Cap. 24 - Pânza care se țese

„Nici Hristos fără de Cruce

nici Crucea fără Hristos

- numa-mpreunate dulce

duc în cer, pe-un credincios,

- așa să-nțelegi simțit

pe Isus Cel Răstignit”.

Lucrarea sfântă a Evangheliei lui Hristos și a Bisericii Sale vii, în lume este ca o uriașă pânză binecuvântată cu nespuse mii de fire la care Marele Meșter țesător, Sfântul Duh, lucrează din Ziua Cincizecimii și până azi. Și va lucra până în Ziua Nunții Mielului și Mirelui ceresc Isus Hristos, pregătind astfel pe această biserică și împodobind-o pentru Ospățul măreț și veșnic al Nunții lor, după cum este scris (Apoc. 19, 9).

În slujba Acestui Țesător Divin sunt mii și mii de ucenici țesători care de-a lungul pânzei noastre și de-a lungul acestor veacuri lucrează sub îndrumarea și inspirația Divinului Maestru, tot ce privește trăinicia, felurimea și frumusețea acestei pânze veșnice.

În feluritele munci și feluritele împrejurări care se petrec pe tot acest parcurs frumos, Duhul Sfânt Se folosește de toți acei care au venit de bună voie și cu dragă inimă în școala și în ucenicia Lui, dorind să ajungă unelte de cinste în slujba Sa, vase de cinste destoinice pentru orice lucrare bună (2 Tim. 2, 20-21).

Un astfel de ucenic și de vas folositor Stăpânului său trebuie nu numai să lucreze, dar să și păzească lucrarea sfântă la care este chemat, fiindcă vrăjmașul care a semănat odată neghina în grâul cel curat pe când semănătorii dormeau, tot așa va căuta mereu să încurce și firele pânzei sfinte, dacă țesătorii ei nu sunt atenți, sau lasă totul în voia întâmplării, fără să caute cu tot dinadinsul să păzească Lucrarea Domnului, pânza Domnului, via Domnului, turma Domnului, adunarea Domnului.

De-a lungul pânzei minunate a Oastei Domnului, vrăjmașul Binelui și al Armoniei frățești a căutat de la început și va căuta până la sfârșit să producă mereu încurcături între firele minunate cu care Duhul Sfânt Își face lucrarea aceasta. Dar ori de câte ori lucrătorii Domnului au fost atenți și treji, ei au văzut din timp și au alergat cu grabă acolo și lucrând cu înțelepciunea și ajutorul ceresc, ei au reușit să descurce mai ușor ori mai greu aceste încurcături, cu cât mai puține pagube și dureri. Iar pânza s-a țesut apoi frumos mai departe.

Însă acolo unde - fie că n-a fost cine să vadă la timp, fie că n-a fost cine să știe cum să descurce ceea ce era încurcat devenind nefolositoare, ori chiar rele. Și bucăți întregi din pânza Domnului s-au pierdut.

Numai că Mâna Domnului este vie și se vindecă iarăși, ea singură de ranele ei, prin puterea lui Dumnezeu care lucrează în ea. După cum și pământul care este viu și se vindecă el singur de toate ranele care i se fac, prin puterea de a se vindeca ce o are în el însuși. Câte rane îi face pământului omul nechibzuit și vrăjmaș - și totuși pământul, cu timpul și le vindecă. Tot așa se vindecă și Lucrarea lui Hristos, pentru că ea are în sine puterea ocrotitoare, vie și vindecătoare a Sângelui și Jertfei Mântuitorului ei.

După cum un pământ lucrat frumos și iubitor, nu numai că aduce rod dulce și îmbelșugat, dar și arată frumos și plăcut la înfățișarea sa dinafară, tot așa este și cu Lucrarea Duhului Sfânt când este îngrijită și îndrumată cu dragoste și înțelepciune de către acei lucrători în grija cărora a încredințat-o Stăpânul ei ceresc. Ce dulci și frumoase sunt roadele duhovnicești acolo unde adunarea Domnului este lucrată și supravegheată bine de niște ucenici harnici și buni, și ce frumos arată în lume și în afară, umblarea și roadele unei astfel de adunări. Domnul Isus a spus că după o astfel de umblare frumoasă a copiilor Lui, oamenii vor preamări pe Tatăl nostru Cel ceresc (Matei 5, 16).

Dar ce încurcături dureroase, rușinoase și păgubitoare poate să facă vrăjmașul Satana în pânza cea frumoasă a Evangheliei, acolo unde s-au vârât în adunarea Domnului niște lucrători răi, nechibzuiți, murdari, leneși, lacomi ori nebuni care dorm, sau lenevesc, sau fac altceva și mai rău...

În acești din urmă ani, pânza cea vie și frumoasă a Oastei Domnului, s-a țesut din ce în ce mai bine. Lucrătorii atenți și conștiincioși s-au înmulțit și s-au ostenit, lucrând cu tot mai multă grijă și dragoste la curăția, limpezirea și înfrumusețarea ei, iar Duhul Harului ceresc o împodobea cu tot mai multe daruri alese, proaspete și plăcute pe toată suprafața ei albă și curată, dar mai ales pe marginile ei de-a dreapta, adică în adunările harnice, curate, armonioase.

Dar și încurcăturile de pe marginea din stânga, adică din adunările mai slăbuțe, mai lăturalnice, mai dezbinate, - începând din anul 1986 păreau că se tot împuținează și că încep să se vindece. Puterea lui Hristos care este în Lucrarea Sa vindeca mereu, închizând una câte una, multe rane care sângerau dureros de mulți ani pe trupul adunărilor frățești.

Soseau Rusaliile. Trebuia să pregătim sărbătoarea de la mormântul părintelui nostru de la Sibiu. Prevăzând că vor veni foarte mulți frați de peste tot, am căutat să luăm toate măsurile din timp, spre a nu expune adunarea noastră la nici o neplăcere.

Cu câteva zile mai înainte am căutat să obțin o audiență la înaltul Antonie, mitropolitul Sibiului spre a-i cere aprobarea pentru desfășurarea programului nostru și delegarea unor preoți de la catedrală pentru oficierea slujbei obișnuite la mormântul părintelui. Înaltul mitropolit nu era acasă dar am lăsat la secretariat o cerere în acest sens și am vorbit - cu aprobarea secretarului - personal cu trei preoți solicitându-i să vină în Prima Zi de Rusalii să îndeplinească slujba necesară...

Și într-adevăr au venit și la ora 12 când se încheia tot programul nostru frățesc la mormânt, au sosit și ei încheind astfel în chip frumos și plăcut cu partea lor, sărbătoarea noastră și de data asta la mormântul neuitat... Ne-am bucurat mult de marea schimbare ce o vedeam și în privința asta față de noi, căci numai cu câțiva ani în urmă nici nu am fi îndrăznit să ne ducem cu o astfel de cerere la mitropolie.

După ce totul s-a încheiat fericit cu adunarea de Rusalii la câteva zile când soseam acasă la Beiuș, primeam de la mitropolia Sibiului un răspuns oficial scris la cererea pe care o lăsasem la secretariat... În acest răspuns se spunea că „din încredințarea I.P.S. Sale mitropolitul Antonie au fost delegați și de data asta ca și în anii trecuți, trei preoți cu numele lor, spre a oficia în Prima Zi de Rusalii, slujba parastasului la mormântul păr. Iosif Trifa...” Ne-am bucurat mult de acest fel total nou în care ni se răspunde acum, recunoscându-se oficial programul rugăciunii noastre de Rusalii și numindu-l pentru prima dată după cincizeci de ani oficial și în scris, părintele Iosif Trifa... Păstram acest răspuns ca un document fericit de care ne vom putea folosi în viitor ca un precedent frumos și înțelept. El a constituit atunci pentru noi încă o mare încurajare pe linia speranțelor frumoase, curate de atunci, ce le adunam cu scumpătate în inimile noastre în dorința rezolvării generale cu memoriul.

Tot în cursul acestui an am avut de înregistrat desfășurarea frumoasă a multor nunți, aniversări, sărbători literare și a altor evenimente de adunări din ce în ce tot mai frumoase și mai mari, de-a lungul și de-a latul întregii țări, - afară de partea uscată a sudului Olteniei, Muntenia și Dobrogea, unde nu mai înverzește și nu mai înfrunzește aproape nimic de zeci de ani...

Cu tipărirea albumului pentru Maica Domnului am mai încercat odată la București îndată după alegerea noului patriarh Teoctist, care fusese mitropolit la Iași și la care fusesem anul trecut când mă primise neobișnuit de bine, arătându-mi chiar o bucurie deosebită pentru acțiunea de normalizare a activității Oastei Domnului în biserică. Bunăvoința și înțelegerea pe care și-o arătase atunci mai mult ca oricare alții și despre care am scris la vremea sa, ne-a încurajat mult. Cu aceste gânduri și cu mari speranțe, am făcut din nou drum la patriarhia din București, cu o cerere de audiență pentru o luare de contact cu noul patriarh pentru a afla atitudinea sa față de problema Oastei Domnului, și pentru a încerca această atitudine prin aprobarea tipăririi volumului închinat Maicii Domnului. Știam că dacă va arăta bunăvoință față de Maica Domnului va fi binevoitor și față de Oastea Domnului. Dacă nu o vor accepta pe prima știam că la fel se va întâmpla și cu a doua. Până acum soarta acestor nume sfinte a fost aceeași. Cine a arătat dragoste față de Maica Domnului a arătat dragoste și de Oaste. Cine a putut respinge pe prima, cum să poată primi pe cealaltă. Ce pildă luminoasă și de mare preț este atitudinea părintelui Stăniloaie. Cine mai este în Biserica asta ca acest mare și sfânt înțelept, ca să vadă ce strânsă și tainică și divină legătură este între aceste două nume scumpe pentru Domnul!

Speram ca totuși, eu nefiind un necunoscut oarecare, ci binecunoscut, voi fi primit totuși și că voi avea ocazie să-i aflu gândurile și deciziile acum de la acest înalt nivel în care ajunsese. Dacă toată bunăvoința pe care mi-o arătase la Iași era adevărată, desigur că din noul loc pe care îl deține el, poate determina grăbirea bunei rezolvări a celor două probleme cunoscute pentru care umblam și umblasem pe la toți ierarhii Bisericii.

Dar tocmai în acele zile de mai, sosise la București fără să știu o mare vizită a unei înalte delegații din străinătate, și se vede că aveau de lucru și pe la Sf. Sinod căci toți ierarhii țării erau strânși acolo și marile lor mașini negre cu numere albe umpleau tot spațiul din jurul patriarhiei.

După două ceasuri de așteptare în biroul secretariatului patriarhal n-am putut totuși ajunge să obțin o audiență cât de scurtă la patriarh. Solicitarea repetată a secretarului preot Ion Bănățeanu, nu mi-a putut aduce de la patriarhul Teoctist decât regretul că nu mă poate primi aceste zile fiind prea ocupat. Dacă pot să aștept patru zile - se poate aproba audiența - dacă nu să las totul acolo și voi fi înștiințat acasă despre rezultat, sau despre noua dată când ar putea avea loc o audiență...

Am lăsat acolo în scris dorința și rugămintea mea pentru Oastea Domnului, cât și un nou exemplar din lucrarea Maicii Domnului în care solicitam un aviz favorabil spre a obține „bun de tipar” - cum mai solicitasem și patriarhului Iustin Moisescu care stătuse până ieri și el tot pe acest scaun... Dacă n-a vrut el cel de ieri, poate va vrea cel de azi.

De la părintele secretar Ion Bănățeanu am primit acasă o confirmare scrisă că P.F. Patriarh a primit cele lăsate de mine și că va reflecta asupra lor, și că voi primi o rezolvare în scris acasă.

Dar nici această promisiune nici până astăzi nu s-a împlinit, - n-am primit nici un răspuns. Văzând așa, nici eu n-am mai făcut o altă încercare. N-avea rost.

Adunările noastre frățești, binecuvântate de Dumnezeu și ceva mai tolerate acum de către stăpânire, creșteau mereu în număr, în frumusețe, în roade, în armonie și în biruință. După fiecare adunare, când se făceau chemările pentru legământul cu Dumnezeu, se grămădeau cu zecile sufletele noi care se predau Domnului Isus, cu rugăciuni puternice scăldate în lacrimi. Mai ales tineret, copii, elevi, studenți și muncitori, tineri și tinere de la sate și orașe se adăugau curați și frumoși la numărul luptătorilor Domnului, aducând atâta frumusețe și prospețime în câmpul Evangheliei lui Hristos și în mijlocul adunărilor frățești. Dintre acești tineri se adăugau mereu elemente și talente la sărbătorile literare ale tineretului Oastei.

Dar lipsa Bibliilor, a cărților de cântări, de poezii ori povestiri biblice se simțea din ce în ce mai mare. Dacă anii trecuți mai putuseră intra până la noi ceva din aceste cărți care alcătuiau cea mai mare parte din hrana noastră sufletească, - acum nu mai puteau pătrunde deloc, numărul însetaților creștea neîncetat, izvoarele se împuținaseră, iar cei noi veniți nerăbdători și lipsiți ne solicitau neîntrerupt cerându-ne. Nu se găsea o carte nici la o sută de suflete în foarte multe adunări. Mai ales Cartea de Cântări lipsea total și tineretul o cerea cu multe lacrimi.

Sperând că Domnul ne va ajuta să putem tipări măcar o cât de mică strângere din cântările noastre, am muncit la selectarea celor mai frumoase 500 de cântări dintre toate miile noastre de cântări vechi și noi și am alcătuit din ele o carte manuscris cu note, pentru a fi gata să o încredințăm spre tipărire pentru Domnul, atunci când El ne va trimite ocazia cea mai potrivită, pentru care ne rugăm mereu și o așteptăm. De aceea am fost nespus de fericiți când ni s-a dat acest prilej prin niște vechi prieteni pe care demult, când ei erau săraci și lipsiți, noi îi ajutasem de multe ori cu tot ce am avut, iar acum ne promiteau că vor să ne ajute și ei pe noi cu ce am avea cea mai urgentă nevoie, - având destule posibilități în privința aceasta.

Când ne-au oferit ajutorul acesta, le-am arătat cu mare speranță și bucurie cartea noastră cu cele mai frumoase 500 de cântări și le-am zis:

- Nu pentru noi în primul rând, ci pentru Domnul vă rugăm și pentru toți copiii Lui, mai ales pentru cei mai noi și mai tineri - să ne tipăriți cartea asta de cântări. Cât de frumos, cât mai în grabă și în cât mai multe exemplare veți putea, căci de nimic nu avem o mai mare nevoie și bucurie ca de cartea aceasta. Aceasta este cea mai fierbinte rugăminte pe care v-o facem în Numele Domnului și a miilor de suflete care au nevoie de ea și o cer cu toată stăruința.

- O, aceasta nu este o sarcină ci un har pentru noi - ne-au zis ei luând-o. În cel mai scurt timp o veți avea frumoasă și îndeajuns pentru toți.

Au trecut însă și de la promisiunea asta câțiva ani buni și nerăbdători... Iar într-un târziu când am aflat o știre, ea a fost foarte tristă pentru noi. În loc să lase cartea noastră așa cum era, se apucaseră să opereze în conținutul ei, cu rea intenție înlăturând unele cântări și făcând adausuri ori modificări la altele... lucru total nepermis și necinstit. Pe urmă ne-au pus niște condiții că dacă o acceptăm așa, ne-o vor tipări imediat...

Am protestat cu durere fiindcă toate aceste modificări erau unilaterale și tendențioase. Și când am avut prima ocazie le-am trimis următoarea înștiințare: „Protestăm cu toată durerea sufletului nostru contra acestui procedeu... Trimitem acum această mână frățească, rugându-vă să-i dați manuscrisul cărții noastre așa cum vi l-am dat, pentru a ne-o aduce înapoi. Vă rugăm să nu vă mai atingeți de ea. Dacă mâna aceasta nu ne-o va putea aduce, am rugat-o să aprindă partea noastră acolo în fața voastră. Să ardă înaintea lui Dumnezeu ca o ardere de tot din partea noastră - și ca o plângere înaintea cerului pentru ce ați făcut. Ați dat-o pe mâna aprozilor voștri ca s-o batjocorească, întocmai cum a făcut Caiafa cu Hristos. Nu împotriva noastră, ci împotriva Celui a cui erau aceste cântări ați păcătuit. El vă va răsplăti... Noi nu vă vom spune lui Dumnezeu, dar vă vom spune lumii și istoriei, fiindcă era cartea cu cele mai frumoase cântări pentru Dumnezeu...”

În nebunia durerii mele nu mai știam ce să spun.

Totuși rugăciunile noastre cele mai stăruitoare către cer, noi și acum și multă vreme încă le vom înălța cel mai mult pentru această mare nevoie a tuturor credincioșilor Domnului din toate adunările Lui, fiindcă ea lipsește tuturor. Spre împlinirea acestei nevoi i-am îndreptat să se roage pe toți cei care ne roagă pe noi pentru ea, spunându-le: să o cerem Domnului căci El poate să ne-o dea și să nu încetăm rugăciunile până ce El va găsi pe cineva de undeva prin care o să ne ajute. Când o vom cere cu toții și cu toată credința, Domnul nu se poate să nu ne răspundă (1 Ioan 5, 14-15).

Pe măsură ce încurcăturile de pe margini se împuținau iată că pe fața albă și frumoasă a pânzei Oastei Domnului, Domnul a făcut să apară tot mai grele și mai mari crucile negre ale unor dureroase treceri dintre noi. A unora dintre cele mai frumoase nume de mame și părinți duhovnicești, de frați și surori care erau stâlpi în familia noastră duhovnicească. Plecările lor ne așezau doliul despărțirii la unele dintre cele mai frumoase case frățești deasupra celor mai dragi și mai deschise porți iubitoare din toată țara Oastei Domnului.

- Mama mea Maria a trecut la Domnul în noiembrie 1980. Am petrecut-o spre casa noastră cerească, învăluită în cele mai sfâșietoare lacrimi și între cele mai duioase amintiri, - după cum mă petrecuse și ea pe mine de zeci de ani când plecam de acasă de fiecare dată ca pentru totdeauna. Am mai scris despre această plecare dureroasă.

În 1981 a plecat la cer o altă mamă bună, sora noastră Marița Iftimoiu de la Comănești. O altă cruce neagră pe pânza frumoasă a Oastei, a familiei noastre. Un alt doliu la una dintre cele mai căutate și mai calde porți și case. Ea a fost una dintre cele mai bune mame din lumea asta, nu numai pentru copiii ei numeroși și buni, ci pentru toți copiii Domnului și ai lacrimilor.

A fost de atâtea ori o mamă dulce și bună, ca pâinea caldă și pentru mine. Domnul Isus I se arătase aievea, cu câtva timp înainte de plecarea ei întărind-o și mângâind-o cu atâta putere încât și fața ei strălucea. Cu această lumină și tinerețe a plecat și ea de pe pământ la cer.

În 1982 Domnul Isus a luat-o la El în răsplata cerească pe încă o soră mamă din familia noastră. Pe buna, milostiva și binefăcătoarea mamă de la Laz, sora Lucreția... Câte fete orfane și sărace le-a înzestrat și le-a căsătorit ea. Câți copii orfani a crescut, câți frați săraci a îmbrăcat, pe câți flămânzi i-a hrănit la masa ei totdeauna plină. În cei mai grei ani de foamete și de lipsuri, mai ales în anii războiului și refugiului, ori în anii grelei secete din Moldova din 1946-1947 când casa ei zi și noapte era ca un orfelinat, ca un azil, ca un han totdeauna plin și cald și deschis. Numai Domnul va spune numărul acestora în ziua când El va răsplăti la arătare tot binele ce l-a făcut ea în ascuns și în tăcere. Nu numai cât a trăit bunul ei soț Eftimie, ci și după moartea lui în cei 40 de ani de văduvie și singurătate pe care și i-a trăit muncind numai pentru Domnul și pentru semenii ei, copiii Lui.

Ce glas frumos avea până aproape de plecarea ei din lume. Ce dragi îi erau cântările Domnului și ce fericită cânta ea Dorită Patrie-a Iubirii, Porumbel, din stejarii depărtați, Cât ai Tu mai mult ca alții, De dorul Tău Isus Iubit, ...

Doamne Isuse fă-o cea mai frumoasă privighetoare prin dumbrăvile minunate ale raiului Tău fericit.

În 1983 a trecut la Domnul, sora noastră Suzana, din Chiuiești Someș, care la fel cu celelalte surori ale ei Marița de la Comănești și Lucreția de la Laz a avut poarta ei totdeauna deschisă pentru săraci, masa întinsă pentru flămânzi, mâinile gata pentru spălarea picioarelor obosite și chinuite pentru Domnul. Până și copiii știau când vedeau venind pe-un frate, un sărac, un flămând și de departe își strigau: Mamă Suzana, vine Domnul Isus, pregătește-I apă să Se spele, hrană să mănânce, haine să Se îmbrace și pat să Se odihnească... Și ea a trecut la Domnul ca și celelalte sfinte surori și mame scumpe despre care vom păstra o veșnică amintire, și vom da lui Dumnezeu o veșnică laudă și mulțumire... O, cât de scumpe au fost astfel de suflete pentru Lucrarea Domnului și câtă nevoie mai este de ele mai ales acum, când aproape că n-a mai rămas parcă nici una.

În 1984, a deschis rândul plecărilor dintre bătrânii părinți și sfinți ai Lucrării Domnului, păr. Vladimir Popovici. El era de mulți ani unul dintre sfinții noștri înaintași, cel mai înaintat și ca vârstă și ca vechime și ca merite în Lucrarea Domnului.

Am scris undeva și despre această dureroasă plecare.

L-a urmat îndeaproape apoi, fratele nostru curajos și statornic Popa Petru de la Batiz, Hunedoara, robul și apostolul lui Hristos pentru Țara Hațegului și Hunedoarei care din copilăria lui zbuciumată de miner de la Petroșani a trecut la munca din minele de aur ale Evangheliei, împroprietărindu-se pe sine și pe multe mii de suflete cu bogăția cea veșnică a mântuirii. A trecut la Domnul încă în plină putere de muncă, în trei zile ajungând în Brațele și în Împărăția lui Dumnezeu. A fost petrecut și el ca și celelalte suflete scumpe de către mulți frați și surori până în cimitirul de la Batiz, unde așteaptă Trâmbița Învierii și a răsplătirii lui Hristos pe care L-a slujit cu toată inima și viața sa, călcând pe urmele Sale atât prin lumina cât și prin umbra Crucii. În locul cel de suferință el a ajutat pe mulți frați care erau într-o stare și mai grea. Domnul să-i răsplătească acum pe veșnicie Acolo unde acum este fericit și se bucură de toate ostenelile sale.

La începutul anului 1985 a trecut tot așa pe neașteptate la Domnul în felul cel mai frumos și fericit, fratele și părintele nostru neuitat Heredea Teodor - Gavriș cum i se spusese din copilăria sa. Se născuse și el în Mizieș, dar se stabilise la Beiuș. Clipa trecerii la Domnul l-a aflat pe genunchi la rugăciune în altar. Domnul Însuși venise după sufletul lui ca să-l ia în Lăcașul Său ceresc, după cuvântul la care fratele nostru ținea atât de mult și din care vorbea atât de des: și după ce vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine pentru ca Acolo unde sunt Eu, să fiți și voi...

Și l-a luat Domnul Isus cu El din cea mai fericită stare, aceea din genunchi, căci aceasta fusese starea în care își petrecuse el în Casa Domnului cele mai multe ceasuri din zilele și nopțile vieții sale. Era un om al rugăciunii și smereniei - și acestea două l-au înălțat la Dumnezeu și la răsplata Sa.

A fost înmormântat la cimitirul din Deal în Beiuș.

La puțină vreme după plecarea la Domnul a acestui frate și părinte credincios, a urmat în toamna aceluiași an 1985, pe drumul eroilor, spre scara cerească, un alt frate și tovarăș al lui și al nostru, cel mai ales și prețuit dintre noi toți, fr. Popa Petru din Săucani.

Dragostea Domnului și dragostea frățească l-a trecut pe totdeauna în rândul cel mai frumos al sfinților noștri înaintași. Am scris la timpul său pe larg și despre el.

Au urmat în 1987, la puțin timp unul după altul alți doi frați dintre eroii Domnului Isus și a Oastei Sale, fratele nostru David Bălăuță din Valea Arinilor - Comănești și fr. Ioan Capătă de la Ocna Sibiului.

Fratele David fusese unul dintre cei mai harnici și ostenitori frați ai Moldovei, dar și ai întregii țări. Multe sute de suflete cu multe zeci de adunări din Oastea Domnului, sunt rodul ostenelilor sale. La toate marile evenimente din istoria Oastei, mai ales din anul 1930 când s-a predat și el Domnului, el a luat parte frumoasă și totdeauna cu înțelepciune și râvnă a lucrat și a luptat pentru Domnul. A avut și el parte de multe suferințe pentru Domnul fiind închis chiar și împreună cu fr. Marini câteva luni prin 1942, dar apoi și mai târziu. A fost însă prin toate acestea credincios și tare în Domnul până la sfârșit fiind plin de râvnă pentru sfințenia Casei Domnului.

Am ajuns lângă sicriul lui în clipa când era scos din casă și dus pe brațele multor frați până în fața mormântului său din cimitirul de la Valea Arinilor. Acolo l-am înconjurat cu Cuvântul lui Dumnezeu pe care Îl iubise atât de mult, cu amintirile noastre în care el ocupase un loc atât de frumos și înalt, cu lacrimile, cu cântările și cu rugăciunile noastre pe care el le iubise atât de mult. Și în acea zi călduroasă din iulie, l-am predat din brațele fraților care îl însoțiseră până aici, în brațele îngerilor care îl vor duce pe totdeauna în Brațele și în Împărăția Domnului pe care el L-a iubit, L-a ascultat atât de frumos.

Și pânza Domnului se țese mereu și rândurile luptătorilor se golesc și se primenesc mereu. Pe lângă dungile negre de doliu care se aștern și rămân neuitate pe fața albă și curată a amintirilor noastre - vin alte fețe noi și tinere ale celor pe care Domnul Isus le trimite pentru înlocuirea celor plecați. Fără schimb nu pleacă nimeni. Domnul, Conducătorul Lucrării Sale și Duhul Sfânt Păzitorul și Veghetorul ei, poartă grija asta și o poartă frumos și puternic fiindcă până la urmă toate lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu și păzesc Cuvântul Său Sfânt.

A venit anul acesta 1988 și iată solul Domnului a venit din primăvară, luând la fel pe fratele nostru Voina Ioan de la Sebeș - trecut și el în câteva zile. Am adus și de lângă sicriul acestui scump frate toate lacrimile, rugăciunile și amintirile noastre cu care îl însoțim și pe el plecând din mijlocul nostru cei de aici, în mijlocul celor de Sus.

A fost și fr. Voina Ioan un frate devotat și credincios din primii ani când ne-am întâlnit pe căile Domnului Isus, prin toate județele Ardealului și până la cele mai îndepărtate ale țării. A fost hotărât și neînduplecat în ce privește adevărul și credința, și s-a luptat cu multă râvnă pentru aceste scumpe comori, îndurând multe necazuri și împotriviri. A avut și el de trecut adeseori prin valea umbrelor, dar prin toate s-a păstrat tare și hotărât în Domnul. Sora Iova, credincioasa lui soție i-a fost un sprijin și un ajutor binecuvântat. A fost înmormântat în cimitirul orașului Sebeș.

La numai o săptămână după plecarea la Domnul a fratelui Voina, am primit înștiințarea că un alt frate mult iubit și cunoscut în Domnul, fr. Ilie Marini de la Lancrăm, aproape de Sebeș, a trecut și el în veșnicie. Am ajuns cu ajutorul Domnului și lângă sicriul fr. Ilie și împreună cu cei veniți la auzirea acestei vești l-am privegheat cu rugăciunile, cu lacrimile, cu cântările și cu amintirile noastre... Ce liniștit și ce credincios a trecut prin viața și prin lupta sa și acest frate preaiubit. El era cel mai mare dintre fiii părinților lor din Săsciori, și el a fost primul chemat dintre frații săi. El l-a adus la Domnul și pe marele său frate Ioan - învățătorul, care apoi l-a întrecut în roade, dar fratele său smerit a stat în umbra acestuia fericit și bucuros.

A avut și el parte de suferință pentru Domnul, în acest din urmă val - dar a trecut prin toate frumos și a ieșit din flăcări curat. Acum Domnul l-a chemat la răsplata Sa, iar noi îl petrecem rugându-ne pentru fericirea și odihna lui veșnică.

După numai câteva luni o veste neașteptată ne-a zguduit din nou inimile. Cu totul pe neașteptate în cinci minute într-o noapte din octombrie fratele nostru Tăbăcaru din Hunedoara. N-avea nici 60 de ani. Era încă în plină putere și vigoare duhovnicească.

Dar parcă a presimțit că nu mai are multă vreme de trăit, căci în ultimii ani, cu toate că era suferind cu inima, era totuși nelipsit de la toate adunările. Și era aproape tot timpul pe drumuri și în lucrul Domnului, atât în județul Hunedoara cât și în mai toate zonele țării.

Am fost și lângă sicriul lui, spunând cu lacrimi de despărțire dar cu conștiința împăcată că acest suflet harnic și devotat merge la ospățul ceresc deplin pregătit și îmbrăcat în haina strălucitoare a unei curate și statornice credincioșii în munca și în lupta Domnului. Domnul să-l așeze în rândurile fericite ale biruitorilor Săi.

La numai o săptămână după fr. Tăbăcaru am aflat de departe știrea trecerii la Domnul a unui alt frate erou al Oastei Domnului și luptător neînfricat al lui Hristos, fratele Leon Andronic din Bacău...

Dar cu câteva zile mai înainte de trecerea sa, Domnul mi-a pus pe inimă să fac un drum până la Bacău să-l mai revăd o dată pe acest frate scump cu care umblasem și lucrasem împreună de peste 50 de ani. Încă din primii mei ani la Sibiu îl cunoscusem pe fratele Leon nedespărțit de fratele David la toate marile ocazii din Sibiu și din țară ale Oastei Domnului. Presimțeam că foarte curând ne va veni rândul ori unuia ori celuilalt. Și cum nu-l văzusem demult am făcut tot ce am putut și am luat drumul până la Bacău.

La un plan pus la cale de Domnul, fratele Leon venise fără să știe de ce și el de departe de la un tratament medical, acasă la Bacău, numai bine a făcut Domnul că ne-am întâlnit. L-am luat cu noi și am participat apoi în duminica aceea după masă pentru ultima dată la adunarea din Bacău, nici eu nu mai fusesem la adunarea aceasta de 42 de ani, așa că am avut o neuitată bucurie cu toți frații din Bacău pe care nu-i mai văzusem de atunci. Fr. Leon a ținut o scurtă vorbire luându-și rămas bun de la frați, pentru ultima dată. A fost o profeție pentru că într-adevăr peste o săptămână pleca la Domnul.

Și iată așa ne ducem rând pe rând. Cei ce au avut o viață grea Domnul face să aibă o moarte ușoară. Dar cât de grea trebuie să fie moartea acelora care aici au dus o viață prea ușoară, prea nepăsătoare, prea goală de orice conținut bun.

S-au dus marii și sfinții noștri înaintași, mamele noastre și părinții noștri în Domnul, dungile noastre negre și steagurile noastre de doliu după ei, - la trei zile s-au prefăcut în mari și strălucitoare dungi de aur, iar steagurile lor de doliu s-au prefăcut în steaguri de biruință care fâlfâie acum măreț și triumfător la Porțile Ierusalimului Ceresc ca semn că ei au intrat biruitori Acolo în Patria și în bucuria Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, și în cântările de bucurie ale îngerilor Săi - ale tuturor ostașilor biruitori din Oastea Domnului cea triumfătoare din ceruri.

Slavă veșnică Ție Marele nostru Dumnezeu Isus Biruitorul, pentru toată lucrarea Ta biruitoare și luptătoare de pe pământ și din cer.

Te rugăm binecuvântează cu o răsplată și fericire veșnică pe toate surorile și frații noștri, mamele și tații noștri duhovnicești și trupești pe care i-am petrecut cu lacrimi și cu cântări, cu durere și cu bucurie spre Împărăția Ta și-a noastră. Primește-i pe toți în veșnicia Ta, în veșnica Ta bucurie și odihnă și după toate suferințele îndurate în lumea aceasta pentru Tine și pentru noi.

Iar pe noi ajută-ne pe toți Te rugăm să le urmăm cu vrednicie pilda vieții și biruințele lor, ca să ne sfârșim și noi calea și lupta atât de frumos ca și ei, iar la urmă să ne poți primi și pe noi ca pe ei, în brațele Tale și în Împărăția Ta. Pentru ca pe totdeauna să fim Acolo fericiți cu Tine și cu ei în vecii vecilor.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!