Cap. 22 - Peregrinările soliei

„Conştiinţa misiunii pentru care te-ai născut,

misiunea ta şi-a Cauzei care-ţi este Steag şi Scut

misiunea pentru care legământ de jertfă-ai pus

- sfântă trebuie să-ţi fie, cum e soarele de sus.

Ţelul unic pentru care ai rostit solemn cuvânt,

clar şi-aprins şi drept să-ţi fie, luminos şi nalt şi sfânt

viaţa şi puterea-n lume, pentru-acestea ţi s-au dat

misiunea Cauzei Sfinte ţină-ţi sufletul legat.

Pentru tine tot ce-i viaţă şi religie şi crez

în trăirea misiunii Cauzei Sfinte - să le vezi

strâns legat de-ai tăi spre Ţintă, fii cu legături de fier

misiunea ta să-ţi fie sfântă, căci o ai din cer”.

Ascultarea unei porunci Dumnezeieşti şi ducerea unui mesaj divin pentru cunoaşterea unui adevăr şi izbânda unei dreptăţi, este o datorie mai cutremurătoare decât oricare cataclism. Glasul lui Dumnezeu trebuie să-i fie celui căruia îi vorbeşte mai puternic decât orice trăsnet, mai poruncitor decât oricare moarte. Şi mai presus decât oricare viaţă.

Când eşti convins că solia pe care o ai este unică şi adevărul pe care trebuie să-l aperi este divin şi că amândouă acestea te au în momentul acesta numai pe tine, - atunci trebuie să nu mai gândeşti absolut la nimic altceva decât la ascultarea totală, curajoasă şi grabnică - numai a Glasului Acestuia.

Întocmind acest „Memoriu” de data aceasta numai în numele meu şi luând toată răspunderea conţinutului său numai asupra mea, - eu am fost conştient că joc pe o carte unică şi că am pornit spre taurul cel mai mare cu coarnele cele mai puternice care se pot şi îmblânzi, dar pot şi străpunge. Însă pentru că oricum îl vedeam îndreptându-se cu toată puterea lui, încet dar ameninţător asupra sfintei Lucrări care este familia sufletului meu, spre mulţimea fraţilor mei nevinovaţi şi expuşi - am căutat prevăzător şi din timp să-i ies cumva înainte fluturându-i prin faţă tot felul de arătări liniştitoare, care să-l convingă de nevinovăţia conştiinţei noastre şi chiar de folosul şi pentru el a existenţei noastre, - în scurta peregrinare pe faţa acestui trecător pământ, al tuturor...

Când mi s-a părut că momentul cel mare a sosit, că situaţia este pe vârf, gata să se prăbuşească pe partea cea primejdioasă, iar posibilitatea pentru noi este cea mai favorabilă, - am primit de la Duhul Sfânt lumina clară şi îndemnul curajos al acestei iniţiative, precum şi argumentele ei.

Bizuit numai pe ajutorul pe care am simţit că mi-l dă puterea Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Numele şi în Lucrarea Căruia eram dator să pornesc, - am pornit. Am simţit din primul moment că nu mai pot şi că nu trebuie să mai angajez pe nimeni în cursa asta. Porneam la o înfruntare care poate să dureze cine ştie cât şi pe parcursul căreia să se întâmple cine ştie ce. În urma celor ce se întâmplaseră de celelalte dăţi în lupta asta, - am învăţat că este bine să nu mai expun pe nimeni decât pe mine singur. Mulţi dintre cei ce crezuseră atunci că s-ar bucura să ia şi ei parte la aceste lupte, - ba erau chiar geloşi pentru astea, crezându-le uşoare şi aducătoare de laude şi avantaje... Dar unii când au ajuns în faţa răspunderii şi jertfei, ori s-au lepădat cu frică, ori s-au târât ruşinos, ori s-au ascuns cu laşitate, ori au trădat cu mârşăvie.

Nu vreau să mai fac astfel de experienţe dureroase. Voi lua totul numai asupra mea însumi până la capăt. Voi merge numai cu Domnul în faţa tuturor. Dacă voi reuşi ne vom bucura cu toţii. Dacă nu, voi suferi măcar numai eu singur...

Nu ştiu cum se va sfârşi drumul pe care pornesc şi înfruntarea pe care o încep, - dar oricum şi orice se va întâmpla trebuie să folosesc acest timp scurt, acest argument sfânt şi această viaţă cât mi-a mai rămas. Prevăd că dacă pierdem acest moment, cine ştie până când, nu va veni un altul mai favorabil ca acesta. Am urmărit de 30 de ani această situaţie, de când regretatul patriarh Iustinian mi-a spus după cum ştiţi - în clipa falimentului nostru al amândurora, cu respingerea Sf. Sinod în octombrie 1958 - că dacă vreodată va mai veni vreun moment favorabil unei astfel de acţiuni a noastră să avem de grijă ca noi să mergem mai din vreme atunci pe la toţi ierarhii Bisericii, pentru ca ei să ia din timp cunoştinţă de cauza noastră, ca acela care va mai pune această problemă în Sinod să nu se mai trezească atunci singur... „cum m-am pomenit eu acum”...

Am înţeles dureros acest lucru încă de atunci. Şi 30 de ani m-am gândit la el pândind un astfel de moment. Era atâta nevoie pentru reuşita în timp a Gândului Divin cu Lucrarea Oastei Domnului. Dacă o vie atât de frumoasă şi de rodnică cum este via aceasta căreia i s-au rupt legăturile pentru o vreme de stâlpul Bisericii, nu va fi legată din nou de acest sprijin, atunci feluritele vânturi potrivnice care o bat din toate părţile, uşor o pot arunca dintr-o parte în alta, târând-o apoi prin noroaie şi lăsând-o călcată şi zdrobită de toate fiarele pustiitoare.

Dar felul în care va trebui s-o legăm - trebuie să fie cât mai frumos şi mai curat, binefăcător şi binecuvântat. Nu ca s-o sugrume ci ca s-o ajute. Pentru asta trebuie făcut totul, dar cu toată grija, înţelepciunea şi teama sfântă.

Dumnezeul şi Împăratul nostru, Te rugăm să ai Tu Însuţi grija aceasta, clipă de clipă, pas cu pas şi om cu om. Ea este un fluviu care trebuie să-şi urmeze cursul rodnic şi frumos - şi să nu-şi piardă nici numele, nici specificul, nici direcţia, - până ce se va revărsa odată în Oceanul Ceresc şi Etern, cu toate râurile şi izvoarele ce i le-ai rânduit Tu, ca să Ţi le-aducă ea...

Când va fi ajunsă Acolo, nu va mai fi nevoie nici de lupta şi jertfa aceasta de acum, căci atunci scopul ei se va fi împlinit. Dar numai atunci. Până atunci însă, noi trebuie să le păstrăm cu sfinţenie pe toate acestea, căci ele suntem noi. Identitatea noastră în Hristos. Şi a Lui în noi. Ce fac eu acum, mulţi nu pot înţelege, de aceea sunt unii care mai în ascuns, condamnă, iar unii ar dori să împiedice. Dar va veni vremea când toţi vor vedea câtă dreptate am avut. Şi mulţi se vor căi amar atunci. Însă dacă şi de data aceasta acţiunea noastră va fi zădărnicită atât din afara Oastei cât şi dinăuntrul ei şi vor trebui să treacă iarăşi zeci ori sute de ani până va mai veni un alt om şi o altă conjunctură la fel ca acum, - acel om va trebui să înceapă şi el atunci tot cam aşa cum încep eu acum. Cum am început şi acum 30 de ani. Nu este şi nu va fi alt drum, decât acesta pentru rezolvarea bună a acestei spinoase probleme, - în afară de venirea pe neaşteptate a Împărăţiei lui Hristos care le va rezolva pe toate definitiv şi bine.

Amin, - vino Doamne Isuse...

A doua zi de Paşti în 1986, era în 5 mai.

După un vechi obicei al său, episcopul Vasile de la Oradea vine în această zi în fiecare an la Beiuş, ca în al doilea oraş important din Bihor pentru a oficia Liturghia şi a petrece ziua aceasta între cei de aici. Am pregătit pentru această ocazie tot ce îmi ceruse la ultima mea stare de vorbă cu dânsul şi anume memoriul, tabelul cu cele 30 de cântări alese şi volumul meu cu cele 7.000 de proverbe versificate şi comentate, care îi fusese cerut de la Departamentul Cultelor.

În această zi de mare sărbătoare, într-adevăr tot ce s-a petrecut în biserica centrală din Beiuş a fost înălţător.

După terminarea slujbei, părintele episcop m-a luat cu dânsul - şi în încăperea în care am stat i-am putut citi şi susţine memoriul nostru, pe care apoi i l-am dat în două exemplare: unul pentru dânsul, iar celălalt pentru Sf. Sinod. La fel i-am predat şi celelalte două lucrări aduse în acest scop. Am avut cu această ocazie o stare de vorbă foarte apropiată, cuprinzând amănunte şi gânduri frumoase cu privire la viitorul colaborării preconizate. Mi se întipăreşte tot mai fericit încrederea că Dumnezeu lucrează acum în mod tot mai evident în sprijinul gândului nostru inspirându-le mai marilor noştri îndemnul unei bunăvoinţe încrezătoare.

Mi-a promis că va merge chiar zilele următoare la Bucureşti spre a le prezenta Patriarhiei şi Departamentului cu opinia sa binevoitoare... După aceasta mi-am luat un respectuos rămas bun, rugându-l să pună peste tot un cald cuvânt sprijinitor pentru această Cauză care în definitiv şi în primul rând este spre binele Bisericii şi al neamului, nu numai al nostru al fiecăruia.

Primul la care am vrut să ajung cu memoriul după el, a fost înaltul Antonie de la Sibiu. Iar dânsul fiind plecat atunci din ţară şi neştiind când se întoarce, i le-am trimis cu poşta recomandat, să-l afle când va veni, pe masa lui. Al doilea a fost înaltul Nicolae de la Timişoara, cu care după cum am mai spus avusesem mai vechi relaţii şi la care mergeam pe un drum mai cunoscut... Mai avusesem prin ani şi discuţii mai agitate cum fusese cea din noiembrie 1983, - dată de la care nici nu mai fusesem pe la dânsul. Dar acum îi duceam nu numai memoriul ci şi albumul închinat Maicii Domnului, cu o frumoasă dedicaţie scrisă şi pentru dânsul, tot pe prima pagină, ca un omagiu din partea noastră, - aşa cum se cuvenea şi potrivit gândului de la începutul peregrinării cu solia.

S-a bucurat mult, - cel puţin aşa s-a arătat. Era de faţă şi secretarul mitropoliei.

La despărţire l-am rugat stăruitor şi pe dânsul ca după citirea memoriului şi cercetarea lucrării închinate Maicii Domnului, să sprijinească şi el cu un vot favorabil în şedinţa Sinodului, tema memoriului nostru şi tiparul albumului Taină şi Minune.

A făcut un gest semnificativ din cap şi pentru că se pregătea grăbit să meargă la slujbă în catedrală, m-a invitat şi pe mine să iau parte la Liturghia arhierească ce se ţinea atunci acolo şi la care mergea acum şi dânsul împreună cu suita sa. Am mulţumit mult pentru invitaţie - şi am mers.

Dar ce am văzut atunci acolo mi-a umplut sufletul de durere. Dintr-un oraş cu sute de mii de locuitori cum era Timişoara, într-o zi cu Liturghie arhierească la catedrala oraşului unde participă mitropolitul însuşi - în afară de noi cei cinci fraţi care eram acolo, nu mai erau decât opt suflete de închinători în toată uriaşa catedrală, cu mitropolitul singur stând în scaunul său înalt ca o imagine îndurerată a pustiului sufletesc din viaţa Bisericii. Şi ca un strigăt de chemare la un cutremur sfânt şi necesar. Iată înalt prea sfinţite câtă nevoie aveţi de Oastea Domnului!... Preoţii care slujeau la altar erau mai numeroşi decât închinătorii din biserică... Dacă nici acum n-a sosit timpul să se vadă aceasta, - atunci când va sosi?

În ziua de 19 mai, după ce am pregătit alte două exemplare din albumul Taină şi Minune şi altele din „Memoriul” nostru am luat drumul spre episcopia de la Roman şi mitropolia de la Iaşi.

Am luat cu mine ca însoţitori pe doi din fraţii buni, Nelu de la Hunedoara şi Ionuţ de la Hălmagiu şi am plecat împreună cu cei doi fraţi Viorel şi Gicu de la Suceava.

La episcopia de la Roman era numai episcopul vicar Ioachim Mareş, - pe care îl cunoşteam ca pe un binevoitor al Oastei încă de pe când fusese preot întâi în Leorda lângă Comăneşti, apoi în Bacău...

Ne-a primit cu bucurie şi mi-a arătat în vorbă foarte multă bunăvoinţă. I-am arătat memoriul şi albumul, rugându-l să ne înştiinţeze pentru primire la episcopul titular Eftimie, pentru a sta de vorbă personal şi cu dânsul, căruia voiam să-i predau memoriul şi albumul cu dedicaţia.

S-a dus grăbit şi bucuros, dar s-a întors încet şi întristat. Episcopul era reţinut de nişte personalităţi deosebite - şi „regreta mult că nu poate momentan. Dacă mai putem aştepta un timp ne-ar primi cu bucurie. Dacă totuşi nu putem aştepta să-i lăsăm părintelui episcop vicar totul. Şi el se va ocupa cu bunăvoinţă de problema noastră...”

Mi-a părut rău că atât el este ocupat, cât şi noi ne grăbim pentru Iaşi - dar aş fi vrut în chip deosebit să le spun celor de la Roman despre tristele fapte abuzive petrecute contra fraţilor noştri din cele câteva localităţi din jurul Comăneştilor, - când în câteva rânduri, mari grupări ale fraţilor noştri aflaţi în adunare fuseseră bruscaţi, insultaţi, amendaţi şi ameninţaţi - cum fusese la Plopu, la Măgireşti, la Leorda, când din toamnă până în primăvară, numai în câteva luni, fraţii găsiţi în adunare şi chiar la hram, au fost amendaţi fără milă la rând, întâi câte o 1.000-2.000 de lei fiecare. Apoi a doua oară cu 3.000 şi până la 5.000 de lei. A treia oară cu şi mai mult. La Plopu ştiţi ce au făcut miliţienii... Am spus-o mai înainte la ceilalţi la care fusesem şi chiar patriarhului...

Li s-au încasat banii de la cei mai mulţi pe chitanţe de câte o sută de lei ca infractori... la legea circulaţiei. Apoi i-au ameninţat cu amenzi şi mai mari, repetate dacă va fi nevoie săptămânal, până îi vor desfiinţa de tot. Ba şi cu bătaie şi cu închisoare.

- Îi cunosc pe ostaşii de acolo, - îmi spuse cu tristeţe episcopul vicar Ioachim. Am fost în câţiva ani preot chiar în unele din comunele de acolo.

- Vă rugăm foarte mult, mergeţi şi vedeţi tragedia lor, la faţa locului. Şi dacă puteţi căutaţi să-i ajutaţi pe aceşti nevinovaţi împotriva cărora se săvârşesc astfel de samavolnicii şi abuzuri. Vom spune şi în alte părţi la autorităţile superioare, poate se vor opri astfel de nedreptăţi.

- Promit să mă ocup cât mai curând de asta.

- Vă mulţumim. Şi sărutăm dreapta.

N-am mai putut aştepta. Trebuia să fim cât mai repede la Iaşi la mitropolitul Teoctist... I-am lăsat deci totul, împreună cu o scrisoare de scuze şi mulţumiri către prea sfinţitul Eftimie... (scrisoare la care normal ar fi trebuit să mai răspundă vreodată - dar n-a mai răspuns).

La Iaşi am ajuns destul de târziu. La secretariatul mitropoliei mi s-a spus că nu se ştie dacă înaltul Teoctist este acasă sau nu, dacă mă primeşte sau nu. Să mergem la reşedinţa mitropolitană, să căutăm pe părintele Clement, să sune la poartă fiindcă poarta este totdeauna încuiată - şi dacă îl voi găsi pe părintele Clement, el este în măsură să ştie.

Când am ajuns la poarta reşedinţei, - poarta era deschisă. Şi ceva mai sus în hol o fiinţă zâmbitoare în reverendă. După salutul obişnuit am zis:

- Caut pe părintele Clement.

- Eu sunt!

- Şi eu sunt... mi-am spus numele - şi aş avea o stăruitoare rugăminte să-l anunţaţi pe înalt prea sfinţitul mitropolit Teoctist - dacă este aici - că-l rog să binevoiască a mă primi doar cinci minute pentru a-i preda un memoriu şi un omagiu.

Faţa zâmbitoare a părintelui Clement s-a întors puţin înapoi şi a intrat pe o uşă deschisă în stânga lui... Nu ştiu de ce mi s-a părut foarte semnificativ zâmbetul lui, graba aproape pregătită, ca şi poarta pe care o aflasem, contrar înştiinţării de la secretariat, deschisă.

Pe uşa unde intrase părintele Clement văd ieşind o impunătoare faţă bisericească... Am presimţit îndată că este înaltul Teoctist. Acesta trecând spre o altă uşă - vis-a-vis cu cea prin care ieşise îmi făcu un semn să-l urmez. Mă aşteptă în mijlocul unei încăperi mari şi somptuoase, cu braţele deschise şi cuprinzându-mă la pieptul său mă îmbrăţişă părinteşte spunându-mi:

- Fii binevenit dragul meu!

M-am înduioşat dintr-o dată până la lacrimi. Dintre toţi cei la care mai mersesem până atunci şi la care am mai mers şi după aceea, nimeni n-a făcut faţă de mine un astfel de gest.

- Sărut Dreapta, Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit, - i-am zis eu adânc mişcat. Şi m-am aplecat adânc spre dreapta sa care era întinsă spre mine... Am dorit demult să ajung până aici spre a vă prezenta atât această lucrare închinată cinstirii Sfintei Fecioare Maria, Maica Mântuitorului nostru Isus Hristos, cât şi acest memoriu al nostru conţinând o stăruitoare propunere şi rugăminte pentru normalizarea situaţiei Oastei Domnului în cadrul şi în viaţa Bisericii noastre, rugându-vă cu smerenie şi insistenţă să binevoiţi a mi le primi pe amândouă. Albumul ca un omagiu respectuos şi smerit pentru I.P.S. Voastră personal. Iar memoriul pentru a-l cerceta cu grijă părintească şi binevoitoare spre a lua cunoştinţă de conţinutul lui şi dacă veţi găsi dreaptă şi bună cauza şi soluţia aceasta - să binevoiţi a-l sprijini la vremea sa...

Şi le-am pus respectuos pe masă în faţa sa, cu prima pagină a albumului desfăcută spre a putea citi dedicaţia pe care i-o scrisesem.

A admirat-o, a mulţumit pentru ea şi a zis:

- Aţi muncit şi aţi cheltuit foarte mult pentru lucrarea aceasta!

- Pentru Maica Domnului, înalt prea sfinţite, nu-i nimic prea mult.

- Eu te-am aşteptat frate Dorz şi am ştiut că vei veni odată şi aici. Am aflat despre acţiunea dumitale şi sunt foarte mulţumit de ea. Nimeni afară de d-ta nu putea începe o astfel de acţiune - şi era atât de necesară. Eu n-am fost niciodată nici pentru numele de ostaş al Domnului, dar nici contra. De fapt toţi suntem de la botez ostaşi ai Domnului... Când eram episcop la Arad, am avut o frumoasă stare de vorbă cu o delegaţie de patru bărbaţi care spuneau că sunt din Oastea Domnului. Şi până la urmă am ajuns la o frumoasă înţelegere cu ei... Dar noi aici cam avem unele neplăceri cu unii ostaşi ai Domnului de la Dumbrăveni-Suceava şi mai de la una ori două alte parohii. Preoţii se plâng că ostaşii deşi merg la biserică totuşi unii nu fac cruce, nu se împărtăşesc, nu sărută icoana, şi alte abateri de astea...

- Se poate înalt prea sfinţite să fie adevărat - se poate să mai fie şi unele exagerări... Nu-i prea mare mirare după atâtea zeci de ani, când s-a mai putut şi greşi faţă de aceşti oameni în unele parohii - unii împingându-i, iar alţii atrăgându-i spre greşeli. Am greşit şi noi şi poate mai greşim şi acum în multe privinţe, dar vă rugăm să ne credeţi că în cea mai mare parte greşim vrând să facem binele, nu vrând să facem răul. Nu ştim cum să procedăm bine totdeauna, de aceea avem nevoie de îndrumări părinteşti, înţelegătoare şi cu bunăvoinţă. Credem că toate cazurile problemă se pot rezolva bine cu răbdare şi bunăvoinţă, dar ne trebuie neapărat un climat de apropiere şi înţelegere. De aceea vă rugăm I.P.S. Părinte Mitropolit să ne ţineţi cu bunăvoinţă mărturisirea noastră de sinceră supunere fiască. Şi omagiul acestei supuneri, în acest album Taină şi Minune, ca un semn sfânt al cinstirii noastre profunde.

Şi vă rugăm, după citirea memoriului nostru, dacă veţi considera dreaptă cauza noastră, să binevoiţi a susţine rezolvarea ei pozitivă şi realistă în faţa Sf. Sinod. Precum şi tipărirea acestei lucrări - la vremea sa.

- Te-am înţeles.

Şi ridicându-mă i-am sărutat dreapta voind să plec. Din nou m-a îmbrăţişat spunând:

- Să vă daţi toate silinţele spre o deplină şi ascultătoare colaborare cu preoţii, ajutându-i şi pe cei mai slabi să se ridice şi ei.

- Înalt prea sfinţite - i-am zis eu cu lacrimi - sunteţi omul ales al lui Dumnezeu şi părintele Bisericii, Dumnezeu vă ascultă rugăciunile, vă rugăm ajutaţi-ne şi rugaţi-vă pentru noi.

I-am văzut şi ochii dânsului umezindu-se de lacrimi.

- Şi voi să vă rugaţi pentru noi. Toţi avem nevoie de rugăciune!

Ieşind pe coridor am văzut aşteptând împreună cu părintele Clement pe încă unul ceva mai subţirel ca statură şi mai vioi, cu nişte ochi scânteietori şi ţinută mai superioară.

- Iată-l şi pe părintele Pimen, - vicarul mitropoliei - spuse înaltul ierarh.

- Sărut dreapta prea sfinţite părinte, - i-am zis eu făcând cu respect acest gest asupra mâinii întinse spre mine.

- Te rog părinte vicar să mergi cu domnul Dorz şi să-i araţi locurile acestea ale noastre istorice şi tot ce avem şi noi deosebit aici.

- Vă mulţumesc mult I.P.S. - şi vă rog să mă iertaţi că din cauză că sunt cu un grup iar ei se grăbesc să plece, momentan nu-mi pot împlini această mare dorinţă pe care o am din toată viaţa mea, să văd mai îndeaproape acest Iaşi a cărui istorie mi-a fermecat sufletul şi copilăria.

N-am mai fost la Iaşi decât o singură dată în timpul războiului şi n-am văzut cu ochii mei încă nimic din frumuseţile de aici: Trei Ierarhi, Palatul Cultural, Copoul...

- Atunci poate altădată. Totuşi, părinte vicar, condu-l puţin cât se poate...

Părintele episcop vicar Pimen m-a luat de mână căutând cu tot dinadinsul să mă convingă şi dânsul că au dreptate preoţii din acele parohii unde ostaşii le creează nemulţumiri cu atitudinea lor pronunţat sectară: Dumbrăveni, Bosanci, Sineşti.

Am apărat cât am putut ceea ce nu cunoşteam, dar cam auzisem că fuseseră câteva cazuri mai de demult.

- Se prea poate prea sfinţite să fi fost înainte câteva astfel de cazuri, dar să ştiţi că în ultimul timp multe s-au îndreptat. Şi în curând veţi vedea că se vor putea îndrepta toate.

- Nu s-au îndreptat - şi nici nu vor să se îndrepte. Şi sunt multe nu numai câteva.

- Se exagerează mult de către cei ce vă raportează prea sfinţite. Pentru că nu-i chiar aşa. Dacă s-ar fi încercat cu răbdare şi înţelepciune îndreptarea celor greşiţi, - cred că s-ar fi reuşit demult.

- S-a încercat destul. Şi nu s-a mai îndreptat.

- Prea sfinţite, dacă credeţi iată eu aş fi gata în vara asta să merg împreună cu prea sfinţia voastră în aceste locuri unde credeţi că sunt astfel de probleme - şi să vedeţi că toate se vor putea rezolva cu bine.

- Bine, - eu doresc aceasta, îmi zise el.

Şi sărutându-i dreapta cu mulţumiri pentru toată bunătatea arătată, ne-am despărţit în curtea reşedinţei mitropolitane... De undeva din curte, cei doi fraţi tineri care mă însoţiseră până aici, s-au apropiat şi am plecat apoi împreună la ceilalţi.

Am mai vizitat apoi cu tot grupul biserica Trei Ierarhi şi încă câteva locuri, după care am mers la locuinţa fratelui Manole din Iaşi, unde am petrecut câteva ceasuri de neuitate bucurii duhovniceşti, cu fraţii şi surorile de aici.

Aş fi dorit mult să-mi pot împlini promisiunea făcută părintelui episcop Pimen de a vizita împreună cu dânsul locurile şi fraţii despre care ei aveau ştiri atât de neplăcute... Cred că Dumnezeu ne-ar fi bucurat cu multe rezultate bune. Dar mă tem că şi ispititorul ne-ar fi întristat prin multe suflete care demult se dovedesc nu numai rătăcite, dar şi neascultătoare în privinţa asta. Totuşi, dacă n-am putut încerca, nu putem nici să fim siguri.

Deşi vizita aceasta la Iaşi a fost una dintre acelea asupra căreia am fost înştiinţat, avertizat şi chiar înfricat de către unii zicându-mi: cum te duci acolo? Păi nu ştii că omul acela este aspru, dur, puternic? Ori te va da afară cu ameninţări imediat ce vei ajunge acolo, ori nici nu te va primi deloc...

- Eu mă duc acolo în Numele Domnului Isus - le-am răspuns liniştit - în numele Maicii Domnului, nu pentru interesul meu, ci pentru al Lucrării lui Dumnezeu. El Însuşi va purta de grijă ca eu să-mi pot împlini misiunea pentru care mă duc.

Şi iată cum m-a ajutat într-adevăr, cum am spus şi mai nainte, - cu grija şi însoţirea Domnului. Dintre toţi până acum nici unul nu m-a primit nici cu atâta grabă, nici cu atâta bunăvoinţă ca înaltul Teoctist de la Iaşi, - tocmai cel împotriva căruia fusesem avertizat despre contrariu... Cât de mult se înşală uneori oamenii, chiar şi unii dintre cei ce-ţi vor binele.

Dumnezeu să-i răsplătească în ceruri toată bunătatea arătată şi promisă faţă de noi şi faţă de cauza pentru care alergăm şi stăruim...

Când mergi îndrăznind în Numele Domnului pentru o cauză dreaptă, iată că nu trebuie să te temi şi să te îndoieşti de nimic. Hristos Însuşi a spus unor astfel de ostaşi ai Săi: nu te teme, Eu sunt cu tine...

De la Roman însă deşi ni se promisese, cât am aşteptat, n-am primit nici un răspuns. Să vedem de aici.

După ce am pregătit două albume cu Maica Domnului la care lucram de multe ori zi şi noapte, noi cei vreo 4-5 fraţi şi surori care ne-am angajat în această lucrare şi cheltuială, am luat alte drumuri.

Primul a fost în 26 mai la Craiova. Trebuia să ajung şi la înaltul Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei. Din nou m-a însoţit fratele Ionuţ nevrând să mă lase să fac singur acest drum greu şi lung. M-a primit tânărul părinte secretar Stolian Lupşor, care de la început s-a arătat plin de bucuria acestei întâlniri.

- Frate Traian Dorz, - mi-a spus dânsul cu ochii umezi şi cu glas adânc mişcat, - eu vă cunosc numele dv. din copilărie. Mama mea îmi citea cu lacrimi şi îmi recita din cântările şi poeziile dv. Ce bucurie şi ce surpriză să vă cunosc aici şi acum.

M-am bucurat şi eu fireşte nespus de mult de acest suflet deschis şi i-am înfăţişat scopul vizitei noastre.

- Mă duc îndată la înaltul - şi vă anunţ, mi-a zis el, luându-mi albumul Maicii Domnului şi memoriul nostru, urcând pe scări să se ducă sus.

Dar s-a întors întristat spunând:

- Înaltul nostru este într-o şedinţă cu nişte personalităţi mari de la Bucureşti. Mi-a spus că regretă că nu poate să stea acum de vorbă cu dv., că s-ar bucura dacă aţi putea aştepta până după masă - dar dacă nu puteţi, să lăsaţi scris tot ce aveţi şi vă va răspunde...

Aşa am şi făcut. I-am lăsat cele duse la părintele secretar Lupşor, împreună cu o scrisoare care conţinea pe scurt cele ce doream să i le comunic verbal... Şi am plecat.

La câteva zile am primit acasă următoarea scrisoare:

Mitropolia Olteniei - Cabinetul Mitropolitului.

28 mai 1986.

Domnia Voastră

Frăţească salutare în Domnul nostru Isus Hristos.

Şi eu aş fi dorit să pot sta de vorbă măcar câteva clipe cu dv. în ziua de 26 mai 1986...

Îmi cer toate scuzele de rigoare că nu s-a putut face acest lucru. Agendele noastre de lucru zilnic sunt uneori aşa de încărcate că dacă o audienţă nu este anunţată puţin mai din vreme nu se poate realiza.

Am primit volumul manuscris Taină şi Minune, cu ilustraţii deosebite şi vă sunt deosebit de recunoscător, precum şi pentru dedicaţia făcută la începutul volumului.

Problema de tipărire sigur că depinde de o editură care le-ar putea cuprinde în plan, la timpul cuvenit. Admir ornamentaţia fiecărei pagini, în special chenarul.

Textul imnurilor în amănunţimea lor sigur că este bine să fie văzut de o comisie specială.

Toţi avem şi trebuie să avem sentimentul de supra cinstire a Prea Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului nostru Isus Hristos.

Când este vorba de redarea prin imagini asupra venerării noastre faţă de Maica Domnului, ortodoxia are o anumită metodă de redare: sobrietatea pentru a păstra, cultiva şi educa spiritualitatea şi spiritualizarea noastră.

Sigur că la prima vedere toţi creştinii ortodocşi, catolici, anglicani, protestanţi, au nevoie de Chipul Maicii Domnului, în realitate de sfintele icoane. Dar icoanele, ca şi ilustraţia ortodoxă în general, redau şi trebuie să redea în continuare tendinţa noastră de desăvârşire: chiar în cazul de faţă Chipurile Maicii Domnului sunt recomandabile, cele mai multe spiritualizate.

Alte curente artistice au valoarea lor de variaţie în artă, iar în credinţă, în trăirea creştină, noi avem permanent nevoie de a fi cu ochii spre înălţare, spre cer: redarea trupului trebuie astfel făcută ca prin trăsăturile fizice să redăm mereu înălţarea, spiritualizarea.

Pe această linie trebuie mers şi la selecţionarea icoanelor, ilustraţiilor, în orice tipăritură bisericească.

Celelalte probleme dv. ştiţi că trebuie discutate, analizate şi în viaţa sfintei noastre biserici, de fiecare zi avem prin marea milostivire a lui Dumnezeu, la îndemână hrana spirituală prin sfintele taine, sfintele ierugii, prin predică, prin toate izvoarele vieţii puse nouă la îndemână de Domnul Isus Hristos, de Întreaga Sfântă Treime.

În semn de adâncă preţuire şi arhierească binecuvântare, vă trimit câteva exemplare din tipăriturile noastre.

Cu frăţească dragoste întru Hristos Domnul,

Craiova

la 28 mai 1986

Mitropolitul Olteniei,

Dr. Nestor Vornicescu

Domniei Sale Domnului Traian Dorz

Localitatea Livada Beiuşului Nr. 9 - jud. Bihor.

La 3 zile după scrisoare am primit şi pachetul cu cărţile promise. Două exemplare din operele personale şi altele ale altor autori, tipărite în editura mitropoliei din Craiova. Exemplarul de lux din valoroasa lucrare a I.P.S. Sale, cu o frumoasă şi nobilă dedicaţie...

Îndată după primirea celor două trimiteri, am întocmit un respectuos răspuns atât pentru una, cât şi pentru alta:

Înalt prea sfinţiei sale D.D. Dr. Nestor Vornicescu

mitropolitul Olteniei - Craiova.

Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit,

Profund mişcat de înaltul gest şi adânc recunoscător pentru marea bunăvoinţă arătată scriindu-mi cât de asemenea pentru trimiterea minunatelor cărţi, adânc îndatorat, - sărut dreapta.

Am înţeles întocmai şi am primit pe deplin gândul scris şi adevărul privitor la iconografia conţinută în lucrarea închinată întru cinstirea Maicii Domnului...

Cum însă lucrarea aceasta nu are pretenţie de a fi o expresie sobră, doctrinară, nici scopul acesta, ci numai o traducere cald-duioasă şi dulce-umană a Dumnezeieştii frumuseţi şi bunătăţi a Maicii Domnului - am gândit-o şi am realizat-o după modestele mele puteri cu acest gând şi cu acest scop. Pentru a putea apropia pe Maica Domnului de sufletul oricărui închinător şi mai ales închinătoare, de nenumărata mulţime a tuturor celor ce avem nevoie în orice clipă de ajutorul ei.

M-am simţit câtuşi de puţin că fac o impietate faţă de sfinţenia ei prezentând-o atât în texte cât şi în icoane în forma aceasta, adică aducând-o încet-încet din înălţimile ei cereşti uneori şi în anumite feluri până la starea sufletelor noastre, părând că o coborâm pe ea, de fapt am căutat şi cred că uneori am reuşit să ne înălţăm pe noi până la a ne apropia de atingerea sfinţitoare care ne dă linişte, odihnă, siguranţă, bucurie.

Toată lucrarea aceasta am scris-o mai mult din genunchi şi din lacrimi. Şi cred că dacă sufletul meu a primit atât de mult bine, Dumnezeu o va face să facă la fel şi altora. De ea n-au nevoia cea mai mare decât cei ce au genunchii bătătoriţi de rugăciune şi obrajii brăzdaţi de lacrimi. Pentru sufletele care au nevoie să cânte, să se roage şi să plângă înaintea Mântuitorului şi a Maicii Sale le-am scris. Şi cine dintre noi nu are odată nevoie de acestea? Cred din tot sufletul meu că Buna şi Sfânta Maică a Mântuitorului nostru a primit această ofrandă cu blândeţe şi bunătate înţelegătoare că va binecuvânta pentru mângâierea şi bucuria multora.

Iar dacă din neştiinţă şi stângăcie, am putut uneori să şi greşesc, se va ruga pentru iertarea şi mântuirea sufletului meu, pentru că am greşit vrând să fac bine, nu vrând să fac rău.

Desigur că mă voi supune şi mă voi conforma întru totul oricărei comisii speciale destinată acestui scop. Mă rog însă din toată inima mea cu speranţă dar şi cu teamă ca Domnul nostru Isus Hristos şi Maica Lui sfântă, prin Duhul inspiraţiei divine, să lumineze nu numai exigenţa înţelepciunii, ci şi căldura simţirii acelora care se vor ocupa de aceste gingaşe îmbobociri, aşezate pe altarul ei, în ceasurile mele cele mai de taină, de singurătate, de lacrimi şi de recunoştinţă. Trăiesc uneori senzaţia temerii de orice atingere fără pietate de aceste fragile simţiri. I.P.S. Voastră care aveţi un suflet creator atât de subtil, ca un cultivator de flori scumpe, desigur că aţi trăit astfel de temeri. Şi sunt încredinţat că mă înţelegeţi, judecându-mi în alt fel aceste simţăminte. Doresc atât de mult să nu se piardă prospeţimea lor, fiorul, mireasma, viaţa, - poate uneori sălbatică dar dulce, care unge inima cu un untdelemn sfinţitor. Să nu rămână florile mai frumoase poate, dar uscate. Ce pagubă ar fi.

Am crezut - şi cred până la moarte - că inimile oamenilor de astăzi mai ales au cea mai mare nevoie de Mântuitor şi de o Maică a Lui şi-a lor, care să coboare din înălţimi şi să vină până la ei, lângă inima şi trăirea lor, a celor ce plâng şi cântă şi muncesc şi sufăr şi asudă. Să nu fie pentru ei ca nişte Prizonieri Divini închişi în altare, la care să mergi o dată sau de două ori pe săptămână, ori pe lună, ca la un vorbitor, iar după aceea să pleci lăsându-I acolo în sfânta lor temniţă, până la data viitoare, la celălalt vorbitor... Ci să-I luăm cu noi, pe drumurile noastre, la locurile noastre de muncă, la navetele noastre, la părtăşia cu toate evenimentele noastre zilnice. După cum a zis El: - vreau să fiu cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor... Şi cum i-au zis ei: rămâi cu noi căci iată este seară...

Înalt Prea Sfinţite Părinte, vă rog din toată inima să mă iertaţi dacă luat de gânduri am mers prea departe... Celui ce simţi că te înţelege mult, poate că îndrăzneşti prea multe. Am avut totuşi atâta nevoie să-mi spovedesc această parte a inimii. Şi am simţit că la I.P.S. Voastră pot, fără a risca o pagubă şi o amărăciune.

De asemenea vă rog să-mi iertaţi şi îndrăzneala unei nevrednice compensaţii de aceeaşi natură, dar şi de aceeaşi valoare prin trimiterea unora din modestele mele scrieri pe adresa I.P.S. Voastre.

Acele tipărituri ale mele făcute în străinătate fără ştirea şi fără selecţia mea, sunt cam a zecea parte din modesta mea creaţie de prin existenţa mea zbuciumată. Dacă suflând în multa lor cenuşă veţi găsi totuşi vreo scânteie, vreun fior, vreun gând de frumuseţe, de adevăr, de iubire, - voi fi mulţumit şi mulţumitor.

Încă odată şi din tot sufletul meu îndatorat vă mulţumesc cu toată recunoştinţa inimii pentru tot ce mi-aţi spus şi mi-aţi dat. Şi ca un mare şi sfânt slujitor al lui Dumnezeu şi al sfintei Sale Biserici, vă rugăm rugaţi-vă pentru noi şi pentru nevrednicele noastre osteneli. Iar dacă Duhul Sfânt pe care Îl aveţi într-o atât de mare măsură vă va inspira şi vă va încredinţa că avem dreptate atât în lucrarea pentru Maica Domnului cât şi în problema ridicată prin memoriu, vă rugăm să ne sprijiniţi cu un vot favorabil în probabila şedinţă a Sf. Sinod sau ori de s-ar cere aceasta.

Cu sfântă şi cucernică încredinţare şi cu o sinceră smerenie fiască

Sărut Dreapta

Azi 5 iunie 1986

rămânând supusul fiu

Traian Dorz

Pe cărţile Cântări Nemuritoare, Cântările Domnului, Osana şi Biblia Versificată, am scris următoarea dedicaţie:

Înalt Prea Sfinţiei Sale Părintelui Mitropolit

Dr. Nestor Vornicescu

Smerit şi recunoscător omagiu, din partea autorului

Traian Dorz

După aceasta am primit o ultimă scrisoare de confirmare cu următorul cuprins:

Mitropolia Olteniei, Cabinetul Mitropolitului

Domnia Voastră,

Am primit cu bucurie imnurile religioase cuprinse în volumele Cântări Nemuritoare, Cântările Domnului, Osana şi Biblia Versificată, pentru alcătuirea cărora aţi depus multă osteneală.

La rândul nostru vă răspundem cu alese mulţumiri şi vă transmitem întăritoare şi spre tot lucrul bun folositoare - arhiereşti binecuvântări...

Şi adăuga cu un scris de mână:

Astăzi a venit şi frumoasa scrisoare pentru care de-asemenea vă mulţumesc.

Craiova 9 iunie 1986

Nestor, mitropolitul Olteniei.

Al doilea drum a fost în 30 mai la episcopul Timotei cu care nu mai avusesem nici o comunicare din ziua când fusese ales vicar la mitropolia Timişoarei şi când îi scrisesem o caldă felicitare în noua chemare sfântă.

Mergeam acum cu fraţii Moise şi Gicu, ei fiind cunoscuţi bine la episcopie. Ne-a primit întâi părintele secretar, care auzindu-mi numele ne-a primit cu multă bunăvoinţă, ca şi părintele Lupşor de la Craiova, oferindu-ne de îndată să ne înştiinţeze la superiorul său.

Am fost primit întâi eu, de faţă rămânând pentru a asculta discuţia noastră şi părintele secretar Iova.

I-am înfăţişat cu aceleaşi alese şi respectuoase cuvinte scopul venirii mele, precum şi cele două lucruri care le aduceam cu mine, albumul Maicii Domnului la fel ca şi celorlalţi cu un frumos cuvânt de omagiu, scris pe prima pagină, după obicei, - şi apoi memoriul asupra căruia i-am scris câteva cuvinte şi rugămintea de a-l susţine şi dânsul la Sf. Sinod.

S-a arătat foarte bucuros nu numai la albumul cu Maica Domnului, faţă de întocmirea căruia a avut multe cuvinte de laudă, mai ales văzând cuvântul de bucurie scris de părintele Stăniloaie, dar şi de memoriul nostru şi de problema ridicată în el.

Ne-a asigurat de toată stima sa şi ne-a împărtăşit cu bunăvoinţă unele dintre preocupările şi problemele lor de acolo. Şi-a adus aminte de felicitarea mea trimisă la alegerea sa de acum câţiva ani, lucru care m-a surprins, ca o dovadă totuşi că se gândise cu atenţie tot timpul la activitatea mea. Şi că se gândise într-un anumit fel, fiindcă îndată după venirea sa ca vicar la Timişoara, s-a arătat destul de ostil faţă de fraţii de acolo şi aspru în judecăţile sale faţă de noi. Iar de când era aici la Arad a avut dese ieşiri împotriva noastră, iar faţă de fratele Gicu s-a arătat chiar rău-voitor, desfăcându-i în mod samavolnic contractul său de muncă din postul de economist, pe care îl avea de câţiva ani la această episcopie, numai pentru că făcea parte din Oastea Domnului.

După schimbarea altor câteva cuvinte foarte binevoitoare m-am ridicat să plec, dar dânsul mă reţinea mereu, găsind alte subiecte de discuţie insistând ca ori de câte ori voi mai avea vreun drum prin Arad - chiar şi numai pentru câteva minute - să trec pe la dânsul, fiindcă i-a făcut plăcere să discutăm împreună...

I-am amintit despre cei doi prieteni cu care venisem şi l-am rugat dacă vrea să-i primească pentru cinci minute şi pe ei. I-a primit cu plăcere, fiindu-i cunoscuţi. Fratele Moise într-un fel, iar fratele Gicu desigur din „colaborarea” pe care o avuseseră împreună în timpul cât fusese angajatul lor. A fost desigur, mai ales cu fratele Gicu, o întrevedere puţin jenantă, - dar s-a trecut uşor şi înţelept din amândouă părţile peste ce fusese cândva neplăcut, aşa că cele câteva cuvinte ca şi despărţirea au fost cordiale, aşa cum era şi normal...

Ne-am despărţit cu promisiuni frumoase - şi după ce i-am sărutat dreapta, ne-a binecuvântat şi-am ieşit petrecuţi de dânsul până în coridor...

Cu părintele secretar am avut o înţelegere şi mai apropiată, el dorind şi ceva din cărţile noastre, ca şi părintele Lupşor de la Craiova. Le-am împlinit această dorinţă după posibilităţi, amândurora... Ce fericit eşti când te poţi despărţi în dragoste de orice om, indiferent cum s-a purtat el cândva, ori se poartă şi acum faţă de tine. Poate nu-l vei mai întâlni decât în faţa lui Hristos. Să-l poţi privi şi atunci cu cei mai curaţi ochi...

După alt timp de pregătire, pe ziua de 13 iunie, am plecat însoţit de acasă, de astă dată de fratele Sandu spre împlinirea uneia dintre cele mai fericite misiuni la episcopia de la Galaţi. În această vizită voi avea după 30 de ani o altă confruntare cu I.P.S. Antim Nica, atunci în 1956-1958 dânsul fiind şeful Permanenţei Sfântului Sinod la Bucureşti, iar acum arhiepiscop la Galaţi... Era singurul care mai trăia dintre cei cu care avusesem confruntarea cea grea de atunci - şi la care iată că iarăşi trebuie să merg şi acum.

Am trecut întâi, după cum este rânduiala, pe la secretariat unde la fel ca la Iaşi am băgat îndată de seamă, că se ştia că voi veni. Mi s-a părut chiar că se făcuse o publicitate cam exagerată pe chestia asta, dându-i-se mult mai mare importanţă de cum avea. De fapt a fost şi un bine în aceasta, fiindcă cei care mai aşteptau pe sală o audienţă la înaltul Antim au fost lăsaţi să aştepte - şi eu am fost invitat primul chiar de către episcopul vicar. Dar în cele câteva minute de când sosisem în biroul secretariatului, am văzut o mulţime de figuri în reverendă sau fără, trecând ca din întâmplare, ori numai deschizând uşa ca să mă vadă cum arăt.

Cred că toţi văzându-mi înfăţişarea, au plecat dezamăgiţi. Desigur ei se aşteptaseră să arăt altfel... Unul dintre ei, mi-a şi recomandat foarte discret şi insistent:

- Vezi să nu discuţi cumva contradictoriu cu înaltul. Nu suferă nici o contrazicere. Mulţi au ieşit cum nu doreau de la dânsul din pricina asta, şi au zburat ca o furtună pe coridorul acesta. Ai grijă! ...

- Eu n-am să discut decât ceea ce va fi necesar, ori ceea ce voi fi provocat.

Înaltul Nica m-a primit cu o etichetă sobră, dar ceremonioasă. După formalităţile obişnuite m-a poftit pe un scaun alături de masa dânsului. Pe un alt scaun, la o măsuţă ceva mai departe stătea cu un caiet deschis şi cu un stilou în mână gata să scrie tot ce vom discuta noi - consilierul cultural al episcopiei, care îmi fusese prezentat înainte.

Am început prin a-i explica înaltului Antim scopul venirii mele şi i-am prezentat ca şi celorlalţi ierarhi dinaintea sa atât albumul omagial, cu coperta deschisă la pagina cu dedicaţia pe care i-o scrisesem după toate cerinţele unei bune cuviinţe, - precum şi memoriul conţinând problema pentru care venisem... Şi care problemă era exact aceeaşi pentru care mă mai înfăţişasem şi acum 30 de ani în biroul Sf. Sinod atunci la mânăstirea Antim din Bucureşti... după cum ştiţi cum trecusem pe la „părintele Şerpe”...

Pe înaltul Antim nu-l mai văzusem de atunci - vă aduceţi aminte din vol. 3 cum m-a întâmpinat şi ce mi-a spus... Eu nu uitasem nimic din toate cele ce se petrecuseră atunci. Şi bănuiesc că nici dânsul nu uitase chiar de tot. Dar acum nici unul nu mai voiam să ne aducem aminte. N-am văzut nici în ochii lui acel semn fugitiv şi involuntar pe care îl are omul în astfel de clipe şi pe care nu şi-l poate ascunde nimeni, semnul care îl trădează totdeauna pe cel surprins cu un gând ascuns.

Prima înfruntare a privirilor fiind trecută s-a pornit dialogul cam în felul următor:

- Văd că şi memoriul acesta pe care mi-l aduci acum, este exact la fel cu cel pe care l-am primit mai demult de la Oradea în copie, semnat ss. Traian Dorz! Mi-am şi făcut nişte însemnări asupra lui, ca atunci când vei mai veni să-ţi cer anumite explicaţii.

Şi mai privind peste hârtia cu însemnări pe care o avea în mână, îmi zise:

- Faci aici nişte afirmaţii cam îndrăzneţe spunând despre Trifa că a fost un profet, un sfânt, un geniu şi un martir.

- Înalt prea sfinţite - i-am răspuns - eu am stat în preajma acestui mare om al lui Dumnezeu aproape opt ani din viaţă şi pot mărturisi cu mâna pe conştiinţă că nu am exagerat nimic din ce am spus despre dânsul. Într-adevăr aşa a fost. Însă despre oamenii mari, contemporanii săi nu-şi pot da seama cu adevărat ce uriaşi sunt, decât după ce trec uneori sute de ani. Oare nu tot aşa au suferit la vremea lor marii sfinţi ai Bisericii, sf. Ioan Gură de Aur, sf. Vasile, Grigore şi alţii? Sf. Ioan Gură de Aur n-a fost oare şi el caterisit de mai multe ori şi n-a fost chinuit şi alungat până la moarte? Dar azi cine e sf. Ioan Gură de Aur? Alţi sfinţi - şi chiar apostolii Domnului n-au păţit şi ei la fel? Aşa va veni vremea când Dumnezeu şi Istoria vor arăta puternic şi cine a fost acest mare trimes al lui Hristos, care a trăit printre noi. Opera sa nemuritoare îl va arăta nemuritor.

- Toţi aveţi prin case chipul lui Trifa. De ce nu-l puneţi şi pe-al mitropolitului Bălan căci şi el a fost la început părtaş la propagarea Oastei Domnului? De ce nu-l pune şi preotul Chircă şi pe-al lui Bălan, căci pe-al lui Trifa îl are în casă?

- Pentru că nu-l avem înalt prea sfinţite. Dacă l-am avea, l-am pune.

- Mă cam îndoiesc!

- De ce înalt prea sfinţite?... Să ştiţi că la parastasul pe care îl facem de Rusalii la mormântul părintelui Trifa de la Sibiu, în fruntea pomelnicului îl avem totdeauna pe mitropolitul Bălan. Noi ne rugăm pentru toţi înaintaşii noştri, chiar dacă la un moment dat şi-au schimbat atitudinea faţă de noi... „Căci nu este om care să fie viu şi să nu greşească”... precum spune Scriptura.

- Asta, dacă este aşa, e bine. Dar ce zici despre preotul Chircă şi soţia lui care este încă şi mai încăpăţânată ca el? I-am interzis categoric anul trecut să nu meargă la o nuntă ostăşească - şi n-a ţinut seama de interzicerea mea. Şi-a luat un concediu, ca să aibă un pretext - şi s-a dus.

- Înalt prea sfinţite, omul acesta avea obligaţia familială căci cel cu nunta îi era rudenie apropiată - şi poate că n-ar fi trebuit să i se ceară să facă ceea ce nu putea să nu facă... Avea o obligaţie morală, iar interdicţia probabil că i s-a părut nedreaptă. Şi apoi el spune că avea cererea de concediu legal depusă la timp.

- A lucrat intenţionat cu neascultare! De aceea a trebuit să-l pedepsesc. Ce zici despre el?

- Este un înger, înalt prea sfinţite copilul acesta. O, dacă aţi avea în episcopie şi dacă ar avea toată Biserica noastră pe toţi preoţii ei în felul acesta, - ce bine ar fi! De ce nu aţi încercat să-l chemaţi vreodată numai singur la înalt prea sfinţia voastră şi să staţi personal de vorbă cu el? Aţi fi văzut ce suflet curat şi smerit are.

- S-a găsit el să se ridice contra obiceiurilor şi tradiţiilor poporului, provocând nemulţumirea tuturor!...

- Împotriva alcoolului din biserici s-a ridicat chiar şi sfântul Ioan Gură de Aur şi toţi sfinţii părinţi. Asta ar trebui să facă toţi preoţii, nu numai părintele Chircă.

- Ai zis în memoriu că Oastea Domnului şi-ar putea încadra activitatea în „secţiile misionare” prevăzute în Statut. Dar în Statutul Bisericii nu scrie despre secţii misionare!

- Ba scrie, înalt prea sfinţite.

- Ba nu scrie!

- Ba scrie înalt prea sfinţite. Mi l-a dat însuşi regretatul patriarh Iustinian în mână cu mâna sa acum 30 de ani, şi pe acel paragraf am întemeiat încă de atunci o altă cerere a noastră ca cea de astăzi din acest memoriu. Vă rog să trimiteţi să ne aducă aici Statutul - şi să vedeţi.

- Du-te după Statut, - îi zise înaltul privind spre consilierul care stătea la măsuţa lui oprit din scris şi privind contrariat la noi cu nişte ochi mari. Probabil mirându-se cum nu se întâmplă furtuna de pe coridor.

Consilierul ieşi lăsându-şi însemnările. Şi după câteva minute veni aducând în mâini Statutul pe care îl deschise la paragraful respectiv, citind aliniatul care scria precis despre... Cercurile misionare”, ce se înfiinţaseră şi activează pe lângă fiecare comitet parohial.

- Vedeţi că nu scrie secţii, ci scrie cercuri - zise înaltul cam încurcat, voind să se lege de ceva.

- Adică da... cercuri ori secţii nu-i acelaşi lucru? De ce să ne formalizăm acum, asupra unui amănunt ca acesta? Există deci o parte misionară şi asta este esenţialul. Partea asta am vizat-o!

- De ce scrii acolo la punctul 2 „... la care participă şi preoţii noştri”... Cum adică „preoţii noştri”? Preoţii Oastei? Ca Viorel Chircă - şi mai sunt?

- Vedeţi, iarăşi se interpretează altfel şi această expresie. Oare nu se subînţelege aici cum am scris? Trebuia oare să scriu explicaţii inutile şi complicate, de exemplu: „la care participă şi preoţii Bisericii noastre Ortodoxe române”? De ce se interpretează şi asta ca şi cu „secţiile” ori „cercurile” misionare din Statut?

- Avem destule nemulţumiri cu ostaşii prin unele părţi de pe aici. De exemplu nu demult am fost la Matca unde sunt câţiva ostaşi...

- Aţi văzut prea sfinţite, la Matca sunt trei biserici şi totdeauna sunt pline numai de ostaşii Domnului. Acolo sunt aproape o mie de ostaşi...

- Da, dar există şi un palat al adventiştilor.

- Dacă n-ar fi fost Oastea Domnului toată Matca ar fi fost la adventişti, înalt prea sfinţite.

- Nu-i adevărat!

- Eu cred că trebuie să vă bucuraţi că toate bisericile din Matca erau pline de ostaşi când aţi fost acolo în vizită de Paşti. Tot aşa sunt pline de fiecare dată, căci şi preoţii lor îi iubesc cu adevărat. Aţi văzut cum v-au înconjurat cu o mare bucurie?

- Da, dar am fost şi întristat că deşi le-am dat voie să cânte şi ei acolo la priceasnă o cântare de Paşti „Din mormântu-ntunecat azi Hristos a Înviat”... totuşi după aceea n-au venit nici unii la mine să mulţumească, ori să mai ceară ceva!

- Înalt prea sfinţite, nici nu vă gândiţi ce teamă sfântă şi respectuoasă au toţi fraţii noştri faţă de înaltele feţe bisericeşti, faţă de marii ierarhi ai Bisericii, de care nici nu îndrăznesc să se apropie. Din cauza aceasta n-au venit - n-au îndrăznit să se apropie. Dar dacă le-aţi fi făcut un cât de mic semn să se apropie, cu cât de multă evlavie s-ar fi apropiat!... Desigur e dureros că sunt atât de mulţi adventişti la Matca, dar ar fi nespus mai mulţi dacă n-ar fi Oastea Domnului nu numai la Matca dar şi în multe alte părţi. Iar dacă Oastea ar fi primită şi ajutată mai bine, ce multe din acele suflete care merg acolo ar fi fost reţinute de altceva şi mai bun. Şi mulţi dintre cei deja plecaţi, ar veni înapoi.

- Da, dar Nămoloasa, Lieşti, Griviţa - şi Tudose cu o parte din Galaţi? De ce există probleme?

- Cu răbdare şi înţelepciune iubitoare cred că toate aceste probleme s-ar putea rezolva bine. Biserica are o mulţime de posibilităţi să le rezolve faţă de cei înţelegători. Şi are şi suficiente măsuri să le ia faţă de cei ce nu vor să înţeleagă.

- Ce fel de măsuri?

- Cele ce le spune Mântuitorul Însuşi când zice: „şi dacă nu ascultă nici de biserică, să-ţi fie ca un păgân...” la care nu te mai duci şi de care nu vrei să mai ştii.

Aici a intervenit o pauză. Aducându-mi aminte de avertismentul de la secretariat şi dorind să nu se interpreteze totul ca o atitudine lipsită de respect, curajul care l-am avut de a-l contrazice şi nici să rămână nimeni cu această impresie, am început:

- Vă rog respectuos înalt prea sfinţite să nu interpretaţi cumva că am dorit să discut în contradictoriu... Dar punctele noastre de vedere fiind atât de diferite, n-am avut cum să vorbesc altfel. Vă rog din toată inima şi cu toată smerenia să mă iertaţi, dacă prin felul cum am fost silit să mă exprim v-am întristat cumva. Vă rog însă să mă credeţi că de cincizeci de ani port eu pe sufletul meu ca o piatră de moară greutatea adevărului care l-am ridicat prin acest memoriu. Acum mulţumesc lui Dumnezeu că n-am murit până ce am adus această problemă în faţa acelora care o pot rezolva. De acum încolo greutatea aceasta a trecut asupra acelora de care depinde rezolvarea. Eu pot muri liniştit.

Aveam ochii plini de lacrimi şi glasul sugrumat de emoţie şi considerând împlinită misiunea mea, m-am ridicat să plec şi din picioare i-am mai zis: ...dar încă odată vă mulţumesc adânc recunoscător pentru bunăvoinţa şi răbdarea cu care m-aţi ascultat... Înalt prea sfinţia voastră sunteţi un mare şi sfinţit ierarh al Bisericii noastre drept măritoare.

Vă rugăm să vă rugaţi cu bunătate şi înţelegere părintească pentru noi, fiindcă suntem atât de neputincioşi şi neştiutori.

Nu vrem să facem răul, dar de multe ori nu ştim cum să facem binele. De aceea avem nevoie de îndrumarea binevoitoare a părinţilor noştri sufleteşti. De aceea am venit şi la P.S. Voastră.

Şi dacă totuşi se va pune problema acestui memoriu în Sf. Sinod şi a tipăririi acestei lucrări pentru Maica Domnului - atunci vă rugăm să aveţi bunătatea a ne sprijini cu un vot favorabil. Vă sărutăm dreapta şi vă rugăm să ne binecuvântaţi pentru plecare.

- Mergi sănătos. A fost totuşi bine că ai venit. A avut loc o deschidere.

I-am sărutat respectuos dreapta după cuviinţă - şi am ieşit condus de consilierul care asistase - cred cu destulă neplăcere la unele părţi ale discuţiei noastre. Dar m-a salutat respectuos, fără să spună nimic altceva... Am auzit însă mai târziu că totuşi, atunci când s-a dus la secretariat după Statut, s-a exprimat cu nemulţumire: „e bătăios ăsta. Nu se lasă, vrea neapărat Statutul”...

Fie! N-am avut totuşi cum să procedez altfel. Am vorbit tot timpul, pe un ton cuviincios, atent şi frumos, dar hotărât şi cu curaj, fiindcă Dreptatea Cauzei pentru care mergeam era sfântă şi momentul unic. Cred că niciodată până în faţa Judecăţii lui Hristos nu-i voi mai întâlni pe aceşti oameni. Atunci vreau să pot sta liniştit atât în faţa Lui cât şi în faţa lor, cu întreagă datoria mea împlinită cutremurător atât faţă de El, cât şi faţă de ei.

De aceea, de fiecare dată, în faţa fiecăruia dintre aceşti mari ierarhi ai zilei, am avut tot sufletul plin de pacea şi siguranţa pe care mi-o dădea prezenţa şi sprijinul Duhului Sfânt pentru lucrarea Căruia eram acolo - şi puternicul ajutor al lui Hristos Domnul nostru al Cărui Nume îl poartă în numele ei Oastea Sa. Curajul Lui mi-a dat şi lumina răspunsurilor - şi puterea biruinţei de fiecare dată. Tot timpul cât am fost în faţa lor am avut încredinţarea unui puternic sprijin şi sentimentul unei mari biruinţe. De fiecare dată am sfârşit bătăliile discuţiilor cu satisfacţia recunoscătoare a unei victorii sigură şi totală. Cel ce era cu mine era net mai puternic...

Mai eram dator la Cluj, celor doi ierarhi de acolo, apoi la Alba Iulia, la Buzău şi la Râmnicu Vâlcea...

Voi încerca să mai strâng material pentru albumul Maicii Domnului, dar materialul nu numai că este scump, dar nici nu se găseşte decât foarte greu cu multe drumuri, cu multe relaţii şi multe întârzieri... Şi alte copii ale memoriului cu care să merg şi mai departe precum am mers şi până acum.

Am luat întâi drumul Clujului.

La prea sfinţitul Iustinian, vicarul episcopiei - am ajuns uşor şi mergeam mai obişnuit.

Ne cunoşteam demult, cum am mai spus, de pe vremea când era la Rohia.

După cuvântul său de mare bucurie şi admiraţie pentru lucrarea închinată Maicii Domnului, pe care i-o dădusem cu un cuvânt de omagiu scris cu duioase inflexiuni sufleteşti pe prima ei pagină, - m-a îmbrăţişat cald şi apropiat cum fusese de multe ori, mulţumind pentru această neobişnuit de frumoasă cinstire adusă Maicii Domnului.

- E o minunată şi tainică potrivire că din mai multe părţi au apărut în timpul acesta astfel de lucrări închinate Maicii Sfinte. Duhul Sfânt a inspirat gândul acesta mai multor oameni aleşi. Am aici şi alte astfel de lucrări scrise, una mai frumoasă ca alta, cu acest subiect. Iată chiar şi noi avem acum sub tipar o astfel de lucrare. Mai mică şi mai modestă - ce-i drept, dar am scris-o cu toată smerenia dragostei pe care i-o datorăm.

- Da, am răspuns eu fericit. Acum câtva timp când am fost la înaltul Antonie la Sibiu, mi-a arătat şi dânsul nişte material adunat pentru o astfel de lucrare închinată Maicii Domnului, împodobită cu peste 40 de reproduceri în color, după unele din cele mai vestite icoane ale Maicii Domnului...

Şi fiindcă l-am văzut că era bolnav, - se sculase din pat pentru a mă primi, - am căutat să-mi scurtez cât mai mult vizita, după sfatul pe care îl ştiam demult că la omul bolnav trebuie să stai puţin şi să vorbeşti încet. M-am ridicat să plec, rugându-l ca şi pe ceilalţi de mai nainte să ne sprijinească problema noastră înaintea Sf. Sinod. Şi să ne ajute cu rugăciunile sale înaintea lui Dumnezeu.

N-a vrut să mă lase să-i sărut dreapta. M-a îmbrăţişat cu duioşie şi m-a petrecut până la ieşirea în coridor.

Vizita cealaltă, la înaltul Teofil, arhiepiscopul Clujului a fost la fel de călduroasă şi fericită. Pe dânsul îl cunoşteam şi mai demult, încă de dinainte de război, din 1939 când tipăream cu fr. Marini Viaţa Creştină în cartierul Iris din Cluj. Venea adesea atunci la noi în tipografie şi dânsul. Colaborase atunci printre alţii la revista noastră şi dânsul ca tânăr teolog - şi ne apropiasem sufleteşte mult, încă de atunci... Prin zecile de ani care trecuseră, ori de câte ori am putut, am trecut pe unde era ca să-l întâlnesc şi să-l ascult. Mai ales de când ajunsese în scaunul episcopiei Clujului, am obţinut de multe ori mult sprijin şi înţelegere de la dânsul, atât pentru fraţii noştri din oraşul Cluj, cât şi din toată episcopia condusă de dânsul.

Acum când i-am înfăţişat albumul Taină şi Minune, l-a luat în mâini şi cu ochii înlăcrimaţi de admiraţie şi bucurie, m-a cuprins la sânul său slăbit dar cald, şi mi-a mulţumit adânc mişcat.

- Ce frumoasă cinstire pentru Preasfânta Fecioară! Trebuie să vă fi costat foarte mult şi muncă şi cheltuială. Cum aţi putut face faţă la aşa mari greutăţi?

- Ne-a ajutat Maica Domnului cu rugăciunile ei, înalt prea sfinţite!

- Spune-mi te rog practic, cum v-a ajutat Maica Domnului?

- Dacă nu ne-aţi fi înţeles totdeauna mai mult decât oricare altul, chiar şi în privinţa asta, nu v-aş putea spune aceste taine intime, scumpe şi duioase pentru noi. Nici poate dacă aici ar mai fi şi altcineva care să ne audă... Dar pentru că ştiu ce mare suflet mă ascultă şi îmi cere, am să vă spun numai două din cele mai recente - minuni le zic eu - prin care mi-a răspuns şi mi-a ajutat Maica Domnului la lucrarea asta.

Şi i-am şoptit mişcat, ca la mărturisire, recunoscător şi înlăcrimat două întâmplări cu răspuns clar şi grabnic ajutor divin din partea Maicii Domnului, pentru această lucrare.

M-a ascultat foarte atent şi mişcat.

Am mai vorbit apoi despre mai multe fericite adevăruri înălţătoare ale sufletelor noastre. Am stat cel puţin două ceasuri faţă în faţă, pe două scaune apropiate, numai noi în toată marea încăpere de la etajul său. Era o zi de repaus pentru dânsul slăbit şi bolnav, iar ziua aceasta a fost într-adevăr odihnitoare. Ce minunat am petrecut aceste ceasuri neuitate, în zona adevărurilor superioare unde nu mai există nici un dubiu, nici o diferenţă şi nici o contradicţie, ci imperiul nemărginit şi etern al îngerilor şi al dragostei, în al cărui centru străluceşte Hristos şi la Dreapta Sa, Maica Lui sfântă.

La despărţire m-a îmbrăţişat mult şi m-a binecuvântat mai fericit ca oricând...

Singuri aceşti doi de la Cluj, spre deosebire de toţi ceilalţi s-au apropiat cu ceva şi de cealaltă latură a cinstirii Maicii Domnului, şi în ce priveşte partea mai ascunsă a lucrării închinată ei.

Domnul Isus şi Maica Lui sfântă să le răsplătească. Mi-au promis că mult se vor ruga pentru noi. Cred din inimă că Dumnezeu îi ascultă. Toată viaţa şi înfăţişarea lor este cu totul deosebită. Ce minunaţi oameni mai are totuşi Dumnezeu încă în lumea asta.

Când după o lună am mai putut pregăti alt album, am mers şi la Alba Iulia să caut la episcopie pe prea înaltul Emilian. Am găsit însă şi acolo doar pe părintele secretar, căruia după ce i-am înfăţişat scopul venirii noastre i-am amintit că îi scrisesem cu câtva timp mai în urmă o scrisoare specială prea sfinţitului trimiţându-i memoriul singur spre a lua cunoştinţă de el, dar mai cerând scuze pentru întârzierea albumului, care atunci nu era încă gata. Voiam să ajungă măcar memoriul, fiindcă se apropia şedinţa Sf. Sinod de Rusalii şi voiam să aibă cunoştinţă de el înainte de această şedinţă...

Acum regretam că nu-i pot prezenta personal acest omagiu, precum şi dorinţele noastre. I le prezentam totuşi încă odată în scris, rugând că dacă eventual va mai fi nevoie de alte amănunte, eu sunt gata să vin din nou aici, îndată ce voi fi înştiinţat.

Dar numai după un lung timp am primit o scrisoare cu multă bunăvoinţă şi multe mulţumiri, dar cu puţine promisiuni. Mulţumim lui Dumnezeu şi pentru asta.

Aş fi dorit apoi să merg personal atât la Buzău cât şi la Râmnicu Vâlcea, la cele două episcopii unde nu fusesem deloc, dar nu numai că nu am mai avut cum să mai pregătesc încă două albume, ci şi pentru că m-am îmbolnăvit mai greu între timp - şi n-am mai putut. Îmi pare rău că nu am reuşit să ajung şi acolo. Abia atunci aş fi fost liniştit pe deplin, aşteptând desfăşurarea a ceea ce trebuia să vină.

Între timp a intervenit şi moartea patriarhului Iustin - şi când ulterior am mai mers atât la P.S. Vasile de la Oradea, cât şi la I.P.S. Antonie de la Sibiu, amândoi aceştia mi-au spus că evenimentul morţii patriarhului a împiedicat şi amânat discutarea problemei noastre până după alegerea noului patriarh.

Am luat cunoştinţă despre această amânare, cu un sentiment de uşurare sufletească şi de rugăciune, pentru că dacă ajunsesem aproape de o mare speranţă în normalizarea situaţiei noastre în afară, vedeam că sunt încă foarte departe de o normalizare totală înăuntru, din pricina multor deficienţe şi neorânduieli din unele adunări şi a unor dezbinători din câteva adunări frăţeşti.

Între timp se făcuse 15 iulie. Din primăvară de când începusem umblarea pe la autorităţile Bisericii cu memoriul şi albumul nostru, mai avusesem şi alte vizite ale celor din partea Autorităţilor de Stat şi discutasem de multe ori în mod foarte stăruitor asupra măsurilor restrictive luate în multe părţi contra Oastei Domnului - dar îndeosebi despre cele mai recente şi mai dure petrecute, - după cum am scris şi mai nainte, pe la Comăneşti, Vaslui, Galaţi, - despre care le vorbisem şi ierarhilor respectivi - şi mai ales la Roman, episcopului vicar Ioachim. Şi Domnul Dumnezeu a făcut ca aceste demersuri şi apeluri să aibă un rezultat bun.

Astfel că de la începutul lui mai, când avusese loc ultimul abuz la Comăneşti-Plopu, nu s-a mai petrecut nimic de felul acesta în nici o parte din ţară.

Au început marile nunţi pe regiuni la care luau parte mii de fraţi, şi care s-au desfăşurat în deplină libertate şi fără nici un amestec al cuiva...

A urmat şi marele parastas de la mormântul părintelui Iosif, la Rusalii din Sibiu, precum şi altele la mormântul fr. Popa Petru din Săucani, a părintelui Vasile la Bucureşti, etc. Fără absolut nici un amestec pentru a deranja în vreun fel din afară aceste sărbători. Pe tot muntele Domnului nu se mai auzeau acum decât cântări şi veşti bune.

Se ţineau sărbătorile noastre literare, cenaclurile noastre cu tinerii creatori. Se făceau misiuni puternice, se întorceau mulţimi de suflete la Dumnezeu, se înfiinţau adunări noi, şi totul se desfăşura în cea mai deplină linişte din afară.

Astfel a venit ziua de 15 iulie când mă aflam în familia fr. Nelu din Hunedoara, lucrând cu ei la Taină şi Minune căreia trebuia să-i pun la punct melodiile textelor din cuprins. Tocmai eram acolo cu încă doi fraţi cunoscuţi, când sună telefonul. Era ora 7 seara. Ridic receptorul şi întreb:

- Cine-i acolo?

Am tresărit puternic când am auzit o voce clară şi apropiată ca la câţiva paşi:

- Aici Fivi Delapeta din S.U.A. Vorbesc din partea unor congresmeni din S.U.A. care doresc să-ţi pună o întrebare în legătură cu acordarea Clauzei Naţiunii celei mai favorizate pentru România. Şi este o minune că v-am găsit în momentul acesta la telefon aici fiindcă pe dv. vă căutam neapărat, şi iată ce bine-i că v-am găsit... Comisia însărcinată cu problema acordării Clauzei tocmai discută aici acum această problemă. Sunt multe opinii contra acordării Clauzei, motivând că România nu respectă drepturile omului, şi că exercită mari presiuni, prigoniri religioase împotriva credincioşilor - şi mai ales a Oastei Domnului. Şi a dv. personal Traian Dorz ca lucrătorul cel mai cunoscut al Oastei Domnului. De aceea cei interesaţi să afle sigur acest lucru doresc să vă întrebe chiar pe dv. personal care este adevărul asupra acestui lucru şi ce aveţi dv. de declarat în privinţa aceasta.

- Mă bucur foarte mult dragă Fivi - am răspuns eu, că în sfârşit cineva ne întreabă şi pe noi în problema noastră, fiindcă până acum mulţi chemaţi şi nechemaţi s-au amestecat în acest lucru fără să ne întrebe şi pe noi. Unii declară verbal sau în scris multe lucruri care să le facă lor publicitate, poate, dar nouă de cele mai multe ori ne-au făcut un deserviciu. Acum dacă a sosit momentul să ne spunem şi noi cuvântul, vă rugăm luaţi un casetofon şi înregistraţi pe bandă declaraţia noastră categorică pe care o predaţi comisiei care se ocupă cu problema acordării Clauzei. Puteţi să înregistraţi?

- Da! Spuneţi!

- Declaraţie-apel. Eu, Traian Dorz, dimpreună cu toată mulţimea membrilor Oastei Domnului din România, declarăm solemn că în prezent ne bucurăm de toată libertatea religioasă în ţinerea adunărilor, rugăciunilor şi nunţilor noastre în public, fără nici un fel de amestec sau prigonire din partea Autorităţii statului nostru. Lucru pentru care suntem adânc mulţumiţi şi mulţumitori. De aceea noi ne iubim ţara noastră, ne rugăm şi muncim cu stăruinţă pentru ea şi dorim fericirea ei, convinşi fiind că fericirea fiecăruia dintre noi depinde, după cum spune şi Sfânta Scriptură, de fericirea ţării unde locuim. Cu această convingere dorim din toată inima dimpreună cu tot poporul nostru - şi facem un stăruitor apel să se acorde cu caracter permanent ţării noastre Statutul preferenţial, Clauza Naţiunii celei mai favorizate, încredinţaţi fiind că aceasta va contribui nu numai la bunăstarea noastră a tuturor, ci şi la propagarea unui climat de pace şi armonie între toţi oamenii. Binele, bine rodeşte. Atâta dragă Fivi. S-a înregistrat bine?

- Da. Dar acum încă o întrebare:

- Spune!

- Dacă în alternativa cealaltă, Clauza nu s-ar aproba, ce rezultat ar avea asta, după părerea dv.?

- Rău, foarte rău în toate privinţele. De aceea noi insistăm din toate puterile să se acorde...

- Dar aici sunt mulţi din partea altor culte, chiar şi Calciu, care sunt contra acordării, declarând că regimul din România prigoneşte credinţa, şi că dv. şi Oastea Domnului aţi suferit foarte mult.

- Dar Hristos cât a suferit? Dar înaintaşii noştri secole la rând, cât au suferit? Noi ne bucurăm acum pentru că ei au suferit atunci. În urma suferinţelor noastre, se vor bucura urmaşii noştri, pentru că nici o suferinţă răbdată pentru o cauză bună, nu o lasă Dumnezeu să rămână în zadar. Dacă am suferit, pentru Dumnezeu şi pentru binele neamului nostru am suferit! Hristos şi suferinţa ne-au învăţat pe noi însă să fim mai buni - şi nu mai răi. Să iubim, nu să urâm. Să dorim binele alor noştri şi nu răul. Părinţii noştri cât ne-au pedepsit - şi totuşi au rămas părinţii noştri pe care îi iubim şi respectăm totdeauna. Aşa este şi cu Biserica şi cu patria noastră. Şi voi acolo sunteţi nişte ramuri mai îndepărtate, dar tot din trunchiul copacului nostru. Să nu vă rupeţi nici de credinţă şi nici de ţara noastră, ci să le slujiţi cu toată puterea voastră pe amândouă, cu atât mai mult acolo unde sunteţi şi acum când este nevoie. Pentru asta aţi ajuns acolo, şi Dumnezeu v-a ajutat să puteţi face ceva. Nu vă rupeţi de trunchiul neamului şi al credinţei care v-a născut, căci cine se rupe de acestea este un om pierdut, ori ce s-ar pretinde el că este. Un astfel de suflet nu mai reprezintă pe nimeni şi nu mai urmăreşte decât un interes egoist.

- Dar câţi membri are Oastea Domnului în numele cărora vorbiţi?

- Asta Singur Dumnezeu poate să ştie. Undeva între câteva sute de mii şi un milion. Poate mai mulţi, poate mai puţini. Cine spune nu ştie. Cine ştie nu spune. Dar încă odată noi toţi ne rugăm să se ţină seama numai de această declaraţie şi să nu se mai ia în considerare nici o altă opinie a celor ce pretind că vorbesc în numele meu şi al Oastei Domnului din România, dar vor spune altceva. Aceasta este singura noastră declaraţie şi opinie pe care o întărim şi o susţinem.

Acum, cu mulţumiri şi salutări tuturor!

După aceasta, la câteva zile am aflat de la familia Fiviei, că declaraţia noastră a avut un puternic răsunet în faţa celor ce erau chemaţi să-şi dea votul în problema acordării. Peste o sută şi cincizeci de voturi care până atunci era contra acordării, au trecut dintr-o dată la partea celor cu acordarea Clauzei, determinând apoi această acordare... Chiar şi unii dintre congresmenii în cauză venind ulterior în ţara noastră au confirmat ei înşişi acest lucru în faţa unor personalităţi religioase şi de stat din ţara noastră, lucru care fireşte - ne-a bucurat mult pe noi toţi.

Pentru tot acest eveniment nespus de îmbucurător noi mulţumim din toată inima şi dăm toată slava numai Domnului Dumnezeului nostru, care iată cum ştie de minunat şi tocmai în clipa cea mai potrivită să întoarcă toate lucrurile spre binele celor ce-L iubesc şi doresc să-L slujească cu sinceritate şi smerenie pe El, căutând numai voia Sa...

Căci cum să poţi explica altfel decât ca o lucrare puternică, vizibilă şi deosebită a înţelepciunii lui Dumnezeu care a făcut chiar în momentul cel mai critic, ca tocmai noi cei mai neînsemnaţi dintre toţi cetăţenii acestei ţări să putem pune cel mai necesar cuvânt în cel mai înalt loc pentru folosul neamului nostru şi pentru cinstirea Lucrării lui Dumnezeu din care facem parte...

Ce ocazie uimitoare ne-a dat Dumnezeu pentru a ne dovedi în faţa tuturor alor noştri şi a străinilor chiar felul în care ne-a transformat pe noi Hristos şi în care ne-a învăţat El să răspundem noi la toate cele ce ni s-au făcut nouă... Ce examen istoric... De nu s-ar mai uita niciodată.

În ziua de 22 august când am fost în audienţă la Prea Sfinţitul Vasile din Oradea, de faţă fiind şi reprezentantul Autorităţii de Stat, venind vorba despre această declaraţie-apel a noastră, dânsul ne-a confirmat bucuros:

- Eu am ştiut despre aceasta îndată după aceea, fiindcă doi dintre aceşti congresmeni au trecut pe aici şi ne-au confirmat personal acest lucru. Te rog să-mi faci o declaraţie scrisă mai amănunţit asupra acestui interviu, căci vreau să o prezint Sf. Sinod ca o comunicare îmbucurătoare. Aceasta va fi desigur şi de un mare folos în problema Oastei Domnului.

- Şi mie să-mi dai o astfel de declaraţie - zise reprezentantul Autorităţii de Stat, care era de faţă. Vreau şi eu să o prezint superiorilor mei. Astfel de atitudini ne bucură pe toţi.

Am făcut acest lucru faţă de reprezentantul Autorităţii de Stat, iar prea sfinţitului Vasile i-am expediat-o după câteva zile cu poşta, de acasă, mulţumind cu toată recunoştinţa lui Dumnezeu pentru toată această atât de vizibilă şi minunată lucrare a Lui pentru noi.

Doamne şi Dumnezeul nostru, slavă veşnică aducem marelui Tău Nume pentru toată această eternă şi scumpă grijă pe care ne-o araţi clipă de clipă şi problemă cu problemă, ce o ai pentru sprijinirea Oastei Tale. Te rugăm lucrează şi spre unitatea noastră dinăuntru, cum lucrezi spre folosul în afară. Şi Tu, care ai putut schimba felul împotrivitor al celor ce ne sunt străini, într-un fel binevoitor faţă de noi, schimbă prin puterea Ta şi felul cel răzvrătit al fraţilor dezbinaţi, într-un fel iubitor şi călduros faţă de frăţietatea în care au venit de bună voie şi s-au legat printr-o predare sfântă să fie buni - şi nu răi. Ascultători şi nu dezbinaţi. Fraţi - nu vrăjmaşi.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!