Cap. 22 - Peregrinările soliei
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„Conștiința misiunii pentru care te-ai născut,
misiunea ta și-a Cauzei care-ți este Steag și Scut
misiunea pentru care legământ de jertfă-ai pus
- sfântă trebuie să-ți fie, cum e soarele de sus.
Țelul unic pentru care ai rostit solemn cuvânt,
clar și-aprins și drept să-ți fie, luminos și nalt și sfânt
viața și puterea-n lume, pentru-acestea ți s-au dat
misiunea Cauzei Sfinte țină-ți sufletul legat.
Pentru tine tot ce-i viață și religie și crez
în trăirea misiunii Cauzei Sfinte - să le vezi
strâns legat de-ai tăi spre Țintă, fii cu legături de fier
misiunea ta să-ți fie sfântă, căci o ai din cer”.
Ascultarea unei porunci Dumnezeiești și ducerea unui mesaj divin pentru cunoașterea unui adevăr și izbânda unei dreptăți, este o datorie mai cutremurătoare decât oricare cataclism. Glasul lui Dumnezeu trebuie să-i fie celui căruia îi vorbește mai puternic decât orice trăsnet, mai poruncitor decât oricare moarte. Și mai presus decât oricare viață.
Când ești convins că solia pe care o ai este unică și adevărul pe care trebuie să-l aperi este divin și că amândouă acestea te au în momentul acesta numai pe tine, - atunci trebuie să nu mai gândești absolut la nimic altceva decât la ascultarea totală, curajoasă și grabnică - numai a Glasului Acestuia.
Întocmind acest „Memoriu” de data aceasta numai în numele meu și luând toată răspunderea conținutului său numai asupra mea, - eu am fost conștient că joc pe o carte unică și că am pornit spre taurul cel mai mare cu coarnele cele mai puternice care se pot și îmblânzi, dar pot și străpunge. Însă pentru că oricum îl vedeam îndreptându-se cu toată puterea lui, încet dar amenințător asupra sfintei Lucrări care este familia sufletului meu, spre mulțimea fraților mei nevinovați și expuși - am căutat prevăzător și din timp să-i ies cumva înainte fluturându-i prin față tot felul de arătări liniștitoare, care să-l convingă de nevinovăția conștiinței noastre și chiar de folosul și pentru el a existenței noastre, - în scurta peregrinare pe fața acestui trecător pământ, al tuturor...
Când mi s-a părut că momentul cel mare a sosit, că situația este pe vârf, gata să se prăbușească pe partea cea primejdioasă, iar posibilitatea pentru noi este cea mai favorabilă, - am primit de la Duhul Sfânt lumina clară și îndemnul curajos al acestei inițiative, precum și argumentele ei.
Bizuit numai pe ajutorul pe care am simțit că mi-l dă puterea Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Numele și în Lucrarea Căruia eram dator să pornesc, - am pornit. Am simțit din primul moment că nu mai pot și că nu trebuie să mai angajez pe nimeni în cursa asta. Porneam la o înfruntare care poate să dureze cine știe cât și pe parcursul căreia să se întâmple cine știe ce. În urma celor ce se întâmplaseră de celelalte dăți în lupta asta, - am învățat că este bine să nu mai expun pe nimeni decât pe mine singur. Mulți dintre cei ce crezuseră atunci că s-ar bucura să ia și ei parte la aceste lupte, - ba erau chiar geloși pentru astea, crezându-le ușoare și aducătoare de laude și avantaje... Dar unii când au ajuns în fața răspunderii și jertfei, ori s-au lepădat cu frică, ori s-au târât rușinos, ori s-au ascuns cu lașitate, ori au trădat cu mârșăvie.
Nu vreau să mai fac astfel de experiențe dureroase. Voi lua totul numai asupra mea însumi până la capăt. Voi merge numai cu Domnul în fața tuturor. Dacă voi reuși ne vom bucura cu toții. Dacă nu, voi suferi măcar numai eu singur...
Nu știu cum se va sfârși drumul pe care pornesc și înfruntarea pe care o încep, - dar oricum și orice se va întâmpla trebuie să folosesc acest timp scurt, acest argument sfânt și această viață cât mi-a mai rămas. Prevăd că dacă pierdem acest moment, cine știe până când, nu va veni un altul mai favorabil ca acesta. Am urmărit de 30 de ani această situație, de când regretatul patriarh Iustinian mi-a spus după cum știți - în clipa falimentului nostru al amândurora, cu respingerea Sf. Sinod în octombrie 1958 - că dacă vreodată va mai veni vreun moment favorabil unei astfel de acțiuni a noastră să avem de grijă ca noi să mergem mai din vreme atunci pe la toți ierarhii Bisericii, pentru ca ei să ia din timp cunoștință de cauza noastră, ca acela care va mai pune această problemă în Sinod să nu se mai trezească atunci singur... „cum m-am pomenit eu acum”...
Am înțeles dureros acest lucru încă de atunci. Și 30 de ani m-am gândit la el pândind un astfel de moment. Era atâta nevoie pentru reușita în timp a Gândului Divin cu Lucrarea Oastei Domnului. Dacă o vie atât de frumoasă și de rodnică cum este via aceasta căreia i s-au rupt legăturile pentru o vreme de stâlpul Bisericii, nu va fi legată din nou de acest sprijin, atunci feluritele vânturi potrivnice care o bat din toate părțile, ușor o pot arunca dintr-o parte în alta, târând-o apoi prin noroaie și lăsând-o călcată și zdrobită de toate fiarele pustiitoare.
Dar felul în care va trebui s-o legăm - trebuie să fie cât mai frumos și mai curat, binefăcător și binecuvântat. Nu ca s-o sugrume ci ca s-o ajute. Pentru asta trebuie făcut totul, dar cu toată grija, înțelepciunea și teama sfântă.
Dumnezeul și Împăratul nostru, Te rugăm să ai Tu Însuți grija aceasta, clipă de clipă, pas cu pas și om cu om. Ea este un fluviu care trebuie să-și urmeze cursul rodnic și frumos - și să nu-și piardă nici numele, nici specificul, nici direcția, - până ce se va revărsa odată în Oceanul Ceresc și Etern, cu toate râurile și izvoarele ce i le-ai rânduit Tu, ca să Ți le-aducă ea...
Când va fi ajunsă Acolo, nu va mai fi nevoie nici de lupta și jertfa aceasta de acum, căci atunci scopul ei se va fi împlinit. Dar numai atunci. Până atunci însă, noi trebuie să le păstrăm cu sfințenie pe toate acestea, căci ele suntem noi. Identitatea noastră în Hristos. Și a Lui în noi. Ce fac eu acum, mulți nu pot înțelege, de aceea sunt unii care mai în ascuns, condamnă, iar unii ar dori să împiedice. Dar va veni vremea când toți vor vedea câtă dreptate am avut. Și mulți se vor căi amar atunci. Însă dacă și de data aceasta acțiunea noastră va fi zădărnicită atât din afara Oastei cât și dinăuntrul ei și vor trebui să treacă iarăși zeci ori sute de ani până va mai veni un alt om și o altă conjunctură la fel ca acum, - acel om va trebui să înceapă și el atunci tot cam așa cum încep eu acum. Cum am început și acum 30 de ani. Nu este și nu va fi alt drum, decât acesta pentru rezolvarea bună a acestei spinoase probleme, - în afară de venirea pe neașteptate a Împărăției lui Hristos care le va rezolva pe toate definitiv și bine.
Amin, - vino Doamne Isuse...
A doua zi de Paști în 1986, era în 5 mai.
După un vechi obicei al său, episcopul Vasile de la Oradea vine în această zi în fiecare an la Beiuș, ca în al doilea oraș important din Bihor pentru a oficia Liturghia și a petrece ziua aceasta între cei de aici. Am pregătit pentru această ocazie tot ce îmi ceruse la ultima mea stare de vorbă cu dânsul și anume memoriul, tabelul cu cele 30 de cântări alese și volumul meu cu cele 7.000 de proverbe versificate și comentate, care îi fusese cerut de la Departamentul Cultelor.
În această zi de mare sărbătoare, într-adevăr tot ce s-a petrecut în biserica centrală din Beiuș a fost înălțător.
După terminarea slujbei, părintele episcop m-a luat cu dânsul - și în încăperea în care am stat i-am putut citi și susține memoriul nostru, pe care apoi i l-am dat în două exemplare: unul pentru dânsul, iar celălalt pentru Sf. Sinod. La fel i-am predat și celelalte două lucrări aduse în acest scop. Am avut cu această ocazie o stare de vorbă foarte apropiată, cuprinzând amănunte și gânduri frumoase cu privire la viitorul colaborării preconizate. Mi se întipărește tot mai fericit încrederea că Dumnezeu lucrează acum în mod tot mai evident în sprijinul gândului nostru inspirându-le mai marilor noștri îndemnul unei bunăvoințe încrezătoare.
Mi-a promis că va merge chiar zilele următoare la București spre a le prezenta Patriarhiei și Departamentului cu opinia sa binevoitoare... După aceasta mi-am luat un respectuos rămas bun, rugându-l să pună peste tot un cald cuvânt sprijinitor pentru această Cauză care în definitiv și în primul rând este spre binele Bisericii și al neamului, nu numai al nostru al fiecăruia.
Primul la care am vrut să ajung cu memoriul după el, a fost înaltul Antonie de la Sibiu. Iar dânsul fiind plecat atunci din țară și neștiind când se întoarce, i le-am trimis cu poșta recomandat, să-l afle când va veni, pe masa lui. Al doilea a fost înaltul Nicolae de la Timișoara, cu care după cum am mai spus avusesem mai vechi relații și la care mergeam pe un drum mai cunoscut... Mai avusesem prin ani și discuții mai agitate cum fusese cea din noiembrie 1983, - dată de la care nici nu mai fusesem pe la dânsul. Dar acum îi duceam nu numai memoriul ci și albumul închinat Maicii Domnului, cu o frumoasă dedicație scrisă și pentru dânsul, tot pe prima pagină, ca un omagiu din partea noastră, - așa cum se cuvenea și potrivit gândului de la începutul peregrinării cu solia.
S-a bucurat mult, - cel puțin așa s-a arătat. Era de față și secretarul mitropoliei.
La despărțire l-am rugat stăruitor și pe dânsul ca după citirea memoriului și cercetarea lucrării închinate Maicii Domnului, să sprijinească și el cu un vot favorabil în ședința Sinodului, tema memoriului nostru și tiparul albumului Taină și Minune.
A făcut un gest semnificativ din cap și pentru că se pregătea grăbit să meargă la slujbă în catedrală, m-a invitat și pe mine să iau parte la Liturghia arhierească ce se ținea atunci acolo și la care mergea acum și dânsul împreună cu suita sa. Am mulțumit mult pentru invitație - și am mers.
Dar ce am văzut atunci acolo mi-a umplut sufletul de durere. Dintr-un oraș cu sute de mii de locuitori cum era Timișoara, într-o zi cu Liturghie arhierească la catedrala orașului unde participă mitropolitul însuși - în afară de noi cei cinci frați care eram acolo, nu mai erau decât opt suflete de închinători în toată uriașa catedrală, cu mitropolitul singur stând în scaunul său înalt ca o imagine îndurerată a pustiului sufletesc din viața Bisericii. Și ca un strigăt de chemare la un cutremur sfânt și necesar. Iată înalt prea sfințite câtă nevoie aveți de Oastea Domnului!... Preoții care slujeau la altar erau mai numeroși decât închinătorii din biserică... Dacă nici acum n-a sosit timpul să se vadă aceasta, - atunci când va sosi?
În ziua de 19 mai, după ce am pregătit alte două exemplare din albumul Taină și Minune și altele din „Memoriul” nostru am luat drumul spre episcopia de la Roman și mitropolia de la Iași.
Am luat cu mine ca însoțitori pe doi din frații buni, Nelu de la Hunedoara și Ionuț de la Hălmagiu și am plecat împreună cu cei doi frați Viorel și Gicu de la Suceava.
La episcopia de la Roman era numai episcopul vicar Ioachim Mareș, - pe care îl cunoșteam ca pe un binevoitor al Oastei încă de pe când fusese preot întâi în Leorda lângă Comănești, apoi în Bacău...
Ne-a primit cu bucurie și mi-a arătat în vorbă foarte multă bunăvoință. I-am arătat memoriul și albumul, rugându-l să ne înștiințeze pentru primire la episcopul titular Eftimie, pentru a sta de vorbă personal și cu dânsul, căruia voiam să-i predau memoriul și albumul cu dedicația.
S-a dus grăbit și bucuros, dar s-a întors încet și întristat. Episcopul era reținut de niște personalități deosebite - și „regreta mult că nu poate momentan. Dacă mai putem aștepta un timp ne-ar primi cu bucurie. Dacă totuși nu putem aștepta să-i lăsăm părintelui episcop vicar totul. Și el se va ocupa cu bunăvoință de problema noastră...”
Mi-a părut rău că atât el este ocupat, cât și noi ne grăbim pentru Iași - dar aș fi vrut în chip deosebit să le spun celor de la Roman despre tristele fapte abuzive petrecute contra fraților noștri din cele câteva localități din jurul Comăneștilor, - când în câteva rânduri, mari grupări ale fraților noștri aflați în adunare fuseseră bruscați, insultați, amendați și amenințați - cum fusese la Plopu, la Măgirești, la Leorda, când din toamnă până în primăvară, numai în câteva luni, frații găsiți în adunare și chiar la hram, au fost amendați fără milă la rând, întâi câte o 1.000-2.000 de lei fiecare. Apoi a doua oară cu 3.000 și până la 5.000 de lei. A treia oară cu și mai mult. La Plopu știți ce au făcut milițienii... Am spus-o mai înainte la ceilalți la care fusesem și chiar patriarhului...
Li s-au încasat banii de la cei mai mulți pe chitanțe de câte o sută de lei ca infractori... la legea circulației. Apoi i-au amenințat cu amenzi și mai mari, repetate dacă va fi nevoie săptămânal, până îi vor desființa de tot. Ba și cu bătaie și cu închisoare.
- Îi cunosc pe ostașii de acolo, - îmi spuse cu tristețe episcopul vicar Ioachim. Am fost în câțiva ani preot chiar în unele din comunele de acolo.
- Vă rugăm foarte mult, mergeți și vedeți tragedia lor, la fața locului. Și dacă puteți căutați să-i ajutați pe acești nevinovați împotriva cărora se săvârșesc astfel de samavolnicii și abuzuri. Vom spune și în alte părți la autoritățile superioare, poate se vor opri astfel de nedreptăți.
- Promit să mă ocup cât mai curând de asta.
- Vă mulțumim. Și sărutăm dreapta.
N-am mai putut aștepta. Trebuia să fim cât mai repede la Iași la mitropolitul Teoctist... I-am lăsat deci totul, împreună cu o scrisoare de scuze și mulțumiri către prea sfințitul Eftimie... (scrisoare la care normal ar fi trebuit să mai răspundă vreodată - dar n-a mai răspuns).
La Iași am ajuns destul de târziu. La secretariatul mitropoliei mi s-a spus că nu se știe dacă înaltul Teoctist este acasă sau nu, dacă mă primește sau nu. Să mergem la reședința mitropolitană, să căutăm pe părintele Clement, să sune la poartă fiindcă poarta este totdeauna încuiată - și dacă îl voi găsi pe părintele Clement, el este în măsură să știe.
Când am ajuns la poarta reședinței, - poarta era deschisă. Și ceva mai sus în hol o ființă zâmbitoare în reverendă. După salutul obișnuit am zis:
- Caut pe părintele Clement.
- Eu sunt!
- Și eu sunt... mi-am spus numele - și aș avea o stăruitoare rugăminte să-l anunțați pe înalt prea sfințitul mitropolit Teoctist - dacă este aici - că-l rog să binevoiască a mă primi doar cinci minute pentru a-i preda un memoriu și un omagiu.
Fața zâmbitoare a părintelui Clement s-a întors puțin înapoi și a intrat pe o ușă deschisă în stânga lui... Nu știu de ce mi s-a părut foarte semnificativ zâmbetul lui, graba aproape pregătită, ca și poarta pe care o aflasem, contrar înștiințării de la secretariat, deschisă.
Pe ușa unde intrase părintele Clement văd ieșind o impunătoare față bisericească... Am presimțit îndată că este înaltul Teoctist. Acesta trecând spre o altă ușă - vis-a-vis cu cea prin care ieșise îmi făcu un semn să-l urmez. Mă așteptă în mijlocul unei încăperi mari și somptuoase, cu brațele deschise și cuprinzându-mă la pieptul său mă îmbrățișă părintește spunându-mi:
- Fii binevenit dragul meu!
M-am înduioșat dintr-o dată până la lacrimi. Dintre toți cei la care mai mersesem până atunci și la care am mai mers și după aceea, nimeni n-a făcut față de mine un astfel de gest.
- Sărut Dreapta, Înalt Prea Sfințite Părinte Mitropolit, - i-am zis eu adânc mișcat. Și m-am aplecat adânc spre dreapta sa care era întinsă spre mine... Am dorit demult să ajung până aici spre a vă prezenta atât această lucrare închinată cinstirii Sfintei Fecioare Maria, Maica Mântuitorului nostru Isus Hristos, cât și acest memoriu al nostru conținând o stăruitoare propunere și rugăminte pentru normalizarea situației Oastei Domnului în cadrul și în viața Bisericii noastre, rugându-vă cu smerenie și insistență să binevoiți a mi le primi pe amândouă. Albumul ca un omagiu respectuos și smerit pentru I.P.S. Voastră personal. Iar memoriul pentru a-l cerceta cu grijă părintească și binevoitoare spre a lua cunoștință de conținutul lui și dacă veți găsi dreaptă și bună cauza și soluția aceasta - să binevoiți a-l sprijini la vremea sa...
Și le-am pus respectuos pe masă în fața sa, cu prima pagină a albumului desfăcută spre a putea citi dedicația pe care i-o scrisesem.
A admirat-o, a mulțumit pentru ea și a zis:
- Ați muncit și ați cheltuit foarte mult pentru lucrarea aceasta!
- Pentru Maica Domnului, înalt prea sfințite, nu-i nimic prea mult.
- Eu te-am așteptat frate Dorz și am știut că vei veni odată și aici. Am aflat despre acțiunea dumitale și sunt foarte mulțumit de ea. Nimeni afară de d-ta nu putea începe o astfel de acțiune - și era atât de necesară. Eu n-am fost niciodată nici pentru numele de ostaș al Domnului, dar nici contra. De fapt toți suntem de la botez ostași ai Domnului... Când eram episcop la Arad, am avut o frumoasă stare de vorbă cu o delegație de patru bărbați care spuneau că sunt din Oastea Domnului. Și până la urmă am ajuns la o frumoasă înțelegere cu ei... Dar noi aici cam avem unele neplăceri cu unii ostași ai Domnului de la Dumbrăveni-Suceava și mai de la una ori două alte parohii. Preoții se plâng că ostașii deși merg la biserică totuși unii nu fac cruce, nu se împărtășesc, nu sărută icoana, și alte abateri de astea...
- Se poate înalt prea sfințite să fie adevărat - se poate să mai fie și unele exagerări... Nu-i prea mare mirare după atâtea zeci de ani, când s-a mai putut și greși față de acești oameni în unele parohii - unii împingându-i, iar alții atrăgându-i spre greșeli. Am greșit și noi și poate mai greșim și acum în multe privințe, dar vă rugăm să ne credeți că în cea mai mare parte greșim vrând să facem binele, nu vrând să facem răul. Nu știm cum să procedăm bine totdeauna, de aceea avem nevoie de îndrumări părintești, înțelegătoare și cu bunăvoință. Credem că toate cazurile problemă se pot rezolva bine cu răbdare și bunăvoință, dar ne trebuie neapărat un climat de apropiere și înțelegere. De aceea vă rugăm I.P.S. Părinte Mitropolit să ne țineți cu bunăvoință mărturisirea noastră de sinceră supunere fiască. Și omagiul acestei supuneri, în acest album Taină și Minune, ca un semn sfânt al cinstirii noastre profunde.
Și vă rugăm, după citirea memoriului nostru, dacă veți considera dreaptă cauza noastră, să binevoiți a susține rezolvarea ei pozitivă și realistă în fața Sf. Sinod. Precum și tipărirea acestei lucrări - la vremea sa.
- Te-am înțeles.
Și ridicându-mă i-am sărutat dreapta voind să plec. Din nou m-a îmbrățișat spunând:
- Să vă dați toate silințele spre o deplină și ascultătoare colaborare cu preoții, ajutându-i și pe cei mai slabi să se ridice și ei.
- Înalt prea sfințite - i-am zis eu cu lacrimi - sunteți omul ales al lui Dumnezeu și părintele Bisericii, Dumnezeu vă ascultă rugăciunile, vă rugăm ajutați-ne și rugați-vă pentru noi.
I-am văzut și ochii dânsului umezindu-se de lacrimi.
- Și voi să vă rugați pentru noi. Toți avem nevoie de rugăciune!
Ieșind pe coridor am văzut așteptând împreună cu părintele Clement pe încă unul ceva mai subțirel ca statură și mai vioi, cu niște ochi scânteietori și ținută mai superioară.
- Iată-l și pe părintele Pimen, - vicarul mitropoliei - spuse înaltul ierarh.
- Sărut dreapta prea sfințite părinte, - i-am zis eu făcând cu respect acest gest asupra mâinii întinse spre mine.
- Te rog părinte vicar să mergi cu domnul Dorz și să-i arați locurile acestea ale noastre istorice și tot ce avem și noi deosebit aici.
- Vă mulțumesc mult I.P.S. - și vă rog să mă iertați că din cauză că sunt cu un grup iar ei se grăbesc să plece, momentan nu-mi pot împlini această mare dorință pe care o am din toată viața mea, să văd mai îndeaproape acest Iași a cărui istorie mi-a fermecat sufletul și copilăria.
N-am mai fost la Iași decât o singură dată în timpul războiului și n-am văzut cu ochii mei încă nimic din frumusețile de aici: Trei Ierarhi, Palatul Cultural, Copoul...
- Atunci poate altădată. Totuși, părinte vicar, condu-l puțin cât se poate...
Părintele episcop vicar Pimen m-a luat de mână căutând cu tot dinadinsul să mă convingă și dânsul că au dreptate preoții din acele parohii unde ostașii le creează nemulțumiri cu atitudinea lor pronunțat sectară: Dumbrăveni, Bosanci, Sinești.
Am apărat cât am putut ceea ce nu cunoșteam, dar cam auzisem că fuseseră câteva cazuri mai de demult.
- Se prea poate prea sfințite să fi fost înainte câteva astfel de cazuri, dar să știți că în ultimul timp multe s-au îndreptat. Și în curând veți vedea că se vor putea îndrepta toate.
- Nu s-au îndreptat - și nici nu vor să se îndrepte. Și sunt multe nu numai câteva.
- Se exagerează mult de către cei ce vă raportează prea sfințite. Pentru că nu-i chiar așa. Dacă s-ar fi încercat cu răbdare și înțelepciune îndreptarea celor greșiți, - cred că s-ar fi reușit demult.
- S-a încercat destul. Și nu s-a mai îndreptat.
- Prea sfințite, dacă credeți iată eu aș fi gata în vara asta să merg împreună cu prea sfinția voastră în aceste locuri unde credeți că sunt astfel de probleme - și să vedeți că toate se vor putea rezolva cu bine.
- Bine, - eu doresc aceasta, îmi zise el.
Și sărutându-i dreapta cu mulțumiri pentru toată bunătatea arătată, ne-am despărțit în curtea reședinței mitropolitane... De undeva din curte, cei doi frați tineri care mă însoțiseră până aici, s-au apropiat și am plecat apoi împreună la ceilalți.
Am mai vizitat apoi cu tot grupul biserica Trei Ierarhi și încă câteva locuri, după care am mers la locuința fratelui Manole din Iași, unde am petrecut câteva ceasuri de neuitate bucurii duhovnicești, cu frații și surorile de aici.
Aș fi dorit mult să-mi pot împlini promisiunea făcută părintelui episcop Pimen de a vizita împreună cu dânsul locurile și frații despre care ei aveau știri atât de neplăcute... Cred că Dumnezeu ne-ar fi bucurat cu multe rezultate bune. Dar mă tem că și ispititorul ne-ar fi întristat prin multe suflete care demult se dovedesc nu numai rătăcite, dar și neascultătoare în privința asta. Totuși, dacă n-am putut încerca, nu putem nici să fim siguri.
Deși vizita aceasta la Iași a fost una dintre acelea asupra căreia am fost înștiințat, avertizat și chiar înfricat de către unii zicându-mi: cum te duci acolo? Păi nu știi că omul acela este aspru, dur, puternic? Ori te va da afară cu amenințări imediat ce vei ajunge acolo, ori nici nu te va primi deloc...
- Eu mă duc acolo în Numele Domnului Isus - le-am răspuns liniștit - în numele Maicii Domnului, nu pentru interesul meu, ci pentru al Lucrării lui Dumnezeu. El Însuși va purta de grijă ca eu să-mi pot împlini misiunea pentru care mă duc.
Și iată cum m-a ajutat într-adevăr, cum am spus și mai nainte, - cu grija și însoțirea Domnului. Dintre toți până acum nici unul nu m-a primit nici cu atâta grabă, nici cu atâta bunăvoință ca înaltul Teoctist de la Iași, - tocmai cel împotriva căruia fusesem avertizat despre contrariu... Cât de mult se înșală uneori oamenii, chiar și unii dintre cei ce-ți vor binele.
Dumnezeu să-i răsplătească în ceruri toată bunătatea arătată și promisă față de noi și față de cauza pentru care alergăm și stăruim...
Când mergi îndrăznind în Numele Domnului pentru o cauză dreaptă, iată că nu trebuie să te temi și să te îndoiești de nimic. Hristos Însuși a spus unor astfel de ostași ai Săi: nu te teme, Eu sunt cu tine...
De la Roman însă deși ni se promisese, cât am așteptat, n-am primit nici un răspuns. Să vedem de aici.
După ce am pregătit două albume cu Maica Domnului la care lucram de multe ori zi și noapte, noi cei vreo 4-5 frați și surori care ne-am angajat în această lucrare și cheltuială, am luat alte drumuri.
Primul a fost în 26 mai la Craiova. Trebuia să ajung și la înaltul Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei. Din nou m-a însoțit fratele Ionuț nevrând să mă lase să fac singur acest drum greu și lung. M-a primit tânărul părinte secretar Stolian Lupșor, care de la început s-a arătat plin de bucuria acestei întâlniri.
- Frate Traian Dorz, - mi-a spus dânsul cu ochii umezi și cu glas adânc mișcat, - eu vă cunosc numele dv. din copilărie. Mama mea îmi citea cu lacrimi și îmi recita din cântările și poeziile dv. Ce bucurie și ce surpriză să vă cunosc aici și acum.
M-am bucurat și eu firește nespus de mult de acest suflet deschis și i-am înfățișat scopul vizitei noastre.
- Mă duc îndată la înaltul - și vă anunț, mi-a zis el, luându-mi albumul Maicii Domnului și memoriul nostru, urcând pe scări să se ducă sus.
Dar s-a întors întristat spunând:
- Înaltul nostru este într-o ședință cu niște personalități mari de la București. Mi-a spus că regretă că nu poate să stea acum de vorbă cu dv., că s-ar bucura dacă ați putea aștepta până după masă - dar dacă nu puteți, să lăsați scris tot ce aveți și vă va răspunde...
Așa am și făcut. I-am lăsat cele duse la părintele secretar Lupșor, împreună cu o scrisoare care conținea pe scurt cele ce doream să i le comunic verbal... Și am plecat.
La câteva zile am primit acasă următoarea scrisoare:
Mitropolia Olteniei - Cabinetul Mitropolitului.
28 mai 1986.
Domnia Voastră
Frățească salutare în Domnul nostru Isus Hristos.
Și eu aș fi dorit să pot sta de vorbă măcar câteva clipe cu dv. în ziua de 26 mai 1986...
Îmi cer toate scuzele de rigoare că nu s-a putut face acest lucru. Agendele noastre de lucru zilnic sunt uneori așa de încărcate că dacă o audiență nu este anunțată puțin mai din vreme nu se poate realiza.
Am primit volumul manuscris Taină și Minune, cu ilustrații deosebite și vă sunt deosebit de recunoscător, precum și pentru dedicația făcută la începutul volumului.
Problema de tipărire sigur că depinde de o editură care le-ar putea cuprinde în plan, la timpul cuvenit. Admir ornamentația fiecărei pagini, în special chenarul.
Textul imnurilor în amănunțimea lor sigur că este bine să fie văzut de o comisie specială.
Toți avem și trebuie să avem sentimentul de supra cinstire a Prea Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului nostru Isus Hristos.
Când este vorba de redarea prin imagini asupra venerării noastre față de Maica Domnului, ortodoxia are o anumită metodă de redare: sobrietatea pentru a păstra, cultiva și educa spiritualitatea și spiritualizarea noastră.
Sigur că la prima vedere toți creștinii ortodocși, catolici, anglicani, protestanți, au nevoie de Chipul Maicii Domnului, în realitate de sfintele icoane. Dar icoanele, ca și ilustrația ortodoxă în general, redau și trebuie să redea în continuare tendința noastră de desăvârșire: chiar în cazul de față Chipurile Maicii Domnului sunt recomandabile, cele mai multe spiritualizate.
Alte curente artistice au valoarea lor de variație în artă, iar în credință, în trăirea creștină, noi avem permanent nevoie de a fi cu ochii spre înălțare, spre cer: redarea trupului trebuie astfel făcută ca prin trăsăturile fizice să redăm mereu înălțarea, spiritualizarea.
Pe această linie trebuie mers și la selecționarea icoanelor, ilustrațiilor, în orice tipăritură bisericească.
Celelalte probleme dv. știți că trebuie discutate, analizate și în viața sfintei noastre biserici, de fiecare zi avem prin marea milostivire a lui Dumnezeu, la îndemână hrana spirituală prin sfintele taine, sfintele ierugii, prin predică, prin toate izvoarele vieții puse nouă la îndemână de Domnul Isus Hristos, de Întreaga Sfântă Treime.
În semn de adâncă prețuire și arhierească binecuvântare, vă trimit câteva exemplare din tipăriturile noastre.
Cu frățească dragoste întru Hristos Domnul,
Craiova
la 28 mai 1986
Mitropolitul Olteniei,
Dr. Nestor Vornicescu
Domniei Sale Domnului Traian Dorz
Localitatea Livada Beiușului Nr. 9 - jud. Bihor.
La 3 zile după scrisoare am primit și pachetul cu cărțile promise. Două exemplare din operele personale și altele ale altor autori, tipărite în editura mitropoliei din Craiova. Exemplarul de lux din valoroasa lucrare a I.P.S. Sale, cu o frumoasă și nobilă dedicație...
Îndată după primirea celor două trimiteri, am întocmit un respectuos răspuns atât pentru una, cât și pentru alta:
Înalt prea sfinției sale D.D. Dr. Nestor Vornicescu
mitropolitul Olteniei - Craiova.
Înalt Prea Sfințite Părinte Mitropolit,
Profund mișcat de înaltul gest și adânc recunoscător pentru marea bunăvoință arătată scriindu-mi cât de asemenea pentru trimiterea minunatelor cărți, adânc îndatorat, - sărut dreapta.
Am înțeles întocmai și am primit pe deplin gândul scris și adevărul privitor la iconografia conținută în lucrarea închinată întru cinstirea Maicii Domnului...
Cum însă lucrarea aceasta nu are pretenție de a fi o expresie sobră, doctrinară, nici scopul acesta, ci numai o traducere cald-duioasă și dulce-umană a Dumnezeieștii frumuseți și bunătăți a Maicii Domnului - am gândit-o și am realizat-o după modestele mele puteri cu acest gând și cu acest scop. Pentru a putea apropia pe Maica Domnului de sufletul oricărui închinător și mai ales închinătoare, de nenumărata mulțime a tuturor celor ce avem nevoie în orice clipă de ajutorul ei.
M-am simțit câtuși de puțin că fac o impietate față de sfințenia ei prezentând-o atât în texte cât și în icoane în forma aceasta, adică aducând-o încet-încet din înălțimile ei cerești uneori și în anumite feluri până la starea sufletelor noastre, părând că o coborâm pe ea, de fapt am căutat și cred că uneori am reușit să ne înălțăm pe noi până la a ne apropia de atingerea sfințitoare care ne dă liniște, odihnă, siguranță, bucurie.
Toată lucrarea aceasta am scris-o mai mult din genunchi și din lacrimi. Și cred că dacă sufletul meu a primit atât de mult bine, Dumnezeu o va face să facă la fel și altora. De ea n-au nevoia cea mai mare decât cei ce au genunchii bătătoriți de rugăciune și obrajii brăzdați de lacrimi. Pentru sufletele care au nevoie să cânte, să se roage și să plângă înaintea Mântuitorului și a Maicii Sale le-am scris. Și cine dintre noi nu are odată nevoie de acestea? Cred din tot sufletul meu că Buna și Sfânta Maică a Mântuitorului nostru a primit această ofrandă cu blândețe și bunătate înțelegătoare că va binecuvânta pentru mângâierea și bucuria multora.
Iar dacă din neștiință și stângăcie, am putut uneori să și greșesc, se va ruga pentru iertarea și mântuirea sufletului meu, pentru că am greșit vrând să fac bine, nu vrând să fac rău.
Desigur că mă voi supune și mă voi conforma întru totul oricărei comisii speciale destinată acestui scop. Mă rog însă din toată inima mea cu speranță dar și cu teamă ca Domnul nostru Isus Hristos și Maica Lui sfântă, prin Duhul inspirației divine, să lumineze nu numai exigența înțelepciunii, ci și căldura simțirii acelora care se vor ocupa de aceste gingașe îmbobociri, așezate pe altarul ei, în ceasurile mele cele mai de taină, de singurătate, de lacrimi și de recunoștință. Trăiesc uneori senzația temerii de orice atingere fără pietate de aceste fragile simțiri. I.P.S. Voastră care aveți un suflet creator atât de subtil, ca un cultivator de flori scumpe, desigur că ați trăit astfel de temeri. Și sunt încredințat că mă înțelegeți, judecându-mi în alt fel aceste simțăminte. Doresc atât de mult să nu se piardă prospețimea lor, fiorul, mireasma, viața, - poate uneori sălbatică dar dulce, care unge inima cu un untdelemn sfințitor. Să nu rămână florile mai frumoase poate, dar uscate. Ce pagubă ar fi.
Am crezut - și cred până la moarte - că inimile oamenilor de astăzi mai ales au cea mai mare nevoie de Mântuitor și de o Maică a Lui și-a lor, care să coboare din înălțimi și să vină până la ei, lângă inima și trăirea lor, a celor ce plâng și cântă și muncesc și sufăr și asudă. Să nu fie pentru ei ca niște Prizonieri Divini închiși în altare, la care să mergi o dată sau de două ori pe săptămână, ori pe lună, ca la un vorbitor, iar după aceea să pleci lăsându-I acolo în sfânta lor temniță, până la data viitoare, la celălalt vorbitor... Ci să-I luăm cu noi, pe drumurile noastre, la locurile noastre de muncă, la navetele noastre, la părtășia cu toate evenimentele noastre zilnice. După cum a zis El: - vreau să fiu cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor... Și cum i-au zis ei: rămâi cu noi căci iată este seară...
Înalt Prea Sfințite Părinte, vă rog din toată inima să mă iertați dacă luat de gânduri am mers prea departe... Celui ce simți că te înțelege mult, poate că îndrăznești prea multe. Am avut totuși atâta nevoie să-mi spovedesc această parte a inimii. Și am simțit că la I.P.S. Voastră pot, fără a risca o pagubă și o amărăciune.
De asemenea vă rog să-mi iertați și îndrăzneala unei nevrednice compensații de aceeași natură, dar și de aceeași valoare prin trimiterea unora din modestele mele scrieri pe adresa I.P.S. Voastre.
Acele tipărituri ale mele făcute în străinătate fără știrea și fără selecția mea, sunt cam a zecea parte din modesta mea creație de prin existența mea zbuciumată. Dacă suflând în multa lor cenușă veți găsi totuși vreo scânteie, vreun fior, vreun gând de frumusețe, de adevăr, de iubire, - voi fi mulțumit și mulțumitor.
Încă odată și din tot sufletul meu îndatorat vă mulțumesc cu toată recunoștința inimii pentru tot ce mi-ați spus și mi-ați dat. Și ca un mare și sfânt slujitor al lui Dumnezeu și al sfintei Sale Biserici, vă rugăm rugați-vă pentru noi și pentru nevrednicele noastre osteneli. Iar dacă Duhul Sfânt pe care Îl aveți într-o atât de mare măsură vă va inspira și vă va încredința că avem dreptate atât în lucrarea pentru Maica Domnului cât și în problema ridicată prin memoriu, vă rugăm să ne sprijiniți cu un vot favorabil în probabila ședință a Sf. Sinod sau ori de s-ar cere aceasta.
Cu sfântă și cucernică încredințare și cu o sinceră smerenie fiască
Sărut Dreapta
Azi 5 iunie 1986
rămânând supusul fiu
Traian Dorz
Pe cărțile Cântări Nemuritoare, Cântările Domnului, Osana și Biblia Versificată, am scris următoarea dedicație:
Înalt Prea Sfinției Sale Părintelui Mitropolit
Dr. Nestor Vornicescu
Smerit și recunoscător omagiu, din partea autorului
Traian Dorz
După aceasta am primit o ultimă scrisoare de confirmare cu următorul cuprins:
Mitropolia Olteniei, Cabinetul Mitropolitului
Domnia Voastră,
Am primit cu bucurie imnurile religioase cuprinse în volumele Cântări Nemuritoare, Cântările Domnului, Osana și Biblia Versificată, pentru alcătuirea cărora ați depus multă osteneală.
La rândul nostru vă răspundem cu alese mulțumiri și vă transmitem întăritoare și spre tot lucrul bun folositoare - arhierești binecuvântări...
Și adăuga cu un scris de mână:
Astăzi a venit și frumoasa scrisoare pentru care de-asemenea vă mulțumesc.
Craiova 9 iunie 1986
Nestor, mitropolitul Olteniei.
Al doilea drum a fost în 30 mai la episcopul Timotei cu care nu mai avusesem nici o comunicare din ziua când fusese ales vicar la mitropolia Timișoarei și când îi scrisesem o caldă felicitare în noua chemare sfântă.
Mergeam acum cu frații Moise și Gicu, ei fiind cunoscuți bine la episcopie. Ne-a primit întâi părintele secretar, care auzindu-mi numele ne-a primit cu multă bunăvoință, ca și părintele Lupșor de la Craiova, oferindu-ne de îndată să ne înștiințeze la superiorul său.
Am fost primit întâi eu, de față rămânând pentru a asculta discuția noastră și părintele secretar Iova.
I-am înfățișat cu aceleași alese și respectuoase cuvinte scopul venirii mele, precum și cele două lucruri care le aduceam cu mine, albumul Maicii Domnului la fel ca și celorlalți cu un frumos cuvânt de omagiu, scris pe prima pagină, după obicei, - și apoi memoriul asupra căruia i-am scris câteva cuvinte și rugămintea de a-l susține și dânsul la Sf. Sinod.
S-a arătat foarte bucuros nu numai la albumul cu Maica Domnului, față de întocmirea căruia a avut multe cuvinte de laudă, mai ales văzând cuvântul de bucurie scris de părintele Stăniloaie, dar și de memoriul nostru și de problema ridicată în el.
Ne-a asigurat de toată stima sa și ne-a împărtășit cu bunăvoință unele dintre preocupările și problemele lor de acolo. Și-a adus aminte de felicitarea mea trimisă la alegerea sa de acum câțiva ani, lucru care m-a surprins, ca o dovadă totuși că se gândise cu atenție tot timpul la activitatea mea. Și că se gândise într-un anumit fel, fiindcă îndată după venirea sa ca vicar la Timișoara, s-a arătat destul de ostil față de frații de acolo și aspru în judecățile sale față de noi. Iar de când era aici la Arad a avut dese ieșiri împotriva noastră, iar față de fratele Gicu s-a arătat chiar rău-voitor, desfăcându-i în mod samavolnic contractul său de muncă din postul de economist, pe care îl avea de câțiva ani la această episcopie, numai pentru că făcea parte din Oastea Domnului.
După schimbarea altor câteva cuvinte foarte binevoitoare m-am ridicat să plec, dar dânsul mă reținea mereu, găsind alte subiecte de discuție insistând ca ori de câte ori voi mai avea vreun drum prin Arad - chiar și numai pentru câteva minute - să trec pe la dânsul, fiindcă i-a făcut plăcere să discutăm împreună...
I-am amintit despre cei doi prieteni cu care venisem și l-am rugat dacă vrea să-i primească pentru cinci minute și pe ei. I-a primit cu plăcere, fiindu-i cunoscuți. Fratele Moise într-un fel, iar fratele Gicu desigur din „colaborarea” pe care o avuseseră împreună în timpul cât fusese angajatul lor. A fost desigur, mai ales cu fratele Gicu, o întrevedere puțin jenantă, - dar s-a trecut ușor și înțelept din amândouă părțile peste ce fusese cândva neplăcut, așa că cele câteva cuvinte ca și despărțirea au fost cordiale, așa cum era și normal...
Ne-am despărțit cu promisiuni frumoase - și după ce i-am sărutat dreapta, ne-a binecuvântat și-am ieșit petrecuți de dânsul până în coridor...
Cu părintele secretar am avut o înțelegere și mai apropiată, el dorind și ceva din cărțile noastre, ca și părintele Lupșor de la Craiova. Le-am împlinit această dorință după posibilități, amândurora... Ce fericit ești când te poți despărți în dragoste de orice om, indiferent cum s-a purtat el cândva, ori se poartă și acum față de tine. Poate nu-l vei mai întâlni decât în fața lui Hristos. Să-l poți privi și atunci cu cei mai curați ochi...
După alt timp de pregătire, pe ziua de 13 iunie, am plecat însoțit de acasă, de astă dată de fratele Sandu spre împlinirea uneia dintre cele mai fericite misiuni la episcopia de la Galați. În această vizită voi avea după 30 de ani o altă confruntare cu I.P.S. Antim Nica, atunci în 1956-1958 dânsul fiind șeful Permanenței Sfântului Sinod la București, iar acum arhiepiscop la Galați... Era singurul care mai trăia dintre cei cu care avusesem confruntarea cea grea de atunci - și la care iată că iarăși trebuie să merg și acum.
Am trecut întâi, după cum este rânduiala, pe la secretariat unde la fel ca la Iași am băgat îndată de seamă, că se știa că voi veni. Mi s-a părut chiar că se făcuse o publicitate cam exagerată pe chestia asta, dându-i-se mult mai mare importanță de cum avea. De fapt a fost și un bine în aceasta, fiindcă cei care mai așteptau pe sală o audiență la înaltul Antim au fost lăsați să aștepte - și eu am fost invitat primul chiar de către episcopul vicar. Dar în cele câteva minute de când sosisem în biroul secretariatului, am văzut o mulțime de figuri în reverendă sau fără, trecând ca din întâmplare, ori numai deschizând ușa ca să mă vadă cum arăt.
Cred că toți văzându-mi înfățișarea, au plecat dezamăgiți. Desigur ei se așteptaseră să arăt altfel... Unul dintre ei, mi-a și recomandat foarte discret și insistent:
- Vezi să nu discuți cumva contradictoriu cu înaltul. Nu suferă nici o contrazicere. Mulți au ieșit cum nu doreau de la dânsul din pricina asta, și au zburat ca o furtună pe coridorul acesta. Ai grijă! ...
- Eu n-am să discut decât ceea ce va fi necesar, ori ceea ce voi fi provocat.
Înaltul Nica m-a primit cu o etichetă sobră, dar ceremonioasă. După formalitățile obișnuite m-a poftit pe un scaun alături de masa dânsului. Pe un alt scaun, la o măsuță ceva mai departe stătea cu un caiet deschis și cu un stilou în mână gata să scrie tot ce vom discuta noi - consilierul cultural al episcopiei, care îmi fusese prezentat înainte.
Am început prin a-i explica înaltului Antim scopul venirii mele și i-am prezentat ca și celorlalți ierarhi dinaintea sa atât albumul omagial, cu coperta deschisă la pagina cu dedicația pe care i-o scrisesem după toate cerințele unei bune cuviințe, - precum și memoriul conținând problema pentru care venisem... Și care problemă era exact aceeași pentru care mă mai înfățișasem și acum 30 de ani în biroul Sf. Sinod atunci la mânăstirea Antim din București... după cum știți cum trecusem pe la „părintele Șerpe”...
Pe înaltul Antim nu-l mai văzusem de atunci - vă aduceți aminte din vol. 3 cum m-a întâmpinat și ce mi-a spus... Eu nu uitasem nimic din toate cele ce se petrecuseră atunci. Și bănuiesc că nici dânsul nu uitase chiar de tot. Dar acum nici unul nu mai voiam să ne aducem aminte. N-am văzut nici în ochii lui acel semn fugitiv și involuntar pe care îl are omul în astfel de clipe și pe care nu și-l poate ascunde nimeni, semnul care îl trădează totdeauna pe cel surprins cu un gând ascuns.
Prima înfruntare a privirilor fiind trecută s-a pornit dialogul cam în felul următor:
- Văd că și memoriul acesta pe care mi-l aduci acum, este exact la fel cu cel pe care l-am primit mai demult de la Oradea în copie, semnat ss. Traian Dorz! Mi-am și făcut niște însemnări asupra lui, ca atunci când vei mai veni să-ți cer anumite explicații.
Și mai privind peste hârtia cu însemnări pe care o avea în mână, îmi zise:
- Faci aici niște afirmații cam îndrăznețe spunând despre Trifa că a fost un profet, un sfânt, un geniu și un martir.
- Înalt prea sfințite - i-am răspuns - eu am stat în preajma acestui mare om al lui Dumnezeu aproape opt ani din viață și pot mărturisi cu mâna pe conștiință că nu am exagerat nimic din ce am spus despre dânsul. Într-adevăr așa a fost. Însă despre oamenii mari, contemporanii săi nu-și pot da seama cu adevărat ce uriași sunt, decât după ce trec uneori sute de ani. Oare nu tot așa au suferit la vremea lor marii sfinți ai Bisericii, sf. Ioan Gură de Aur, sf. Vasile, Grigore și alții? Sf. Ioan Gură de Aur n-a fost oare și el caterisit de mai multe ori și n-a fost chinuit și alungat până la moarte? Dar azi cine e sf. Ioan Gură de Aur? Alți sfinți - și chiar apostolii Domnului n-au pățit și ei la fel? Așa va veni vremea când Dumnezeu și Istoria vor arăta puternic și cine a fost acest mare trimes al lui Hristos, care a trăit printre noi. Opera sa nemuritoare îl va arăta nemuritor.
- Toți aveți prin case chipul lui Trifa. De ce nu-l puneți și pe-al mitropolitului Bălan căci și el a fost la început părtaș la propagarea Oastei Domnului? De ce nu-l pune și preotul Chircă și pe-al lui Bălan, căci pe-al lui Trifa îl are în casă?
- Pentru că nu-l avem înalt prea sfințite. Dacă l-am avea, l-am pune.
- Mă cam îndoiesc!
- De ce înalt prea sfințite?... Să știți că la parastasul pe care îl facem de Rusalii la mormântul părintelui Trifa de la Sibiu, în fruntea pomelnicului îl avem totdeauna pe mitropolitul Bălan. Noi ne rugăm pentru toți înaintașii noștri, chiar dacă la un moment dat și-au schimbat atitudinea față de noi... „Căci nu este om care să fie viu și să nu greșească”... precum spune Scriptura.
- Asta, dacă este așa, e bine. Dar ce zici despre preotul Chircă și soția lui care este încă și mai încăpățânată ca el? I-am interzis categoric anul trecut să nu meargă la o nuntă ostășească - și n-a ținut seama de interzicerea mea. Și-a luat un concediu, ca să aibă un pretext - și s-a dus.
- Înalt prea sfințite, omul acesta avea obligația familială căci cel cu nunta îi era rudenie apropiată - și poate că n-ar fi trebuit să i se ceară să facă ceea ce nu putea să nu facă... Avea o obligație morală, iar interdicția probabil că i s-a părut nedreaptă. Și apoi el spune că avea cererea de concediu legal depusă la timp.
- A lucrat intenționat cu neascultare! De aceea a trebuit să-l pedepsesc. Ce zici despre el?
- Este un înger, înalt prea sfințite copilul acesta. O, dacă ați avea în episcopie și dacă ar avea toată Biserica noastră pe toți preoții ei în felul acesta, - ce bine ar fi! De ce nu ați încercat să-l chemați vreodată numai singur la înalt prea sfinția voastră și să stați personal de vorbă cu el? Ați fi văzut ce suflet curat și smerit are.
- S-a găsit el să se ridice contra obiceiurilor și tradițiilor poporului, provocând nemulțumirea tuturor!...
- Împotriva alcoolului din biserici s-a ridicat chiar și sfântul Ioan Gură de Aur și toți sfinții părinți. Asta ar trebui să facă toți preoții, nu numai părintele Chircă.
- Ai zis în memoriu că Oastea Domnului și-ar putea încadra activitatea în „secțiile misionare” prevăzute în Statut. Dar în Statutul Bisericii nu scrie despre secții misionare!
- Ba scrie, înalt prea sfințite.
- Ba nu scrie!
- Ba scrie înalt prea sfințite. Mi l-a dat însuși regretatul patriarh Iustinian în mână cu mâna sa acum 30 de ani, și pe acel paragraf am întemeiat încă de atunci o altă cerere a noastră ca cea de astăzi din acest memoriu. Vă rog să trimiteți să ne aducă aici Statutul - și să vedeți.
- Du-te după Statut, - îi zise înaltul privind spre consilierul care stătea la măsuța lui oprit din scris și privind contrariat la noi cu niște ochi mari. Probabil mirându-se cum nu se întâmplă furtuna de pe coridor.
Consilierul ieși lăsându-și însemnările. Și după câteva minute veni aducând în mâini Statutul pe care îl deschise la paragraful respectiv, citind aliniatul care scria precis despre... Cercurile misionare”, ce se înființaseră și activează pe lângă fiecare comitet parohial.
- Vedeți că nu scrie secții, ci scrie cercuri - zise înaltul cam încurcat, voind să se lege de ceva.
- Adică da... cercuri ori secții nu-i același lucru? De ce să ne formalizăm acum, asupra unui amănunt ca acesta? Există deci o parte misionară și asta este esențialul. Partea asta am vizat-o!
- De ce scrii acolo la punctul 2 „... la care participă și preoții noștri”... Cum adică „preoții noștri”? Preoții Oastei? Ca Viorel Chircă - și mai sunt?
- Vedeți, iarăși se interpretează altfel și această expresie. Oare nu se subînțelege aici cum am scris? Trebuia oare să scriu explicații inutile și complicate, de exemplu: „la care participă și preoții Bisericii noastre Ortodoxe române”? De ce se interpretează și asta ca și cu „secțiile” ori „cercurile” misionare din Statut?
- Avem destule nemulțumiri cu ostașii prin unele părți de pe aici. De exemplu nu demult am fost la Matca unde sunt câțiva ostași...
- Ați văzut prea sfințite, la Matca sunt trei biserici și totdeauna sunt pline numai de ostașii Domnului. Acolo sunt aproape o mie de ostași...
- Da, dar există și un palat al adventiștilor.
- Dacă n-ar fi fost Oastea Domnului toată Matca ar fi fost la adventiști, înalt prea sfințite.
- Nu-i adevărat!
- Eu cred că trebuie să vă bucurați că toate bisericile din Matca erau pline de ostași când ați fost acolo în vizită de Paști. Tot așa sunt pline de fiecare dată, căci și preoții lor îi iubesc cu adevărat. Ați văzut cum v-au înconjurat cu o mare bucurie?
- Da, dar am fost și întristat că deși le-am dat voie să cânte și ei acolo la priceasnă o cântare de Paști „Din mormântu-ntunecat azi Hristos a Înviat”... totuși după aceea n-au venit nici unii la mine să mulțumească, ori să mai ceară ceva!
- Înalt prea sfințite, nici nu vă gândiți ce teamă sfântă și respectuoasă au toți frații noștri față de înaltele fețe bisericești, față de marii ierarhi ai Bisericii, de care nici nu îndrăznesc să se apropie. Din cauza aceasta n-au venit - n-au îndrăznit să se apropie. Dar dacă le-ați fi făcut un cât de mic semn să se apropie, cu cât de multă evlavie s-ar fi apropiat!... Desigur e dureros că sunt atât de mulți adventiști la Matca, dar ar fi nespus mai mulți dacă n-ar fi Oastea Domnului nu numai la Matca dar și în multe alte părți. Iar dacă Oastea ar fi primită și ajutată mai bine, ce multe din acele suflete care merg acolo ar fi fost reținute de altceva și mai bun. Și mulți dintre cei deja plecați, ar veni înapoi.
- Da, dar Nămoloasa, Liești, Grivița - și Tudose cu o parte din Galați? De ce există probleme?
- Cu răbdare și înțelepciune iubitoare cred că toate aceste probleme s-ar putea rezolva bine. Biserica are o mulțime de posibilități să le rezolve față de cei înțelegători. Și are și suficiente măsuri să le ia față de cei ce nu vor să înțeleagă.
- Ce fel de măsuri?
- Cele ce le spune Mântuitorul Însuși când zice: „și dacă nu ascultă nici de biserică, să-ți fie ca un păgân...” la care nu te mai duci și de care nu vrei să mai știi.
Aici a intervenit o pauză. Aducându-mi aminte de avertismentul de la secretariat și dorind să nu se interpreteze totul ca o atitudine lipsită de respect, curajul care l-am avut de a-l contrazice și nici să rămână nimeni cu această impresie, am început:
- Vă rog respectuos înalt prea sfințite să nu interpretați cumva că am dorit să discut în contradictoriu... Dar punctele noastre de vedere fiind atât de diferite, n-am avut cum să vorbesc altfel. Vă rog din toată inima și cu toată smerenia să mă iertați, dacă prin felul cum am fost silit să mă exprim v-am întristat cumva. Vă rog însă să mă credeți că de cincizeci de ani port eu pe sufletul meu ca o piatră de moară greutatea adevărului care l-am ridicat prin acest memoriu. Acum mulțumesc lui Dumnezeu că n-am murit până ce am adus această problemă în fața acelora care o pot rezolva. De acum încolo greutatea aceasta a trecut asupra acelora de care depinde rezolvarea. Eu pot muri liniștit.
Aveam ochii plini de lacrimi și glasul sugrumat de emoție și considerând împlinită misiunea mea, m-am ridicat să plec și din picioare i-am mai zis: ...dar încă odată vă mulțumesc adânc recunoscător pentru bunăvoința și răbdarea cu care m-ați ascultat... Înalt prea sfinția voastră sunteți un mare și sfințit ierarh al Bisericii noastre drept măritoare.
Vă rugăm să vă rugați cu bunătate și înțelegere părintească pentru noi, fiindcă suntem atât de neputincioși și neștiutori.
Nu vrem să facem răul, dar de multe ori nu știm cum să facem binele. De aceea avem nevoie de îndrumarea binevoitoare a părinților noștri sufletești. De aceea am venit și la P.S. Voastră.
Și dacă totuși se va pune problema acestui memoriu în Sf. Sinod și a tipăririi acestei lucrări pentru Maica Domnului - atunci vă rugăm să aveți bunătatea a ne sprijini cu un vot favorabil. Vă sărutăm dreapta și vă rugăm să ne binecuvântați pentru plecare.
- Mergi sănătos. A fost totuși bine că ai venit. A avut loc o deschidere.
I-am sărutat respectuos dreapta după cuviință - și am ieșit condus de consilierul care asistase - cred cu destulă neplăcere la unele părți ale discuției noastre. Dar m-a salutat respectuos, fără să spună nimic altceva... Am auzit însă mai târziu că totuși, atunci când s-a dus la secretariat după Statut, s-a exprimat cu nemulțumire: „e bătăios ăsta. Nu se lasă, vrea neapărat Statutul”...
Fie! N-am avut totuși cum să procedez altfel. Am vorbit tot timpul, pe un ton cuviincios, atent și frumos, dar hotărât și cu curaj, fiindcă Dreptatea Cauzei pentru care mergeam era sfântă și momentul unic. Cred că niciodată până în fața Judecății lui Hristos nu-i voi mai întâlni pe acești oameni. Atunci vreau să pot sta liniștit atât în fața Lui cât și în fața lor, cu întreagă datoria mea împlinită cutremurător atât față de El, cât și față de ei.
De aceea, de fiecare dată, în fața fiecăruia dintre acești mari ierarhi ai zilei, am avut tot sufletul plin de pacea și siguranța pe care mi-o dădea prezența și sprijinul Duhului Sfânt pentru lucrarea Căruia eram acolo - și puternicul ajutor al lui Hristos Domnul nostru al Cărui Nume îl poartă în numele ei Oastea Sa. Curajul Lui mi-a dat și lumina răspunsurilor - și puterea biruinței de fiecare dată. Tot timpul cât am fost în fața lor am avut încredințarea unui puternic sprijin și sentimentul unei mari biruințe. De fiecare dată am sfârșit bătăliile discuțiilor cu satisfacția recunoscătoare a unei victorii sigură și totală. Cel ce era cu mine era net mai puternic...
Mai eram dator la Cluj, celor doi ierarhi de acolo, apoi la Alba Iulia, la Buzău și la Râmnicu Vâlcea...
Voi încerca să mai strâng material pentru albumul Maicii Domnului, dar materialul nu numai că este scump, dar nici nu se găsește decât foarte greu cu multe drumuri, cu multe relații și multe întârzieri... Și alte copii ale memoriului cu care să merg și mai departe precum am mers și până acum.
Am luat întâi drumul Clujului.
La prea sfințitul Iustinian, vicarul episcopiei - am ajuns ușor și mergeam mai obișnuit.
Ne cunoșteam demult, cum am mai spus, de pe vremea când era la Rohia.
După cuvântul său de mare bucurie și admirație pentru lucrarea închinată Maicii Domnului, pe care i-o dădusem cu un cuvânt de omagiu scris cu duioase inflexiuni sufletești pe prima ei pagină, - m-a îmbrățișat cald și apropiat cum fusese de multe ori, mulțumind pentru această neobișnuit de frumoasă cinstire adusă Maicii Domnului.
- E o minunată și tainică potrivire că din mai multe părți au apărut în timpul acesta astfel de lucrări închinate Maicii Sfinte. Duhul Sfânt a inspirat gândul acesta mai multor oameni aleși. Am aici și alte astfel de lucrări scrise, una mai frumoasă ca alta, cu acest subiect. Iată chiar și noi avem acum sub tipar o astfel de lucrare. Mai mică și mai modestă - ce-i drept, dar am scris-o cu toată smerenia dragostei pe care i-o datorăm.
- Da, am răspuns eu fericit. Acum câtva timp când am fost la înaltul Antonie la Sibiu, mi-a arătat și dânsul niște material adunat pentru o astfel de lucrare închinată Maicii Domnului, împodobită cu peste 40 de reproduceri în color, după unele din cele mai vestite icoane ale Maicii Domnului...
Și fiindcă l-am văzut că era bolnav, - se sculase din pat pentru a mă primi, - am căutat să-mi scurtez cât mai mult vizita, după sfatul pe care îl știam demult că la omul bolnav trebuie să stai puțin și să vorbești încet. M-am ridicat să plec, rugându-l ca și pe ceilalți de mai nainte să ne sprijinească problema noastră înaintea Sf. Sinod. Și să ne ajute cu rugăciunile sale înaintea lui Dumnezeu.
N-a vrut să mă lase să-i sărut dreapta. M-a îmbrățișat cu duioșie și m-a petrecut până la ieșirea în coridor.
Vizita cealaltă, la înaltul Teofil, arhiepiscopul Clujului a fost la fel de călduroasă și fericită. Pe dânsul îl cunoșteam și mai demult, încă de dinainte de război, din 1939 când tipăream cu fr. Marini Viața Creștină în cartierul Iris din Cluj. Venea adesea atunci la noi în tipografie și dânsul. Colaborase atunci printre alții la revista noastră și dânsul ca tânăr teolog - și ne apropiasem sufletește mult, încă de atunci... Prin zecile de ani care trecuseră, ori de câte ori am putut, am trecut pe unde era ca să-l întâlnesc și să-l ascult. Mai ales de când ajunsese în scaunul episcopiei Clujului, am obținut de multe ori mult sprijin și înțelegere de la dânsul, atât pentru frații noștri din orașul Cluj, cât și din toată episcopia condusă de dânsul.
Acum când i-am înfățișat albumul Taină și Minune, l-a luat în mâini și cu ochii înlăcrimați de admirație și bucurie, m-a cuprins la sânul său slăbit dar cald, și mi-a mulțumit adânc mișcat.
- Ce frumoasă cinstire pentru Preasfânta Fecioară! Trebuie să vă fi costat foarte mult și muncă și cheltuială. Cum ați putut face față la așa mari greutăți?
- Ne-a ajutat Maica Domnului cu rugăciunile ei, înalt prea sfințite!
- Spune-mi te rog practic, cum v-a ajutat Maica Domnului?
- Dacă nu ne-ați fi înțeles totdeauna mai mult decât oricare altul, chiar și în privința asta, nu v-aș putea spune aceste taine intime, scumpe și duioase pentru noi. Nici poate dacă aici ar mai fi și altcineva care să ne audă... Dar pentru că știu ce mare suflet mă ascultă și îmi cere, am să vă spun numai două din cele mai recente - minuni le zic eu - prin care mi-a răspuns și mi-a ajutat Maica Domnului la lucrarea asta.
Și i-am șoptit mișcat, ca la mărturisire, recunoscător și înlăcrimat două întâmplări cu răspuns clar și grabnic ajutor divin din partea Maicii Domnului, pentru această lucrare.
M-a ascultat foarte atent și mișcat.
Am mai vorbit apoi despre mai multe fericite adevăruri înălțătoare ale sufletelor noastre. Am stat cel puțin două ceasuri față în față, pe două scaune apropiate, numai noi în toată marea încăpere de la etajul său. Era o zi de repaus pentru dânsul slăbit și bolnav, iar ziua aceasta a fost într-adevăr odihnitoare. Ce minunat am petrecut aceste ceasuri neuitate, în zona adevărurilor superioare unde nu mai există nici un dubiu, nici o diferență și nici o contradicție, ci imperiul nemărginit și etern al îngerilor și al dragostei, în al cărui centru strălucește Hristos și la Dreapta Sa, Maica Lui sfântă.
La despărțire m-a îmbrățișat mult și m-a binecuvântat mai fericit ca oricând...
Singuri acești doi de la Cluj, spre deosebire de toți ceilalți s-au apropiat cu ceva și de cealaltă latură a cinstirii Maicii Domnului, și în ce privește partea mai ascunsă a lucrării închinată ei.
Domnul Isus și Maica Lui sfântă să le răsplătească. Mi-au promis că mult se vor ruga pentru noi. Cred din inimă că Dumnezeu îi ascultă. Toată viața și înfățișarea lor este cu totul deosebită. Ce minunați oameni mai are totuși Dumnezeu încă în lumea asta.
Când după o lună am mai putut pregăti alt album, am mers și la Alba Iulia să caut la episcopie pe prea înaltul Emilian. Am găsit însă și acolo doar pe părintele secretar, căruia după ce i-am înfățișat scopul venirii noastre i-am amintit că îi scrisesem cu câtva timp mai în urmă o scrisoare specială prea sfințitului trimițându-i memoriul singur spre a lua cunoștință de el, dar mai cerând scuze pentru întârzierea albumului, care atunci nu era încă gata. Voiam să ajungă măcar memoriul, fiindcă se apropia ședința Sf. Sinod de Rusalii și voiam să aibă cunoștință de el înainte de această ședință...
Acum regretam că nu-i pot prezenta personal acest omagiu, precum și dorințele noastre. I le prezentam totuși încă odată în scris, rugând că dacă eventual va mai fi nevoie de alte amănunte, eu sunt gata să vin din nou aici, îndată ce voi fi înștiințat.
Dar numai după un lung timp am primit o scrisoare cu multă bunăvoință și multe mulțumiri, dar cu puține promisiuni. Mulțumim lui Dumnezeu și pentru asta.
Aș fi dorit apoi să merg personal atât la Buzău cât și la Râmnicu Vâlcea, la cele două episcopii unde nu fusesem deloc, dar nu numai că nu am mai avut cum să mai pregătesc încă două albume, ci și pentru că m-am îmbolnăvit mai greu între timp - și n-am mai putut. Îmi pare rău că nu am reușit să ajung și acolo. Abia atunci aș fi fost liniștit pe deplin, așteptând desfășurarea a ceea ce trebuia să vină.
Între timp a intervenit și moartea patriarhului Iustin - și când ulterior am mai mers atât la P.S. Vasile de la Oradea, cât și la I.P.S. Antonie de la Sibiu, amândoi aceștia mi-au spus că evenimentul morții patriarhului a împiedicat și amânat discutarea problemei noastre până după alegerea noului patriarh.
Am luat cunoștință despre această amânare, cu un sentiment de ușurare sufletească și de rugăciune, pentru că dacă ajunsesem aproape de o mare speranță în normalizarea situației noastre în afară, vedeam că sunt încă foarte departe de o normalizare totală înăuntru, din pricina multor deficiențe și neorânduieli din unele adunări și a unor dezbinători din câteva adunări frățești.
Între timp se făcuse 15 iulie. Din primăvară de când începusem umblarea pe la autoritățile Bisericii cu memoriul și albumul nostru, mai avusesem și alte vizite ale celor din partea Autorităților de Stat și discutasem de multe ori în mod foarte stăruitor asupra măsurilor restrictive luate în multe părți contra Oastei Domnului - dar îndeosebi despre cele mai recente și mai dure petrecute, - după cum am scris și mai nainte, pe la Comănești, Vaslui, Galați, - despre care le vorbisem și ierarhilor respectivi - și mai ales la Roman, episcopului vicar Ioachim. Și Domnul Dumnezeu a făcut ca aceste demersuri și apeluri să aibă un rezultat bun.
Astfel că de la începutul lui mai, când avusese loc ultimul abuz la Comănești-Plopu, nu s-a mai petrecut nimic de felul acesta în nici o parte din țară.
Au început marile nunți pe regiuni la care luau parte mii de frați, și care s-au desfășurat în deplină libertate și fără nici un amestec al cuiva...
A urmat și marele parastas de la mormântul părintelui Iosif, la Rusalii din Sibiu, precum și altele la mormântul fr. Popa Petru din Săucani, a părintelui Vasile la București, etc. Fără absolut nici un amestec pentru a deranja în vreun fel din afară aceste sărbători. Pe tot muntele Domnului nu se mai auzeau acum decât cântări și vești bune.
Se țineau sărbătorile noastre literare, cenaclurile noastre cu tinerii creatori. Se făceau misiuni puternice, se întorceau mulțimi de suflete la Dumnezeu, se înființau adunări noi, și totul se desfășura în cea mai deplină liniște din afară.
Astfel a venit ziua de 15 iulie când mă aflam în familia fr. Nelu din Hunedoara, lucrând cu ei la Taină și Minune căreia trebuia să-i pun la punct melodiile textelor din cuprins. Tocmai eram acolo cu încă doi frați cunoscuți, când sună telefonul. Era ora 7 seara. Ridic receptorul și întreb:
- Cine-i acolo?
Am tresărit puternic când am auzit o voce clară și apropiată ca la câțiva pași:
- Aici Fivi Delapeta din S.U.A. Vorbesc din partea unor congresmeni din S.U.A. care doresc să-ți pună o întrebare în legătură cu acordarea Clauzei Națiunii celei mai favorizate pentru România. Și este o minune că v-am găsit în momentul acesta la telefon aici fiindcă pe dv. vă căutam neapărat, și iată ce bine-i că v-am găsit... Comisia însărcinată cu problema acordării Clauzei tocmai discută aici acum această problemă. Sunt multe opinii contra acordării Clauzei, motivând că România nu respectă drepturile omului, și că exercită mari presiuni, prigoniri religioase împotriva credincioșilor - și mai ales a Oastei Domnului. Și a dv. personal Traian Dorz ca lucrătorul cel mai cunoscut al Oastei Domnului. De aceea cei interesați să afle sigur acest lucru doresc să vă întrebe chiar pe dv. personal care este adevărul asupra acestui lucru și ce aveți dv. de declarat în privința aceasta.
- Mă bucur foarte mult dragă Fivi - am răspuns eu, că în sfârșit cineva ne întreabă și pe noi în problema noastră, fiindcă până acum mulți chemați și nechemați s-au amestecat în acest lucru fără să ne întrebe și pe noi. Unii declară verbal sau în scris multe lucruri care să le facă lor publicitate, poate, dar nouă de cele mai multe ori ne-au făcut un deserviciu. Acum dacă a sosit momentul să ne spunem și noi cuvântul, vă rugăm luați un casetofon și înregistrați pe bandă declarația noastră categorică pe care o predați comisiei care se ocupă cu problema acordării Clauzei. Puteți să înregistrați?
- Da! Spuneți!
- Declarație-apel. Eu, Traian Dorz, dimpreună cu toată mulțimea membrilor Oastei Domnului din România, declarăm solemn că în prezent ne bucurăm de toată libertatea religioasă în ținerea adunărilor, rugăciunilor și nunților noastre în public, fără nici un fel de amestec sau prigonire din partea Autorității statului nostru. Lucru pentru care suntem adânc mulțumiți și mulțumitori. De aceea noi ne iubim țara noastră, ne rugăm și muncim cu stăruință pentru ea și dorim fericirea ei, convinși fiind că fericirea fiecăruia dintre noi depinde, după cum spune și Sfânta Scriptură, de fericirea țării unde locuim. Cu această convingere dorim din toată inima dimpreună cu tot poporul nostru - și facem un stăruitor apel să se acorde cu caracter permanent țării noastre Statutul preferențial, Clauza Națiunii celei mai favorizate, încredințați fiind că aceasta va contribui nu numai la bunăstarea noastră a tuturor, ci și la propagarea unui climat de pace și armonie între toți oamenii. Binele, bine rodește. Atâta dragă Fivi. S-a înregistrat bine?
- Da. Dar acum încă o întrebare:
- Spune!
- Dacă în alternativa cealaltă, Clauza nu s-ar aproba, ce rezultat ar avea asta, după părerea dv.?
- Rău, foarte rău în toate privințele. De aceea noi insistăm din toate puterile să se acorde...
- Dar aici sunt mulți din partea altor culte, chiar și Calciu, care sunt contra acordării, declarând că regimul din România prigonește credința, și că dv. și Oastea Domnului ați suferit foarte mult.
- Dar Hristos cât a suferit? Dar înaintașii noștri secole la rând, cât au suferit? Noi ne bucurăm acum pentru că ei au suferit atunci. În urma suferințelor noastre, se vor bucura urmașii noștri, pentru că nici o suferință răbdată pentru o cauză bună, nu o lasă Dumnezeu să rămână în zadar. Dacă am suferit, pentru Dumnezeu și pentru binele neamului nostru am suferit! Hristos și suferința ne-au învățat pe noi însă să fim mai buni - și nu mai răi. Să iubim, nu să urâm. Să dorim binele alor noștri și nu răul. Părinții noștri cât ne-au pedepsit - și totuși au rămas părinții noștri pe care îi iubim și respectăm totdeauna. Așa este și cu Biserica și cu patria noastră. Și voi acolo sunteți niște ramuri mai îndepărtate, dar tot din trunchiul copacului nostru. Să nu vă rupeți nici de credință și nici de țara noastră, ci să le slujiți cu toată puterea voastră pe amândouă, cu atât mai mult acolo unde sunteți și acum când este nevoie. Pentru asta ați ajuns acolo, și Dumnezeu v-a ajutat să puteți face ceva. Nu vă rupeți de trunchiul neamului și al credinței care v-a născut, căci cine se rupe de acestea este un om pierdut, ori ce s-ar pretinde el că este. Un astfel de suflet nu mai reprezintă pe nimeni și nu mai urmărește decât un interes egoist.
- Dar câți membri are Oastea Domnului în numele cărora vorbiți?
- Asta Singur Dumnezeu poate să știe. Undeva între câteva sute de mii și un milion. Poate mai mulți, poate mai puțini. Cine spune nu știe. Cine știe nu spune. Dar încă odată noi toți ne rugăm să se țină seama numai de această declarație și să nu se mai ia în considerare nici o altă opinie a celor ce pretind că vorbesc în numele meu și al Oastei Domnului din România, dar vor spune altceva. Aceasta este singura noastră declarație și opinie pe care o întărim și o susținem.
Acum, cu mulțumiri și salutări tuturor!
După aceasta, la câteva zile am aflat de la familia Fiviei, că declarația noastră a avut un puternic răsunet în fața celor ce erau chemați să-și dea votul în problema acordării. Peste o sută și cincizeci de voturi care până atunci era contra acordării, au trecut dintr-o dată la partea celor cu acordarea Clauzei, determinând apoi această acordare... Chiar și unii dintre congresmenii în cauză venind ulterior în țara noastră au confirmat ei înșiși acest lucru în fața unor personalități religioase și de stat din țara noastră, lucru care firește - ne-a bucurat mult pe noi toți.
Pentru tot acest eveniment nespus de îmbucurător noi mulțumim din toată inima și dăm toată slava numai Domnului Dumnezeului nostru, care iată cum știe de minunat și tocmai în clipa cea mai potrivită să întoarcă toate lucrurile spre binele celor ce-L iubesc și doresc să-L slujească cu sinceritate și smerenie pe El, căutând numai voia Sa...
Căci cum să poți explica altfel decât ca o lucrare puternică, vizibilă și deosebită a înțelepciunii lui Dumnezeu care a făcut chiar în momentul cel mai critic, ca tocmai noi cei mai neînsemnați dintre toți cetățenii acestei țări să putem pune cel mai necesar cuvânt în cel mai înalt loc pentru folosul neamului nostru și pentru cinstirea Lucrării lui Dumnezeu din care facem parte...
Ce ocazie uimitoare ne-a dat Dumnezeu pentru a ne dovedi în fața tuturor alor noștri și a străinilor chiar felul în care ne-a transformat pe noi Hristos și în care ne-a învățat El să răspundem noi la toate cele ce ni s-au făcut nouă... Ce examen istoric... De nu s-ar mai uita niciodată.
În ziua de 22 august când am fost în audiență la Prea Sfințitul Vasile din Oradea, de față fiind și reprezentantul Autorității de Stat, venind vorba despre această declarație-apel a noastră, dânsul ne-a confirmat bucuros:
- Eu am știut despre aceasta îndată după aceea, fiindcă doi dintre acești congresmeni au trecut pe aici și ne-au confirmat personal acest lucru. Te rog să-mi faci o declarație scrisă mai amănunțit asupra acestui interviu, căci vreau să o prezint Sf. Sinod ca o comunicare îmbucurătoare. Aceasta va fi desigur și de un mare folos în problema Oastei Domnului.
- Și mie să-mi dai o astfel de declarație - zise reprezentantul Autorității de Stat, care era de față. Vreau și eu să o prezint superiorilor mei. Astfel de atitudini ne bucură pe toți.
Am făcut acest lucru față de reprezentantul Autorității de Stat, iar prea sfințitului Vasile i-am expediat-o după câteva zile cu poșta, de acasă, mulțumind cu toată recunoștința lui Dumnezeu pentru toată această atât de vizibilă și minunată lucrare a Lui pentru noi.
Doamne și Dumnezeul nostru, slavă veșnică aducem marelui Tău Nume pentru toată această eternă și scumpă grijă pe care ne-o arați clipă de clipă și problemă cu problemă, ce o ai pentru sprijinirea Oastei Tale. Te rugăm lucrează și spre unitatea noastră dinăuntru, cum lucrezi spre folosul în afară. Și Tu, care ai putut schimba felul împotrivitor al celor ce ne sunt străini, într-un fel binevoitor față de noi, schimbă prin puterea Ta și felul cel răzvrătit al fraților dezbinați, într-un fel iubitor și călduros față de frățietatea în care au venit de bună voie și s-au legat printr-o predare sfântă să fie buni - și nu răi. Ascultători și nu dezbinați. Frați - nu vrăjmași.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!