact cum era și înainte de conflict.

3 - Părinteasca bunăvoință a Sf. Sinod în a aprecia și permite ca în cazuri de evenimente familiare întâmplate în mod obișnuit între oameni, cum ar fi: - aniversări, cumetrii, sfeștanii, masluri, nunți, onomastice, parastase, privegheri la mort, etc., - la care de obicei sunt invitați și preoții noștri și care se petrec în familii, - să se recunoască dreptul de a participa împreună cu familia respectivă și a altor prieteni, rudenii, cunoscuți în orice timp și număr, la acest eveniment, fără a fi considerată această participare ca ceva nepermis, nici petrecerea lor sufletească adecvată cu momentul familial, ca ceva ori străin ori rău, dacă totul se desfășoară pe linia generală a credinței și învățături Bisericii noastre, care ne învață ca „toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să I-o dăm”... și „toată ziua să ne învățăm dreptatea Ta”...

Adică întocmai cum era înainte de conflict...

Cam acestea ni se par nouă a fi simplele dar necesarele trebuințe, minimum, prin care credem că s-ar putea ușor rezolva problema aceasta, dacă într-adevăr se dorește acest lucru. Situația credem că a avut destul timp să se coacă și să fie cunoscută pe deplin sub toate aspectele ei, pentru a putea fi rezolvată realist și concret.

În speranța că de data aceasta nu se va mai proceda ca în celelalte nefericite cazuri din trecut, - spre a nu se mai mări răul, ori întârzia binele, - ambele fiind în paguba noastră a tuturor, - ne rugăm din tot sufletul nostru lui Dumnezeu zicând:

Doamne și Dumnezeul credinței noastre și al părinților noștri, milostivește-Te spre noi, iartă-ne nouă tuturor toate păcatele noastre și iartă toate slăbiciunile alor noștri, - și dăruiește-ne acum puterea și lumina de care avem atâta nevoie cu toții, în acest ceas istoric, până nu este prea târziu, pentru izbăvirea și liniștirea noastră a tuturor. Amin.

În Numele tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

După Săptămâna Patimilor

Cu sinceră smerenie fiască

la Praznicul Învierii Domnului

și Mântuitorului nostru

Isus Hristos

supus fiu duhovnicesc

Traian Dorz

din 4 mai 1986

P. S.

Înaintez alăturat un tabel conținând 30 de cântări religioase, potrivite pentru a fi recunoscute, aprobate și recomandate spre a fi cântate printre cele bisericești la diferite ocazii cum sunt cele notate la punctul doi din acest Memoriu.

Slăvit să fie Domnul!