Cap. 23 - Cuvânt Testamentar
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„Aşa zice Domnul: Staţi la drumuri, uitaţi-vă
şi întrebaţi: Care sunt cărările cele vechi, care
este calea cea bună, - umblaţi pe ea - şi veţi
găsi odihnă sufletelor voastre.
Dar unii răspund: nu vrem să umblăm pe ea.
Am pus nişte străjeri peste voi, fiţi cu
luare aminte la sunetul trâmbiţei lor,
- dar unii răspund: nu vrem să fim cu luare aminte”.
În Ziua Crucii, 14 septembrie 1986 mă găseam la fr. Moise din Arad, în drumul de la unii fraţi spre alţii... Mă simţeam mai rău încă mai înainte cu câteva zile în urma prea marilor eforturi şi oboseli pe drumuri prin frig şi înghesuială, după multe nopţi nedormite şi lungi stări de vorbă pentru aplanarea frământărilor şi neînţelegerilor care bântuiau încă în unele părţi. Şi pentru deplina armonie de care aveam nevoie cât mai urgent.
Dar în noaptea şi în dimineaţa acestei zile mi-a fost foarte rău. O criză îndelungată de inimă m-a ţinut tot timpul în sufocări, palpitaţii şi ameţeli. Când voiam să mă ridic din pat mă clătinam gata să cad în toate părţile. Capul mă durea şi îmi vuia puternic. Un ţiuit metalic strident îmi asurzea urechile... Eram ca un mort de beat care nu se mai poate ţine pe picioarele lui - aşa cum mă simţeam în ultimele zile în închisoarea de la Satu Mare. Nu ştiam cum să fac să nu alarmez pe cei din casă. Simţeam că trebuie să mor - şi grija că Lucrarea Domnului rămâne într-o stare de mare încurcătură, atât înăuntru cât şi în afară, mă neliniştea şi mai mult ca orice altă grijă. Poate că frământarea mea era atunci o dovadă de necredinţă din partea mea, o îngrijorare firească, lumească, trupească. Şi un semn de prea puţină încredere din partea mea în purtarea de grijă a Domnului faţă de Lucrarea care Îi poartă Numele.
Această grijă a mea mă făcea să-mi depăşesc măsura şi importanţa. N-am avut atunci înţelepciunea să-mi aduc aminte de acea clipă din viaţa părintelui Iosif, când în faţa morţii iminente care şi-o vedea, a luat cele cinci coli de hârtie pe care să-şi scrie şi el cuvântul testamentar... Dar frământându-se cu formularea condiţiilor care să le lase în testament - a simţit dintr-o dată mustrarea Domnului care i-a zis: Ce te frămânţi tu, ce laşi tu prin testament, ce avere ai tu a ta, ca să o poţi lăsa cuiva? Nu-i oare Oastea aceasta Lucrarea Mea? Nu poartă ea Numele Meu? Nu am condus-o Eu până acum şi nu am Eu putere s-o conduc şi mai departe?...
Şi frumos încheie părintele acolo când zice: Şi din cele cinci foi pregătite, n-am scris decât pe una singură un singur rând cuprinzând tot ce era dreptul şi datoria mea: Fie voia Ta.
Eu mi-am adus atunci aminte de acest moment identic din viaţa părintelui. Şi nici n-am putut avea credinţa şi înţelepciunea sa. Ci m-am aşezat să scriu zece foi albe cu acest Cuvânt testamentar al meu. Simţeam puternic că nu-mi făcusem încă ultima datorie faţă de fraţi şi că nu le spusesem încă ultimul cuvânt. Că trebuia să fac asta cât mai urgent. Şi neapărat acum, până încă mai pot.
Am rugat pe Domnul cu multe lacrimi să mă mai lase numai trei zile spre a-mi face şi această ultimă datorie, fără de care simţeam că n-aş putea merge liniştit în faţa Lui. Am deschis mai cutremurat ca oricând Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi El mi s-a înfăţişat cu marile înştiinţări de la Romani 14, 10-12, cu 2 Cor. 5, 10, cu Gal. 6, 6-8, cu Apoc. 22, 12. În toate aceste locuri era cuprinsă cutremurătoarea înştiinţare că fiecare dintre noi avem să ne înfăţişăm înaintea Scaunului de Judecată a lui Hristos, pentru ca să ne primim răsplata după binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup...
Am stat şi mai cutremurat în faţa acestor înştiinţări şi în lumina lor îmi vedeam şi mai mult nevrednicia mea şi întârzierea sesizării fraţilor din toată ţara despre toate relele care le aveam între noi. Şi la luarea de măsuri cât mai grabnice şi eficiente de îndepărtare a lor. Ştiam că Domnul Îşi face totdeauna partea Lui, dar ştiam şi că partea noastră noi trebuie să ne-o facem. Iar eu simţeam că partea mea nu mi-o făcusem nici aşa cum ar fi trebuit, nici atunci când trebuia, nici atâta cât ar fi trebuit.
Ce greu mă învinuiam pentru toate aceste greşeli din trecut şi din prezent, care pot avea atât de nefericite urmări în viitor. Dar ce pot face acum în acest moment? Căci iată umbra mea se apropie de treapta ultimă!...
Deschid Biblia cerând în inima mea care tremura o lumină, o îndrumare, o deschidere. Şi Vântul ceresc îmi întoarse foile oprindu-le la cartea profetului Ieremia cap. 6, 16... Ce moment, ce confruntare directă între Dumnezeu şi popor... Ce bunătate din partea lui Dumnezeu faţă de toţi - şi ce obraznică înfruntare directă din partea unora dintre ei faţă de bunătatea şi maiestatea lui Dumnezeu!
Oare noi nu ne găsim acum tocmai la un astfel de moment dramatic? Câte deficienţe în mijlocul nostru - şi câte îndemnuri directe din partea lui Dumnezeu, pentru a ni le îndrepta! Ce ameninţătoare apropiere a unei severe confruntări cu o cercetare necruţătoare, ne aşteaptă! Iar unii dintre noi cu ce sfidătoare şi obraznică aroganţă se împotrivesc oricărui cuvânt bun şi oricărei îndreptări sănătoase!...
Voi mai trage încă o dată cu mâinile mele şi ultimul semnal de alarmă pe care îl mai pot, înainte de a-mi împreuna aceste mâini pe piept. Dacă cineva va mai avea urechi de auzit, - să audă!
Cu mâna tremurândă şi cu ochii abia văzând de lacrimi am scris prima variantă a acestui cuvânt testamentar, după cum mi-a dictat Duhul Sfânt în clipele acelei tensiuni, când fiecare cuvânt era ca o izbitură de ciocan greu, în uriaşul clopot al conştiinţei mele care suna ca pentru ultima oară în lumea asta:
În Ziua Crucii 1986 - mărturia mea către toţi fraţii mei şi surorile mele din Oastea Domnului, la una dintre cele mai hotărâtoare răscruci din istoria şi viaţa noastră duhovnicească.
Pe drumul nostru, pe drumul Oastei Domnului, de-a lungul anilor ei, au fost presărate răscruci uneori foarte grele peste care s-a trecut cu mari frământări şi din care am ieşit cu mari pierderi, dar şi cu mari învăţăminte.
Situaţia Oastei Domnului este una dintre cele mai grele în lumea asta, ea fiind trimisă de Dumnezeu în cel mai dificil loc şi cu cea mai grea misiune: într-o confesiune care nu o recunoaşte, dar care este totuşi casa ei şi matca ei. Trebuie să lucreze pentru Dumnezeu cu un cler în majoritatea sa ostil şi bănuitor. Trebuie să-şi croiască drumul spre împlinirea datoriei sale prin cele mai grele eforturi şi în cele mai vitrege condiţii, plătind totdeauna preţul cel mai scump şi mai dureros atât înăuntru cât şi în afară. Înăuntru faţă de fraţii neînţelegători, iar în afară faţă de străinii potrivnici.
Acum am ajuns iarăşi la o răscruce, poate la una dintre cele mai grele, şi anume la criza confruntării cu cele două autorităţi care ne-au fost - nu ştim pentru ce - totdeauna ostile, dar cu care totuşi să coexistăm paşnic şi să colaborăm armonios în lumea asta, căci faţă de ele avem, prin însăşi exigenţa noastră evanghelică şi prin chemarea noastră creştină - datoria de a ne supune şi de a le respecta. Anume autoritatea de stat şi cea religioasă.
În urma memoriului nostru prin normalizarea situaţiei Oastei Domnului în cadrul Bisericii Ortodoxe, înaintat Sf. Sinod din Bucureşti, în primăvara acestui an, cât şi a audienţelor noastre la forurile superioare, - atitudinea acestora mai înainte total ostilă faţă de noi, a început să se amelioreze în sensul că s-au ivit unele tendinţe şi unele opinii favorabile încercării unei concilieri - şi pentru iniţierea unui dialog cu noi... Dar rezervele faţă de noi sunt încă mari. Prea multe zeci de ani au trecut de la conflictul care n-a mai putut fi uitat de către ei - şi căruia i-a fost dată o interpretare eronată. Şi a fost transmisă în timp şi în spaţiu uneori cu ştiinţă, alteori fără ştiinţă, dar prea tendenţios. Din cauza aceasta neîncrederea într-o colaborare sinceră şi durabilă cu noi spre binele întregului nostru popor şi al întregii noastre biserici, - oricâte eforturi sincere facem noi pentru asta, pare încă foarte puternică. Procesul apropierii noastre de ei şi a lor de noi, mai cere încă argumente solide şi poate încă timp mult, pentru a câştiga teren hotărât din partea lor pentru noi. Iar până acum, în afară de acele argumente pe care m-am străduit să le dau eu, fie prin albumul închinat Maicii Domnului, fie prin cele aduse verbal prin discuţiile personale cu marii ierarhi ai Bisericii, ori cu reprezentanţi ai autorităţii de stat, n-au mai fost altele. Aceste argumente deşi au fost apreciate binevoitor, cred că totuşi au fost nu numai puţine pentru a cântări hotărâtor în balanţa situaţiei noastre, dar au fost şi prea contracarate negativ de o mulţime de aspecte dureroase din mijlocul nostru şi de o seamă de elemente dezbinătoare şi turbulente dintre noi.
Desigur, la originea oricăror deficienţe şi nereguli de orice fel, cred că stă în primul rând păcatul de care unii nici nu s-au căit cu adevărat şi nici nu s-au lepădat total. La unii nici nu s-a produs naşterea din nou - ci au pătruns în Lucrarea lui Dumnezeu pe căi dosnice şi nu prea curate. De aceea creează numai probleme atât de un fel cât şi de altul.
Alţii, căzând în ispita Satanei s-au lăsat ademeniţi de mândrie, de orgoliu, de aroganţă - şi importanţa pe care şi-au dat-o singuri, ori le-au mai dat-o şi alţii, i-a depăşit, şi au ajuns obraznici capi de răzvrătiri şi provocatori numai de dezbinări. Din cauza lor Oastea Domnului suferă atât de multe neajunsuri înăuntru şi atâtea piedici în afară.
Acei care sunt cu adevărat credincioşi nu creează probleme de nici un fel.
Cei care creează probleme, e limpede că nu sunt credincioşi. Şi nenorocirea cea mai mare este că aceştia nu vor nici să se îndrepte - şi nici să plece. Nefiind nimeni care să-i dea afară fie dintr-un motiv, fie dintr-altul, ei profită cu neruşinare de îngăduinţa şi bunătatea frăţietăţii şi rămân mai departe în adunări, numai spre a face răul. Spre nefericirea veşnică a lor, dar şi a altora.
Mai sunt apoi alţii destui care slăbind înfrânarea şi pierzându-şi dragostea dintâi, au dat drumul în viaţa şi în inima lor la ispite şi păcate mai văzute şi mai ascunse - şi din cauza asta nu mai văd limpede şi nu mai pot urma curaţi calea Domnului. Au primit în inima lor odată cu păcatul, duhuri străine şi în mintea lor învăţături dubioase şi dezbinătoare. Şi nemaiputând scăpa de ele fac numai rău, atât în familia lor, cât şi în familia Domnului. Aceştia, ca şi ceilalţi învrăjbiţi sunt gata totdeauna de lupte, de certuri, de discuţii contradictorii, - dar de pace şi înţelegere armonioasă nu sunt gata niciodată.
Tot dintre aceştia sunt mulţi care în toate privinţele nu se deosebesc deloc de oamenii lumeşti. Trăiesc ca ei, vorbesc ca ei, umblă ca ei, - dar numindu-se cu lăudăroasă amăgire că ei sunt credincioşi. Produc băuturi îmbătătoare şi le consumă pe acestea, fără nici o frică de păcat, aducând şi prin asta alte ocări asupra Numelui lui Dumnezeu şi asupra Lucrării şi credincioşilor Lui adevăraţi. Voi încerca să arat unele locuri şi chiar nume unde se petrec şi care produc astfel de deficienţe pentru ca fraţii noştri de răspundere de acolo - şi chiar de oriunde din Oastea Domnului, să le constate, să le judece şi împreună să găsească prin lumina Duhului Sfânt căile şi mijloacele îndreptării, ori a eliminării lor. Pentru ca nu cumva să se ajungă cu ele nerezolvate în faţa confruntării cu autoritatea omenească şi cu cea Dumnezeiască, - pomenindu-se cu un faliment ruşinos, parţial sau total.
1 - O primă deficienţă, - lipsa îndrumătorilor
În majoritatea adunărilor Oastei Domnului nu sunt fraţi numiţi sau recunoscuţi ca îndrumători ascultaţi, - după cum ar fi normal şi după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu că erau chiar de la începutul Evangheliei în fiecare adunare creştină. Chiar şi în unele din cele mai mari adunări, deşi sunt unii fraţi buni care lucrează acolo, totuşi ei nu întrunesc adeziunea şi ascultarea deplină a totalităţii fraţilor şi surorilor din acea adunare.
Starea aceasta s-a menţinut din două cauze obiective. Întâi pentru că cei ce meritau, fiind foarte smeriţi n-au cerut ori n-au primit întâietatea. Iar în al doilea rând fiindcă Lucrarea a fost mereu prigonită cu răutate şi fiind căutaţi în primul rând conducătorii adunărilor, - unii s-au ferit pentru un motiv, iar alţii pentru altul, lăsând totul cam în voia întâmplării... Astfel că nefiind acolo un frate, sau doi, sau trei cu autoritate recunoscută şi cu un cuvânt ascultat de către toţi, - domneşte adeseori neorânduiala şi haosul. Nefiind nimeni care să-i supravegheze, atunci cei neascultători devin obraznici, cei dezbinători se fac şefi, cei buni se descurajează şi cei hrăpăreţi profită.
De aceea este o mare şi urgentă nevoie ca fiecare adunare de acest fel, să procedeze neîntârziat şi cât mai cu grijă la remedierea acestei deficienţe, pentru ca să se pună buna rânduială în familia
Domnului. Dar şi pentru ca în eventualitatea unei legalizări, acum ori mai târziu, când autoritatea locală ar vrea să vorbească cu noi, să nu constate 3-4 capete divergente în loc de unul singur conştient, responsabil, vrednic care să răspundă pentru toţi. Astfel nimeni nu le-ar acorda nici un credit întregii lucrări de acolo şi va proceda cum este şi firesc, ori dispreţuitor ori represiv.
Dar trebuie ca alegerea şi primirea acestei sarcini să fie făcută cu tot simţul răspunderii în faţa lui Dumnezeu şi a Cuvântului Sfânt. Nu un prilej de slavă deşartă, ori de certuri pentru întâietate firească, nici de dictatură personală ca a lui Diotref, ori de lăcomie de câştiguri murdare - ci o slujbă sfântă şi plină de evlavie spre slava lui Dumnezeu şi binele întregii adunări frăţeşti. În slujba aceasta trebuie să fie puşi şi trebuie să rămână numai cei mai smeriţi, mai blânzi, mai răbdători, mai gata de muncă şi de jertfă dintre toţi fraţii. Şi trebuie să stea în fruntea adunării Domnului numai atâta vreme cât va fi aşa. Îndată ce se va dovedi un păcat şi o umblare rea, o abatere gravă de la învăţătura şi purtarea frăţească pe care trebuie să o urmăm cu toţii, - omul acela să-şi dea seama şi să ceară singur înlocuirea sa. Ori dacă nu va vrea, atunci toată adunarea să-l roage şi să-l oblige să plece lăsând locul său altuia. Pentru ca nu cumva Domnul să-i pedepsească pe toţi împreună cu cel nevrednic. Gândiţi-vă la acest lucru cu toţii şi veţi vedea cu toţii câtă nevoie este ca această bună şi înţeleaptă rânduială să fie pusă în toate adunările Domnului. Fiecare adunare ea însăşi trebuie să pună bună rânduială în privinţa asta, căci unde nimeni nu ascultă de nimeni, acolo este dezordine şi haos şi în curând va veni peste toţi prăpădul şi pustiirea.
2 - O altă deficienţă: supravegherea tineretului
După cum s-a mai spus, printre tinerii noştri mai sunt şi unele cazuri de abateri de la viaţa evanghelică, pe care Duhul Sfânt a inspirat-o prin naşterea din nou, în viaţa Oastei Domnului. Şi anume acele abateri vin mai ales din partea unor tineri care deşi s-au născut din frate sau soră, ostaşi ai Domnului, totuşi ei, la vârsta când trebuia să aleagă ei înşişi calea Domnului prin legământ personal şi individual prin hotărârea şi legământul cerut - ei n-au făcut pasul acestei alegeri. Nici părinţii lor credincioşi şi nici fraţii bătrâni din adunarea Domnului nu s-au ocupat îndeaproape să-i sfătuiască să devină cu adevărat fraţi şi surori. Ei au rămas cum s-ar spune numai membri de drept ai adunării, fiindcă s-au născut şi au crescut între fraţi, dar n-au devenit membrii şi de fapt, prin legământul personal depus în mijlocul şi în faţa adunării frăţeşti. Astfel de suflete tinere, fără naşterea din nou, rămaşi în cea mai mare parte nişte oameni fireşti, creează tot felul de probleme şi nemulţumiri. În timpul rugăciunii ori vorbirilor, ei se mişcă sau discută neatenţi. În biserică râd, în îmbrăcăminte sunt lumeşti; în gesturi, în cuvinte, în comportare sunt uşuratici şi de multe ori chiar obraznici. În general fiind mereu o sursă de nemulţumiri şi de ispite. Acest fel de cazuri devin cu atât mai îngrijorătoare, cu cât numărul tinerilor noştri creşte mereu, iar duhul veacului acestuia devine tot mai ispititor şi mai murdar... Mulţi au scăpat ori tind să scape de sub controlul familiei - şi chiar de sub al adunării, ameninţând să ajungă pierduţi de tot, mai atrăgând cu ei în pierzare şi pe alţii.
Nu-i oare semnificativ faptul că cei mai mulţi din aceşti tineri probleme, provin din acele zone contaminate de duhuri străine - şi din acele familii şi adunări unde părinţii lor trupeşti şi cei sufleteşti nu-şi fac ei înşişi datoria lor mare nici faţă de Dumnezeu şi nici faţă de copiii lor... Cum ar fi unii din Nordul Ardealului sau din adunarea din Cluj, unde un tânăr pretins credincios s-a dovedit a fi în stare de fapte urâte şi lumeşti, cum ar fi cea de a „fura” papucii unor surori mirese, la nunţi frăţeşti.
E ceva nemaipomenit ca într-o atmosferă înalt duhovnicească şi sfântă cum este cea obişnuită la nunţile noastre, - cineva să se dedea la astfel de fapte nevrednice care nu se petrec decât între cei mai decăzuţi oameni... Şi acel tânăr cam lăudat de cei din Cluj şi-a mai făcut şi un grup ca el îndemnându-se unii pe alţii la astfel de fapte - şi chiar ameninţând pe cei care i-au mustrat. Te întrebi în mod normal ce nivel duhovnicesc mai pot să aibă chiar adunarea lor însăşi şi chiar lucrătorii lăudaţi din această adunare!
Tot din anturajul tânărului „cu papucii mireselor” mai sunt şi alţi doi care nu mult după aceea, ieşind de la o nuntă frăţească de lângă Chendrea şi-au zis unul altuia râzând: - acum să mergem şi pe la un restaurant. Şi s-au şi dus...
Unii dintre acest fel de tineri fiind copii ai fraţilor, dar ei înşişi n-au legământ, când ajung la vremea căsătoriei pretind să li se facă nunţi frăţeşti, deşi ei, mirii, ori unul ori amândoi sunt oameni cu totul fireşti. De aci apoi ies tot felul de nemulţumiri atât în timpul nunţii de amestecătură cu rudenii şi prieteni lumeşti, care pretind să li se dea băuturi - sau tulbură cu râsete şi glume petrecerea duhovnicească, apoi după nuntă, cu diferite neînţelegeri materiale, mai ales problema banilor, care niciodată nu li se ajung. Toate acestea din lipsa de viaţă duhovnicească şi din umblarea lor de prefăcătorie religioasă şi cu lumea şi cu Dumnezeu.
Este vremea să se pună cât mai curând capăt tuturor acestor amestecături rele. Părinţii credincioşi şi fraţii de răspundere din adunări care au cea mai mare datorie în privinţa asta trebuie să înceapă să îndrume foarte îndeaproape şi în mod stăruitor şi personal pe fiecare tânăr sau tânără din familia şi din adunarea lor ca cel mai târziu până la vârsta de 14 ani, să depună fiecare legământul său personal cu Domnul. În ziua hotărâtă legământului, duşi la biserică să se mărturisească şi să se cuminece, apoi după masă, în mod solemn să-şi depună legământul sfânt cu Domnul Isus în adunarea Lui. Dacă sunt mai mulţi în această situaţie, ar putea fi pregătiţi toţi în aceeaşi zi şi în acelaşi loc pentru acest act sfânt şi sfinţitor. Ce sărbătoare neuitată ar rămâne asta pentru ei şi pentru toţi ai lor pe totdeauna. Puterea Duhului Sfânt care se revarsă peste ei prin acest act sfânt, i-ar ajuta să devină şi ei apoi nişte oameni buni, nişte adevăraţi ostaşi şi slujitori ai lui Hristos.
Dar lăsaţi aşa, fără supraveghere şi îndrumare, dezordonaţi şi lumeşti, nu numai că îşi pierd ei înşişi sufletele lor, dar vor mai atrage cu ei în aceeaşi pierzare şi pe alţii, făcând ruşine şi ocară Numelui lui Dumnezeu, în a Cărui Lucrare au crescut. Mai târziu este cu neputinţă să mai fie salvaţi. Şi apoi veşnic va fi şi de ei şi de acei care i-au făcut şi i-au lăsat să crească în felul acesta. Treziţi-vă voi cei care îi aveţi şi faceţi ceva neapărat şi urgent pentru ei. Măcar pentru ei ce se mai poate.
3 - O altă nenorocire: adunările dezbinate
Sunt câteva adunări din ţară şi unele chiar din centre mari cum sunt cele din Cluj, Bosanci şi Galaţi - sau mai mici cum ar fi cele din Nămoloasa, Lieşti, Rediu, - care fie în întregime fie în parte sunt dezbinate, fie din motive fireşti, fie de învăţături şi practici străine de învăţătura Bisericii noastre şi de felul de a fi al Oastei Domnului. Dezbinătorii din aceste adunări răstălmăcesc cuvintele şi rânduielile lăsate de părintele nostru sufletesc Iosif Trifa ca norme de credinţă şi umblare frăţească pentru cei ce se leagă să ţină calea şi învăţătura Oastei Domnului. Unii merg la biserică dar nu-şi fac semnul Crucii, ori fac numai în silă şi vădit fără convingere... Nu se supun rânduielilor normale din biserică, nu se împărtăşesc şi nu respectă cu evlavie ceea ce este unanim de respectat.
Şi dintr-o influenţă străină se poartă într-un fel prefăcut sau chiar ostil faţă de duhul şi de credinţa frăţietăţii noastre, creând mereu tulburări între fraţi şi poticnire între ceilalţi.
Unele dintre aceste adunări au şi fost numite de către ierarhii respectivi ca exemple rele şi cu probleme negative care stau în calea unei bune reglementări a colaborării noastre. Şi deşi s-au făcut destule încercări de reeducare a lor pe calea iubirii şi unirii cu toţi fraţii din ţară, nu s-a reuşit totul din cauza câtorva elemente ambiţioase şi neascultătoare.
O mare nenorocire care izvorăşte din această stare rea este că aproape toţi fiii şi familiile acestor dezbinaţi continuă şi ei la rândul lor să creeze aceleaşi rele. Spre osânda lor veşnică şi a celor care i-au făcut şi i-au crescut în acest fel. Unii dintre aceşti nefericiţi copii sunt trecuţi pe la alte crezuri, care pe unde, într-o totală dezordine - cum sunt cei ai lui Iordache sau Gh. Spulber, ai lui Tudose, ai lui Viorel Diac şi alţii.
În multe cazuri, tineri şi tinere dintr-o parte şi alta se căsătoresc împreună fără învoirea unora dintre părinţii lor, ori a fraţilor răspunzători din adunare. Nunţile lor apoi de amestecătură şi neascultare sunt alte prilejuri de necontenite necazuri printre fraţii şi între familiile care îi au. Acestea toate sunt urmarea normală a neascultării, a neorânduielii. Când aceste nunţi se fac în partea unei partide sunt nemulţumiţi unii, când se fac de partea cealaltă, sunt nemulţumiţi alţii. De aici apoi vorbe rele, învinuiri, judecăţi, ură, bârfe şi numai rău... Iar după nuntă, cele mai multe dintre însoţirile acestea de la început nepotrivite, otrăvite de familiile lor dezbinate, - ajung o permanentă sursă de luptă şi de răzbunări. Şi de multe ori sfârşesc în despărţiri nefericite şi ruşinoase.
Iată ce mare rău fac dezbinătorii adunărilor Domnului, nefericindu-şi în primul rând sufletele lor, apoi viaţa urmaşilor lor şi familiilor lor, apoi şi a altora. Ce mult ar trebui să se îngrozească oricare dintre aceştia de urmarea nefericită a dezbinării întâi pentru familiile şi sufletul lor, apoi de judecata şi de osânda cea aspră a lui Dumnezeu, pentru oricine strică în vreun fel Lucrarea cea sfântă a Jertfei Crucii lui Hristos. Uitaţi-vă cu groază ce s-a ales chiar şi de copiii dezbinătorilor cunoscuţi. Noi nu-i mai spunem cu numele, I-am spus destul Domnului despre ei, dar toţi îi puteţi cunoaşte şi vedea.
Trebuie neapărat să se facă ceva mai hotărât şi de către toţi fraţii şi surorile în privinţa asta. Să se pornească mai hotărât cu rugăciune şi lămuriri frăţeşti pentru îndreptarea celor care mai pot să se îndrepte. Iar cei care tot nu vor, şi nu vor să se îndrepte şi să revină la unitatea şi armonia frăţească, să fie înlăturaţi din adunare, ori adunarea să se despartă de ei - după Cuvântul Sfânt care spune: „după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel care face dezbinări” (Tit 3, 10). Să fie izolaţi de adunare spre a nu-i mai lăsa să facă tot prăpăd şi dezbinări. Să se rupă orice legătură cu ei. Rămânerea lor răufăcătoare între fraţi va îngreuia foarte mult şi o reglementare paşnică şi o conciliere cu Biserica şi chiar cu autoritatea lumească, pentru că acestea de obicei sunt împotriva acestora... Chiar şi după o reglementare balastul acestora va atârna greu asupra adunărilor - şi vor crea multe dificultăţi, în primul rând chiar lor înşişi, - dar şi celorlalţi fraţi.
4 - O întreagă zonă bolnavă: Nordul Ardealului
În zona Cluj-Sălaj-Maramureş şi chiar în unele părţi din nordul judeţului Bihor, în Satu Mare şi Bistriţa sunt unele adunări bântuite de duhuri străine. Nişte oameni şi femei cu credinţe dubioase, dându-se drept „proroci”, duc printre unii fraţi mai blânzi şi mai primitori, duhuri şi învăţături străine şi potrivnice Duhului şi învăţăturii Oastei Domnului. Centrul acestora este prin satele Chendrea, Răcăş-Bălan din jud. Sălaj şi „prorocii” acestora sunt îndeosebi: Ciupei, Isidor, Iulian şi o bătrână anume Veronica.
Toţi aceştia n-au fost niciodată ostaşi adevăraţi, dar s-au infiltrat prin adunările Oastei cu şiretenie şi profitând de încrederea fraţilor, - şi cum sunt foarte guralivi, se dau drept plini de Duhul Sfânt „prorocesc”, „vorbesc în limbi” şi cu un duh de ghicire pun în uimire şi amăgesc pe mulţi dintre cei ce îi ascultă. Se dau drept „fraţi ostaşi” pentru ca să poată înşela pe cei lesne crezători, folosesc cântările Oastei şi se numesc cu numele ei, spre a nu-şi spune numele lor adevărat şi scopurile lor ascunse. În felul acesta se impun pe oriunde pot, fie că sunt doriţi, fie că nu şi reuşesc să facă mulţi prozeliţi chiar dintre fraţii şi surorile noastre, reuşind să răspândească în cercuri tot mai largi învăţături dubioase şi practici pline de prefăcătorie religioasă, denaturând învăţătura sănătoasă şi alungând duhul curat şi deschis al Oastei, oriunde pătrund.
De numele şi cărţile păr. Iosif se folosesc numai în chip şiret, pentru a-i înşela pe fraţi spre a fi primiţi, iar după aceea fac totul împotriva acestora.
Uneori şi de ochii lumii se prefac a respecta semnele dinafară ale credinţei şi Bisericii, dar în realitate şi în ascuns tot ce fac este contrar acestora. Fac adunări mai mult clandestine, nici nu ştiu despre naşterea din nou, practică „botezuri”, vorbiri în limbi, profeţii, Cina Domnului prin case, ghicitorii, descoperiri, etc. De exemplu una dintre adeptele acestora, Amalia din Gherla, a spus ea însăşi lăudându-se că ea a fost „botezată” de patru ori. Are un botez la biserică de când era copil, apoi al doilea făcut de un anume Pop Gheorghe, rudenie apropiată de cunoscutul nostru Pop Alexandru, trecut şi acesta pe la nu ştiu câte credinţe. Un al treilea i l-a făcut prezbiterul Isidor la Chendrea, iar cel de-al patrulea - şi „cel mai valabil” zicea ea - i l-a făcut Viorel Diac din Bucureşti, cel botezat de Moldoveanu, şi cel care şi-a nefericit şi părinţii săi şi familia sa trecându-i pe la nu ştiu câte uşi, până la uşa disperării. Despre acest al patrulea botez Amalia spunea că îl consideră cel mai valabil deoarece Diac „botezătorul” ei, i-a dat şi o adeverinţă la mână, scrisă de el personal pentru „valabilitatea asta”. Diac acesta este şi cel care a înmormântat ca pe un hoit oarecare, cu ajutorul naşului său Moldoveanu din Sibiu, pe soţia lui David Bocăneală din Cluj, - un alt nefericit ca şi el. Şi când te gândeşti că acest om neserios şi nestatornic este fiul fratelui Diac din Sibiu, cel care cunoscuse personal şi îl iubise atât de mult pe părintele Iosif, lucrând mult şi frumos printre fraţi până la bătrâneţea lui... Pentru ca ajuns la bătrâneţe, aproape de moartea sa, fiul său neserios l-a influenţat şi silit să-şi calce legământul, şi nefericindu-şi conştiinţa zbuciumată apoi până la moarte.
Dar Diac-fiul nu s-a oprit nici după acestea, ci continuă să cutreiere, oricând îşi face timp, acele zone bolnave, colaborând cu Ciupei, Isidor, Iulian, Veronica, Amalia - şi chiar cu unii fraţi ai noştri din Cluj, - în care ne încrezusem atât de mult. Diac a mai botezat în ascuns în felul acesta şi alte câteva suflete naive şi neştiutoare din zona aceasta. Ce apucături de om, pe care nu ştii cum să-l mai numeşti. Multe alte astfel de suflete înşelate, nu ştiu apoi cum să-şi mai repare păcatul şi să-şi recapete liniştea sufletească, cum este cazul cu Maria şi soţul ei Gheorghe Mălai din Ocna Dej, ademeniţi de el şi botezaţi în grabă şi în ascuns, nu se ştie pe unde... Când cineva are naşterea din nou şi un legământ cu Hristos, - cum mai poate îndrăzni oare un alt om să-l facă să calce acest sfânt şi unic legământ, numai ca el să se laude cu trupul său?
O altă zonă tot aşa de infectată, dar cu altfel de duhuri potrivnice este cea cuprinsă între localităţile Rediu, Lieşti, Nămoloasa, Galaţi. Este adevărat însă că aici dintre cei ce fuseseră infectaţi de acest microb în număr masiv cu ani în urmă, acum mulţi şi-au revenit frumos. Bucuriile mari de acum din Oastea Domnului, unitatea frăţească şi frumoasa atmosferă care s-a aşezat peste tot în ţară, i-a trezit şi i-a luminat pe cei ce erau sinceri şi curaţi. Şi i-a adus iarăşi la vatra caldă a dragostei dintâi.
Totuşi mai sunt încă unii, care fie din cauza că mai trăiesc şi în alte păcate ascunse, fie dintr-o prea oarbă supunere sau obligaţie faţă de cei ce menţin dezbinarea, încă mai stau în neascultare şi mai pot face mult rău. De exemplu nu demult la o regrupare a acestora în Lieşti, cu Tudose Constantin, Serea Ion, Spulber Iordache s-a stăruit pentru continuarea dezbinării faţă de fraţi şi li s-a pretins la toţi necesitatea unui alt botez, - primul socotit de ei valabil.
Un lucru frumos a fost făcut atunci de către acei fraţi de la Griviţa, care văzându-le dată pe faţă făţărnicia dinainte şi planurile pe care şi le ascunseseră până acum - s-au ridicat pe faţă împotriva lor desolidarizându-se de ei.
Am întrebuinţat şi faţă de aceştia, mai ales de cei de la Galaţi şi cei de la Rediu, toată dragostea, răbdarea şi priceperea pe care am avut-o, spre a-i trezi şi ajuta să-şi revină. Dea Domnul să fie urmate de o adevărată îndreptare - dar nu ştiu de ce sunt atât de puţine semne de speranţă. Totuşi iată că după ce un suflet ori un grup de suflete persistă ani îndelungaţi în dezbinare şi ură, ce greu îşi mai poate reveni, dacă îşi mai revine vreodată. Trebuie să fi fost omul sincer şi în îndreptarea acestei greşeli... Dar mă tem că oamenii aceştia n-au fost sinceri niciodată nici cu Dumnezeu, nici cu fraţii - ci numai cu păcatul şi interesul lor.
Noi ne rugăm pentru îndreptarea şi pocăinţa sinceră a tuturora. Aceasta am făcut-o de ani şi ani... Dar iată că nu-i de-ajuns. Chiar dacă rămân singuri fiecare, cum a rămas Moldoveanu, totuşi nu se recunosc, nu se smeresc şi nu se întorc de la rătăcirea lor, dovadă că faţă de cei cu neputinţă de îndreptat trebuie neapărat făcută despărţirea totală, cum au făcut fraţii din Sibiu faţă de el. Dar trebuie cu toţii, fiecare de unde suntem să luăm faţă de cei pe care îi cunoaştem aşa, atitudinea pe care ne-o porunceşte Cuvântul lui Dumnezeu şi pe care o ştim bine fiecare, adică izolarea totală... Cine nu ascultă nici de biserică - zice Hristos Însuşi - să-ţi fie ţie ca un păgân (Matei 18, 17).
5 - Problema specifică a Clujului
Faţă de problema clujenilor am avut cum am mai spus din prima clipă a acestui cuvânt testamentar îndemnul de la Domnul să nu-i mai cruţăm ascunzându-le unele fapte destul de grave cu care au produs destule necazuri frăţietăţii de mulţi ani la rând. Dar gândindu-ne iarăşi că totuşi s-ar mai putea salva măcar cei mai tineri şi mai cu carte dintre ei, ne-am călcat pe inimă şi ne-am strâns mai tare rana care ustura - şi am acoperit totul. Am spus totuşi adevărul dureros că în Cluj sunt deocamdată două adunări. Zic „acum” şi „deocamdată”, pentru că după cum se vede că merg lucrurile s-ar putea să se mai facă cel puţin încă una. Unde toţi se lasă cu plăcere împinşi la bârfirea şi ura de fraţi, duhul cel rău nu-i lasă până ce îi face să nu mai fie nici doi la un loc. Dar deocamdată sunt două adunări în Cluj. Cea din cortul lui Frăţilă care funcţionează de aproximativ trei ani, condusă de Suciu Vasile şi Aurel Bocăneală. Şi cea din cartierul Iris, condusă de Pop Ion, Pop Gusti şi Chita Leontin, care s-au despărţit de cei din cort la puţin timp după ce aceştia începuseră să se adune acolo unde ceilalţi nu voiau nicidecum.
Am insistat de nenumărate ori şi timp îndelungat să-i apropiem, dar din pricina unor lucruri mai mult fireşti de care se învinuiau reciproc, n-au vrut cu nici un chip să se împace fiecare judecându-l fără nici o milă pe celălalt. Ajunseseră chiar să se urască unii pe alţii şi să se vorbească de rău nu numai acolo la ei, ci până departe între ceilalţi fraţi din ţară sau printre străini, făcând să vină multă ocară asupra întregii Frăţietăţi din cauza asta - şi multă poticnire.
Noi am încurajat de la început pe cei care se adunau în cort, pentru că erau mai mulţi, pentru că se începuse mai întâi, pentru că erau între ei mulţi tineri şi pentru că mai ales erau unii dintre ei intelectuali şi studenţi. Şi am făcut aceasta gândindu-ne că într-un oraş universitar cum este Clujul şi într-o Lucrare duhovnicească cum este Oastea Domnului care îşi propune să aducă la Dumnezeu pe toţi oamenii, este şi firesc şi absolut necesar să-i încurajăm mai ales pe tineri şi îndeosebi pe intelectuali, să se angajeze mai puternic şi mai mulţi în această splendidă luptă şi misiune care trebuie să aducă în final, în Împărăţia lui Dumnezeu pe tot poporul nostru, - şi prin el poate pe mulţi alţii.
Am crezut puternic în acest tineret de elită şi am luptat mai ales pentru unii dintre ei, şi îndeosebi pentru Suciu Vasile şi Aurel Bocăneală, care erau cam acoperiţi acolo şi necunoscuţi în ţară. Şi i-am impus nu numai între cei din Cluj, ci i-am introdus în circuitul celor mai frumoase nume şi valori din ţară şi chiar peste hotare. Personal i-am iubit cu toată inima mea şi m-am încrezut cu toată fiinţa mea în capacitatea lor de a înţelege dragostea deosebită şi încrederea poate exagerată pe care o aveam faţă de ei. Şi am fost convins sincer că datorită culturii şi inteligenţei pe care o aveau vor înţelege atitudinea noastră faţă de ei şi se vor strădui să-şi corecteze greşelile din trecut, când avuseseră şi ei nişte înclinaţii dubioase datorită anturajului din Cluj, sau a relaţiilor personale de familie ori de zonă. Şi că îşi vor da toate silinţele acum când intervenise un salt atât de frumos în importanţa lor, să-şi formeze atât convingerile cât şi caracterul pe specificul familiei duhovniceşti a noastră a tuturor. Şi pe dimensiunea nouă pe care au ajuns-o, de a fi una şi pe totdeauna cu fraţii din toată ţara.
Am vorbit în multe rânduri şi în mod foarte apropiat nu numai cu aceştia doi, dar mai ales cu ei, despre rolul nefericit, influenţele nefaste şi păgubitoare pentru Lucrarea lui Dumnezeu a celor care primesc în mintea lor învăţături străine şi în inimă duhuri şi sentimente dezbinătoare, spre a le atrage şi mai puternic atenţia asupra acestor mari păcate contra Duhului Sfânt, care au făcut în trecut şi fac în prezent cel mai mare rău în Lucrarea Evangheliei, şi cea mai mare durere lui Hristos. Au avut ei înşişi nu numai în adunarea din Cluj ci chiar şi-n propriile lor familii exemplele cele mai apropiate şi concludente, despre aceste mari şi grave nenorociri cu urmări amare şi directe nu numai asupra stării sufleteşti a celor vinovaţi de ele, ci chiar şi asupra stării trupeşti a familiei şi copiilor lor.
De la un moment dat am avut chiar convingerea că într-adevăr m-au înţeles. De atunci n-am mai avut nici o rezervă faţă de ei. I-am recomandat tuturor ca pe o mare cucerire a lui Hristos şi ca pe o mare speranţă pentru Lucrarea Lui.
În acest timp se înteţiseră toate atacurile partidei celeilalte nu numai asupra celor doi, - ci acum şi asupra noastră care îi sprijineam, învinuindu-ne de toate păcatele lor şi a strămoşilor şi a familiei lor din trecut - şi avertizându-ne foarte insistent cu privire la duplicitatea lor şi la posibilitatea unui şi mai mare rău care îl vor face în viitor, datorită legăturilor dubioase pe care nu şi le-au rupt nici cu Ciupei şi cu Veronica, nici cu ceilalţi dezbinători ai credinţei noastre, care prin ei făcuseră şi până acum destul rău.
Am primit în faţă de multe ori, atât verbal cât şi în scris multe şi dure mustrări şi chiar insulte, mai ales din partea celor trei fraţi bătrâni care iniţiaseră ruptura de la Iris ca să nu meargă cu cei de la cort. Stătusem mult de vorbă cu ei înainte de ruptura lor, zile şi nopţi, luni de zile, rugându-i stăruitor să nu facă ruptura, orice necazuri şi neînţelegeri ar avea între ei. Şi să rămână uniţi şi să discute între ei fiecare cu fiecare, până ce îşi vor lichida neajunsurile care îi despart. Dar iertarea, iubirea, răbdarea şi supunerea frăţească sunt cele dintâi condiţii şi semne ale unui credincios chiar începător pe calea lui Dumnezeu... Iar ei de zeci de ani pretinşi chiar îndrumători ai altora, şi cu toţii acum oameni bătrâni şi mai mult şi rudenii trupeşti cu familiile lor, e şi ruşine în lume nu numai în Evanghelie că nu se pot iubi şi înţelege unii cu alţii...
Dacă ar fi rămas cu tinerii şi nu s-ar fi despărţit de ei, n-ar fi ajuns cu toţii atât de rău cum au ajuns, unii într-un fel alţii în altul. Dar din neascultarea bătrânilor s-a născut şi neascultarea tinerilor. Răul rău rodeşte.
- În Numele Domnului vă rog nu vă rupeţi de cei din cort - i-am rugat adeseori cu lacrimi, până când încă nu se rupseseră, dar erau în febra aceasta. Vă rog ascultaţi-mă, vă rog ţineţi seama că vă roagă un frate bătrân, care am lucrat chiar şi aici în Cluj atât de mult pentru Oastea Domnului din Cluj - când dv. nu eraţi nici unul nicăieri. Unde eraţi dv. când înainte de război din 1939-1940 era aici o lucrare nespus mai mare ca cea de acum... Ştiţi că în 3 septembrie 1939 am avut o adunare festivă aici în Cluj la care au participat mii de oameni... Dv. aţi venit mult mai târziu aici, la o lucrare formată, muncită şi crescută de alţii, - iar acum vă faceţi stăpâni ca şi cum ar fi o avere personală a dv. rupând-o după bunul plac al firii pământeşti şi a ambiţiei pe care v-o stârnesc duhurile vrăjmaşe. De ce nu vă smeriţi? De ce nu vă puteţi iubi şi înţelege, fraţii, rudeniile, copiii? Nu vedeţi în ce cursă şi ispită vrăjmaşă aţi căzut? În Numele Domnului vă rog cu lacrimi şi cu mâinile împreunate ca înspre cer, vă rog să mă ascultaţi şi să mergeţi împreună...
- În Numele Domnului nu ascultăm asta, - mi-au răspuns doi. Şi nu ne ducem cu ei. Am pus legământ că nu vom merge acolo.
- Legământul acesta este rău. Nu trebuia să-l puneţi niciodată. Trebuie să mergeţi cu fraţii altfel veţi ajunge rău şi unii şi ceilalţi. Călcaţi acest legământ căci este inspirat de vrăjmaşul lui Dumnezeu.
- Nu-l vom călca şi nu vom merge niciodată cu ei...
Era ora zece seara când aveam o astfel de discuţie cu cei doi dintre ei, cei mai duri. Îi chemasem stăruitor pentru a nu ştiu câta oară pe toţi trei, acolo unde zăceam bolnav atunci. Dar nici unul n-a venit, dispreţuind total insistenţele mele.
- Atunci vă rog în Numele Domnului veniţi să ne aplecăm pe genunchi şi să ne rugăm împreună, ca Domnul Dumnezeu să intervină cu putere şi milă pentru liniştea şi împăcarea lucrurilor de aici. Este Lucrarea lui Dumnezeu şi trebuie să ne cutremurăm cu toţii pentru marea răspundere pe care o avem fiecare în faţa Lui de tot ce facem în ea.
- Nu ne rugăm! - răspunseră mânioşi pe un ton plin de vrăjmăşie şi respingere. Şi plecară, lăsându-mă singur în cârjă în mijlocul camerei, cu sufletul consternat şi cu ochii plini de groază şi de lacrimi. Îngrozitor ce duh străin îi însufleţea.
În afară de stările pe care mi le provoca aproape totdeauna Pop Şandor Alexandru în anii vitejiilor lui nelegiuite, vă aduceţi aminte de prin volumul trei - nimeni încă nu mai făcuse aşa. Ce duhuri puternic vrăjmaşe lucrează de zeci de ani în Clujul acesta! Se duc unii din cei prin care au lucrat ieri şi speram că s-au dus şi duhurile rele din ei. Vin alţii care îi ştiam înainte mai buni şi liniştiţi, oameni de la ţară, smeriţi şi modeşti, fără fumuri la cap din pricina şcolilor, oameni simpli cu 3-4 clase primare - dar îndată ce ajung aici se transformă din miei în lupi. Din fraţi în vrăjmaşi, din nişte neştiutori cuviincioşi în nişte oculţi obraznici...
Au continuat la început şi în speranţă câtva timp binişor lucrurile la cort. Seria de tineri încurajaţi de noi au început să activeze frumos. Îndemnam pe toţi fraţii din ţară chiar şi pe cei din Ungaria ori Yugoslavia când vin în vizită prin ţară la rudenii să treacă prin Cluj spre a se cunoaşte şi a se bucura atât unii cât şi alţii. Ba cei doi, Vasile şi Aurel, au putut să viziteze şi ei pe cei din Ungaria o dată sau de două ori, acolo la ei, producându-le, după spusele lor, la început mari bucurii. Atunci, la început fraţii veniţi din Ungaria ori Yugoslavia mai veneau în ţară şi pe la alţi fraţi, la câte o nuntă, la câte o adunare mai mare...
Noi însă aveam cele mai frumoase speranţe şi pe parcurs mai adăugându-se şi alte forţe intelectuale noi, s-au început la cort nişte cursuri de şcoală biblică pe care ei le numeau mai pretenţios: „Studiu Biblic”. Fiindcă lucrul acesta nu era nou în Oastea Domnului dar era un început bun în Cluj, am încurajat continuarea şi adâncirea lucrului insistând să se ia ca ghid deocamdată Dreptarul Învăţăturii Sănătoase pe care îl alcătuisem cam în grabă în anii marilor frământări, în 1960-1980, ca un ajutor provizoriu până la întocmirea unuia mai competent - şi cărţile părintelui Iosif care trebuiau să fie permanentul nostru îndrumător, mai ales al celor care îndrumă pe alţii. Le-am accentuat stăruitor mereu aceste lucruri tuturor celor din ţară care duceau munca mai ales cu tineretul, dar acum şi mai insistent celor din Cluj, pentru că ei deveniseră o privelişte pentru mulţi. Ba plini de încredere în ei, în capacitatea, în talentul şi elanul lor, i-am rugat să-şi unească toate forţele şi cei mai aleşi 3-4 dintre ei împreună cu alţi 3-4 din afara Clujului să strângă, să selecteze şi să alcătuiască un „Manual de studiu Biblic” cât mai complet, mai frumos şi mai bun, potrivit cu specificul credinţei şi învăţăturii Bisericii şi familiei noastre.
Din anul 1984 începusem să gândim şi să vorbim foarte insistent despre trebuinţa asta. Ei, cei vizaţi, au promis la început foarte puternic şi părea că s-au şi pornit pe treabă.
Un început se făcuse. Dar nu de-ajuns de bun. După alte stări de vorbă şi constatări care nu ne bucurau deloc, le-am scris următoarea scrisoare:
Celor întâi chemaţi şi întâi datori din Cluj
Preaiubiţii noştri fraţi! Domnul Dumnezeul nostru să ne ajute prin Duhul Său Sfânt să ne ţinem strâns şi statornic de cuvântul adevărat care este potrivit cu învăţătura noastră spre a fi în stare să sfătuim şi pe alţii în această învăţătură (Tit 1,9).
Regret mult că din alte cauze privitoare tot la binele Lucrării în care ne-a chemat şi în care ne-a trasat sarcini precise Duhul Sfânt, - nu pot avea acum în clipa asta atât de deosebită (când voi vă adunaţi acolo pentru alcătuirea studiului biblic) - bucuria şi harul de a fi împreună, pentru a ne ruga (şi lucra) în acelaşi loc şi în acelaşi foc, pentru lumina şi ajutorul divin de care avem atâta cutremurătoare nevoie în acest moment mare şi plin de răspundere. Dar chiar dacă trupeşte nu voi putea fi acolo, cu duhul şi cu lacrimile voi striga la Tatăl Înţelepciunii să vă coboare Prezenţa fericită a Mântuitorului nostru Isus Hristos, pentru a înţelege cerescul imperativ al specificului imprimat de El sfintei Lucrări din care v-a rânduit harul ceresc să faceţi parte şi în care v-a dat o chemare vrednică, cu datoria unei atât de mari răspunderi ca acestea pentru care ne-am tot pregătit de atâta vreme până aici şi până acum. Mă simt cutremurător de îndatorat să vă rog să aveţi trează toată conştiinţa răspunderii care vă apasă într-un moment când se ia un drum, când se deschide o perspectivă de o atât de mare însemnătate pentru viitorul nostru şi al multora căci credinţa vine din învăţătură, - dacă învăţătura este bună, bună va fi şi credinţa. Dacă învăţătura e rea, rea va fi şi credinţa - şi vai de cel de la care porneşte o credinţă rea. Şi eu ţin să vă rog cu ochii scăldaţi în lacrimi, şi cu inima plină de îngrijorare să fiţi foarte conştienţi de drumul care îl luaţi, de direcţia pe care o imprimaţi, de duhul în care trebuie neapărat să fiţi şi să vă păstraţi.
Noi n-avem nici un alt statut care să dirijeze, să jaloneze, să limiteze misiunea noastră evanghelică în Biserica noastră şi în neamul nostru decât voluntariatul nostru devotat şi fierbinte în Hristos, întipărit puternic şi clar în specificul Oastei Domnului. După cum l-a voit şi l-a imprimat de la început Duhul lui Dumnezeu acestei Lucrări prin alesul şi profetul Său, păr. Iosif, prin care a iniţiat-o. Şi nici unul din noi n-avem nici voie şi nici nevoie să ne abatem nici o iotă de la acest specific.
Dacă încă nu-l cunoaştem şi nu ne-am pătruns total de el atunci mai bine să nu întreprindem absolut nimic pe linie de învăţătură până când vom fi citit şi vom fi subliniat toate cărţile păr. Iosif Trifa. Şi mai ales cartea „Ce este Oastea Domnului”.
Când Dumnezeu ne-a îndemnat să vă rugăm a vă ocupa de acel studiu biblic care urma să fie o jalonare clară şi cuprinzătoare în învăţătura Bibliei şi a Bisericii noastre pentru prezentul şi viitorul sfintei Lucrări în care ne-a chemat Duhul Sfânt AŞA am presupus că vă veţi ocupa îndeaproape şi profund conştienţi de acest lucru. Că vă veţi pătrunde mai întâi până în profunzimea întregii voastre fiinţe de acest specific al Oastei din cărţile şi duhul ei, - şi numai după aceea veţi porni la elaborarea lui atât de necesară şi de mult aşteptată.
Nu ştiu încă, dacă şi cât de mult, aceste speranţe şi trebuinţe v-au însufleţit într-adevăr. Şi cât de mult s-a realizat efectiv şi practic în privinţa asta. Fiindcă sunt ferm convins că de măsura acestei realizări interioare depinde colaborarea reală şi fericită în afară şi înăuntru a Duhului Sfânt cu noi şi cu eforturile noastre. Ori fără colaborarea şi puterea luminii cereşti a Sfântului Duh, toate opintelile noastre vor fi în zadar. Ca opintelile piticului de la roata morii fără revărsarea apelor vii şi cereşti.
Ştiţi de câte ori v-am spus acestea... Dacă n-aţi realizat până acum acest lucru, orientarea aceasta pe deplin şi în întregime, - nu mai încercaţi în zadar. Cu motivări „aşa este evanghelic, credincios, biblic”, - în înţeles larg şi nedefinit pretabil la orice interpretare - nu se merge prea departe. Nu se merge de fapt decât la neant. Misiunea noastră este specifică şi categorică. Cu „Romani şi Galateni”, (cum aţi început voi) pot începe oricare alţii şi se potriveşte oricăror altora care n-au o chemare precisă şi un loc precis, ca al nostru. Dar nouă nu ni se potriveşte decât o cămaşă anume croită pentru noi. Voi singuri trebuia să vă fi convins şi până acum de acest adevăr. De aceea aţi fost chemaţi să croiţi această cămaşă biblică potrivită nouă şi pe măsura noastră, să ne fie drag s-o îmbrăcăm şi să ne putem îmbrăca fericiţi cu ea, ca şi cu cămăşuţa de Paşti pe care ne-o făcea măicuţa noastră. Fără să ne fie nici prea strâmtă şi nici prea largă. Nici că seamănă a croială străină, cum ai îmbrăca un român de la Sălişte într-un costum de ţăran olandez...
Aceasta înseamnă „a propovădui Cuvântul potrivit cu învăţătura” noastră, - şi nu cu a altora. A găti mâncarea după felul curat şi gustos al mamei noastre bune care ne-a născut şi ne-a hrănit la sânul ei dulce - şi nu după reţete ale unor bucătari străini, cu care n-am avut nici până acum nimic şi cu care nu trebuie să avem nici de acum. Altfel ne-am pierde identitatea - şi am putea deveni apoi orice.
Vă rog din inimă să mă înţelegeţi bine şi nu rău. E o problemă de cea mai mare şi mai sfântă importanţă şi nu trebuie să ne permitem nici unii şi niciodată nici un fel de rabat de calitate şi de precizie de la ea. Nici măcar de unu la sută, de unu la mie.
Cu aceasta n-aş vrea să vă descurajez - ci dimpotrivă, să vă îndemn din tot sufletul meu să vă pătrundeţi total de această mare şi sfântă obligaţie. Noi trebuie să fim noi înşine, cu o identitate precisă şi fără echivoc. Dacă cineva ne poate uşor confunda cu altcineva, atunci noi suntem nimeni şi n-am realizat nimic. Decât aşa, atunci mai bine fără. Căci câtă vreme nu avem încă nimic definitivat, suntem cu toţii într-o febrilă căutare şi ce nu am realizat noi, ce nu am fost în stare să realizăm noi - vor realiza alţii. Încă mai are Dumnezeu şi mai poate avea destui care să corespundă acestui scop dacă noi nu mai corespundem.
Dar dacă am realizat ceva neconcludent, ceva nedefinit, ceva comun, ceva general şi fad, - atunci ce să spun? Va fi aruncat de la început afară, ca orice sare care şi-a pierdut, sau n-a avut niciodată nici un gust de sare...
Totuşi noi ne rugăm fierbinte Dumnezeului nostru să nu ne lase să compromitem un plan atât de frumos al Său prin neputinţele noastre - şi nici să renunţăm la un gând atât de bun. Mii de ochi şi mii de inimi scumpe, din cer şi de pe pământ - mai ales ale adunărilor noastre şi ai tineretului nostru se îndreaptă înspre noi şi aşteaptă să ieşim în sfârşit afară din apele acestea - şi la malul lor, - cu peştele acesta mare cu care ne-am prea lăudat înainte de a-l prinde...
Nu vi se pare că ajunge cât am tot ridicat mrejele noastre fără să putem ridica mâinile noastre spre cei de pe mal şi arătându-l tuturor să putem spune fericiţi şi bucuroşi: iată peştele gata! Veniţi şi prânziţi!
Dacă nu-l veţi putea arăta nici de data aceasta, atunci priviţi spre înaltul mal şi ascultaţi porunca lui Isus.
Apoi aruncaţi mreaja exact cum şi exact unde vă invită El prin duhul şi specificul vrut de El la început familiei Lui pentru care vreţi să pescuiţi. Când veţi fi pătrunşi deplin de acest îndemn şi veţi fi găsit exact locul şi focul cel binecuvântat, atunci aruncaţi cu toată convingerea mreaja voastră înţeleaptă - şi Dumnezeu ne va binecuvânta atunci cu peştele cel mare şi bun care ne va umple masa familiei noastre şi la care vom ospăta apoi pe săturate, noi şi toţi ai noştri, în tot viitorul. Fără a mai fi nevoiţi nimeni din ai noştri să se uite la mesele altora şi să împrumute din roşcovele lor.
O Marele şi Înţeleptul nostru Luminător ceresc, Duhule Sfinte, condu-ne mai curând şi arată-ne mai precis locul unde pescari aleşi ai Tăi din luntrea noastră, vor şti căuta hrana cea mai bună şi gustoasă pentru noi şi urmaşii noştri. Ajută-ne a afla şi a ţine pe totdeauna drumul cel sfânt pe care Tu vrei să-l urmăm spre Tine, noi şi copiii noştri ca să putem ajunge sigur şi fericit în Ierusalimul ceresc, împreună cu toţi cei pe care ni i-ai rânduit Tu să-i aducem cu noi şi după noi Acolo, fără să pierdem nimic, nici din Adevăr, nici din suflete.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!
în 15 februarie 1986
Fr. Traian Dorz.
În timpul verii 1986 au avut loc în multe din zonele ţării adunări şi nunţi neobişnuit de mari şi frumoase. Îndeosebi după neobişnuit de marea adunare de Rusalii de la Sibiu, la parastasul păr. Iosif. La multe din aceste prilejuri i-am invitat şi pe cei din Cluj. Şi îndeosebi celor doi le-am dat locuri şi dovezi de cea mai înaltă preţuire şi importanţă, tot cu scopul iubitor şi sfânt, ca ei pătrunşi de acest adevăr să facă şi în interiorul lor un salt sfânt spre a merita locul unde fuseseră ridicaţi.
Încă din ziua de 1 mai, Joia Mare din Săptămâna Patimilor 1986 când s-a ţinut ultima noastră sărbătoare literară, nu s-a mai găsit în tot timpul verii un loc şi o vreme pentru o altă întrunire cu acest tineret creator. O dată a fost ceva care a împiedicat. Altă dată a fost altceva. Toţi tinerii ardeau de nerăbdare şi întrebau insistent unde şi cum să se mai fixeze un astfel de prilej dorit. Într-un timp era vorba de un loc prin iulie, apoi de altul prin septembrie.
Şi în sfârşit a rămas pentru 1 noiembrie la Simeria.
S-a găsit asta şi din toate părţile se pregăteau toţi cu ceea ce creaseră mai frumos.
Dar înainte de asta a venit acel 14 septembrie cu Ziua Crucii şi cu evenimentul amintit
la începutul acestui capitol. Cu boala şi cu cuvântul acesta testamentar...
Cel ce era mai grav dintre toate necazurile noastre, era problema Clujului. Câţiva fraţi au propus o grabnică adunare cu fraţii cei mai de răspundere din Oastea Domnului, la cort în Cluj, acolo unde părea că este nodul problemelor.
S-a hotărât deci ca întrunirea fraţilor de răspundere din fiecare regiune, să fie pe ziua de sâmbătă 18 şi duminică 19 octombrie la cortul din Cluj. Dar îndată ce s-a aflat la Cluj de asta, s-au găsit câteva argumente pentru amânare.
Cel mai important dintre aceste argumente era că tocmai pe acea dată de 18-19 octombrie, fixaseră ei o nuntă la Rediu-Galaţi unde fr. Aurel era naş - şi că neapărat nu se poate nici amâna nici lipsi.
Am înţeles... M-au invitat special şi pe mine la nunta asta avându-se în vedere - ziceau ei - situaţia explozivă de acolo din cauza celor două partide care se înfruntau acolo puternic şi de ani de zile.
Am tăcut şi am acceptat sperând totuşi cu ocazia asta să mai facem încă o încercare de conciliere acolo şi atunci, - atât cu cei din Rediu, cât şi cu cei din Cluj...
Dar până atunci a mai intervenit altceva: sărbătoarea tradiţională a mulţumirii de la Arad. S-a fixat pentru asta seara de sâmbătă 27 septembrie şi l-am rugat pe fr. Ionatan să invite special şi pe cei din Cluj spre a putea avea cu ei în mod mai restrâns şi mai intim explicaţiile care se înmulţiseră.
În seara respectivă într-adevăr au venit şi Vasile şi Aurel însoţiţi de încă alţi trei fraţi din Cluj.
Prima parte a petrecerii noastre a fost ocupată cu cele mai înalte şi mai îndatorate gânduri şi cuvinte ale noastre de mulţumire către Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru căruia Îi datorăm atât de mult şi atât de multe. Rugăciunile, meditaţiile, poeziile, cântările înlăcrimate toate pătrunse de un fior sfânt ni le-am adus fiecare în seara aceea ca pe cele mai gustoase şi gustate ofrande divine pe masa încărcată şi sărbătorească a mulţumirii noastre. A fost ceva într-adevăr de neuitat. Atmosfera cerească şi sfântă pe care ne-o crease Duhul Sfânt era cea mai potrivită pentru un dureros şi cald apel la revenirea în sfârşit la realitatea înţeleaptă a fraţilor noştri direct vizaţi.
Le-am citit cuvântul testamentar până la problema lor apăsând în chip special asupra acestei probleme - şi îndeosebi a lor de la Cluj, dar şi a celor de la Rediu.
Ei şi-au luat un angajament sfânt că pe viitor nu se vor mai repeta nici unele din aceste greşeli şi că vor ţinea o sfântă legătură şi colaborare cu noi şi cu toţi fraţii.
Ne-am bucurat nespus de mult de acest lucru şi le-am propus să punem acum un legământ cutremurător cu toţii în acest sens chiar acum. Şi să promitem în faţa lui Dumnezeu şi a fraţilor că ne vom ţine de el.
Am şi făcut aceasta cu toţii, pe genunchi cu rugăciune atât noi cât şi ei, pe rând şi cu cea mai fierbinte promisiune în faţa lui Dumnezeu. Apoi, târziu, ne-am despărţit, ei trebuind să ajungă dimineaţa la Cluj...
A urmat apoi curând nunta de la Rediu, care mulţumim Domnului a decurs frumos, deşi mai cu toţi fraţii din acele părţi erau foarte îngrijoraţi din pricina marii tensiuni dintre partidele de acolo. Cuvântul Domnului a fost plin de putere şi de stăruitoare şi înlăcrimate chemări la dragostea dintâi. Mai ales fr. Tudorel care fusese de la început un cunoscut sprijinitor al partidei celeilalte, a avut acum un cuvânt inspirat de Dumnezeu. Aş dori atât de mult să-l pot reproduce aici acest cuvânt pe care eu îl socotesc un apel ceresc al dragostei dintâi, spus atunci şi acolo când şi unde era cel mai necesar. L-am ascultat cu lacrimi şi m-am rugat lui Dumnezeu ca toţi cei vizaţi să-l primească şi să-l urmeze cu atât mai degrabă cu cât era din partea unuia care fusese atât de mult cu ei şi ca ei.
Şi pe linia acestui cuvânt de chemare sfântă, au mers şi toate celelalte vorbiri până la sfârşit, creând un climat cum nu se putea mai fericit pentru fericita lichidare în dragoste a oricăror mici diferende din trecut.
La urmă s-au depus nişte legăminte cutremurătoare, ca o dovadă că totuşi Cuvântul Domnului n-a răsunat în zadar.
După aceasta am făcut o chemare şi un îndemn special pentru starea de aici, ca şi din zona aceasta pentru ca împreună cu toţii, în această atmosferă sfântă să depunem un legământ sfânt, că vom ierta şi vom îngropa în această clipă pentru totdeauna tot ce a fost făcut rău şi dezbinător între noi toţi. Şi de azi, din clipa aceasta până la moarte să revenim şi să rămânem la dragostea şi unitatea noastră dintâi. Am rostit cu toţii acest legământ cutremurător.
Înainte de plecare am avut o stare intimă de-aproape cu 3 dintre cei mai cunoscuţi dezbinători din Rediu. Discuţia noastră a fost scurtă dar categorică. Trebuie o întoarcere sinceră şi totală la calea dragostei dintâi. Nici o justificare nu avem în faţa lui Dumnezeu pentru amânarea acestei întoarceri. Păcatul dezbinării şi urii nu are nici iertare, nici îndreptăţire... Am îngropat astă seară prin legământul pe care l-am depus cu toţii în faţa lui Dumnezeu - tot trecutul certurilor, - şi vă rog să nu le mai amintiţi. Şi cu o inimă nouă să luăm cu toţii - şi dv. - şi pe totdeauna, după cum ne-am legat, drumul dragostei şi armoniei dintâi...
După legământul atât de deosebit pe care cei din Cluj îl puseseră la Arad în septembrie şi îl repetaseră şi la Rediu în octombrie iarăşi, - nu mai aveam nici o îndoială că de acum marea cotitură a lor s-a făcut, şi că de acum totul a reintrat în luna de miere duhovnicească între ei. Se ştia bine acum şi data apropiată de 1-2 noiembrie când în sfârşit se va ţine mult aşteptatul cenaclu la Simeria. Ştiu şi cei din Cluj asta.
Se apropie marea confruntare
Pe ziua de 8 octombrie s-a petrecut o nouă vizită a mea la înaltul Antonie de la Sibiu. Am avut o ocazie să călătoresc până acolo cu fraţii Petrescu de la Suceava - şi dorind să aflu ce este nou în problema noastră, am mers să-l întreb. Am stat cam jumătate de oră de vorbă cu dânsul şi printre altele mi-a spus:
- Problema dv. este printre primele pe ordinea de zi a autorităţii. Îndată după ce va fi ales noul patriarh al ţării, d-ta va trebui să mergi să stai de vorbă cu dânsul şi atunci vi se vor comunica toate amănuntele acestei probleme. Toţi membrii Sinodului sunt în cunoştinţă de această cauză. Toţi au primit memoriul şi albumul pe care le-ai dus personal aşa că lucrurile sunt gata să fie luate în discuţie şi rezolvate. Asta este deocamdată situaţia, şi d-ta vei fi anunţat din timp când va fi nevoie.
De fapt mi se mai spusese şi înainte că după alegerea noului patriarh şi-a rezolvării cu celelalte mişcări ce urmează acestei alegeri în cadrul ierarhiei bisericeşti, - va fi fixată şi ziua dialogului cu noi. O comisie a Sf. Sinod şi probabil a Departamentului Cultelor se pare că va fi formată în scopul acesta. Cel puţin aşa se presupune. Iar dacă va fi aşa, atunci vom fi puşi în faţa a două alternative:
1 - Ori vom reuşi să prezentăm atunci suficiente argumente pozitive prin cuvântul şi atitudinea noastră, pentru ca autoritatea statului şi a Bisericii să ne considere vrednici de a ne acorda încrederea, dând un statut de acceptare a existenţei noastre şi de recunoaştere a activităţii noastre, după felul cum am cerut în memoriu.
2 - Ori nu vom reuşi să le oferim aceste argumente - sau vor considera ei că nu am reuşit - şi apoi poate urma ori altceva ca în trecut, ori o amânare fără termen...
Argumentele noastre pozitive au fost şi până acum şi sunt şi în prezent învăţătura noastră dreaptă şi comportarea noastră justă atât faţă de rânduielile Bisericii noastre cât şi ale statului nostru. În cea mai mare parte a ţării fraţii noştri respectă învăţătura şi dau dovadă de o comportare ordonată şi conştiincioasă atât între ei cât şi în armonia socială, iar aceste lucruri autoritatea le ştie. Însă mai sunt şi unele cazuri de indisciplină, cum sunt cele enumerate mai înainte - iar autoritatea le ştie încă şi mai bine şi pe acestea.
Dacă ni se va cere părerea şi opinia asupra acestor cazuri speciale, noi ce să le răspundem?
De aceea am semnalat şi semnalăm atât de stăruitor aceste cazuri probleme, în primul rând lor înşişi, celor în cauză spunându-le cu stăruitoare rugăminte să-şi ia în foarte serios deficienţele acestea şi mai care ştiu ei că le mai au - şi cu tot simţul răspunderii că şi le rezolvă bine acum, cât încă mai este timp. Spre a nu se pomeni atunci într-o situaţie penibilă care ne-ar dăuna tuturor dar mai întâi lor înşişi.
Regretăm profund însă că iată până astăzi, cu toate insistenţele noastre, cu unii n-am reuşit. Unii care se complac mi-au spus şi chiar mi-au scris într-un mod vulgar şi chiar obraznic - bineînţeles sub nume false, împotrivirea lor. Aceştia sunt împotriva oricărui lucru bun. Împotriva adunărilor de la mormântul părintelui, împotriva sărbătorilor noastre literare cu tineretul, împotriva apropierii noastre de biserică... Şi fiindcă n-au dreptate, n-au curajul să scrie cinstit şi să vorbească pe faţă, ci folosesc metode ruşinoase de a vorbi de după paravan... Ce slabă şi nevrednică purtare, urâtă chiar şi la nişte oameni lumeşti, - dar ce să mai zici de nişte credincioşi! Dacă cred că au dreptate - şi dacă se ştiu cinstiţi, de ce nu au curajul frumos să spună pe faţă ce au de spus. Iar dacă n-au acest curaj şi le-ar fi ruşine de vorbele lor nu-i oare şi mai ruşinos să le spună anonim?
Mai nou, am primit o astfel de scrisoare de la Cluj, semnată „un tânăr”, - dar mi-a fost dintr-o dată uşor să văd ca şi la celelalte primite de la Săsciori sau din Câlnic, cine se ascunde sub acest pseudonim, este acelaşi ca şi sub celelalte. De data aceasta erau cei trei bătrâni din cealaltă adunare din Cluj. Toate expresiile şi învinuirile erau cele care de multe ori mi le repetaseră cu gurile lor în lungile noastre discuţii din trecut. Acum scriau în chip şi mai îndrăzneţ şi mai ameninţător, că mă vor pârî, că mă vor denunţa la ziare, la posturi de radio, la toată ţara şi lumea, - ce om rău şi primejdios sunt.
Le-am răspuns şi acestora pe numele adevărat, doar câteva cuvinte spre a-i încerca să fac să vadă ce ruşinos lucru au făcut - şi mai ales că iată, nimic din ce se face în ascuns, Dumnezeu nu lasă nedescoperit. Dar nici aceştia ca şi ceilalţi dinaintea lor văzându-se descoperiţi, n-au vrut să recunoască nimic. Dar au aranjat prin cineva şi mi-au sustras în ascuns scrisoarea originală, spre a nu o avea ca o dovadă la mâna mea. N-aveam de gând să mă folosesc de ea, aşa cum se temeau ei, niciodată.
Fie! Vine curând Ziua când Dumnezeu le va aduce pe toate la Judecata Luminii. Căci Viul Dumnezeu ştie că fac tot ce mi-a stat mie în putinţă, ca să apăr în faţa oricăror autorităţi din afară - în faţa oricăror tulburări dinăuntru, cauza şi adevărul Oastei Domnului, şi să fac tot ce pot din locul şi din starea şi din condiţia pe care o am, ca să li se schimbe tuturor celor dinafară în bine, tot felul rău de a ne privi. Iar celor dezbinaţi dinăuntru tot felul lor de ură, în dragoste.
După cum am mai spus, când am văzut primejdia asta care ameninţa toată frăţietatea noastră nevinovată şi fără nici o apărare, - am pornit iniţiativa memoriului şi a contactelor cu autoritatea bisericească şi implicit prin acestea - şi cu cea de stat. Şi iată că slăvit să fie Domnul, s-a reuşit până acolo că după aceea s-au încetat peste tot măsurile represive şi astfel s-au putut ţinea în toată ţara acele botezuri, nunţi, adunări, parastase, etc. la care au participat sute de mii de suflete, unele adunări chiar în aer liber, fără nici un impediment şi fără nici o urmare neplăcută pentru nimeni.
Dar în câteva rânduri am fost avertizat atât din partea autorităţii bisericeşti cât şi din partea celei de stat, cam în felul următor:
- Domnule Dorz, noi te cunoaştem pe d-ta şi nu avem nici o îndoială cu privire la sinceritatea d-tale, dar te facem atent asupra unora dintre colaboratorii d-tale, ca să ştii că mulţi dintre ei sunt nesinceri. Să nu-ţi pui prea multă încredere în toţi. Şi să nu-ţi iei prea mari răspunderi pentru nimeni, ca să nu ai surprize neplăcute...
Eu am garantat şi atunci total şi pentru toţi. Dar mi s-au spus cazuri nominale de persoane din Timişoara, Galaţi, Cluj, Suceava, Sibiu, Bacău, etc.
Am căutat şi după asta să apăr totul spunând că multe sunt exagerări. Şi că, chiar dacă ar fi undeva un caz-problemă, acesta se va rezolva uşor fiindcă credem că există din partea fiecăruia o sinceră bunăvoinţă spre această rezolvare. Cu puţină răbdare şi atenţie simţitoare se va putea rezolva totul - credem noi.
A rămas deocamdată şi atunci aşa cum am zis eu, dar mi s-a spus pe un ton semnificativ şi neîncrezător:
- Bine, vei vedea!
Şi iată, acum vrând-nevrând, trebuie să încep să văd. Şi mă tem de ziua când va trebui să ne înfăţişăm acolo. Mă tem de ceea ce mi se va dovedi concret. De aceea ce ni se va descoperi - poate şi mai mult decât ştim noi, - despre cazurile celor vizaţi. Şi parcă aş dori să se tot amâne venirea acelei zile, doar le voi putea rezolva şi acoperi cumva noi între noi, spre a nu ajunge cu ele la judecata altora. Mă tem de această judecată şi iată de ce:
1 - În primul rând mă tem cine dintre noi vor fi aceia care se vor oferi cu curaj şi de bunăvoie să facă parte din delegaţia Oastei la confruntarea cu autoritatea, dacă ni se va cere aşa ceva.
2 - Apoi, dacă ni se va cere, cine este pregătit să dea răspunsuri explicite la toate întrebările, - fără a face rău în vreun fel cuiva, - dar şi să spună adevărul spre a nu rămâne de ruşine?
3 - În al treilea rând, dacă se va cere garanţia unei răspunderi pe viitor, cine se va oferi să răspundă pentru cei câţiva neascultători, care iată, nu se supun nici Bisericii, nici statului, nici Frăţietăţii, nici lui Dumnezeu, - şi care totuşi pretind că sunt fraţi, şi se laudă că fac parte tot din Oastea Domnului.
Încă o dată, ce mult ar fi trebuit să înţeleagă toţi aceşti fraţi câţi mai sunt care vorbesc şi gândesc aşa, gândul cu care am riscat şi dragostea cu care am luptat şi pentru ei, de-a lungul tuturor anilor acestora în care am pătimit atât de multe, dar din care am putut spune atât de puţin. Dumnezeu nu i-a dus pe nici unii dintre ei măcar în unul dintre cele şapte cuptoare.
Dar dacă ar fi ajuns măcar la marginea unui astfel de examen, atunci ar fi învăţat cum
se cuvine cum să vorbească despre cei ce le-au înfruntat - uneori poate chiar în locul lor.
Astăzi ce mult ne zdrobesc nu numai vorbele celor neştiutori care ne insultă, ci comportarea celor care ar trebui să înţeleagă, dar nu înţeleg că în cea mai mare parte suntem urâţi din pricina lor. Căci ei fac să pară că au dreptate cei care vorbesc de rău Oastea Domnului din pricina lor. Am dat noi oare greş din nou cu încrederea noastră în fraţi?
Atunci oare să nu mai promovăm pe nimeni, să nu mai încurajăm şi să nu mai evidenţiem pe nimeni? Să nu mai iniţiem nimic? Să părăsim totul şi studiul biblic şi cenaclu şi poezie şi tot? Nu-i oare aceasta o ispită puternică de la diavolul care încearcă să ne descurajeze şi să ne zdrobească dinăuntru, dacă n-a putut dinafară?
Eu singur nu mai ştiu acum ce să mai zic... Dar vreau să pun această situaţie cu toată gravitatea ei înaintea voastră a tuturor fraţilor şi surorilor din Oastea Domnului, care aveţi prin locul pe care îl ocupaţi, prin legământul pe care l-aţi pus, prin slujba pe care o faceţi şi prin numele pe care îl purtaţi de ostaşi ai Domnului, - aveţi o mare răspundere înaintea lui Dumnezeu care v-a chemat în Oastea Lui, pentru felul cum merge în prezent şi cum va merge în viitor Lucrarea cea sfântă a Oastei Domnului Hristos.
Mai mulţi ochi, mai bine trebuie să vadă. Şi mai multe minţi, mai bine trebuie să judece! Toţi trebuie să vedem şi să judecăm în problema asta, nu numai unii, sau numai unul.
Aveţi copii, aveţi urmaşi, aveţi un suflet nemuritor, - prin urmare aveţi şi răspunderi şi datorii tot atât de mari, de sfinte şi de veşnice. Şi cea mai mare este aceea faţă de Hristos şi faţă de Oastea Lui. Nu ne putem nici unii ascunde de această datorie şi nici lepăda de ea fără a ne face vinovaţi de un păcat veşnic faţă de Cel Viu, Etern şi Atotştiutor.
În ce mă priveşte pe mine, eu iată stau acum atât de aproape de pragul morţii, dar consider că după puterile mele şi din starea pe care am avut-o, - că mi-am făcut cât am putut şi cum am ştiut mai bine datoria pe care o aveam. Cel puţin în anul acesta care se poate prea bine să fie anul de sfârşit al slujbei şi al vieţii mele de pe acest pământ.
1 - Pentru ţara noastră am dat la cererea Congresului S.U.A. o puternică declaraţie care a ajutat la acordarea Clauzei Naţiunii celei mai favorizate ţării noastre, - după cum am amintit la vremea ei. Iar Dumnezeu a făcut ca această declaraţie să fie hotărâtoare spre bine atunci.
2 - Pentru Biserica noastră am ridicat frumos şi documentat problema normalizării situaţiei Oastei Domnului în Statutul şi în viaţa Bisericii, spre cel mai mare folos misionar al credinţei noastre şi al neamului nostru, atât înăuntru cât şi în afară, oferindu-i soluţia pozitivă, uşoară şi frumoasă în rezolvarea unei grele şi îndelungate crize din sânul ei.
3 - Prin acest cuvânt testamentar, iată acum, adresându-mă tuturor fraţilor şi surorilor din Oastea Domnului, cred că îmi fac şi ultima datorie faţă de prezentul şi viitorul acestei sfinte lucrări.
Vă pun deci în faţă tuturor, în modul cel mai solemn şi mai categoric - în faţa lui Hristos Mântuitorul şi Judecătorul nostru, şi în faţa conştiinţei voastre - datoria de a ieşi din nepăsare şi din ascunzişuri, şi de a porni pe faţă cu orice risc la curăţirea şi îndreptarea deficienţelor din viaţa, din familia şi din adunarea voastră. Precum şi din întreagă Lucrarea Oastei, - aşa cum v-o cere Dumnezeu, înaintea Căruia avem să dăm socoteală în curând fiecare dintre noi de felul cum am făcut - sau n-am făcut - voia Lui şi datoria noastră.
Vă rog să nu mă mai lăsaţi măcar înăuntru tot numai pe mine singur cum m-aţi lăsat în afară. Sunt acum bătrân, sunt bolnav, sunt obosit - şi iată am ajuns la aceşti ani batjocorit şi dispreţuit - chiar de către unii dintre voi. Nu mai pot face faţă singur la toate, mai ales la cele din mijlocul nostru de care voi înşivă răspundeţi. Şi nici nu vreau să trec peste marginile timpului meu, a câmpului meu de lucru şi a datoriei mele.
S-a ajuns aproape de normalizarea situaţiei în afară, - dar după cum se vede, mai avem atât de multe de făcut pentru normalizarea ei înăuntru. Am ajuns la un stadiu favorabil faţă de autoritatea de stat şi cea bisericească, - dar putem pierde totul chiar acum, dacă nu lucrăm cu hotărâre şi înţelepciune corespunzătoare înăuntru, între noi.
Doresc să înfăţişez cât mai apăsat şi cât mai curând acest cuvânt testamentar în faţa tuturor fraţilor de răspundere şi a surorilor noastre din Oastea Domnului. Vremea nu mai aşteaptă mult, iar anii mei şi slăbiciunea sănătăţii mele, iată, au ajuns la sfârşit.
Desigur Lucrarea Oastei Domnului este a Domnului Isus, a Marelui nostru Mântuitor şi Dumnezeu, care a răscumpărat-o cu Sângele Crucii Lui. El i-a purtat de grijă atât de minunat până acum, pentru că cei ce au avut răspunderea în ea, şi-au făcut şi ei datoria lor cu credincioşie deplină, la timpul potrivit. Şi desigur că şi în viitor tot El Însuşi îi va purta de grijă, tot aşa de iubitor şi ocrotitor pentru ea ca şi în trecut, dacă şi cei prezenţi ori viitori îşi vor împlini şi ei partea lor de datorie în ea potrivit Voii Sale Sfinte.
Confruntarea care vine, este cunoscută şi ea de către Domnul şi Dumnezeul nostru - şi El ştie mai dinainte cine şi cu ce fel de gânduri vor veni - dacă vor mai veni acolo la masa acelui dialog. Pe noi nu trebuie să ne intereseze prea mult cine vor fi alţii şi cu ce fel de gânduri vor veni. Dar trebuie să ne intereseze în cel mai serios mod, felul în care ne vom duce noi, - dacă ne vom duce. Acest lucru are importanţa cea mare, atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi a celor înaintea cărora ne vom înfăţişa pentru Cauza lui Hristos Domnul nostru.
Dacă umblarea noastră este curată şi cugetele noastre sunt sincere, dacă unitatea noastră este deplină în jurul Domnului Isus şi în dragostea Lui, şi dacă toată intenţia noastră este să facem cu smerenie şi înţelepciune numai voia Domnului spre binele semenilor şi slava lui Dumnezeu, - atunci desigur că rugăciunile noastre vor fi ascultate, argumentele noastre vor fi convingătoare, iar scopul nostru atins.
Dar dacă nu, atunci s-ar putea ca Domnul găsindu-ne nevrednici de harul Său, să ne dea pentru o altă cernere în ciurul chinuitorului şi să nu ne mai trimită pentru altă curăţire (pe cei care n-au căutat să se lase curăţiţi şi pe cei ce le-au îngăduit acestea) - în cuptorul altor suferinţe. Iar poporul Său să mai fie lăsat cine ştie câtă vreme în altă robie, ori în alt pustiu.
Când toate căile iubirii şi ale înţelepciunii se dovedesc fără răspuns, lopata, focul şi pustia rămân singurele căi pentru îndepărtarea gunoaielor, pentru alegerea zgurii şi prăpădirea neascultătorilor. Pentru ca izvorul să rămână liber, limpede, aurul să rămână curat şi Ideea să se arate că este a lui Dumnezeu.
Hristos Însuşi are în mână lopata, El are în putere focul şi în stăpânire pustiul, aceste trei cutremurătoare mijloace de curăţire. Şi El nu va lăsa în mâinile celor răi, ori necuraţi, Lucrarea Sa. Nici în voia vrăjmaşului Său, să strice această Lucrare pentru care El Şi-a vărsat Sângele Său Sfânt şi sângele sfinţilor Săi de atâţia ani şi de atâtea ori. Nici dinăuntru şi nici dinafară.
Când am fost la ultimul dintre marii ierarhi ai Bisericii noastre, - după două ore de discuţii în care îi înfăţişasem tema memoriului nostru şi susţinerea cu toate argumentele dreptăţii aprobarea lui, - la despărţire i-am spus cu lacrimi:
- Înalt prea sfinţite părinte arhiepiscop, - de cincizeci de ani port eu pe sufletul meu ca pe o piatră de moară greutatea problemei pe care am înfăţişat-o în acest memoriu. Acum mulţumesc lui Dumnezeu că nu am murit până ce am adus-o în faţa celor de care depinde rezolvarea ei. De acum încolo, greutatea aceasta a trecut asupra celor care o pot rezolva. Pot muri liniştit...
La fel vă spun şi acum vouă fraţilor mei şi surorilor mele din Lucrarea Oastei Domnului. Şi mă rog Domnului Dumnezeului nostru ca El să treacă din greutatea şi din răspunderea acestei probleme atâta parte asupra fiecăruia din noi, câtă ne revine fiecăruia. Şi să ia aminte Dumnezeu la fiecare dintre noi dacă ajută sau nu, sincer la rezolvarea aceasta.
Doamne Isuse Hristoase, Tu care ştii curăţia cugetului meu cu care am umblat cu Tine şi pentru slujba Ta, în Lucrarea sfântă a Oastei Tale, în urma înaintaşilor mei şi printre fraţii mei în timpul atât de scurt şi de zbuciumat cât mi-ai încredinţat şi mie o solie atât de grea, şi un steag atât de frumos, - Te rog ajută-mă să pot veni acuma liniştit pe drumul rânduit şi mie ca tuturor înaintaşilor mei, în faţa Ta şi în Împărăţia Ta, la părinţii şi înaintaşii mei care au ajuns Acolo.
Iar dacă acum sunt unii care mă judecă pentru tot acest pas şi care acum nu văd cât de însemnat lucru este acesta pentru tot viitorul nostru şi al urmaşilor noştri, fă-i Doamne să vadă măcar atunci câtă dreptate am avut eu acum ascultând de Tine şi luând cu orice risc asupra mea iniţiativa asta care prin roadele ei prezente şi viitoare va arăta cât de necesară şi de înţeleaptă a fost...
Doamne şi Dumnezeul nostru, Te rog vino puternic şi rămâi Biruitor în fruntea luptei şi a luptătorilor adevăraţi ai Oastei Tale. Întăreşte picioarele celor ce aleargă, braţele celor care luptă, mintea celor care conduc, inima celor care iubesc şi răbdarea celor care suferă. Luminează-le calea dreaptă înainte, despică-le puternic valurile potrivnice, întăreşte-le stegari curajoşi şi înalţă-le biruitor, înţelept şi viteaz, pe conducătorul vrednic care urmându-Te pe Tine Cel mai smerit şi mai puternic, să fie urmat şi el de întreagă Oştirea Ta Biruitoare, smerită şi frumoasă...
Până la intrarea tuturor pe Porţile de Triumf veşnic ale Ierusalimului Tău celui Nou, în cântările nemuritoare ale tuturor îngerilor şi sfinţilor Tăi. Şi în bucuria veşnică a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.
...Dar mie Te rog ajută-mi acum Doamne Isuse să fiu gata când mă vei chema Tu. Să pot veni cu toată smerita mea datorie împlinită frumos şi deplin - ca să-mi poţi spune şi mie măcar ca şi celui din urmă rob al Tău: bine, slugă bună... şi primeşte-mă atunci Doamne Isuse şi pe mine pe Poarta cea mai milostivă ca pe un ostaş obosit dar biruitor.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!