Cap. 24 - Pânza care se ţese

„Nici Hristos fără de Cruce

nici Crucea fără Hristos

- numa-mpreunate dulce

duc în cer, pe-un credincios,

- aşa să-nţelegi simţit

pe Isus Cel Răstignit”.

Lucrarea sfântă a Evangheliei lui Hristos şi a Bisericii Sale vii, în lume este ca o uriaşă pânză binecuvântată cu nespuse mii de fire la care Marele Meşter ţesător, Sfântul Duh, lucrează din Ziua Cincizecimii şi până azi. Şi va lucra până în Ziua Nunţii Mielului şi Mirelui ceresc Isus Hristos, pregătind astfel pe această biserică şi împodobind-o pentru Ospăţul măreţ şi veşnic al Nunţii lor, după cum este scris (Apoc. 19, 9).

În slujba Acestui Ţesător Divin sunt mii şi mii de ucenici ţesători care de-a lungul pânzei noastre şi de-a lungul acestor veacuri lucrează sub îndrumarea şi inspiraţia Divinului Maestru, tot ce priveşte trăinicia, felurimea şi frumuseţea acestei pânze veşnice.

În feluritele munci şi feluritele împrejurări care se petrec pe tot acest parcurs frumos, Duhul Sfânt Se foloseşte de toţi acei care au venit de bună voie şi cu dragă inimă în şcoala şi în ucenicia Lui, dorind să ajungă unelte de cinste în slujba Sa, vase de cinste destoinice pentru orice lucrare bună (2 Tim. 2, 20-21).

Un astfel de ucenic şi de vas folositor Stăpânului său trebuie nu numai să lucreze, dar să şi păzească lucrarea sfântă la care este chemat, fiindcă vrăjmaşul care a semănat odată neghina în grâul cel curat pe când semănătorii dormeau, tot aşa va căuta mereu să încurce şi firele pânzei sfinte, dacă ţesătorii ei nu sunt atenţi, sau lasă totul în voia întâmplării, fără să caute cu tot dinadinsul să păzească Lucrarea Domnului, pânza Domnului, via Domnului, turma Domnului, adunarea Domnului.

De-a lungul pânzei minunate a Oastei Domnului, vrăjmaşul Binelui şi al Armoniei frăţeşti a căutat de la început şi va căuta până la sfârşit să producă mereu încurcături între firele minunate cu care Duhul Sfânt Îşi face lucrarea aceasta. Dar ori de câte ori lucrătorii Domnului au fost atenţi şi treji, ei au văzut din timp şi au alergat cu grabă acolo şi lucrând cu înţelepciunea şi ajutorul ceresc, ei au reuşit să descurce mai uşor ori mai greu aceste încurcături, cu cât mai puţine pagube şi dureri. Iar pânza s-a ţesut apoi frumos mai departe.

Însă acolo unde - fie că n-a fost cine să vadă la timp, fie că n-a fost cine să ştie cum să descurce ceea ce era încurcat devenind nefolositoare, ori chiar rele. Şi bucăţi întregi din pânza Domnului s-au pierdut.

Numai că Mâna Domnului este vie şi se vindecă iarăşi, ea singură de ranele ei, prin puterea lui Dumnezeu care lucrează în ea. După cum şi pământul care este viu şi se vindecă el singur de toate ranele care i se fac, prin puterea de a se vindeca ce o are în el însuşi. Câte rane îi face pământului omul nechibzuit şi vrăjmaş - şi totuşi pământul, cu timpul şi le vindecă. Tot aşa se vindecă şi Lucrarea lui Hristos, pentru că ea are în sine puterea ocrotitoare, vie şi vindecătoare a Sângelui şi Jertfei Mântuitorului ei.

După cum un pământ lucrat frumos şi iubitor, nu numai că aduce rod dulce şi îmbelşugat, dar şi arată frumos şi plăcut la înfăţişarea sa dinafară, tot aşa este şi cu Lucrarea Duhului Sfânt când este îngrijită şi îndrumată cu dragoste şi înţelepciune de către acei lucrători în grija cărora a încredinţat-o Stăpânul ei ceresc. Ce dulci şi frumoase sunt roadele duhovniceşti acolo unde adunarea Domnului este lucrată şi supravegheată bine de nişte ucenici harnici şi buni, şi ce frumos arată în lume şi în afară, umblarea şi roadele unei astfel de adunări. Domnul Isus a spus că după o astfel de umblare frumoasă a copiilor Lui, oamenii vor preamări pe Tatăl nostru Cel ceresc (Matei 5, 16).

Dar ce încurcături dureroase, ruşinoase şi păgubitoare poate să facă vrăjmaşul Satana în pânza cea frumoasă a Evangheliei, acolo unde s-au vârât în adunarea Domnului nişte lucrători răi, nechibzuiţi, murdari, leneşi, lacomi ori nebuni care dorm, sau lenevesc, sau fac altceva şi mai rău...

În aceşti din urmă ani, pânza cea vie şi frumoasă a Oastei Domnului, s-a ţesut din ce în ce mai bine. Lucrătorii atenţi şi conştiincioşi s-au înmulţit şi s-au ostenit, lucrând cu tot mai multă grijă şi dragoste la curăţia, limpezirea şi înfrumuseţarea ei, iar Duhul Harului ceresc o împodobea cu tot mai multe daruri alese, proaspete şi plăcute pe toată suprafaţa ei albă şi curată, dar mai ales pe marginile ei de-a dreapta, adică în adunările harnice, curate, armonioase.

Dar şi încurcăturile de pe marginea din stânga, adică din adunările mai slăbuţe, mai lăturalnice, mai dezbinate, - începând din anul 1986 păreau că se tot împuţinează şi că încep să se vindece. Puterea lui Hristos care este în Lucrarea Sa vindeca mereu, închizând una câte una, multe rane care sângerau dureros de mulţi ani pe trupul adunărilor frăţeşti.

Soseau Rusaliile. Trebuia să pregătim sărbătoarea de la mormântul părintelui nostru de la Sibiu. Prevăzând că vor veni foarte mulţi fraţi de peste tot, am căutat să luăm toate măsurile din timp, spre a nu expune adunarea noastră la nici o neplăcere.

Cu câteva zile mai înainte am căutat să obţin o audienţă la înaltul Antonie, mitropolitul Sibiului spre a-i cere aprobarea pentru desfăşurarea programului nostru şi delegarea unor preoţi de la catedrală pentru oficierea slujbei obişnuite la mormântul părintelui. Înaltul mitropolit nu era acasă dar am lăsat la secretariat o cerere în acest sens şi am vorbit - cu aprobarea secretarului - personal cu trei preoţi solicitându-i să vină în Prima Zi de Rusalii să îndeplinească slujba necesară...

Şi într-adevăr au venit şi la ora 12 când se încheia tot programul nostru frăţesc la mormânt, au sosit şi ei încheind astfel în chip frumos şi plăcut cu partea lor, sărbătoarea noastră şi de data asta la mormântul neuitat... Ne-am bucurat mult de marea schimbare ce o vedeam şi în privinţa asta faţă de noi, căci numai cu câţiva ani în urmă nici nu am fi îndrăznit să ne ducem cu o astfel de cerere la mitropolie.

După ce totul s-a încheiat fericit cu adunarea de Rusalii la câteva zile când soseam acasă la Beiuş, primeam de la mitropolia Sibiului un răspuns oficial scris la cererea pe care o lăsasem la secretariat... În acest răspuns se spunea că „din încredinţarea I.P.S. Sale mitropolitul Antonie au fost delegaţi şi de data asta ca şi în anii trecuţi, trei preoţi cu numele lor, spre a oficia în Prima Zi de Rusalii, slujba parastasului la mormântul păr. Iosif Trifa...” Ne-am bucurat mult de acest fel total nou în care ni se răspunde acum, recunoscându-se oficial programul rugăciunii noastre de Rusalii şi numindu-l pentru prima dată după cincizeci de ani oficial şi în scris, părintele Iosif Trifa... Păstram acest răspuns ca un document fericit de care ne vom putea folosi în viitor ca un precedent frumos şi înţelept. El a constituit atunci pentru noi încă o mare încurajare pe linia speranţelor frumoase, curate de atunci, ce le adunam cu scumpătate în inimile noastre în dorinţa rezolvării generale cu memoriul.

Tot în cursul acestui an am avut de înregistrat desfăşurarea frumoasă a multor nunţi, aniversări, sărbători literare şi a altor evenimente de adunări din ce în ce tot mai frumoase şi mai mari, de-a lungul şi de-a latul întregii ţări, - afară de partea uscată a sudului Olteniei, Muntenia şi Dobrogea, unde nu mai înverzeşte şi nu mai înfrunzeşte aproape nimic de zeci de ani...

Cu tipărirea albumului pentru Maica Domnului am mai încercat odată la Bucureşti îndată după alegerea noului patriarh Teoctist, care fusese mitropolit la Iaşi şi la care fusesem anul trecut când mă primise neobişnuit de bine, arătându-mi chiar o bucurie deosebită pentru acţiunea de normalizare a activităţii Oastei Domnului în biserică. Bunăvoinţa şi înţelegerea pe care şi-o arătase atunci mai mult ca oricare alţii şi despre care am scris la vremea sa, ne-a încurajat mult. Cu aceste gânduri şi cu mari speranţe, am făcut din nou drum la patriarhia din Bucureşti, cu o cerere de audienţă pentru o luare de contact cu noul patriarh pentru a afla atitudinea sa faţă de problema Oastei Domnului, şi pentru a încerca această atitudine prin aprobarea tipăririi volumului închinat Maicii Domnului. Ştiam că dacă va arăta bunăvoinţă faţă de Maica Domnului va fi binevoitor şi faţă de Oastea Domnului. Dacă nu o vor accepta pe prima ştiam că la fel se va întâmpla şi cu a doua. Până acum soarta acestor nume sfinte a fost aceeaşi. Cine a arătat dragoste faţă de Maica Domnului a arătat dragoste şi de Oaste. Cine a putut respinge pe prima, cum să poată primi pe cealaltă. Ce pildă luminoasă şi de mare preţ este atitudinea părintelui Stăniloaie. Cine mai este în Biserica asta ca acest mare şi sfânt înţelept, ca să vadă ce strânsă şi tainică şi divină legătură este între aceste două nume scumpe pentru Domnul!

Speram ca totuşi, eu nefiind un necunoscut oarecare, ci binecunoscut, voi fi primit totuşi şi că voi avea ocazie să-i aflu gândurile şi deciziile acum de la acest înalt nivel în care ajunsese. Dacă toată bunăvoinţa pe care mi-o arătase la Iaşi era adevărată, desigur că din noul loc pe care îl deţine el, poate determina grăbirea bunei rezolvări a celor două probleme cunoscute pentru care umblam şi umblasem pe la toţi ierarhii Bisericii.

Dar tocmai în acele zile de mai, sosise la Bucureşti fără să ştiu o mare vizită a unei înalte delegaţii din străinătate, şi se vede că aveau de lucru şi pe la Sf. Sinod căci toţi ierarhii ţării erau strânşi acolo şi marile lor maşini negre cu numere albe umpleau tot spaţiul din jurul patriarhiei.

După două ceasuri de aşteptare în biroul secretariatului patriarhal n-am putut totuşi ajunge să obţin o audienţă cât de scurtă la patriarh. Solicitarea repetată a secretarului preot Ion Bănăţeanu, nu mi-a putut aduce de la patriarhul Teoctist decât regretul că nu mă poate primi aceste zile fiind prea ocupat. Dacă pot să aştept patru zile - se poate aproba audienţa - dacă nu să las totul acolo şi voi fi înştiinţat acasă despre rezultat, sau despre noua dată când ar putea avea loc o audienţă...

Am lăsat acolo în scris dorinţa şi rugămintea mea pentru Oastea Domnului, cât şi un nou exemplar din lucrarea Maicii Domnului în care solicitam un aviz favorabil spre a obţine „bun de tipar” - cum mai solicitasem şi patriarhului Iustin Moisescu care stătuse până ieri şi el tot pe acest scaun... Dacă n-a vrut el cel de ieri, poate va vrea cel de azi.

De la părintele secretar Ion Bănăţeanu am primit acasă o confirmare scrisă că P.F. Patriarh a primit cele lăsate de mine şi că va reflecta asupra lor, şi că voi primi o rezolvare în scris acasă.

Dar nici această promisiune nici până astăzi nu s-a împlinit, - n-am primit nici un răspuns. Văzând aşa, nici eu n-am mai făcut o altă încercare. N-avea rost.

Adunările noastre frăţeşti, binecuvântate de Dumnezeu şi ceva mai tolerate acum de către stăpânire, creşteau mereu în număr, în frumuseţe, în roade, în armonie şi în biruinţă. După fiecare adunare, când se făceau chemările pentru legământul cu Dumnezeu, se grămădeau cu zecile sufletele noi care se predau Domnului Isus, cu rugăciuni puternice scăldate în lacrimi. Mai ales tineret, copii, elevi, studenţi şi muncitori, tineri şi tinere de la sate şi oraşe se adăugau curaţi şi frumoşi la numărul luptătorilor Domnului, aducând atâta frumuseţe şi prospeţime în câmpul Evangheliei lui Hristos şi în mijlocul adunărilor frăţeşti. Dintre aceşti tineri se adăugau mereu elemente şi talente la sărbătorile literare ale tineretului Oastei.

Dar lipsa Bibliilor, a cărţilor de cântări, de poezii ori povestiri biblice se simţea din ce în ce mai mare. Dacă anii trecuţi mai putuseră intra până la noi ceva din aceste cărţi care alcătuiau cea mai mare parte din hrana noastră sufletească, - acum nu mai puteau pătrunde deloc, numărul însetaţilor creştea neîncetat, izvoarele se împuţinaseră, iar cei noi veniţi nerăbdători şi lipsiţi ne solicitau neîntrerupt cerându-ne. Nu se găsea o carte nici la o sută de suflete în foarte multe adunări. Mai ales Cartea de Cântări lipsea total şi tineretul o cerea cu multe lacrimi.

Sperând că Domnul ne va ajuta să putem tipări măcar o cât de mică strângere din cântările noastre, am muncit la selectarea celor mai frumoase 500 de cântări dintre toate miile noastre de cântări vechi şi noi şi am alcătuit din ele o carte manuscris cu note, pentru a fi gata să o încredinţăm spre tipărire pentru Domnul, atunci când El ne va trimite ocazia cea mai potrivită, pentru care ne rugăm mereu şi o aşteptăm. De aceea am fost nespus de fericiţi când ni s-a dat acest prilej prin nişte vechi prieteni pe care demult, când ei erau săraci şi lipsiţi, noi îi ajutasem de multe ori cu tot ce am avut, iar acum ne promiteau că vor să ne ajute şi ei pe noi cu ce am avea cea mai urgentă nevoie, - având destule posibilităţi în privinţa aceasta.

Când ne-au oferit ajutorul acesta, le-am arătat cu mare speranţă şi bucurie cartea noastră cu cele mai frumoase 500 de cântări şi le-am zis:

- Nu pentru noi în primul rând, ci pentru Domnul vă rugăm şi pentru toţi copiii Lui, mai ales pentru cei mai noi şi mai tineri - să ne tipăriţi cartea asta de cântări. Cât de frumos, cât mai în grabă şi în cât mai multe exemplare veţi putea, căci de nimic nu avem o mai mare nevoie şi bucurie ca de cartea aceasta. Aceasta este cea mai fierbinte rugăminte pe care v-o facem în Numele Domnului şi a miilor de suflete care au nevoie de ea şi o cer cu toată stăruinţa.

- O, aceasta nu este o sarcină ci un har pentru noi - ne-au zis ei luând-o. În cel mai scurt timp o veţi avea frumoasă şi îndeajuns pentru toţi.

Au trecut însă şi de la promisiunea asta câţiva ani buni şi nerăbdători... Iar într-un târziu când am aflat o ştire, ea a fost foarte tristă pentru noi. În loc să lase cartea noastră aşa cum era, se apucaseră să opereze în conţinutul ei, cu rea intenţie înlăturând unele cântări şi făcând adausuri ori modificări la altele... lucru total nepermis şi necinstit. Pe urmă ne-au pus nişte condiţii că dacă o acceptăm aşa, ne-o vor tipări imediat...

Am protestat cu durere fiindcă toate aceste modificări erau unilaterale şi tendenţioase. Şi când am avut prima ocazie le-am trimis următoarea înştiinţare: „Protestăm cu toată durerea sufletului nostru contra acestui procedeu... Trimitem acum această mână frăţească, rugându-vă să-i daţi manuscrisul cărţii noastre aşa cum vi l-am dat, pentru a ne-o aduce înapoi. Vă rugăm să nu vă mai atingeţi de ea. Dacă mâna aceasta nu ne-o va putea aduce, am rugat-o să aprindă partea noastră acolo în faţa voastră. Să ardă înaintea lui Dumnezeu ca o ardere de tot din partea noastră - şi ca o plângere înaintea cerului pentru ce aţi făcut. Aţi dat-o pe mâna aprozilor voştri ca s-o batjocorească, întocmai cum a făcut Caiafa cu Hristos. Nu împotriva noastră, ci împotriva Celui a cui erau aceste cântări aţi păcătuit. El vă va răsplăti... Noi nu vă vom spune lui Dumnezeu, dar vă vom spune lumii şi istoriei, fiindcă era cartea cu cele mai frumoase cântări pentru Dumnezeu...”

În nebunia durerii mele nu mai ştiam ce să spun.

Totuşi rugăciunile noastre cele mai stăruitoare către cer, noi şi acum şi multă vreme încă le vom înălţa cel mai mult pentru această mare nevoie a tuturor credincioşilor Domnului din toate adunările Lui, fiindcă ea lipseşte tuturor. Spre împlinirea acestei nevoi i-am îndreptat să se roage pe toţi cei care ne roagă pe noi pentru ea, spunându-le: să o cerem Domnului căci El poate să ne-o dea şi să nu încetăm rugăciunile până ce El va găsi pe cineva de undeva prin care o să ne ajute. Când o vom cere cu toţii şi cu toată credinţa, Domnul nu se poate să nu ne răspundă (1 Ioan 5, 14-15).

Pe măsură ce încurcăturile de pe margini se împuţinau iată că pe faţa albă şi frumoasă a pânzei Oastei Domnului, Domnul a făcut să apară tot mai grele şi mai mari crucile negre ale unor dureroase treceri dintre noi. A unora dintre cele mai frumoase nume de mame şi părinţi duhovniceşti, de fraţi şi surori care erau stâlpi în familia noastră duhovnicească. Plecările lor ne aşezau doliul despărţirii la unele dintre cele mai frumoase case frăţeşti deasupra celor mai dragi şi mai deschise porţi iubitoare din toată ţara Oastei Domnului.

- Mama mea Maria a trecut la Domnul în noiembrie 1980. Am petrecut-o spre casa noastră cerească, învăluită în cele mai sfâşietoare lacrimi şi între cele mai duioase amintiri, - după cum mă petrecuse şi ea pe mine de zeci de ani când plecam de acasă de fiecare dată ca pentru totdeauna. Am mai scris despre această plecare dureroasă.

În 1981 a plecat la cer o altă mamă bună, sora noastră Mariţa Iftimoiu de la Comăneşti. O altă cruce neagră pe pânza frumoasă a Oastei, a familiei noastre. Un alt doliu la una dintre cele mai căutate şi mai calde porţi şi case. Ea a fost una dintre cele mai bune mame din lumea asta, nu numai pentru copiii ei numeroşi şi buni, ci pentru toţi copiii Domnului şi ai lacrimilor.

A fost de atâtea ori o mamă dulce şi bună, ca pâinea caldă şi pentru mine. Domnul Isus I se arătase aievea, cu câtva timp înainte de plecarea ei întărind-o şi mângâind-o cu atâta putere încât şi faţa ei strălucea. Cu această lumină şi tinereţe a plecat şi ea de pe pământ la cer.

În 1982 Domnul Isus a luat-o la El în răsplata cerească pe încă o soră mamă din familia noastră. Pe buna, milostiva şi binefăcătoarea mamă de la Laz, sora Lucreţia... Câte fete orfane şi sărace le-a înzestrat şi le-a căsătorit ea. Câţi copii orfani a crescut, câţi fraţi săraci a îmbrăcat, pe câţi flămânzi i-a hrănit la masa ei totdeauna plină. În cei mai grei ani de foamete şi de lipsuri, mai ales în anii războiului şi refugiului, ori în anii grelei secete din Moldova din 1946-1947 când casa ei zi şi noapte era ca un orfelinat, ca un azil, ca un han totdeauna plin şi cald şi deschis. Numai Domnul va spune numărul acestora în ziua când El va răsplăti la arătare tot binele ce l-a făcut ea în ascuns şi în tăcere. Nu numai cât a trăit bunul ei soţ Eftimie, ci şi după moartea lui în cei 40 de ani de văduvie şi singurătate pe care şi i-a trăit muncind numai pentru Domnul şi pentru semenii ei, copiii Lui.

Ce glas frumos avea până aproape de plecarea ei din lume. Ce dragi îi erau cântările Domnului şi ce fericită cânta ea Dorită Patrie-a Iubirii, Porumbel, din stejarii depărtaţi, Cât ai Tu mai mult ca alţii, De dorul Tău Isus Iubit, ...

Doamne Isuse fă-o cea mai frumoasă privighetoare prin dumbrăvile minunate ale raiului Tău fericit.

În 1983 a trecut la Domnul, sora noastră Suzana, din Chiuieşti Someş, care la fel cu celelalte surori ale ei Mariţa de la Comăneşti şi Lucreţia de la Laz a avut poarta ei totdeauna deschisă pentru săraci, masa întinsă pentru flămânzi, mâinile gata pentru spălarea picioarelor obosite şi chinuite pentru Domnul. Până şi copiii ştiau când vedeau venind pe-un frate, un sărac, un flămând şi de departe îşi strigau: Mamă Suzana, vine Domnul Isus, pregăteşte-I apă să Se spele, hrană să mănânce, haine să Se îmbrace şi pat să Se odihnească... Şi ea a trecut la Domnul ca şi celelalte sfinte surori şi mame scumpe despre care vom păstra o veşnică amintire, şi vom da lui Dumnezeu o veşnică laudă şi mulţumire... O, cât de scumpe au fost astfel de suflete pentru Lucrarea Domnului şi câtă nevoie mai este de ele mai ales acum, când aproape că n-a mai rămas parcă nici una.

În 1984, a deschis rândul plecărilor dintre bătrânii părinţi şi sfinţi ai Lucrării Domnului, păr. Vladimir Popovici. El era de mulţi ani unul dintre sfinţii noştri înaintaşi, cel mai înaintat şi ca vârstă şi ca vechime şi ca merite în Lucrarea Domnului.

Am scris undeva şi despre această dureroasă plecare.

L-a urmat îndeaproape apoi, fratele nostru curajos şi statornic Popa Petru de la Batiz, Hunedoara, robul şi apostolul lui Hristos pentru Ţara Haţegului şi Hunedoarei care din copilăria lui zbuciumată de miner de la Petroşani a trecut la munca din minele de aur ale Evangheliei, împroprietărindu-se pe sine şi pe multe mii de suflete cu bogăţia cea veşnică a mântuirii. A trecut la Domnul încă în plină putere de muncă, în trei zile ajungând în Braţele şi în Împărăţia lui Dumnezeu. A fost petrecut şi el ca şi celelalte suflete scumpe de către mulţi fraţi şi surori până în cimitirul de la Batiz, unde aşteaptă Trâmbiţa Învierii şi a răsplătirii lui Hristos pe care L-a slujit cu toată inima şi viaţa sa, călcând pe urmele Sale atât prin lumina cât şi prin umbra Crucii. În locul cel de suferinţă el a ajutat pe mulţi fraţi care erau într-o stare şi mai grea. Domnul să-i răsplătească acum pe veşnicie Acolo unde acum este fericit şi se bucură de toate ostenelile sale.

La începutul anului 1985 a trecut tot aşa pe neaşteptate la Domnul în felul cel mai frumos şi fericit, fratele şi părintele nostru neuitat Heredea Teodor - Gavriş cum i se spusese din copilăria sa. Se născuse şi el în Mizieş, dar se stabilise la Beiuş. Clipa trecerii la Domnul l-a aflat pe genunchi la rugăciune în altar. Domnul Însuşi venise după sufletul lui ca să-l ia în Lăcaşul Său ceresc, după cuvântul la care fratele nostru ţinea atât de mult şi din care vorbea atât de des: şi după ce vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine pentru ca Acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi...

Şi l-a luat Domnul Isus cu El din cea mai fericită stare, aceea din genunchi, căci aceasta fusese starea în care îşi petrecuse el în Casa Domnului cele mai multe ceasuri din zilele şi nopţile vieţii sale. Era un om al rugăciunii şi smereniei - şi acestea două l-au înălţat la Dumnezeu şi la răsplata Sa.

A fost înmormântat la cimitirul din Deal în Beiuş.

La puţină vreme după plecarea la Domnul a acestui frate şi părinte credincios, a urmat în toamna aceluiaşi an 1985, pe drumul eroilor, spre scara cerească, un alt frate şi tovarăş al lui şi al nostru, cel mai ales şi preţuit dintre noi toţi, fr. Popa Petru din Săucani.

Dragostea Domnului şi dragostea frăţească l-a trecut pe totdeauna în rândul cel mai frumos al sfinţilor noştri înaintaşi. Am scris la timpul său pe larg şi despre el.

Au urmat în 1987, la puţin timp unul după altul alţi doi fraţi dintre eroii Domnului Isus şi a Oastei Sale, fratele nostru David Bălăuţă din Valea Arinilor - Comăneşti şi fr. Ioan Capătă de la Ocna Sibiului.

Fratele David fusese unul dintre cei mai harnici şi ostenitori fraţi ai Moldovei, dar şi ai întregii ţări. Multe sute de suflete cu multe zeci de adunări din Oastea Domnului, sunt rodul ostenelilor sale. La toate marile evenimente din istoria Oastei, mai ales din anul 1930 când s-a predat şi el Domnului, el a luat parte frumoasă şi totdeauna cu înţelepciune şi râvnă a lucrat şi a luptat pentru Domnul. A avut şi el parte de multe suferinţe pentru Domnul fiind închis chiar şi împreună cu fr. Marini câteva luni prin 1942, dar apoi şi mai târziu. A fost însă prin toate acestea credincios şi tare în Domnul până la sfârşit fiind plin de râvnă pentru sfinţenia Casei Domnului.

Am ajuns lângă sicriul lui în clipa când era scos din casă şi dus pe braţele multor fraţi până în faţa mormântului său din cimitirul de la Valea Arinilor. Acolo l-am înconjurat cu Cuvântul lui Dumnezeu pe care Îl iubise atât de mult, cu amintirile noastre în care el ocupase un loc atât de frumos şi înalt, cu lacrimile, cu cântările şi cu rugăciunile noastre pe care el le iubise atât de mult. Şi în acea zi călduroasă din iulie, l-am predat din braţele fraţilor care îl însoţiseră până aici, în braţele îngerilor care îl vor duce pe totdeauna în Braţele şi în Împărăţia Domnului pe care el L-a iubit, L-a ascultat atât de frumos.

Şi pânza Domnului se ţese mereu şi rândurile luptătorilor se golesc şi se primenesc mereu. Pe lângă dungile negre de doliu care se aştern şi rămân neuitate pe faţa albă şi curată a amintirilor noastre - vin alte feţe noi şi tinere ale celor pe care Domnul Isus le trimite pentru înlocuirea celor plecaţi. Fără schimb nu pleacă nimeni. Domnul, Conducătorul Lucrării Sale şi Duhul Sfânt Păzitorul şi Veghetorul ei, poartă grija asta şi o poartă frumos şi puternic fiindcă până la urmă toate lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi păzesc Cuvântul Său Sfânt.

A venit anul acesta 1988 şi iată solul Domnului a venit din primăvară, luând la fel pe fratele nostru Voina Ioan de la Sebeş - trecut şi el în câteva zile. Am adus şi de lângă sicriul acestui scump frate toate lacrimile, rugăciunile şi amintirile noastre cu care îl însoţim şi pe el plecând din mijlocul nostru cei de aici, în mijlocul celor de Sus.

A fost şi fr. Voina Ioan un frate devotat şi credincios din primii ani când ne-am întâlnit pe căile Domnului Isus, prin toate judeţele Ardealului şi până la cele mai îndepărtate ale ţării. A fost hotărât şi neînduplecat în ce priveşte adevărul şi credinţa, şi s-a luptat cu multă râvnă pentru aceste scumpe comori, îndurând multe necazuri şi împotriviri. A avut şi el de trecut adeseori prin valea umbrelor, dar prin toate s-a păstrat tare şi hotărât în Domnul. Sora Iova, credincioasa lui soţie i-a fost un sprijin şi un ajutor binecuvântat. A fost înmormântat în cimitirul oraşului Sebeş.

La numai o săptămână după plecarea la Domnul a fratelui Voina, am primit înştiinţarea că un alt frate mult iubit şi cunoscut în Domnul, fr. Ilie Marini de la Lancrăm, aproape de Sebeş, a trecut şi el în veşnicie. Am ajuns cu ajutorul Domnului şi lângă sicriul fr. Ilie şi împreună cu cei veniţi la auzirea acestei veşti l-am privegheat cu rugăciunile, cu lacrimile, cu cântările şi cu amintirile noastre... Ce liniştit şi ce credincios a trecut prin viaţa şi prin lupta sa şi acest frate preaiubit. El era cel mai mare dintre fiii părinţilor lor din Săsciori, şi el a fost primul chemat dintre fraţii săi. El l-a adus la Domnul şi pe marele său frate Ioan - învăţătorul, care apoi l-a întrecut în roade, dar fratele său smerit a stat în umbra acestuia fericit şi bucuros.

A avut şi el parte de suferinţă pentru Domnul, în acest din urmă val - dar a trecut prin toate frumos şi a ieşit din flăcări curat. Acum Domnul l-a chemat la răsplata Sa, iar noi îl petrecem rugându-ne pentru fericirea şi odihna lui veşnică.

După numai câteva luni o veste neaşteptată ne-a zguduit din nou inimile. Cu totul pe neaşteptate în cinci minute într-o noapte din octombrie fratele nostru Tăbăcaru din Hunedoara. N-avea nici 60 de ani. Era încă în plină putere şi vigoare duhovnicească.

Dar parcă a presimţit că nu mai are multă vreme de trăit, căci în ultimii ani, cu toate că era suferind cu inima, era totuşi nelipsit de la toate adunările. Şi era aproape tot timpul pe drumuri şi în lucrul Domnului, atât în judeţul Hunedoara cât şi în mai toate zonele ţării.

Am fost şi lângă sicriul lui, spunând cu lacrimi de despărţire dar cu conştiinţa împăcată că acest suflet harnic şi devotat merge la ospăţul ceresc deplin pregătit şi îmbrăcat în haina strălucitoare a unei curate şi statornice credincioşii în munca şi în lupta Domnului. Domnul să-l aşeze în rândurile fericite ale biruitorilor Săi.

La numai o săptămână după fr. Tăbăcaru am aflat de departe ştirea trecerii la Domnul a unui alt frate erou al Oastei Domnului şi luptător neînfricat al lui Hristos, fratele Leon Andronic din Bacău...

Dar cu câteva zile mai înainte de trecerea sa, Domnul mi-a pus pe inimă să fac un drum până la Bacău să-l mai revăd o dată pe acest frate scump cu care umblasem şi lucrasem împreună de peste 50 de ani. Încă din primii mei ani la Sibiu îl cunoscusem pe fratele Leon nedespărţit de fratele David la toate marile ocazii din Sibiu şi din ţară ale Oastei Domnului. Presimţeam că foarte curând ne va veni rândul ori unuia ori celuilalt. Şi cum nu-l văzusem demult am făcut tot ce am putut şi am luat drumul până la Bacău.

La un plan pus la cale de Domnul, fratele Leon venise fără să ştie de ce şi el de departe de la un tratament medical, acasă la Bacău, numai bine a făcut Domnul că ne-am întâlnit. L-am luat cu noi şi am participat apoi în duminica aceea după masă pentru ultima dată la adunarea din Bacău, nici eu nu mai fusesem la adunarea aceasta de 42 de ani, aşa că am avut o neuitată bucurie cu toţi fraţii din Bacău pe care nu-i mai văzusem de atunci. Fr. Leon a ţinut o scurtă vorbire luându-şi rămas bun de la fraţi, pentru ultima dată. A fost o profeţie pentru că într-adevăr peste o săptămână pleca la Domnul.

Şi iată aşa ne ducem rând pe rând. Cei ce au avut o viaţă grea Domnul face să aibă o moarte uşoară. Dar cât de grea trebuie să fie moartea acelora care aici au dus o viaţă prea uşoară, prea nepăsătoare, prea goală de orice conţinut bun.

S-au dus marii şi sfinţii noştri înaintaşi, mamele noastre şi părinţii noştri în Domnul, dungile noastre negre şi steagurile noastre de doliu după ei, - la trei zile s-au prefăcut în mari şi strălucitoare dungi de aur, iar steagurile lor de doliu s-au prefăcut în steaguri de biruinţă care fâlfâie acum măreţ şi triumfător la Porţile Ierusalimului Ceresc ca semn că ei au intrat biruitori Acolo în Patria şi în bucuria Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, şi în cântările de bucurie ale îngerilor Săi - ale tuturor ostaşilor biruitori din Oastea Domnului cea triumfătoare din ceruri.

Slavă veşnică Ţie Marele nostru Dumnezeu Isus Biruitorul, pentru toată lucrarea Ta biruitoare şi luptătoare de pe pământ şi din cer.

Te rugăm binecuvântează cu o răsplată şi fericire veşnică pe toate surorile şi fraţii noştri, mamele şi taţii noştri duhovniceşti şi trupeşti pe care i-am petrecut cu lacrimi şi cu cântări, cu durere şi cu bucurie spre Împărăţia Ta şi-a noastră. Primeşte-i pe toţi în veşnicia Ta, în veşnica Ta bucurie şi odihnă şi după toate suferinţele îndurate în lumea aceasta pentru Tine şi pentru noi.

Iar pe noi ajută-ne pe toţi Te rugăm să le urmăm cu vrednicie pilda vieţii şi biruinţele lor, ca să ne sfârşim şi noi calea şi lupta atât de frumos ca şi ei, iar la urmă să ne poţi primi şi pe noi ca pe ei, în braţele Tale şi în Împărăţia Ta. Pentru ca pe totdeauna să fim Acolo fericiţi cu Tine şi cu ei în vecii vecilor.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!