Cap. 23 - Cuvânt Testamentar
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„Așa zice Domnul: Stați la drumuri, uitați-vă
și întrebați: Care sunt cărările cele vechi, care
este calea cea bună, - umblați pe ea - și veți
găsi odihnă sufletelor voastre.
Dar unii răspund: nu vrem să umblăm pe ea.
Am pus niște străjeri peste voi, fiți cu
luare aminte la sunetul trâmbiței lor,
- dar unii răspund: nu vrem să fim cu luare aminte”.
În Ziua Crucii, 14 septembrie 1986 mă găseam la fr. Moise din Arad, în drumul de la unii frați spre alții... Mă simțeam mai rău încă mai înainte cu câteva zile în urma prea marilor eforturi și oboseli pe drumuri prin frig și înghesuială, după multe nopți nedormite și lungi stări de vorbă pentru aplanarea frământărilor și neînțelegerilor care bântuiau încă în unele părți. Și pentru deplina armonie de care aveam nevoie cât mai urgent.
Dar în noaptea și în dimineața acestei zile mi-a fost foarte rău. O criză îndelungată de inimă m-a ținut tot timpul în sufocări, palpitații și amețeli. Când voiam să mă ridic din pat mă clătinam gata să cad în toate părțile. Capul mă durea și îmi vuia puternic. Un țiuit metalic strident îmi asurzea urechile... Eram ca un mort de beat care nu se mai poate ține pe picioarele lui - așa cum mă simțeam în ultimele zile în închisoarea de la Satu Mare. Nu știam cum să fac să nu alarmez pe cei din casă. Simțeam că trebuie să mor - și grija că Lucrarea Domnului rămâne într-o stare de mare încurcătură, atât înăuntru cât și în afară, mă neliniștea și mai mult ca orice altă grijă. Poate că frământarea mea era atunci o dovadă de necredință din partea mea, o îngrijorare firească, lumească, trupească. Și un semn de prea puțină încredere din partea mea în purtarea de grijă a Domnului față de Lucrarea care Îi poartă Numele.
Această grijă a mea mă făcea să-mi depășesc măsura și importanța. N-am avut atunci înțelepciunea să-mi aduc aminte de acea clipă din viața părintelui Iosif, când în fața morții iminente care și-o vedea, a luat cele cinci coli de hârtie pe care să-și scrie și el cuvântul testamentar... Dar frământându-se cu formularea condițiilor care să le lase în testament - a simțit dintr-o dată mustrarea Domnului care i-a zis: Ce te frămânți tu, ce lași tu prin testament, ce avere ai tu a ta, ca să o poți lăsa cuiva? Nu-i oare Oastea aceasta Lucrarea Mea? Nu poartă ea Numele Meu? Nu am condus-o Eu până acum și nu am Eu putere s-o conduc și mai departe?...
Și frumos încheie părintele acolo când zice: Și din cele cinci foi pregătite, n-am scris decât pe una singură un singur rând cuprinzând tot ce era dreptul și datoria mea: Fie voia Ta.
Eu mi-am adus atunci aminte de acest moment identic din viața părintelui. Și nici n-am putut avea credința și înțelepciunea sa. Ci m-am așezat să scriu zece foi albe cu acest Cuvânt testamentar al meu. Simțeam puternic că nu-mi făcusem încă ultima datorie față de frați și că nu le spusesem încă ultimul cuvânt. Că trebuia să fac asta cât mai urgent. Și neapărat acum, până încă mai pot.
Am rugat pe Domnul cu multe lacrimi să mă mai lase numai trei zile spre a-mi face și această ultimă datorie, fără de care simțeam că n-aș putea merge liniștit în fața Lui. Am deschis mai cutremurat ca oricând Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu și El mi s-a înfățișat cu marile înștiințări de la Romani 14, 10-12, cu 2 Cor. 5, 10, cu Gal. 6, 6-8, cu Apoc. 22, 12. În toate aceste locuri era cuprinsă cutremurătoarea înștiințare că fiecare dintre noi avem să ne înfățișăm înaintea Scaunului de Judecată a lui Hristos, pentru ca să ne primim răsplata după binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup...
Am stat și mai cutremurat în fața acestor înștiințări și în lumina lor îmi vedeam și mai mult nevrednicia mea și întârzierea sesizării fraților din toată țara despre toate relele care le aveam între noi. Și la luarea de măsuri cât mai grabnice și eficiente de îndepărtare a lor. Știam că Domnul Își face totdeauna partea Lui, dar știam și că partea noastră noi trebuie să ne-o facem. Iar eu simțeam că partea mea nu mi-o făcusem nici așa cum ar fi trebuit, nici atunci când trebuia, nici atâta cât ar fi trebuit.
Ce greu mă învinuiam pentru toate aceste greșeli din trecut și din prezent, care pot avea atât de nefericite urmări în viitor. Dar ce pot face acum în acest moment? Căci iată umbra mea se apropie de treapta ultimă!...
Deschid Biblia cerând în inima mea care tremura o lumină, o îndrumare, o deschidere. Și Vântul ceresc îmi întoarse foile oprindu-le la cartea profetului Ieremia cap. 6, 16... Ce moment, ce confruntare directă între Dumnezeu și popor... Ce bunătate din partea lui Dumnezeu față de toți - și ce obraznică înfruntare directă din partea unora dintre ei față de bunătatea și maiestatea lui Dumnezeu!
Oare noi nu ne găsim acum tocmai la un astfel de moment dramatic? Câte deficiențe în mijlocul nostru - și câte îndemnuri directe din partea lui Dumnezeu, pentru a ni le îndrepta! Ce amenințătoare apropiere a unei severe confruntări cu o cercetare necruțătoare, ne așteaptă! Iar unii dintre noi cu ce sfidătoare și obraznică aroganță se împotrivesc oricărui cuvânt bun și oricărei îndreptări sănătoase!...
Voi mai trage încă o dată cu mâinile mele și ultimul semnal de alarmă pe care îl mai pot, înainte de a-mi împreuna aceste mâini pe piept. Dacă cineva va mai avea urechi de auzit, - să audă!
Cu mâna tremurândă și cu ochii abia văzând de lacrimi am scris prima variantă a acestui cuvânt testamentar, după cum mi-a dictat Duhul Sfânt în clipele acelei tensiuni, când fiecare cuvânt era ca o izbitură de ciocan greu, în uriașul clopot al conștiinței mele care suna ca pentru ultima oară în lumea asta:
În Ziua Crucii 1986 - mărturia mea către toți frații mei și surorile mele din Oastea Domnului, la una dintre cele mai hotărâtoare răscruci din istoria și viața noastră duhovnicească.
Pe drumul nostru, pe drumul Oastei Domnului, de-a lungul anilor ei, au fost presărate răscruci uneori foarte grele peste care s-a trecut cu mari frământări și din care am ieșit cu mari pierderi, dar și cu mari învățăminte.
Situația Oastei Domnului este una dintre cele mai grele în lumea asta, ea fiind trimisă de Dumnezeu în cel mai dificil loc și cu cea mai grea misiune: într-o confesiune care nu o recunoaște, dar care este totuși casa ei și matca ei. Trebuie să lucreze pentru Dumnezeu cu un cler în majoritatea sa ostil și bănuitor. Trebuie să-și croiască drumul spre împlinirea datoriei sale prin cele mai grele eforturi și în cele mai vitrege condiții, plătind totdeauna prețul cel mai scump și mai dureros atât înăuntru cât și în afară. Înăuntru față de frații neînțelegători, iar în afară față de străinii potrivnici.
Acum am ajuns iarăși la o răscruce, poate la una dintre cele mai grele, și anume la criza confruntării cu cele două autorități care ne-au fost - nu știm pentru ce - totdeauna ostile, dar cu care totuși să coexistăm pașnic și să colaborăm armonios în lumea asta, căci față de ele avem, prin însăși exigența noastră evanghelică și prin chemarea noastră creștină - datoria de a ne supune și de a le respecta. Anume autoritatea de stat și cea religioasă.
În urma memoriului nostru prin normalizarea situației Oastei Domnului în cadrul Bisericii Ortodoxe, înaintat Sf. Sinod din București, în primăvara acestui an, cât și a audiențelor noastre la forurile superioare, - atitudinea acestora mai înainte total ostilă față de noi, a început să se amelioreze în sensul că s-au ivit unele tendințe și unele opinii favorabile încercării unei concilieri - și pentru inițierea unui dialog cu noi... Dar rezervele față de noi sunt încă mari. Prea multe zeci de ani au trecut de la conflictul care n-a mai putut fi uitat de către ei - și căruia i-a fost dată o interpretare eronată. Și a fost transmisă în timp și în spațiu uneori cu știință, alteori fără știință, dar prea tendențios. Din cauza aceasta neîncrederea într-o colaborare sinceră și durabilă cu noi spre binele întregului nostru popor și al întregii noastre biserici, - oricâte eforturi sincere facem noi pentru asta, pare încă foarte puternică. Procesul apropierii noastre de ei și a lor de noi, mai cere încă argumente solide și poate încă timp mult, pentru a câștiga teren hotărât din partea lor pentru noi. Iar până acum, în afară de acele argumente pe care m-am străduit să le dau eu, fie prin albumul închinat Maicii Domnului, fie prin cele aduse verbal prin discuțiile personale cu marii ierarhi ai Bisericii, ori cu reprezentanți ai autorității de stat, n-au mai fost altele. Aceste argumente deși au fost apreciate binevoitor, cred că totuși au fost nu numai puține pentru a cântări hotărâtor în balanța situației noastre, dar au fost și prea contracarate negativ de o mulțime de aspecte dureroase din mijlocul nostru și de o seamă de elemente dezbinătoare și turbulente dintre noi.
Desigur, la originea oricăror deficiențe și nereguli de orice fel, cred că stă în primul rând păcatul de care unii nici nu s-au căit cu adevărat și nici nu s-au lepădat total. La unii nici nu s-a produs nașterea din nou - ci au pătruns în Lucrarea lui Dumnezeu pe căi dosnice și nu prea curate. De aceea creează numai probleme atât de un fel cât și de altul.
Alții, căzând în ispita Satanei s-au lăsat ademeniți de mândrie, de orgoliu, de aroganță - și importanța pe care și-au dat-o singuri, ori le-au mai dat-o și alții, i-a depășit, și au ajuns obraznici capi de răzvrătiri și provocatori numai de dezbinări. Din cauza lor Oastea Domnului suferă atât de multe neajunsuri înăuntru și atâtea piedici în afară.
Acei care sunt cu adevărat credincioși nu creează probleme de nici un fel.
Cei care creează probleme, e limpede că nu sunt credincioși. Și nenorocirea cea mai mare este că aceștia nu vor nici să se îndrepte - și nici să plece. Nefiind nimeni care să-i dea afară fie dintr-un motiv, fie dintr-altul, ei profită cu nerușinare de îngăduința și bunătatea frățietății și rămân mai departe în adunări, numai spre a face răul. Spre nefericirea veșnică a lor, dar și a altora.
Mai sunt apoi alții destui care slăbind înfrânarea și pierzându-și dragostea dintâi, au dat drumul în viața și în inima lor la ispite și păcate mai văzute și mai ascunse - și din cauza asta nu mai văd limpede și nu mai pot urma curați calea Domnului. Au primit în inima lor odată cu păcatul, duhuri străine și în mintea lor învățături dubioase și dezbinătoare. Și nemaiputând scăpa de ele fac numai rău, atât în familia lor, cât și în familia Domnului. Aceștia, ca și ceilalți învrăjbiți sunt gata totdeauna de lupte, de certuri, de discuții contradictorii, - dar de pace și înțelegere armonioasă nu sunt gata niciodată.
Tot dintre aceștia sunt mulți care în toate privințele nu se deosebesc deloc de oamenii lumești. Trăiesc ca ei, vorbesc ca ei, umblă ca ei, - dar numindu-se cu lăudăroasă amăgire că ei sunt credincioși. Produc băuturi îmbătătoare și le consumă pe acestea, fără nici o frică de păcat, aducând și prin asta alte ocări asupra Numelui lui Dumnezeu și asupra Lucrării și credincioșilor Lui adevărați. Voi încerca să arat unele locuri și chiar nume unde se petrec și care produc astfel de deficiențe pentru ca frații noștri de răspundere de acolo - și chiar de oriunde din Oastea Domnului, să le constate, să le judece și împreună să găsească prin lumina Duhului Sfânt căile și mijloacele îndreptării, ori a eliminării lor. Pentru ca nu cumva să se ajungă cu ele nerezolvate în fața confruntării cu autoritatea omenească și cu cea Dumnezeiască, - pomenindu-se cu un faliment rușinos, parțial sau total.
1 - O primă deficiență, - lipsa îndrumătorilor
În majoritatea adunărilor Oastei Domnului nu sunt frați numiți sau recunoscuți ca îndrumători ascultați, - după cum ar fi normal și după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu că erau chiar de la începutul Evangheliei în fiecare adunare creștină. Chiar și în unele din cele mai mari adunări, deși sunt unii frați buni care lucrează acolo, totuși ei nu întrunesc adeziunea și ascultarea deplină a totalității fraților și surorilor din acea adunare.
Starea aceasta s-a menținut din două cauze obiective. Întâi pentru că cei ce meritau, fiind foarte smeriți n-au cerut ori n-au primit întâietatea. Iar în al doilea rând fiindcă Lucrarea a fost mereu prigonită cu răutate și fiind căutați în primul rând conducătorii adunărilor, - unii s-au ferit pentru un motiv, iar alții pentru altul, lăsând totul cam în voia întâmplării... Astfel că nefiind acolo un frate, sau doi, sau trei cu autoritate recunoscută și cu un cuvânt ascultat de către toți, - domnește adeseori neorânduiala și haosul. Nefiind nimeni care să-i supravegheze, atunci cei neascultători devin obraznici, cei dezbinători se fac șefi, cei buni se descurajează și cei hrăpăreți profită.
De aceea este o mare și urgentă nevoie ca fiecare adunare de acest fel, să procedeze neîntârziat și cât mai cu grijă la remedierea acestei deficiențe, pentru ca să se pună buna rânduială în familia
Domnului. Dar și pentru ca în eventualitatea unei legalizări, acum ori mai târziu, când autoritatea locală ar vrea să vorbească cu noi, să nu constate 3-4 capete divergente în loc de unul singur conștient, responsabil, vrednic care să răspundă pentru toți. Astfel nimeni nu le-ar acorda nici un credit întregii lucrări de acolo și va proceda cum este și firesc, ori disprețuitor ori represiv.
Dar trebuie ca alegerea și primirea acestei sarcini să fie făcută cu tot simțul răspunderii în fața lui Dumnezeu și a Cuvântului Sfânt. Nu un prilej de slavă deșartă, ori de certuri pentru întâietate firească, nici de dictatură personală ca a lui Diotref, ori de lăcomie de câștiguri murdare - ci o slujbă sfântă și plină de evlavie spre slava lui Dumnezeu și binele întregii adunări frățești. În slujba aceasta trebuie să fie puși și trebuie să rămână numai cei mai smeriți, mai blânzi, mai răbdători, mai gata de muncă și de jertfă dintre toți frații. Și trebuie să stea în fruntea adunării Domnului numai atâta vreme cât va fi așa. Îndată ce se va dovedi un păcat și o umblare rea, o abatere gravă de la învățătura și purtarea frățească pe care trebuie să o urmăm cu toții, - omul acela să-și dea seama și să ceară singur înlocuirea sa. Ori dacă nu va vrea, atunci toată adunarea să-l roage și să-l oblige să plece lăsând locul său altuia. Pentru ca nu cumva Domnul să-i pedepsească pe toți împreună cu cel nevrednic. Gândiți-vă la acest lucru cu toții și veți vedea cu toții câtă nevoie este ca această bună și înțeleaptă rânduială să fie pusă în toate adunările Domnului. Fiecare adunare ea însăși trebuie să pună bună rânduială în privința asta, căci unde nimeni nu ascultă de nimeni, acolo este dezordine și haos și în curând va veni peste toți prăpădul și pustiirea.
2 - O altă deficiență: supravegherea tineretului
După cum s-a mai spus, printre tinerii noștri mai sunt și unele cazuri de abateri de la viața evanghelică, pe care Duhul Sfânt a inspirat-o prin nașterea din nou, în viața Oastei Domnului. Și anume acele abateri vin mai ales din partea unor tineri care deși s-au născut din frate sau soră, ostași ai Domnului, totuși ei, la vârsta când trebuia să aleagă ei înșiși calea Domnului prin legământ personal și individual prin hotărârea și legământul cerut - ei n-au făcut pasul acestei alegeri. Nici părinții lor credincioși și nici frații bătrâni din adunarea Domnului nu s-au ocupat îndeaproape să-i sfătuiască să devină cu adevărat frați și surori. Ei au rămas cum s-ar spune numai membri de drept ai adunării, fiindcă s-au născut și au crescut între frați, dar n-au devenit membrii și de fapt, prin legământul personal depus în mijlocul și în fața adunării frățești. Astfel de suflete tinere, fără nașterea din nou, rămași în cea mai mare parte niște oameni firești, creează tot felul de probleme și nemulțumiri. În timpul rugăciunii ori vorbirilor, ei se mișcă sau discută neatenți. În biserică râd, în îmbrăcăminte sunt lumești; în gesturi, în cuvinte, în comportare sunt ușuratici și de multe ori chiar obraznici. În general fiind mereu o sursă de nemulțumiri și de ispite. Acest fel de cazuri devin cu atât mai îngrijorătoare, cu cât numărul tinerilor noștri crește mereu, iar duhul veacului acestuia devine tot mai ispititor și mai murdar... Mulți au scăpat ori tind să scape de sub controlul familiei - și chiar de sub al adunării, amenințând să ajungă pierduți de tot, mai atrăgând cu ei în pierzare și pe alții.
Nu-i oare semnificativ faptul că cei mai mulți din acești tineri probleme, provin din acele zone contaminate de duhuri străine - și din acele familii și adunări unde părinții lor trupești și cei sufletești nu-și fac ei înșiși datoria lor mare nici față de Dumnezeu și nici față de copiii lor... Cum ar fi unii din Nordul Ardealului sau din adunarea din Cluj, unde un tânăr pretins credincios s-a dovedit a fi în stare de fapte urâte și lumești, cum ar fi cea de a „fura” papucii unor surori mirese, la nunți frățești.
E ceva nemaipomenit ca într-o atmosferă înalt duhovnicească și sfântă cum este cea obișnuită la nunțile noastre, - cineva să se dedea la astfel de fapte nevrednice care nu se petrec decât între cei mai decăzuți oameni... Și acel tânăr cam lăudat de cei din Cluj și-a mai făcut și un grup ca el îndemnându-se unii pe alții la astfel de fapte - și chiar amenințând pe cei care i-au mustrat. Te întrebi în mod normal ce nivel duhovnicesc mai pot să aibă chiar adunarea lor însăși și chiar lucrătorii lăudați din această adunare!
Tot din anturajul tânărului „cu papucii mireselor” mai sunt și alți doi care nu mult după aceea, ieșind de la o nuntă frățească de lângă Chendrea și-au zis unul altuia râzând: - acum să mergem și pe la un restaurant. Și s-au și dus...
Unii dintre acest fel de tineri fiind copii ai fraților, dar ei înșiși n-au legământ, când ajung la vremea căsătoriei pretind să li se facă nunți frățești, deși ei, mirii, ori unul ori amândoi sunt oameni cu totul firești. De aci apoi ies tot felul de nemulțumiri atât în timpul nunții de amestecătură cu rudenii și prieteni lumești, care pretind să li se dea băuturi - sau tulbură cu râsete și glume petrecerea duhovnicească, apoi după nuntă, cu diferite neînțelegeri materiale, mai ales problema banilor, care niciodată nu li se ajung. Toate acestea din lipsa de viață duhovnicească și din umblarea lor de prefăcătorie religioasă și cu lumea și cu Dumnezeu.
Este vremea să se pună cât mai curând capăt tuturor acestor amestecături rele. Părinții credincioși și frații de răspundere din adunări care au cea mai mare datorie în privința asta trebuie să înceapă să îndrume foarte îndeaproape și în mod stăruitor și personal pe fiecare tânăr sau tânără din familia și din adunarea lor ca cel mai târziu până la vârsta de 14 ani, să depună fiecare legământul său personal cu Domnul. În ziua hotărâtă legământului, duși la biserică să se mărturisească și să se cuminece, apoi după masă, în mod solemn să-și depună legământul sfânt cu Domnul Isus în adunarea Lui. Dacă sunt mai mulți în această situație, ar putea fi pregătiți toți în aceeași zi și în același loc pentru acest act sfânt și sfințitor. Ce sărbătoare neuitată ar rămâne asta pentru ei și pentru toți ai lor pe totdeauna. Puterea Duhului Sfânt care se revarsă peste ei prin acest act sfânt, i-ar ajuta să devină și ei apoi niște oameni buni, niște adevărați ostași și slujitori ai lui Hristos.
Dar lăsați așa, fără supraveghere și îndrumare, dezordonați și lumești, nu numai că își pierd ei înșiși sufletele lor, dar vor mai atrage cu ei în aceeași pierzare și pe alții, făcând rușine și ocară Numelui lui Dumnezeu, în a Cărui Lucrare au crescut. Mai târziu este cu neputință să mai fie salvați. Și apoi veșnic va fi și de ei și de acei care i-au făcut și i-au lăsat să crească în felul acesta. Treziți-vă voi cei care îi aveți și faceți ceva neapărat și urgent pentru ei. Măcar pentru ei ce se mai poate.
3 - O altă nenorocire: adunările dezbinate
Sunt câteva adunări din țară și unele chiar din centre mari cum sunt cele din Cluj, Bosanci și Galați - sau mai mici cum ar fi cele din Nămoloasa, Liești, Rediu, - care fie în întregime fie în parte sunt dezbinate, fie din motive firești, fie de învățături și practici străine de învățătura Bisericii noastre și de felul de a fi al Oastei Domnului. Dezbinătorii din aceste adunări răstălmăcesc cuvintele și rânduielile lăsate de părintele nostru sufletesc Iosif Trifa ca norme de credință și umblare frățească pentru cei ce se leagă să țină calea și învățătura Oastei Domnului. Unii merg la biserică dar nu-și fac semnul Crucii, ori fac numai în silă și vădit fără convingere... Nu se supun rânduielilor normale din biserică, nu se împărtășesc și nu respectă cu evlavie ceea ce este unanim de respectat.
Și dintr-o influență străină se poartă într-un fel prefăcut sau chiar ostil față de duhul și de credința frățietății noastre, creând mereu tulburări între frați și poticnire între ceilalți.
Unele dintre aceste adunări au și fost numite de către ierarhii respectivi ca exemple rele și cu probleme negative care stau în calea unei bune reglementări a colaborării noastre. Și deși s-au făcut destule încercări de reeducare a lor pe calea iubirii și unirii cu toți frații din țară, nu s-a reușit totul din cauza câtorva elemente ambițioase și neascultătoare.
O mare nenorocire care izvorăște din această stare rea este că aproape toți fiii și familiile acestor dezbinați continuă și ei la rândul lor să creeze aceleași rele. Spre osânda lor veșnică și a celor care i-au făcut și i-au crescut în acest fel. Unii dintre acești nefericiți copii sunt trecuți pe la alte crezuri, care pe unde, într-o totală dezordine - cum sunt cei ai lui Iordache sau Gh. Spulber, ai lui Tudose, ai lui Viorel Diac și alții.
În multe cazuri, tineri și tinere dintr-o parte și alta se căsătoresc împreună fără învoirea unora dintre părinții lor, ori a fraților răspunzători din adunare. Nunțile lor apoi de amestecătură și neascultare sunt alte prilejuri de necontenite necazuri printre frații și între familiile care îi au. Acestea toate sunt urmarea normală a neascultării, a neorânduielii. Când aceste nunți se fac în partea unei partide sunt nemulțumiți unii, când se fac de partea cealaltă, sunt nemulțumiți alții. De aici apoi vorbe rele, învinuiri, judecăți, ură, bârfe și numai rău... Iar după nuntă, cele mai multe dintre însoțirile acestea de la început nepotrivite, otrăvite de familiile lor dezbinate, - ajung o permanentă sursă de luptă și de răzbunări. Și de multe ori sfârșesc în despărțiri nefericite și rușinoase.
Iată ce mare rău fac dezbinătorii adunărilor Domnului, nefericindu-și în primul rând sufletele lor, apoi viața urmașilor lor și familiilor lor, apoi și a altora. Ce mult ar trebui să se îngrozească oricare dintre aceștia de urmarea nefericită a dezbinării întâi pentru familiile și sufletul lor, apoi de judecata și de osânda cea aspră a lui Dumnezeu, pentru oricine strică în vreun fel Lucrarea cea sfântă a Jertfei Crucii lui Hristos. Uitați-vă cu groază ce s-a ales chiar și de copiii dezbinătorilor cunoscuți. Noi nu-i mai spunem cu numele, I-am spus destul Domnului despre ei, dar toți îi puteți cunoaște și vedea.
Trebuie neapărat să se facă ceva mai hotărât și de către toți frații și surorile în privința asta. Să se pornească mai hotărât cu rugăciune și lămuriri frățești pentru îndreptarea celor care mai pot să se îndrepte. Iar cei care tot nu vor, și nu vor să se îndrepte și să revină la unitatea și armonia frățească, să fie înlăturați din adunare, ori adunarea să se despartă de ei - după Cuvântul Sfânt care spune: „după întâia și a doua mustrare, depărtează-te de cel care face dezbinări” (Tit 3, 10). Să fie izolați de adunare spre a nu-i mai lăsa să facă tot prăpăd și dezbinări. Să se rupă orice legătură cu ei. Rămânerea lor răufăcătoare între frați va îngreuia foarte mult și o reglementare pașnică și o conciliere cu Biserica și chiar cu autoritatea lumească, pentru că aceștia de obicei sunt împotriva acestora... Chiar și după o reglementare balastul acestora va atârna greu asupra adunărilor - și vor crea multe dificultăți, în primul rând chiar lor înșiși, - dar și celorlalți frați.
4 - O întreagă zonă bolnavă: Nordul Ardealului
În zona Cluj-Sălaj-Maramureș și chiar în unele părți din nordul județului Bihor, în Satu Mare și Bistrița sunt unele adunări bântuite de duhuri străine. Niște oameni și femei cu credințe dubioase, dându-se drept „proroci”, duc printre unii frați mai blânzi și mai primitori, duhuri și învățături străine și potrivnice Duhului și învățăturii Oastei Domnului. Centrul acestora este prin satele Chendrea, Răcăș-Bălan din jud. Sălaj și „prorocii” acestora sunt îndeosebi: Ciupei, Isidor, Iulian și o bătrână anume Veronica.
Toți aceștia n-au fost niciodată ostași adevărați, dar s-au infiltrat prin adunările Oastei cu șiretenie și profitând de încrederea fraților, - și cum sunt foarte guralivi, se dau drept plini de Duhul Sfânt „prorocesc”, „vorbesc în limbi” și cu un duh de ghicire pun în uimire și amăgesc pe mulți dintre cei ce îi ascultă. Se dau drept „frați ostași” pentru ca să poată înșela pe cei lesne crezători, folosesc cântările Oastei și se numesc cu numele ei, spre a nu-și spune numele lor adevărat și scopurile lor ascunse. În felul acesta se impun pe oriunde pot, fie că sunt doriți, fie că nu și reușesc să facă mulți prozeliți chiar dintre frații și surorile noastre, reușind să răspândească în cercuri tot mai largi învățături dubioase și practici pline de prefăcătorie religioasă, denaturând învățătura sănătoasă și alungând duhul curat și deschis al Oastei, oriunde pătrund.
De numele și cărțile păr. Iosif se folosesc numai în chip șiret, pentru a-i înșela pe frați spre a fi primiți, iar după aceea fac totul împotriva acestora.
Uneori și de ochii lumii se prefac a respecta semnele dinafară ale credinței și Bisericii, dar în realitate și în ascuns tot ce fac este contrar acestora. Fac adunări mai mult clandestine, nici nu știu despre nașterea din nou, practică „botezuri”, vorbiri în limbi, profeții, Cina Domnului prin case, ghicitorii, descoperiri, etc. De exemplu una dintre adeptele acestora, Amalia din Gherla, a spus ea însăși lăudându-se că ea a fost „botezată” de patru ori. Are un botez la biserică de când era copil, apoi al doilea făcut de un anume Pop Gheorghe, rudenie apropiată de cunoscutul nostru Pop Alexandru, trecut și acesta pe la nu știu câte credințe. Un al treilea i l-a făcut prezbiterul Isidor la Chendrea, iar cel de-al patrulea - și „cel mai valabil” zicea ea - i l-a făcut Viorel Diac din București, cel botezat de Moldoveanu, și cel care și-a nefericit și părinții săi și familia sa trecându-i pe la nu știu câte uși, până la ușa disperării. Despre acest al patrulea botez Amalia spunea că îl consideră cel mai valabil deoarece Diac „botezătorul” ei, i-a dat și o adeverință la mână, scrisă de el personal pentru „valabilitatea asta”. Diac acesta este și cel care a înmormântat ca pe un hoit oarecare, cu ajutorul nașului său Moldoveanu din Sibiu, pe soția lui David Bocăneală din Cluj, - un alt nefericit ca și el. Și când te gândești că acest om neserios și nestatornic este fiul fratelui Diac din Sibiu, cel care cunoscuse personal și îl iubise atât de mult pe părintele Iosif, lucrând mult și frumos printre frați până la bătrânețea lui... Pentru ca ajuns la bătrânețe, aproape de moartea sa, fiul său neserios l-a influențat și silit să-și calce legământul, și nefericindu-și conștiința zbuciumată apoi până la moarte.
Dar Diac-fiul nu s-a oprit nici după acestea, ci continuă să cutreiere, oricând își face timp, acele zone bolnave, colaborând cu Ciupei, Isidor, Iulian, Veronica, Amalia - și chiar cu unii frați ai noștri din Cluj, - în care ne încrezusem atât de mult. Diac a mai botezat în ascuns în felul acesta și alte câteva suflete naive și neștiutoare din zona aceasta. Ce apucături de om, pe care nu știi cum să-l mai numești. Multe alte astfel de suflete înșelate, nu știu apoi cum să-și mai repare păcatul și să-și recapete liniștea sufletească, cum este cazul cu Maria și soțul ei Gheorghe Mălai din Ocna Dej, ademeniți de el și botezați în grabă și în ascuns, nu se știe pe unde... Când cineva are nașterea din nou și un legământ cu Hristos, - cum mai poate îndrăzni oare un alt om să-l facă să calce acest sfânt și unic legământ, numai ca el să se laude cu trupul său?
O altă zonă tot așa de infectată, dar cu altfel de duhuri potrivnice este cea cuprinsă între localitățile Rediu, Liești, Nămoloasa, Galați. Este adevărat însă că aici dintre cei ce fuseseră infectați de acest microb în număr masiv cu ani în urmă, acum mulți și-au revenit frumos. Bucuriile mari de acum din Oastea Domnului, unitatea frățească și frumoasa atmosferă care s-a așezat peste tot în țară, i-a trezit și i-a luminat pe cei ce erau sinceri și curați. Și i-a adus iarăși la vatra caldă a dragostei dintâi.
Totuși mai sunt încă unii, care fie din cauza că mai trăiesc și în alte păcate ascunse, fie dintr-o prea oarbă supunere sau obligație față de cei ce mențin dezbinarea, încă mai stau în neascultare și mai pot face mult rău. De exemplu nu demult la o regrupare a acestora în Liești, cu Tudose Constantin, Serea Ion, Spulber Iordache s-a stăruit pentru continuarea dezbinării față de frați și li s-a pretins la toți necesitatea unui alt botez, - primul socotit de ei valabil.
Un lucru frumos a fost făcut atunci de către acei frați de la Grivița, care văzându-le dată pe față fățărnicia dinainte și planurile pe care și le ascunseseră până acum - s-au ridicat pe față împotriva lor desolidarizându-se de ei.
Am întrebuințat și față de aceștia, mai ales de cei de la Galați și cei de la Rediu, toată dragostea, răbdarea și priceperea pe care am avut-o, spre a-i trezi și ajuta să-și revină. Dea Domnul să fie urmate de o adevărată îndreptare - dar nu știu de ce sunt atât de puține semne de speranță. Totuși iată că după ce un suflet ori un grup de suflete persistă ani îndelungați în dezbinare și ură, ce greu își mai poate reveni, dacă își mai revine vreodată. Trebuie să fi fost omul sincer și în îndreptarea acestei greșeli... Dar mă tem că oamenii aceștia n-au fost sinceri niciodată nici cu Dumnezeu, nici cu frații - ci numai cu păcatul și interesul lor.
Noi ne rugăm pentru îndreptarea și pocăința sinceră a tuturora. Aceasta am făcut-o de ani și ani... Dar iată că nu-i de-ajuns. Chiar dacă rămân singuri fiecare, cum a rămas Moldoveanu, totuși nu se recunosc, nu se smeresc și nu se întorc de la rătăcirea lor, dovadă că față de cei cu neputință de îndreptat trebuie neapărat făcută despărțirea totală, cum au făcut frații din Sibiu față de el. Dar trebuie cu toții, fiecare de unde suntem să luăm față de cei pe care îi cunoaștem așa, atitudinea pe care ne-o poruncește Cuvântul lui Dumnezeu și pe care o știm bine fiecare, adică izolarea totală... Cine nu ascultă nici de biserică - zice Hristos Însuși - să-ți fie ție ca un păgân (Matei 18, 17).
5 - Problema specifică a Clujului
Față de problema clujenilor am avut cum am mai spus din prima clipă a acestui cuvânt testamentar îndemnul de la Domnul să nu-i mai cruțăm ascunzându-le unele fapte destul de grave cu care au produs destule necazuri frățietății de mulți ani la rând. Dar gândindu-ne iarăși că totuși s-ar mai putea salva măcar cei mai tineri și mai cu carte dintre ei, ne-am călcat pe inimă și ne-am strâns mai tare rana care ustura - și am acoperit totul. Am spus totuși adevărul dureros că în Cluj sunt deocamdată două adunări. Zic „acum” și „deocamdată”, pentru că după cum se vede că merg lucrurile s-ar putea să se mai facă cel puțin încă una. Unde toți se lasă cu plăcere împinși la bârfirea și ura de frați, duhul cel rău nu-i lasă până ce îi face să nu mai fie nici doi la un loc. Dar deocamdată sunt două adunări în Cluj. Cea din cortul lui Frățilă care funcționează de aproximativ trei ani, condusă de Suciu Vasile și Aurel Bocăneală. Și cea din cartierul Iris, condusă de Pop Ion, Pop Gusti și Chita Leontin, care s-au despărțit de cei din cort la puțin timp după ce aceștia începuseră să se adune acolo unde ceilalți nu voiau nicidecum.
Am insistat de nenumărate ori și timp îndelungat să-i apropiem, dar din pricina unor lucruri mai mult firești de care se învinuiau reciproc, n-au vrut cu nici un chip să se împace fiecare judecându-l fără nici o milă pe celălalt. Ajunseseră chiar să se urască unii pe alții și să se vorbească de rău nu numai acolo la ei, ci până departe între ceilalți frați din țară sau printre străini, făcând să vină multă ocară asupra întregii Frățietăți din cauza asta - și multă poticnire.
Noi am încurajat de la început pe cei care se adunau în cort, pentru că erau mai mulți, pentru că se începuse mai întâi, pentru că erau între ei mulți tineri și pentru că mai ales erau unii dintre ei intelectuali și studenți. Și am făcut aceasta gândindu-ne că într-un oraș universitar cum este Clujul și într-o Lucrare duhovnicească cum este Oastea Domnului care își propune să aducă la Dumnezeu pe toți oamenii, este și firesc și absolut necesar să-i încurajăm mai ales pe tineri și îndeosebi pe intelectuali, să se angajeze mai puternic și mai mulți în această splendidă luptă și misiune care trebuie să aducă în final, în Împărăția lui Dumnezeu pe tot poporul nostru, - și prin el poate pe mulți alții.
Am crezut puternic în acest tineret de elită și am luptat mai ales pentru unii dintre ei, și îndeosebi pentru Suciu Vasile și Aurel Bocăneală, care erau cam acoperiți acolo și necunoscuți în țară. Și i-am impus nu numai între cei din Cluj, ci i-am introdus în circuitul celor mai frumoase nume și valori din țară și chiar peste hotare. Personal i-am iubit cu toată inima mea și m-am încrezut cu toată ființa mea în capacitatea lor de a înțelege dragostea deosebită și încrederea poate exagerată pe care o aveam față de ei. Și am fost convins sincer că datorită culturii și inteligenței pe care o aveau vor înțelege atitudinea noastră față de ei și se vor strădui să-și corecteze greșelile din trecut, când avuseseră și ei niște înclinații dubioase datorită anturajului din Cluj, sau a relațiilor personale de familie ori de zonă. Și că își vor da toate silințele acum când intervenise un salt atât de frumos în importanța lor, să-și formeze atât convingerile cât și caracterul pe specificul familiei duhovnicești a noastră a tuturor. Și pe dimensiunea nouă pe care au ajuns-o, de a fi una și pe totdeauna cu frații din toată țara.
Am vorbit în multe rânduri și în mod foarte apropiat nu numai cu aceștia doi, dar mai ales cu ei, despre rolul nefericit, influențele nefaste și păgubitoare pentru Lucrarea lui Dumnezeu a celor care primesc în mintea lor învățături străine și în inimă duhuri și sentimente dezbinătoare, spre a le atrage și mai puternic atenția asupra acestor mari păcate contra Duhului Sfânt, care au făcut în trecut și fac în prezent cel mai mare rău în Lucrarea Evangheliei, și cea mai mare durere lui Hristos. Au avut ei înșiși nu numai în adunarea din Cluj ci chiar și-n propriile lor familii exemplele cele mai apropiate și concludente, despre aceste mari și grave nenorociri cu urmări amare și directe nu numai asupra stării sufletești a celor vinovați de ele, ci chiar și asupra stării trupești a familiei și copiilor lor.
De la un moment dat am avut chiar convingerea că într-adevăr m-au înțeles. De atunci n-am mai avut nici o rezervă față de ei. I-am recomandat tuturor ca pe o mare cucerire a lui Hristos și ca pe o mare speranță pentru Lucrarea Lui.
În acest timp se întețiseră toate atacurile partidei celeilalte nu numai asupra celor doi, - ci acum și asupra noastră care îi sprijineam, învinuindu-ne de toate păcatele lor și a strămoșilor și a familiei lor din trecut - și avertizându-ne foarte insistent cu privire la duplicitatea lor și la posibilitatea unui și mai mare rău care îl vor face în viitor, datorită legăturilor dubioase pe care nu și le-au rupt nici cu Ciupei și cu Veronica, nici cu ceilalți dezbinători ai credinței noastre, care prin ei făcuseră și până acum destul rău.
Am primit în față de multe ori, atât verbal cât și în scris multe și dure mustrări și chiar insulte, mai ales din partea celor trei frați bătrâni care inițiaseră ruptura de la Iris ca să nu meargă cu cei de la cort. Stătusem mult de vorbă cu ei înainte de ruptura lor, zile și nopți, luni de zile, rugându-i stăruitor să nu facă ruptura, orice necazuri și neînțelegeri ar avea între ei. Și să rămână uniți și să discute între ei fiecare cu fiecare, până ce își vor lichida neajunsurile care îi despart. Dar iertarea, iubirea, răbdarea și supunerea frățească sunt cele dintâi condiții și semne ale unui credincios chiar începător pe calea lui Dumnezeu... Iar ei de zeci de ani pretinși chiar îndrumători ai altora, și cu toții acum oameni bătrâni și mai mult și rudenii trupești cu familiile lor, e și rușine în lume nu numai în Evanghelie că nu se pot iubi și înțelege unii cu alții...
Dacă ar fi rămas cu tinerii și nu s-ar fi despărțit de ei, n-ar fi ajuns cu toții atât de rău cum au ajuns, unii într-un fel alții în altul. Dar din neascultarea bătrânilor s-a născut și neascultarea tinerilor. Răul rău rodește.
- În Numele Domnului vă rog nu vă rupeți de cei din cort - i-am rugat adeseori cu lacrimi, până când încă nu se rupseseră, dar erau în febra aceasta. Vă rog ascultați-mă, vă rog țineți seama că vă roagă un frate bătrân, care am lucrat chiar și aici în Cluj atât de mult pentru Oastea Domnului din Cluj - când dv. nu erați nici unul nicăieri. Unde erați dv. când înainte de război din 1939-1940 era aici o lucrare nespus mai mare ca cea de acum... Știți că în 3 septembrie 1939 am avut o adunare festivă aici în Cluj la care au participat mii de oameni... Dv. ați venit mult mai târziu aici, la o lucrare formată, muncită și crescută de alții, - iar acum vă faceți stăpâni ca și cum ar fi o avere personală a dv. rupând-o după bunul plac al firii pământești și a ambiției pe care v-o stârnesc duhurile vrăjmașe. De ce nu vă smeriți? De ce nu vă puteți iubi și înțelege, frații, rudeniile, copiii? Nu vedeți în ce cursă și ispită vrăjmașă ați căzut? În Numele Domnului vă rog cu lacrimi și cu mâinile împreunate ca înspre cer, vă rog să mă ascultați și să mergeți împreună...
- În Numele Domnului nu ascultăm asta, - mi-au răspuns doi. Și nu ne ducem cu ei. Am pus legământ că nu vom merge acolo.
- Legământul acesta este rău. Nu trebuia să-l puneți niciodată. Trebuie să mergeți cu frații altfel veți ajunge rău și unii și ceilalți. Călcați acest legământ căci este inspirat de vrăjmașul lui Dumnezeu.
- Nu-l vom călca și nu vom merge niciodată cu ei...
Era ora zece seara când aveam o astfel de discuție cu cei doi dintre ei, cei mai duri. Îi chemasem stăruitor pentru a nu știu câta oară pe toți trei, acolo unde zăceam bolnav atunci. Dar nici unul n-a venit, disprețuind total insistențele mele.
- Atunci vă rog în Numele Domnului veniți să ne aplecăm pe genunchi și să ne rugăm împreună, ca Domnul Dumnezeu să intervină cu putere și milă pentru liniștea și împăcarea lucrurilor de aici. Este Lucrarea lui Dumnezeu și trebuie să ne cutremurăm cu toții pentru marea răspundere pe care o avem fiecare în fața Lui de tot ce facem în ea.
- Nu ne rugăm! - răspunseră mânioși pe un ton plin de vrăjmășie și respingere. Și plecară, lăsându-mă singur în cârjă în mijlocul camerei, cu sufletul consternat și cu ochii plini de groază și de lacrimi. Îngrozitor ce duh străin îi însuflețea.
În afară de stările pe care mi le provoca aproape totdeauna Pop Șandor Alexandru în anii vitejiilor lui nelegiuite, vă aduceți aminte de prin volumul trei - nimeni încă nu mai făcuse așa. Ce duhuri puternic vrăjmașe lucrează de zeci de ani în Clujul acesta! Se duc unii din cei prin care au lucrat ieri și speram că s-au dus și duhurile rele din ei. Vin alții care îi știam înainte mai buni și liniștiți, oameni de la țară, smeriți și modești, fără fumuri la cap din pricina școlilor, oameni simpli cu 3-4 clase primare - dar îndată ce ajung aici se transformă din miei în lupi. Din frați în vrăjmași, din niște neștiutori cuviincioși în niște oculți obraznici...
Au continuat la început și în speranță câtva timp binișor lucrurile la cort. Seria de tineri încurajați de noi au început să activeze frumos. Îndemnam pe toți frații din țară chiar și pe cei din Ungaria ori Yugoslavia când vin în vizită prin țară la rudenii să treacă prin Cluj spre a se cunoaște și a se bucura atât unii cât și alții. Ba cei doi, Vasile și Aurel, au putut să viziteze și ei pe cei din Ungaria o dată sau de două ori, acolo la ei, producându-le, după spusele lor, la început mari bucurii. Atunci, la început frații veniți din Ungaria ori Yugoslavia mai veneau în țară și pe la alți frați, la câte o nuntă, la câte o adunare mai mare...
Noi însă aveam cele mai frumoase speranțe și pe parcurs mai adăugându-se și alte forțe intelectuale noi, s-au început la cort niște cursuri de școală biblică pe care ei le numeau mai pretențios: „Studiu Biblic”. Fiindcă lucrul acesta nu era nou în Oastea Domnului dar era un început bun în Cluj, am încurajat continuarea și adâncirea lucrului insistând să se ia ca ghid deocamdată Dreptarul Învățăturii Sănătoase pe care îl alcătuisem cam în grabă în anii marilor frământări, în 1960-1980, ca un ajutor provizoriu până la întocmirea unuia mai competent - și cărțile părintelui Iosif care trebuiau să fie permanentul nostru îndrumător, mai ales al celor care îndrumă pe alții. Le-am accentuat stăruitor mereu aceste lucruri tuturor celor din țară care duceau munca mai ales cu tineretul, dar acum și mai insistent celor din Cluj, pentru că ei deveniseră o priveliște pentru mulți. Ba plini de încredere în ei, în capacitatea, în talentul și elanul lor, i-am rugat să-și unească toate forțele și cei mai aleși 3-4 dintre ei împreună cu alți 3-4 din afara Clujului să strângă, să selecteze și să alcătuiască un „Manual de studiu Biblic” cât mai complet, mai frumos și mai bun, potrivit cu specificul credinței și învățăturii Bisericii și familiei noastre.
Din anul 1984 începusem să gândim și să vorbim foarte insistent despre trebuința asta. Ei, cei vizați, au promis la început foarte puternic și părea că s-au și pornit pe treabă.
Un început se făcuse. Dar nu de-ajuns de bun. După alte stări de vorbă și constatări care nu ne bucurau deloc, le-am scris următoarea scrisoare:
Celor întâi chemați și întâi datori din Cluj
Preaiubiții noștri frați! Domnul Dumnezeul nostru să ne ajute prin Duhul Său Sfânt să ne ținem strâns și statornic de cuvântul adevărat care este potrivit cu învățătura noastră spre a fi în stare să sfătuim și pe alții în această învățătură (Tit 1,9).
Regret mult că din alte cauze privitoare tot la binele Lucrării în care ne-a chemat și în care ne-a trasat sarcini precise Duhul Sfânt, - nu pot avea acum în clipa asta atât de deosebită (când voi vă adunați acolo pentru alcătuirea studiului biblic) - bucuria și harul de a fi împreună, pentru a ne ruga (și lucra) în același loc și în același foc, pentru lumina și ajutorul divin de care avem atâta cutremurătoare nevoie în acest moment mare și plin de răspundere. Dar chiar dacă trupește nu voi putea fi acolo, cu duhul și cu lacrimile voi striga la Tatăl Înțelepciunii să vă coboare Prezența fericită a Mântuitorului nostru Isus Hristos, pentru a înțelege cerescul imperativ al specificului imprimat de El sfintei Lucrări din care v-a rânduit harul ceresc să faceți parte și în care v-a dat o chemare vrednică, cu datoria unei atât de mari răspunderi ca acestea pentru care ne-am tot pregătit de atâta vreme până aici și până acum. Mă simt cutremurător de îndatorat să vă rog să aveți trează toată conștiința răspunderii care vă apasă într-un moment când se ia un drum, când se deschide o perspectivă de o atât de mare însemnătate pentru viitorul nostru și al multora căci credința vine din învățătură, - dacă învățătura este bună, bună va fi și credința. Dacă învățătura e rea, rea va fi și credința - și vai de cel de la care pornește o credință rea. Și eu țin să vă rog cu ochii scăldați în lacrimi, și cu inima plină de îngrijorare să fiți foarte conștienți de drumul care îl luați, de direcția pe care o imprimați, de duhul în care trebuie neapărat să fiți și să vă păstrați.
Noi n-avem nici un alt statut care să dirijeze, să jaloneze, să limiteze misiunea noastră evanghelică în Biserica noastră și în neamul nostru decât voluntariatul nostru devotat și fierbinte în Hristos, întipărit puternic și clar în specificul Oastei Domnului. După cum l-a voit și l-a imprimat de la început Duhul lui Dumnezeu acestei Lucrări prin alesul și profetul Său, păr. Iosif, prin care a inițiat-o. Și nici unul din noi n-avem nici voie și nici nevoie să ne abatem nici o iotă de la acest specific.
Dacă încă nu-l cunoaștem și nu ne-am pătruns total de el atunci mai bine să nu întreprindem absolut nimic pe linie de învățătură până când vom fi citit și vom fi subliniat toate cărțile păr. Iosif Trifa. Și mai ales cartea „Ce este Oastea Domnului”.
Când Dumnezeu ne-a îndemnat să vă rugăm a vă ocupa de acel studiu biblic care urma să fie o jalonare clară și cuprinzătoare în învățătura Bibliei și a Bisericii noastre pentru prezentul și viitorul sfintei Lucrări în care ne-a chemat Duhul Sfânt AȘA am presupus că vă veți ocupa îndeaproape și profund conștienți de acest lucru. Că vă veți pătrunde mai întâi până în profunzimea întregii voastre ființe de acest specific al Oastei din cărțile și duhul ei, - și numai după aceea veți porni la elaborarea lui atât de necesară și de mult așteptată.
Nu știu încă, dacă și cât de mult, aceste speranțe și trebuințe v-au însuflețit într-adevăr. Și cât de mult s-a realizat efectiv și practic în privința asta. Fiindcă sunt ferm convins că de măsura acestei realizări interioare depinde colaborarea reală și fericită în afară și înăuntru a Duhului Sfânt cu noi și cu eforturile noastre. Ori fără colaborarea și puterea luminii cerești a Sfântului Duh, toate opintelile noastre vor fi în zadar. Ca opintelile piticului de la roata morii fără revărsarea apelor vii și cerești.
Știți de câte ori v-am spus acestea... Dacă n-ați realizat până acum acest lucru, orientarea aceasta pe deplin și în întregime, - nu mai încercați în zadar. Cu motivări „așa este evanghelic, credincios, biblic”, - în înțeles larg și nedefinit pretabil la orice interpretare - nu se merge prea departe. Nu se merge de fapt decât la neant. Misiunea noastră este specifică și categorică. Cu „Romani și Galateni”, (cum ați început voi) pot începe oricare alții și se potrivește oricăror altora care n-au o chemare precisă și un loc precis, ca al nostru. Dar nouă nu ni se potrivește decât o cămașă anume croită pentru noi. Voi singuri trebuia să vă fi convins și până acum de acest adevăr. De aceea ați fost chemați să croiți această cămașă biblică potrivită nouă și pe măsura noastră, să ne fie drag s-o îmbrăcăm și să ne putem îmbrăca fericiți cu ea, ca și cu cămășuța de Paști pe care ne-o făcea măicuța noastră. Fără să ne fie nici prea strâmtă și nici prea largă. Nici că seamănă a croială străină, cum ai îmbrăca un român de la Săliște într-un costum de țăran olandez...
Aceasta înseamnă „a propovădui Cuvântul potrivit cu învățătura” noastră, - și nu cu a altora. A găti mâncarea după felul curat și gustos al mamei noastre bune care ne-a născut și ne-a hrănit la sânul ei dulce - și nu după rețete ale unor bucătari străini, cu care n-am avut nici până acum nimic și cu care nu trebuie să avem nici de acum. Altfel ne-am pierde identitatea - și am putea deveni apoi orice.
Vă rog din inimă să mă înțelegeți bine și nu rău. E o problemă de cea mai mare și mai sfântă importanță și nu trebuie să ne permitem nici unii și niciodată nici un fel de rabat de calitate și de precizie de la ea. Nici măcar de unu la sută, de unu la mie.
Cu aceasta n-aș vrea să vă descurajez - ci dimpotrivă, să vă îndemn din tot sufletul meu să vă pătrundeți total de această mare și sfântă obligație. Noi trebuie să fim noi înșine, cu o identitate precisă și fără echivoc. Dacă cineva ne poate ușor confunda cu altcineva, atunci noi suntem nimeni și n-am realizat nimic. Decât așa, atunci mai bine fără. Căci câtă vreme nu avem încă nimic definitivat, suntem cu toții într-o febrilă căutare și ce nu am realizat noi, ce nu am fost în stare să realizăm noi - vor realiza alții. Încă mai are Dumnezeu și mai poate avea destui care să corespundă acestui scop dacă noi nu mai corespundem.
Dar dacă am realizat ceva neconcludent, ceva nedefinit, ceva comun, ceva general și fad, - atunci ce să spun? Va fi aruncat de la început afară, ca orice sare care și-a pierdut, sau n-a avut niciodată nici un gust de sare...
Totuși noi ne rugăm fierbinte Dumnezeului nostru să nu ne lase să compromitem un plan atât de frumos al Său prin neputințele noastre - și nici să renunțăm la un gând atât de bun. Mii de ochi și mii de inimi scumpe, din cer și de pe pământ - mai ales ale adunărilor noastre și ai tineretului nostru se îndreaptă înspre noi și așteaptă să ieșim în sfârșit afară din apele acestea - și la malul lor, - cu peștele acesta mare cu care ne-am prea lăudat înainte de a-l prinde...
Nu vi se pare că ajunge cât am tot ridicat mrejele noastre fără să putem ridica mâinile noastre spre cei de pe mal și arătându-l tuturor să putem spune fericiți și bucuroși: iată peștele gata! Veniți și prânziți!
Dacă nu-l veți putea arăta nici de data aceasta, atunci priviți spre înaltul mal și ascultați porunca lui Isus.
Apoi aruncați mreaja exact cum și exact unde vă invită El prin duhul și specificul vrut de El la început familiei Lui pentru care vreți să pescuiți. Când veți fi pătrunși deplin de acest îndemn și veți fi găsit exact locul și focul cel binecuvântat, atunci aruncați cu toată convingerea mreaja voastră înțeleaptă - și Dumnezeu ne va binecuvânta atunci cu peștele cel mare și bun care ne va umple masa familiei noastre și la care vom ospăta apoi pe săturate, noi și toți ai noștri, în tot viitorul. Fără a mai fi nevoiți nimeni din ai noștri să se uite la mesele altora și să împrumute din roșcovele lor.
O Marele și Înțeleptul nostru Luminător ceresc, Duhule Sfinte, condu-ne mai curând și arată-ne mai precis locul unde pescari aleși ai Tăi din luntrea noastră, vor ști căuta hrana cea mai bună și gustoasă pentru noi și urmașii noștri. Ajută-ne a afla și a ține pe totdeauna drumul cel sfânt pe care Tu vrei să-l urmăm spre Tine, noi și copiii noștri ca să putem ajunge sigur și fericit în Ierusalimul ceresc, împreună cu toți cei pe care ni i-ai rânduit Tu să-i aducem cu noi și după noi Acolo, fără să pierdem nimic, nici din Adevăr, nici din suflete.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!
în 15 februarie 1986
Fr. Traian Dorz.
În timpul verii 1986 au avut loc în multe din zonele țării adunări și nunți neobișnuit de mari și frumoase. Îndeosebi după neobișnuit de marea adunare de Rusalii de la Sibiu, la parastasul păr. Iosif. La multe din aceste prilejuri i-am invitat și pe cei din Cluj. Și îndeosebi celor doi le-am dat locuri și dovezi de cea mai înaltă prețuire și importanță, tot cu scopul iubitor și sfânt, ca ei pătrunși de acest adevăr să facă și în interiorul lor un salt sfânt spre a merita locul unde fuseseră ridicați.
Încă din ziua de 1 mai, Joia Mare din Săptămâna Patimilor 1986 când s-a ținut ultima noastră sărbătoare literară, nu s-a mai găsit în tot timpul verii un loc și o vreme pentru o altă întrunire cu acest tineret creator. O dată a fost ceva care a împiedicat. Altă dată a fost altceva. Toți tinerii ardeau de nerăbdare și întrebau insistent unde și cum să se mai fixeze un astfel de prilej dorit. Într-un timp era vorba de un loc prin iulie, apoi de altul prin septembrie.
Și în sfârșit a rămas pentru 1 noiembrie la Simeria.
S-a găsit asta și din toate părțile se pregăteau toți cu ceea ce creaseră mai frumos.
Dar înainte de asta a venit acel 14 septembrie cu Ziua Crucii și cu evenimentul amintit
la începutul acestui capitol. Cu boala și cu cuvântul acesta testamentar...
Cel ce era mai grav dintre toate necazurile noastre, era problema Clujului. Câțiva frați au propus o grabnică adunare cu frații cei mai de răspundere din Oastea Domnului, la cort în Cluj, acolo unde părea că este nodul problemelor.
S-a hotărât deci ca întrunirea fraților de răspundere din fiecare regiune, să fie pe ziua de sâmbătă 18 și duminică 19 octombrie la cortul din Cluj. Dar îndată ce s-a aflat la Cluj de asta, s-au găsit câteva argumente pentru amânare.
Cel mai important dintre aceste argumente era că tocmai pe acea dată de 18-19 octombrie, fixaseră ei o nuntă la Rediu-Galați unde fr. Aurel era naș - și că neapărat nu se poate nici amâna nici lipsi.
Am înțeles... M-au invitat special și pe mine la nunta asta avându-se în vedere - ziceau ei - situația explozivă de acolo din cauza celor două partide care se înfruntau acolo puternic și de ani de zile.
Am tăcut și am acceptat sperând totuși cu ocazia asta să mai facem încă o încercare de conciliere acolo și atunci, - atât cu cei din Rediu, cât și cu cei din Cluj...
Dar până atunci a mai intervenit altceva: sărbătoarea tradițională a mulțumirii de la Arad. S-a fixat pentru asta seara de sâmbătă 27 septembrie și l-am rugat pe fr. Ionatan să invite special și pe cei din Cluj spre a putea avea cu ei în mod mai restrâns și mai intim explicațiile care se înmulțiseră.
În seara respectivă într-adevăr au venit și Vasile și Aurel însoțiți de încă alți trei frați din Cluj.
Prima parte a petrecerii noastre a fost ocupată cu cele mai înalte și mai îndatorate gânduri și cuvinte ale noastre de mulțumire către Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, Făcătorul și Binefăcătorul nostru căruia Îi datorăm atât de mult și atât de multe. Rugăciunile, meditațiile, poeziile, cântările înlăcrimate toate pătrunse de un fior sfânt ni le-am adus fiecare în seara aceea ca pe cele mai gustoase și gustate ofrande divine pe masa încărcată și sărbătorească a mulțumirii noastre. A fost ceva într-adevăr de neuitat. Atmosfera cerească și sfântă pe care ne-o crease Duhul Sfânt era cea mai potrivită pentru un dureros și cald apel la revenirea în sfârșit la realitatea înțeleaptă a fraților noștri direct vizați.
Le-am citit cuvântul testamentar până la problema lor apăsând în chip special asupra acestei probleme - și îndeosebi a lor de la Cluj, dar și a celor de la Rediu.
Ei și-au luat un angajament sfânt că pe viitor nu se vor mai repeta nici unele din aceste greșeli și că vor ținea o sfântă legătură și colaborare cu noi și cu toți frații.
Ne-am bucurat nespus de mult de acest lucru și le-am propus să punem acum un legământ cutremurător cu toții în acest sens chiar acum. Și să promitem în fața lui Dumnezeu și a fraților că ne vom ține de el.
Am și făcut aceasta cu toții, pe genunchi cu rugăciune atât noi cât și ei, pe rând și cu cea mai fierbinte promisiune în fața lui Dumnezeu. Apoi, târziu, ne-am despărțit, ei trebuind să ajungă dimineața la Cluj...
A urmat apoi curând nunta de la Rediu, care mulțumim Domnului a decurs frumos, deși mai cu toți frații din acele părți erau foarte îngrijorați din pricina marii tensiuni dintre partidele de acolo. Cuvântul Domnului a fost plin de putere și de stăruitoare și înlăcrimate chemări la dragostea dintâi. Mai ales fr. Tudorel care fusese de la început un cunoscut sprijinitor al partidei celeilalte, a avut acum un cuvânt inspirat de Dumnezeu. Aș dori atât de mult să-l pot reproduce aici acest cuvânt pe care eu îl socotesc un apel ceresc al dragostei dintâi, spus atunci și acolo când și unde era cel mai necesar. L-am ascultat cu lacrimi și m-am rugat lui Dumnezeu ca toți cei vizați să-l primească și să-l urmeze cu atât mai degrabă cu cât era din partea unuia care fusese atât de mult cu ei și ca ei.
Și pe linia acestui cuvânt de chemare sfântă, au mers și toate celelalte vorbiri până la sfârșit, creând un climat cum nu se putea mai fericit pentru fericita lichidare în dragoste a oricăror mici diferende din trecut.
La urmă s-au depus niște legăminte cutremurătoare, ca o dovadă că totuși Cuvântul Domnului n-a răsunat în zadar.
După aceasta am făcut o chemare și un îndemn special pentru starea de aici, ca și din zona aceasta pentru ca împreună cu toții, în această atmosferă sfântă să depunem un legământ sfânt, că vom ierta și vom îngropa în această clipă pentru totdeauna tot ce a fost făcut rău și dezbinător între noi toți. Și de azi, din clipa aceasta până la moarte să revenim și să rămânem la dragostea și unitatea noastră dintâi. Am rostit cu toții acest legământ cutremurător.
Înainte de plecare am avut o stare intimă de-aproape cu 3 dintre cei mai cunoscuți dezbinători din Rediu. Discuția noastră a fost scurtă dar categorică. Trebuie o întoarcere sinceră și totală la calea dragostei dintâi. Nici o justificare nu avem în fața lui Dumnezeu pentru amânarea acestei întoarceri. Păcatul dezbinării și urii nu are nici iertare, nici îndreptățire... Am îngropat astă seară prin legământul pe care l-am depus cu toții în fața lui Dumnezeu - tot trecutul certurilor, - și vă rog să nu le mai amintiți. Și cu o inimă nouă să luăm cu toții - și dv. - și pe totdeauna, după cum ne-am legat, drumul dragostei și armoniei dintâi...
După legământul atât de deosebit pe care cei din Cluj îl puseseră la Arad în septembrie și îl repetaseră și la Rediu în octombrie iarăși, - nu mai aveam nici o îndoială că de acum marea cotitură a lor s-a făcut, și că de acum totul a reintrat în luna de miere duhovnicească între ei. Se știa bine acum și data apropiată de 1-2 noiembrie când în sfârșit se va ține mult așteptatul cenaclu la Simeria. Știu și cei din Cluj asta.
Se apropie marea confruntare
Pe ziua de 8 octombrie s-a petrecut o nouă vizită a mea la înaltul Antonie de la Sibiu. Am avut o ocazie să călătoresc până acolo cu frații Petrescu de la Suceava - și dorind să aflu ce este nou în problema noastră, am mers să-l întreb. Am stat cam jumătate de oră de vorbă cu dânsul și printre altele mi-a spus:
- Problema dv. este printre primele pe ordinea de zi a autorității. Îndată după ce va fi ales noul patriarh al țării, d-ta va trebui să mergi să stai de vorbă cu dânsul și atunci vi se vor comunica toate amănuntele acestei probleme. Toți membrii Sinodului sunt în cunoștință de această cauză. Toți au primit memoriul și albumul pe care le-ai dus personal așa că lucrurile sunt gata să fie luate în discuție și rezolvate. Asta este deocamdată situația, și d-ta vei fi anunțat din timp când va fi nevoie.
De fapt mi se mai spusese și înainte că după alegerea noului patriarh și-a rezolvării cu celelalte mișcări ce urmează acestei alegeri în cadrul ierarhiei bisericești, - va fi fixată și ziua dialogului cu noi. O comisie a Sf. Sinod și probabil a Departamentului Cultelor se pare că va fi formată în scopul acesta. Cel puțin așa se presupune. Iar dacă va fi așa, atunci vom fi puși în fața a două alternative:
1 - Ori vom reuși să prezentăm atunci suficiente argumente pozitive prin cuvântul și atitudinea noastră, pentru ca autoritatea statului și a Bisericii să ne considere vrednici de a ne acorda încrederea, dând un statut de acceptare a existenței noastre și de recunoaștere a activității noastre, după felul cum am cerut în memoriu.
2 - Ori nu vom reuși să le oferim aceste argumente - sau vor considera ei că nu am reușit - și apoi poate urma ori altceva ca în trecut, ori o amânare fără termen...
Argumentele noastre pozitive au fost și până acum și sunt și în prezent învățătura noastră dreaptă și comportarea noastră justă atât față de rânduielile Bisericii noastre cât și ale statului nostru. În cea mai mare parte a țării frații noștri respectă învățătura și dau dovadă de o comportare ordonată și conștiincioasă atât între ei cât și în armonia socială, iar aceste lucruri autoritatea le știe. Însă mai sunt și unele cazuri de indisciplină, cum sunt cele enumerate mai înainte - iar autoritatea le știe încă și mai bine și pe acestea.
Dacă ni se va cere părerea și opinia asupra acestor cazuri speciale, noi ce să le răspundem?
De aceea am semnalat și semnalăm atât de stăruitor aceste cazuri probleme, în primul rând lor înșiși, celor în cauză spunându-le cu stăruitoare rugăminte să-și ia în foarte serios deficiențele acestea și mai care știu ei că le mai au - și cu tot simțul răspunderii că și le rezolvă bine acum, cât încă mai este timp. Spre a nu se pomeni atunci într-o situație penibilă care ne-ar dăuna tuturor dar mai întâi lor înșiși.
Regretăm profund însă că iată până astăzi, cu toate insistențele noastre, cu unii n-am reușit. Unii care se complac mi-au spus și chiar mi-au scris într-un mod vulgar și chiar obraznic - bineînțeles sub nume false, împotrivirea lor. Aceștia sunt împotriva oricărui lucru bun. Împotriva adunărilor de la mormântul părintelui, împotriva sărbătorilor noastre literare cu tineretul, împotriva apropierii noastre de biserică... Și fiindcă n-au dreptate, n-au curajul să scrie cinstit și să vorbească pe față, ci folosesc metode rușinoase de a vorbi de după paravan... Ce slabă și nevrednică purtare, urâtă chiar și la niște oameni lumești, - dar ce să mai zici de niște credincioși! Dacă cred că au dreptate - și dacă se știu cinstiți, de ce nu au curajul frumos să spună pe față ce au de spus. Iar dacă n-au acest curaj și le-ar fi rușine de vorbele lor nu-i oare și mai rușinos să le spună anonim?
Mai nou, am primit o astfel de scrisoare de la Cluj, semnată „un tânăr”, - dar mi-a fost dintr-o dată ușor să văd ca și la celelalte primite de la Săsciori sau din Câlnic, cine se ascunde sub acest pseudonim, este același ca și sub celelalte. De data aceasta erau cei trei bătrâni din cealaltă adunare din Cluj. Toate expresiile și învinuirile erau cele care de multe ori mi le repetaseră cu gurile lor în lungile noastre discuții din trecut. Acum scriau în chip și mai îndrăzneț și mai amenințător, că mă vor pârî, că mă vor denunța la ziare, la posturi de radio, la toată țara și lumea, - ce om rău și primejdios sunt.
Le-am răspuns și acestora pe numele adevărat, doar câteva cuvinte spre a-i încerca să fac să vadă ce rușinos lucru au făcut - și mai ales că iată, nimic din ce se face în ascuns, Dumnezeu nu lasă nedescoperit. Dar nici aceștia ca și ceilalți dinaintea lor văzându-se descoperiți, n-au vrut să recunoască nimic. Dar au aranjat prin cineva și mi-au sustras în ascuns scrisoarea originală, spre a nu o avea ca o dovadă la mâna mea. N-aveam de gând să mă folosesc de ea, așa cum se temeau ei, niciodată.
Fie! Vine curând Ziua când Dumnezeu le va aduce pe toate la Judecata Luminii. Căci Viul Dumnezeu știe că fac tot ce mi-a stat mie în putință, ca să apăr în fața oricăror autorități din afară - în fața oricăror tulburări dinăuntru, cauza și adevărul Oastei Domnului, și să fac tot ce pot din locul și din starea și din condiția pe care o am, ca să li se schimbe tuturor celor dinafară în bine, tot felul rău de a ne privi. Iar celor dezbinați dinăuntru tot felul lor de ură, în dragoste.
După cum am mai spus, când am văzut primejdia asta care amenința toată frățietatea noastră nevinovată și fără nici o apărare, - am pornit inițiativa memoriului și a contactelor cu autoritatea bisericească și implicit prin acestea - și cu cea de stat. Și iată că slăvit să fie Domnul, s-a reușit până acolo că după aceea s-au încetat peste tot măsurile represive și astfel s-au putut ținea în toată țara acele botezuri, nunți, adunări, parastase, etc. la care au participat sute de mii de suflete, unele adunări chiar în aer liber, fără nici un impediment și fără nici o urmare neplăcută pentru nimeni.
Dar în câteva rânduri am fost avertizat atât din partea autorității bisericești cât și din partea celei de stat, cam în felul următor:
- Domnule Dorz, noi te cunoaștem pe d-ta și nu avem nici o îndoială cu privire la sinceritatea d-tale, dar te facem atent asupra unora dintre colaboratorii d-tale, ca să știi că mulți dintre ei sunt nesinceri. Să nu-ți pui prea multă încredere în toți. Și să nu-ți iei prea mari răspunderi pentru nimeni, ca să nu ai surprize neplăcute...
Eu am garantat și atunci total și pentru toți. Dar mi s-au spus cazuri nominale de persoane din Timișoara, Galați, Cluj, Suceava, Sibiu, Bacău, etc.
Am căutat și după asta să apăr totul spunând că multe sunt exagerări. Și că, chiar dacă ar fi undeva un caz-problemă, acesta se va rezolva ușor fiindcă credem că există din partea fiecăruia o sinceră bunăvoință spre această rezolvare. Cu puțină răbdare și atenție simțitoare se va putea rezolva totul - credem noi.
A rămas deocamdată și atunci așa cum am zis eu, dar mi s-a spus pe un ton semnificativ și neîncrezător:
- Bine, vei vedea!
Și iată, acum vrând-nevrând, trebuie să încep să văd. Și mă tem de ziua când va trebui să ne înfățișăm acolo. Mă tem de ceea ce mi se va dovedi concret. De aceea ce ni se va descoperi - poate și mai mult decât știm noi, - despre cazurile celor vizați. Și parcă aș dori să se tot amâne venirea acelei zile, doar le voi putea rezolva și acoperi cumva noi între noi, spre a nu ajunge cu ele la judecata altora. Mă tem de această judecată și iată de ce:
1 - În primul rând mă tem cine dintre noi vor fi aceia care se vor oferi cu curaj și de bunăvoie să facă parte din delegația Oastei la confruntarea cu autoritatea, dacă ni se va cere așa ceva.
2 - Apoi, dacă ni se va cere, cine este pregătit să dea răspunsuri explicite la toate întrebările, - fără a face rău în vreun fel cuiva, - dar și să spună adevărul spre a nu rămâne de rușine?
3 - În al treilea rând, dacă se va cere garanția unei răspunderi pe viitor, cine se va oferi să răspundă pentru cei câțiva neascultători, care iată, nu se supun nici Bisericii, nici statului, nici Frățietății, nici lui Dumnezeu, - și care totuși pretind că sunt frați, și se laudă că fac parte tot din Oastea Domnului.
Încă o dată, ce mult ar fi trebuit să înțeleagă toți acești frați câți mai sunt care vorbesc și gândesc așa, gândul cu care am riscat și dragostea cu care am luptat și pentru ei, de-a lungul tuturor anilor acestora în care am pătimit atât de multe, dar din care am putut spune atât de puțin. Dumnezeu nu i-a dus pe nici unii dintre ei măcar în unul dintre cele șapte cuptoare.
Dar dacă ar fi ajuns măcar la marginea unui astfel de examen, atunci ar fi învățat cum
se cuvine cum să vorbească despre cei ce le-au înfruntat - uneori poate chiar în locul lor.
Astăzi ce mult ne zdrobesc nu numai vorbele celor neștiutori care ne insultă, ci comportarea celor care ar trebui să înțeleagă, dar nu înțeleg că în cea mai mare parte suntem urâți din pricina lor. Căci ei fac să pară că au dreptate cei care vorbesc de rău Oastea Domnului din pricina lor. Am dat noi oare greș din nou cu încrederea noastră în frați?
Atunci oare să nu mai promovăm pe nimeni, să nu mai încurajăm și să nu mai evidențiem pe nimeni? Să nu mai inițiem nimic? Să părăsim totul și studiul biblic și cenaclu și poezie și tot? Nu-i oare aceasta o ispită puternică de la diavolul care încearcă să ne descurajeze și să ne zdrobească dinăuntru, dacă n-a putut dinafară?
Eu singur nu mai știu acum ce să mai zic... Dar vreau să pun această situație cu toată gravitatea ei înaintea voastră a tuturor fraților și surorilor din Oastea Domnului, care aveți prin locul pe care îl ocupați, prin legământul pe care l-ați pus, prin slujba pe care o faceți și prin numele pe care îl purtați de ostași ai Domnului, - aveți o mare răspundere înaintea lui Dumnezeu care v-a chemat în Oastea Lui, pentru felul cum merge în prezent și cum va merge în viitor Lucrarea cea sfântă a Oastei Domnului Hristos.
Mai mulți ochi, mai bine trebuie să vadă. Și mai multe minți, mai bine trebuie să judece! Toți trebuie să vedem și să judecăm în problema asta, nu numai unii, sau numai unul.
Aveți copii, aveți urmași, aveți un suflet nemuritor, - prin urmare aveți și răspunderi și datorii tot atât de mari, de sfinte și de veșnice. Și cea mai mare este aceea față de Hristos și față de Oastea Lui. Nu ne putem nici unii ascunde de această datorie și nici lepăda de ea fără a ne face vinovați de un păcat veșnic față de Cel Viu, Etern și Atotștiutor.
În ce mă privește pe mine, eu iată stau acum atât de aproape de pragul morții, dar consider că după puterile mele și din starea pe care am avut-o, - că mi-am făcut cât am putut și cum am știut mai bine datoria pe care o aveam. Cel puțin în anul acesta care se poate prea bine să fie anul de sfârșit al slujbei și al vieții mele de pe acest pământ.
1 - Pentru țara noastră am dat la cererea Congresului S.U.A. o puternică declarație care a ajutat la acordarea Clauzei Națiunii celei mai favorizate țării noastre, - după cum am amintit la vremea ei. Iar Dumnezeu a făcut ca această declarație să fie hotărâtoare spre bine atunci.
2 - Pentru Biserica noastră am ridicat frumos și documentat problema normalizării situației Oastei Domnului în Statutul și în viața Bisericii, spre cel mai mare folos misionar al credinței noastre și al neamului nostru, atât înăuntru cât și în afară, oferindu-i soluția pozitivă, ușoară și frumoasă în rezolvarea unei grele și îndelungate crize din sânul ei.
3 - Prin acest cuvânt testamentar, iată acum, adresându-mă tuturor fraților și surorilor din Oastea Domnului, cred că îmi fac și ultima datorie față de prezentul și viitorul acestei sfinte lucrări.
Vă pun deci în față tuturor, în modul cel mai solemn și mai categoric - în fața lui Hristos Mântuitorul și Judecătorul nostru, și în fața conștiinței voastre - datoria de a ieși din nepăsare și din ascunzișuri, și de a porni pe față cu orice risc la curățirea și îndreptarea deficiențelor din viața, din familia și din adunarea voastră. Precum și din întreagă Lucrarea Oastei, - așa cum v-o cere Dumnezeu, înaintea Căruia avem să dăm socoteală în curând fiecare dintre noi de felul cum am făcut - sau n-am făcut - voia Lui și datoria noastră.
Vă rog să nu mă mai lăsați măcar înăuntru tot numai pe mine singur cum m-ați lăsat în afară. Sunt acum bătrân, sunt bolnav, sunt obosit - și iată am ajuns la acești ani batjocorit și disprețuit - chiar de către unii dintre voi. Nu mai pot face față singur la toate, mai ales la cele din mijlocul nostru de care voi înșivă răspundeți. Și nici nu vreau să trec peste marginile timpului meu, a câmpului meu de lucru și a datoriei mele.
S-a ajuns aproape de normalizarea situației în afară, - dar după cum se vede, mai avem atât de multe de făcut pentru normalizarea ei înăuntru. Am ajuns la un stadiu favorabil față de autoritatea de stat și cea bisericească, - dar putem pierde totul chiar acum, dacă nu lucrăm cu hotărâre și înțelepciune corespunzătoare înăuntru, între noi.
Doresc să înfățișez cât mai apăsat și cât mai curând acest cuvânt testamentar în fața tuturor fraților de răspundere și a surorilor noastre din Oastea Domnului. Vremea nu mai așteaptă mult, iar anii mei și slăbiciunea sănătății mele, iată, au ajuns la sfârșit.
Desigur Lucrarea Oastei Domnului este a Domnului Isus, a Marelui nostru Mântuitor și Dumnezeu, care a răscumpărat-o cu Sângele Crucii Lui. El i-a purtat de grijă atât de minunat până acum, pentru că cei ce au avut răspunderea în ea, și-au făcut și ei datoria lor cu credincioșie deplină, la timpul potrivit. Și desigur că și în viitor tot El Însuși îi va purta de grijă, tot așa de iubitor și ocrotitor pentru ea ca și în trecut, dacă și cei prezenți ori viitori își vor împlini și ei partea lor de datorie în ea potrivit Voii Sale Sfinte.
Confruntarea care vine, este cunoscută și ea de către Domnul și Dumnezeul nostru - și El știe mai dinainte cine și cu ce fel de gânduri vor veni - dacă vor mai veni acolo la masa acelui dialog. Pe noi nu trebuie să ne intereseze prea mult cine vor fi alții și cu ce fel de gânduri vor veni. Dar trebuie să ne intereseze în cel mai serios mod, felul în care ne vom duce noi, - dacă ne vom duce. Acest lucru are importanța cea mare, atât înaintea lui Dumnezeu, cât și a celor înaintea cărora ne vom înfățișa pentru Cauza lui Hristos Domnul nostru.
Dacă umblarea noastră este curată și cugetele noastre sunt sincere, dacă unitatea noastră este deplină în jurul Domnului Isus și în dragostea Lui, și dacă toată intenția noastră este să facem cu smerenie și înțelepciune numai voia Domnului spre binele semenilor și slava lui Dumnezeu, - atunci desigur că rugăciunile noastre vor fi ascultate, argumentele noastre vor fi convingătoare, iar scopul nostru atins.
Dar dacă nu, atunci s-ar putea ca Domnul găsindu-ne nevrednici de harul Său, să ne dea pentru o altă cernere în ciurul chinuitorului și să nu ne mai trimită pentru altă curățire (pe cei care n-au căutat să se lase curățiți și pe cei ce le-au îngăduit acestea) - în cuptorul altor suferințe. Iar poporul Său să mai fie lăsat cine știe câtă vreme în altă robie, ori în alt pustiu.
Când toate căile iubirii și ale înțelepciunii se dovedesc fără răspuns, lopata, focul și pustia rămân singurele căi pentru îndepărtarea gunoaielor, pentru alegerea zgurii și prăpădirea neascultătorilor. Pentru ca izvorul să rămână liber, limpede, aurul să rămână curat și Ideea să se arate că este a lui Dumnezeu.
Hristos Însuși are în mână lopata, El are în putere focul și în stăpânire pustiul, aceste trei cutremurătoare mijloace de curățire. Și El nu va lăsa în mâinile celor răi, ori necurați, Lucrarea Sa. Nici în voia vrăjmașului Său, să strice această Lucrare pentru care El Și-a vărsat Sângele Său Sfânt și sângele sfinților Săi de atâția ani și de atâtea ori. Nici dinăuntru și nici dinafară.
Când am fost la ultimul dintre marii ierarhi ai Bisericii noastre, - după două ore de discuții în care îi înfățișasem tema memoriului nostru și susținerea cu toate argumentele dreptății aprobarea lui, - la despărțire i-am spus cu lacrimi:
- Înalt prea sfințite părinte arhiepiscop, - de cincizeci de ani port eu pe sufletul meu ca pe o piatră de moară greutatea problemei pe care am înfățișat-o în acest memoriu. Acum mulțumesc lui Dumnezeu că nu am murit până ce am adus-o în fața celor de care depinde rezolvarea ei. De acum încolo, greutatea aceasta a trecut asupra celor care o pot rezolva. Pot muri liniștit...
La fel vă spun și acum vouă fraților mei și surorilor mele din Lucrarea Oastei Domnului. Și mă rog Domnului Dumnezeului nostru ca El să treacă din greutatea și din răspunderea acestei probleme atâta parte asupra fiecăruia din noi, câtă ne revine fiecăruia. Și să ia aminte Dumnezeu la fiecare dintre noi dacă ajută sau nu, sincer la rezolvarea aceasta.
Doamne Isuse Hristoase, Tu care știi curăția cugetului meu cu care am umblat cu Tine și pentru slujba Ta, în Lucrarea sfântă a Oastei Tale, în urma înaintașilor mei și printre frații mei în timpul atât de scurt și de zbuciumat cât mi-ai încredințat și mie o solie atât de grea, și un steag atât de frumos, - Te rog ajută-mă să pot veni acuma liniștit pe drumul rânduit și mie ca tuturor înaintașilor mei, în fața Ta și în Împărăția Ta, la părinții și înaintașii mei care au ajuns Acolo.
Iar dacă acum sunt unii care mă judecă pentru tot acest pas și care acum nu văd cât de însemnat lucru este acesta pentru tot viitorul nostru și al urmașilor noștri, fă-i Doamne să vadă măcar atunci câtă dreptate am avut eu acum ascultând de Tine și luând cu orice risc asupra mea inițiativa asta care prin roadele ei prezente și viitoare va arăta cât de necesară și de înțeleaptă a fost...
Doamne și Dumnezeul nostru, Te rog vino puternic și rămâi Biruitor în fruntea luptei și a luptătorilor adevărați ai Oastei Tale. Întărește picioarele celor ce aleargă, brațele celor care luptă, mintea celor care conduc, inima celor care iubesc și răbdarea celor care suferă. Luminează-le calea dreaptă înainte, despică-le puternic valurile potrivnice, întărește-le stegari curajoși și înalță-le biruitor, înțelept și viteaz, pe conducătorul vrednic care urmându-Te pe Tine Cel mai smerit și mai puternic, să fie urmat și el de întreagă Oștirea Ta Biruitoare, smerită și frumoasă...
Până la intrarea tuturor pe Porțile de Triumf veșnic ale Ierusalimului Tău celui Nou, în cântările nemuritoare ale tuturor îngerilor și sfinților Tăi. Și în bucuria veșnică a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh.
...Dar mie Te rog ajută-mi acum Doamne Isuse să fiu gata când mă vei chema Tu. Să pot veni cu toată smerita mea datorie împlinită frumos și deplin - ca să-mi poți spune și mie măcar ca și celui din urmă rob al Tău: bine, slugă bună... și primește-mă atunci Doamne Isuse și pe mine pe Poarta cea mai milostivă ca pe un ostaș obosit dar biruitor.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!