Cap. 25 - Istorie și suferință

„Lemne bune, lemne rele, - toate ard

numai flacăra lor nu-i la fel,

numai cenușa lor este alta.

Zile bune, zile rele, - toate trec

numai noaptea lor nu-i la fel

numai folosul lor este altul.

Oameni buni, oameni răi, - toți mor

numai sfârșitul lor nu-i la fel

numai veșnicia lor este alta”.

În toate confesiunile lumii, în toate vremile istoriei și în toate categoriile societății sunt numai două feluri de oameni: buni și răi.

Cei buni se înțeleg între ei, se respectă și până la urmă se ajută împreună. Din orice confesiune, din orice vreme, din orice categorie și din orice depărtări ar face parte, ei cei buni se înțeleg, se iubesc, se ajută. Dar cei răi nici nu se înțeleg, nici nu se iubesc, nici nu se ajută, chiar dacă sunt din aceeași țară, din aceeași confesiune, din aceeași casă și familie.

Cei care au o credință vie, o convingere adevărată și o învățătură sănătoasă în Hristos, din orice confesiune creștină sau grupare religioasă ar face parte, ei nu pot fi decât buni, înțelegători, apropiați. Cu acești oameni chiar dacă nu ai aceeași învățătură, același crez, ori aceeași limbă, te poți totdeauna înțelege, apropia, ajuta, asocia. Dincolo de toate deosebirile văzute între ei, oamenii buni au ceva nevăzut care îi apropie, îi leagă, îi unește, fiindcă fondul lor este la fel și ceea ce îi unește este Dumnezeu, iar Dumnezeu fiind iubire, El lucrează la fel în orice inimă, în orice loc și în orice stare, unde este și unde rămâne El.

Istoria și Suferința sunt cele două dimensiuni și mijloace prin care lucrează Dumnezeu la limpezirea și apropierea dintre oameni, dintre idei, dintre adevăruri. Istoria lucrează în întindere, suferința lucrează în adâncime. Istoria alege, suferința unește.

De-a lungul istoriei noastre, de-a lungul vieții și luptelor și condițiilor prin care am trecut noi cu Oastea Domnului am cunoscut mulți oameni, multe învățături, multe crezuri și multe lucrări. Unii și unele mai apropiate de adevăr, alții și altele mai departe. Dar în mijlocul tuturor acestora am văzut și am întâlnit numai aceste două feluri de oameni: buni și răi.

În vremile ușoare n-am avut prea multă nevoie nici noi de ei și nici ei de noi. Am trăit adeseori unii lângă ceilalți și am trecut unii pe lângă alții fără să ne cunoaștem, fără să ne apropiem și fără să ne oprim nici ei lângă noi, nici noi lângă ei. Istoria ne-a făcut doar să ne cunoaștem între noi mai mult ori mai puțin unii pe alții, dar nu ne-a putut face să ne apropiem și să ne oprim unii lângă ceilalți. Am trăit și am trecut ani îndelungați și ei pe lângă noi și noi pe lângă ei, dar n-am simțit niciodată și în chip deosebit nici nevoia și nici dorința de a ne apropia de unii, chiar cu cei mai buni dintre acei lângă care eram.

A venit însă suferința atât peste noi cât și peste ei, iar suferința aceasta ne-a strâns în același ciur vrăjmaș și ne-a înghesuit în același cuptor încins. Iar acolo loviturile cernerilor nemiloase și flăcările chinurilor fierbinți învăluindu-ne împreună ne-au apropiat și ne-au oprit, lipindu-ne și contopindu-ne pe unii cu alții. Bineînțeles tot numai cu cei care mai aveau și ei și noi ceva bun - și am păstrat bunul acesta în noi. Acolo ni s-au anulat toate distanțele și ne-au ars toate vechile legături care ne separaseră afară și ne despărțiseră prin istoria noastră felurită. Acolo am aflat împreună locul și mijlocul prin care ne-am putut simți una și am putut fi unul. Fuseserăm străini și devenisem frați. Ce despărțise istoria, înfrățise suferința. Iar ceea ce unește suferința este ca ceea ce se sudează la punctul cel mai înalt, la focul cel mai alb, - nu se mai desface niciodată. Nu se mai rupe decât atunci când vreo rugină ori vreo boală roade pe lângă sau pe după, dar nu prin această sudură.

Printre cei buni cu care ne-am întâlnit în suferințele noastre din ciurul și din cuptorul încercărilor din anii cei lungi și grei prin care Dumnezeu pentru curățirea noastră ne-a trecut, am cunoscut și ne-am apropiat mult - printre alții - și pe frații noștri, credincioși ai Bisericii greco-catolice, care aveau și ei parte tot ca și noi de același har al suferințelor pentru Dumnezeu și pentru credință.

Încercarea credinței pentru noi toți, a venit în același timp și în același fel și pentru unii ca și pentru ceilalți. Istoria ne mai întâlnise câte puțin și afară prin niște evenimente grele pentru noi, dar nu și pentru ei atunci.

Cunoștință mai făcusem cu frații și biserica greco-catolică din Ardeal încă din vremea părintelui nostru Iosif Trifa îndată după începuturile Oastei Domnului când această Lucrare ortodoxă de trezire duhovnicească trecuse granițele confesionaliste dintre fiii poporului nostru și cuprinsese multe suflete bune și dintre fiii Bisericii greco-catolice.

Pe la începutul acestei înfrățiri pe care o făcea Dumnezeu în poporul nostru peste toate diferendele confesionale dintre fiii Lui, atât mulțimea credincioșilor, cât și o mare parte dintre oficialitățile din conducerea Bisericii surori, au avut o atitudine neașteptat de înțelegătoare și chiar binevoitoare față de Oastea Domnului și față de conducătorul ei, părintele Iosif, în situația grea din pricina prigonirii de către oficialitatea clericală ortodoxă.

Evocând toate aceste amintiri, îndată după marea eliberare a noastră a tuturor de prin toate închisorile în anul 1964, noi n-am uitat nimic din toate cele prin care am trecut și mai ales cu frumoasa noastră apropiere de frații noștri greco-catolici, cu care fusesem împreună și de care ne apropiasem atât de mult.

Când ni s-a cerut de undeva o relatare despre legăturile istorice dintre Oastea Domnului și Biserica greco-catolică, am răspuns:

Încă de la înființarea Oastei Domnului la Anul Nou 1923 în Sibiu, gazetele și cărțile părintelui Iosif Trifa, inițiatorul acestei puternice mișcări spirituale în Biserica Ortodoxă și în poporul român, - au avut o largă răspândire și o bună primire nu numai între credincioșii Bisericii romane unite, îndeosebi în Ardeal, dar și între o mare majoritate a preoților acestei biserici-surori.

Cu o mare dragoste și o fierbinte râvnă mântuitoare s-au înrolat încă de la început în rândurile acestei sfinte frățietăți sute și mii de suflete sincere de frați și surori, dintre fiii Bisericii greco-catolice, mai ales din Nordul Ardealului și din Maramureș, unde majoritatea populației atunci făcea parte din această biserică.

Cu o mare bunăvoință față de fenomenul mântuitor al Oastei Domnului și cu o părintească înțelegere pentru râvna spirituală a acelor mulțimi de suflete, atât conducerea Bisericii, mitropolia de la Blaj, cât și a episcopiilor de la Cluj și Oradea nu numai că n-au arătat împotrivire cum ne-am fi așteptat, dar au înțeles și au sprijinit cu dragoste totul. Cu o superioară înțelegere și iubire creștină, îndeosebi mitropolitul Alexandru Nicolescu de la Blaj și colaboratorii săi, cât și episcopul Iuliu Hossu de la Cluj ori Valeriu Traian Franțiu de la Oradea, au avut aceeași bunăvoință. Departe de a fi geloși și a privi în mod îngust și cu suspiciune infiltrarea Oastei Domnului ca mișcare vădit ortodoxă în rândurile credincioșilor greco-catolici, acești înțelepți ierarhi au arătat o mare noblețe sufletească și o mare prețuire creștină eforturilor părintelui Iosif Trifa și adevărurilor duhovnicești superioare propovăduite de dânsul. Ei au văzut bine că aceste adevăruri nu stârneau nicăieri contradicții și neînțelegeri doctrinare, ci propovăduiau peste tot dragostea și colaborarea frățească în Hristos și apropierea caldă și nouă între toți cei care rosteau cu evlavie și credință Numele lui Dumnezeu. Și promovau în mod înnoitor și fericit viața și trăirea biblică, făcând în chip real și fericit, unirea tuturor fiilor neamului românesc, peste marile deosebiri provocate și întreținute de lupta dintre cele două confesiuni.

Cu această nobilă înțelegere creștină, ierarhii de la centrele catolice din Blaj, Cluj și Oradea, au arătat de fiecare dată când s-a ivit un astfel de prilej, o grijă deosebită în rezolvarea oricăror probleme. Grija lor a fost totdeauna atentă și binevoitoare atât față de ideea Oastei Domnului cât și față de necazurile specifice ale credincioșilor lor care făceau parte din această mișcare, când astfel de probleme ajungeau în fața lor.

Încă înainte de conflictul izbucnit la Sibiu între mitropolitul ortodox Nicolae Bălan și conducătorul Oastei Domnului părintele Iosif Trifa în 1935, pe chestiunea organizării statutare și a oficializării Oastei Domnului, - între publicațiile Bisericii greco-catolice de la Blaj, Cluj ori Oradea și cele ale Oastei Domnului, existau strânse legături de informație și colaborare. Deseori apăreau atât de-o parte cât și de alta în aceste publicații, respectuoase aprecieri reciproce pentru frumoasa preocupare a fiecăruia pentru același nobil ideal comun, care era slava Aceluiași Dumnezeu și Hristos, - și mântuirea aceluiași popor din care ne tragem cu toții și care sunt valori scumpe și veșnice pentru noi.

Îndeosebi gazetele Unirea și Unirea Poporului de la Blaj ori Foaia Noastră de la Cluj a părintelui Septimiu Popa, au luat adeseori apărarea dreptății părintelui Trifa în lupta nedreaptă și inegală cu mitropolitul Bălan care urmărea sugrumarea oficială a minunatului curent de înnoire și renaștere spirituală a Oastei Domnului. Și se răzbuna nemilos și cu toată cruzimea autorității și a puterii sale asupra acestui apostol și martir al lui Hristos prin care Sfântul Duh făcuse acest miracol unic în Biserica și în țara noastră, care era preotul Iosif Trifa.

Talentați și respectați scriitori și publiciști ca părintele canonic Dumitru Neda, ori Alexandru Lupeanu-Meliu de la Blaj, ori Septimiu Popa de la Cluj sau C. Tămâianu de la Oradea au scris adeseori indignați împotriva nedreptății pe care o săvârșea mitropolia de la Sibiu și apărau nevinovăția și creația frumoasă a părintelui Trifa. Cuvintele pline de stimă pentru persoana și opera părintelui și durere pentru nedreptatea care i se făcea, fără să se sesizeze nimeni din conducerea Bisericii Ortodoxe și să ia vreo măsură...

Părintele Iosif Trifa, în toiul acestei lupte nedrepte contra sa, a avut o mare mângâiere și bucurie prin ajutorul sufletesc sincer pe care l-a primit în felul acesta, simțind că într-adevăr „fratele adevărat la nevoie se cunoaște”... Această bucurie el și-a arătat-o cu orice prilej potrivit și dragostea sa părintească se revărsa cu multă căldură spre frații greco-catolici, cu atât mai mult cu cât și ei erau adesea ținta atacurilor confesionaliste și răutăcioase ale gazetelor și măsurilor mitropolitului prigonitor de la Sibiu. Iată de exemplu ce scria părintele Iosif Trifa în foaia sa Isus Biruitorul din 5 iulie 1936, nr. 28 la pag. 5:

De la frații ostași greco-catolici

O veste de mare bucurie - P.S. Sa episcopul roman-unit Iuliu Hossu de la Cluj a dat arhiereasca binecuvântare pentru lucrarea fraților ostași-uniți.

Pe aici prin Ardeal, îndeosebi în Nordul Ardealului, avem și foarte mulți frați ostași greco-catolici (uniți) care luptă de ani de zile, unii de la început în fronturile Oastei.

Prin nordul țării avem oști întregi formate numai din frați greco-catolici. Trebuie să o recunoaștem că Biserica soră de la Blaj a avut de la început o atitudine de multă dragoste și bunăvoință față de mișcarea Oastei Domnului, care folosește deopotrivă întregului popor românesc.

Între oștile de frați greco-catolici este și cea din comuna Rebrișoara, jud. Năsăud, unde lucrează și se luptă de ani de zile preaiubitul nostru frate Petru J. De la el am primit acum mult grăitoarele rânduri de mai jos:

„Preaiubite părinte Iosif, veți afla că și noi frații greco-catolici de aici suntem prezenți la datorie. Vă trimitem o copie după scrisoarea pe care am trimis-o Sf. Sinod în apărarea sf. voastre, pe care am semnat-o toți cei 110 frați ostași, cu subsemnatul Petru J. ostaș conducător.

Veți ști mai departe că am avut mult de îndurat până acum că ne-a stat steagul nesfințit, până ce am făcut plângere la P.S. episcopul Iuliu Hossu.

Am făcut plângere și la papa Pius al XI-lea de la Roma, după care am biruit și suntem liberi. Acum facem adunări în școală și suntem bucuroși, slăvind pe Dumnezeu așa cum am învățat la Oaste.

Cu ocazia sfințirii bisericii de la Beclean, însuși P.S. episcop Iuliu Hossu, în predica ținută în piața mare a spus: ostașii Domnului sunt un puternic zid de apărare al Bisericii. Ei fac apostolatul laic prin vorbire și faptă. Pe voi frații ostași vă binecuvântez cu al meu dar arhieresc. Atât din partea mea cât și a fraților preoți nu veți avea decât dragoste și iubire. Deci vă îndemn la muncă ostașii Domnului”.

Petru J. - ostaș.

Iată o veste care aduce o mare bucurie tuturor fraților noștri greco-catolici. De acum frații noștri vor putea activa liniștiți în mișcarea Oastei Domnului.

Arhiereasca binecuvântare de la Cluj spune tuturor ce slujbă plăcută face Oastea Domnului și lui Dumnezeu și bisericilor românești, și preoților, și neamului.

Ne bucurăm și noi din tot sufletul nostru pentru această înaltă înțelegere și apreciere a rosturilor Oastei Domnului.

Înaltului prelat de la Cluj îi dorim de la Domnul Isus mulți și fericiți ani”.

Pr. Iosif Trifa.

Această atitudine de părintească bunăvoință și înțeleaptă apreciere a avut-o apoi tot timpul față de Oastea Domnului atât autoritatea ierarhică greco-catolică, cât și preoțimea satelor greco-catolice.

Lângă sicriul părintelui nostru Iosif Trifa în acele zile de mare durere din februarie 1938, când din partea Bisericii Ortodoxe, pentru care acest mare profet al lui Hristos, făcuse o operă egală cu a marilor sfinți părinți, nu s-a învrednicit nimeni să participe cu un gest și cu un cuvânt de apreciere a operei și a jertfei acestui mare geniu și martir al ortodoxiei, - din partea mitropoliei romano-unite de la Blaj, special din partea mitropolitului Alexandru Nicolescu, a participat canonicul Dumitru Neda, un mare prieten și admirator al părintelui Iosif. Într-un cuvânt deosebit de frumos și înflăcărat, acest nobil prieten a evocat cu durere și lacrimi marea personalitate a părintelui Iosif și neobișnuitul fenomen creștin al Oastei Domnului ca una din marile binefaceri aduse de Dumnezeu pentru îndreptarea spirituală a poporului nostru, pentru stimularea puternică a credinței, spre binele Bisericii și a mântuirii multora. Dar și pentru nedreapta luptă care s-a dus contra sa și a acestei minunate și frumoase Lucrări a Oastei.

La sfârșitul vorbirii sale, adânc mișcat și îndurerat s-a aplecat și cu ochii plini de lacrimi (l-am văzut bine că eram chiar lângă el) - a sărutat cu venerație ca pe niște moaște de martir fruntea mortului sfânt, care parcă strălucea.

Gestul acesta pe care nimeni altcineva nu-l mai făcuse decât el, - ne-a impresionat profund pe toți și nu-l vom uita niciodată.

Când după trecerea la Domnul a părintelui nostru Iosif Trifa, s-a dezlănțuit la fel de furioasă mâna răzbunătoare a mitropolitului Bălan asupra noastră a urmașilor săi, noi alungați fiind din toate părțile și urmăriți continuu de către cenzură și autoritățile atât civile cât și religioase asmuțite contra noastră, nu mai găseam nici un loc nicăieri, Domnul ne-a îndreptat căile spre frații greco-catolici. Și de multe ori am găsit ospitalitate în bisericile preoților greco-catolici și în publicațiile și inimile primitoare ale unor nobili oameni ai lui Dumnezeu din sânul acestei biserici surori.

După alungarea noastră din Sibiu în 1938 - și îndată după aceea și din Oradea unde încercasem scoaterea unor publicații pentru frații noștri care ne solicitau, noi am găsit pentru un an și mai bine un adăpost frățesc la Cluj la părintele Vasile Chindriș de la biserica Iris unde el avea o tipografie modestă și o autorizație pentru o foaie religioasă Viața Creștină.

Am încercat împreună cu fratele Marini înțelegerea unei colaborări cu dânsul, iar părintele Chindriș s-a oferit cu toată inima să ne pună la dispoziție atât autorizația sa de tipărire a foii Viața Creștină pentru Oastea Domnului, cât și mica sa tipografie, proprietatea lui personală. Și astfel întreg anul 1939 cât și până în septembrie 1940 când a intervenit cedarea Ardealului de Nord, noi am colaborat frumos împreună și am împlinit astfel una din marile trebuințe sufletești ale fraților noștri atât de lipsiți de orice hrană sufletească... Acolo la Cluj în acet timp, tot cu binecuvântarea bunului episcop Hossu am putut tipări gazeta noastră, cărțile și calendarele atât de cerute și de gustate atunci, nu numai pentru frații noștri din țară, dar le-a rămas și după cedarea Ardealului și plecarea noastră din Cluj, aproape întreg depozitul nostru de cărți și Biblii fraților noștri rămași în Ungaria, precum și a celor din vechea Ungarie. Aceste lucrări ale noastre pe care noi nu le-am putut evacua atunci, au constituit apoi hrana duhovnicească pentru toți frații noștri de acolo, până când Ardealul de Nord s-a întors iarăși acasă. Paguba noastră a întors-o Dumnezeu spre câștigul lor. Când am revenit înapoi la Cluj după război, n-am mai aflat nimic.

Refugiați de la Cluj în 1940, din nou fără nici un adăpost, fiindcă urmăritorul nostru era puternic la toate stăpânirile, am găsit iarăși o bunăvoință frățească câțiva ani tot la frații noștri greco-catolici. Părintele Septimiu Popa cu foaia sa, refugiat de la Cluj întâi la Sibiu apoi la Timișoara ne-a rămas un statornic și apropiat prieten. Apoi preoții frați Anton și Teofil Băliban cu revista lor Flori de Crin, ne-au sprijinit și ei foarte mult, căci sub numele și autorizația lor am putut scoate calendarele noastre carte pe anii 1941 și 1942.

Tot așa ne-au ajutat și acești aleși și buni prieteni cum ne ajutaseră în 1937 neuitatul Octavian Metea de la Făgăraș cu gazeta Ecoul, sau Ieronim Stoichiță din Sibiu în 1938 cu gazeta Glasul Dreptății. Și acești doi binefăcători ai părintelui Iosif care l-au ajutat și pe dânsul în cele mai grele clipe ale calvarului său, erau și ei tot greco-catolici, cum erau mai târziu binefăcătorii noștri despre care am scris mai sus.

Pe toți acești binefăcători ai Oastei Domnului noi nu trebuie să-i uităm niciodată și noblețea sufletului lor să ne facă să le cinstim memoria și convingerile credinței care i-a înălțat atât de sus, față de alții.

Când Mântuitorul i-a zis învățătorului legii, care se sculase să-L ispitească: ...Cine a fost aproapele celui căzut între tâlhari? - acela a răspuns: Cel care și-a făcut milă de el - Bine ai zis, i-a răspuns Isus (Luca 10, 25-37).

Iată cine a fost și de aproapele nostru pe tot drumul nostru lung de la Ierihon până la Ierusalim. Și între toți cei care ne jefuiseră și ne bătuseră atât de nemilos...

Ce fericită colaborare am avut apoi la Beiuș și la Oradea în anii 1944-1945 cu părintele Dimitrie Bălan la gazeta Glasul Bihorului și la Calendarul Tineretului scos de noi în colaborare la tipografia Doina din Beiușul acelor ani grei și în atât de mare nevoie atât trupește cât și sufletește pentru noi toți. Și cel rol mângâietor a împlinit în sufletele tuturor fraților noștri de ambele confesiuni care n-aveau atunci în acel timp dezorganizat nici o altă hrană sufletească decât aproape numai asta.

După anul 1948 am fost „desființați” de către stăpânirea de Stat, tot la îndemnul aceleiași stăpâniri bisericești Ortodoxe atât noi Oastea Domnului, cât și ei Biserica greco-catolică, tot timpul anilor de atunci și până astăzi soarta noastră a fost la fel. De-a lungul acestor zeci de ani ne-am regăsit între noi prin aceleași închisori, lagăre, colonii de muncă, șantiere de construcții și domicilii obligatorii, suferind împreună și mângâindu-ne împreună. Munca dinainte ne apropiase - dar suferința din urmă ne-a sudat deplin atât sufletele cât și soarta.

La Oradea în 1950, am stat luni de zile cu regretatul episcop Iuliu Hârțe, mort foarte curând după aceea. Câte gânduri și adevăruri frumoase ne-am împărtășit mergând alături doi cu doi, în cercul îndurerat în care ocoleam pe Nehez Baci, care stătea proptit în ciomagul său în mijlocul nostru privindu-ne cu două mustăți împinse și ascuțite spre noi ca două săgeți amenințătoare, interzicându-ne orice vorbă... Vorbeam numai în șoaptă și numai câteva minute - totuși ne-am spus și ne-am împărtășit atât de multe.

Apoi cu părintele Iuliu Pereni care trecând iarna prin Someșul Rece a scăpat abia viu, cu o rană adâncă în piept, dar plin de o credință strălucitoare. Cu părintele Beda, bătrânul gazetar de la Blaj care lucrase încă înainte de primul război împreună cu Coșbuc și cu Goga... Cu maica fostă stareță la mânăstirea Nicula și fiica ei sufletească ce nu se lăsase nici moartă de maica și superioara ei, ca Rut cu Naomi. A primit să trăiască și să moară cu maica ei spirituală în suferințe și în întuneric, decât s-o lase singură... Erau nedespărțite și aici, la a șaptea celulă de pe același coridor cu noi care umpleam celelalte șase celule mari, din care cu toții cântam cu ochii înlăcrimați cântarea noastră comună pe care o învățaseră cu toții:

Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu

oricât va fi de greu necazul meu,

oricât voi suferi, cântarea mea va fi

vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu...

Când li se rupseseră încălțămintea și erau îndurerate că nu mai pot ieși nici măcar cele zece minute la plimbare în curte, eu mi-am confecționat cu tot riscul pedepsei de acolo, un ac și o sulă pentru repararea pantofilor lor rupți.

La o plimbare prin curte am găsit o bucată de sârmă subțire și un ciob de sticlă. Am tot răzuit cu ciobul de sticlă un capăt al sârmei până i-am făcut o gaură pentru urechi. Apoi am frecat de ciment celălalt capăt până l-am ascuțit. Apoi am scos câte un fir de ață din prosop ori din fața de pernă și astfel am avut cu ce să cos. Din sârma groasă mi-am făcut sula cu care găuream talpa și pielea. Așa le-am putut repara încălțămintea, căci altfel nimeni nu-ți făcea nici un bine, dar îți putea face orice rău dacă erai găsit cu un ac, ori cu o tinichea de care aveai cea mai mare nevoie, dar pentru care ai fi fost pedepsit cu cea mai mare asprime dacă ți le-ar fi găsit...

Apoi coloniile de muncă și prin celelalte locuri de cernere și ardere până prin 1964, - ce strânsă și dulce frăție s-a închegat între noi lucrând, suferind, rugându-ne și cântând împreună, în acești atât de lungi și de cumpliți ani prin care împreună am trecut.

La Gherla când căram beton cu targa la planșee cu păr. Cherteș. La Periprava-Grind la sapă și la corvezi cu păr. Prunduș, păr. Todea și cu alții, ce adânc ne-a legat împreună suferința comună, soarta noastră împreună și convingerea sfântă pe care nu ne-au putut-o nimici nimeni - și nici noi n-am putut să ne-o renegăm nici unii.

Suferind aceeași nedreptate noi ne-am înțeles adânc și ne-am sprijinit reciproc, consolidându-ne cu aceeași speranță. În timpul acestor ani grei ne-am apropiat sufletele până într-atât că ne-am considerat ca o cauză comună cea pentru care sufeream atât unii cât și ceilalți.

Biserica romană-unită, ca și Oastea Domnului fuseseră tratate la fel cu desființarea lor atât de către autoritatea de stat, cât și de către cea bisericească. Tratamentul pe care l-am avut de atunci și până astăzi, din partea acestora, atât ca idee cât și ca indivizi, de-asemenea l-am avut la fel. De-a lungul anilor speranțele și rugăciunile noastre au mers mereu împreună.

Acolo ne-am înțeles și acolo ne-am legat cu mulți, ca părtășia și colaborarea noastră să n-o slăbim și să n-o întrerupem niciodată, ci oriunde unul va avea vreo ocazie să obțină un sprijin pentru cauza sa, acela să-l facă părtaș la acel sprijin și pe celălalt. Când vreodată se va pune undeva sus, problema unei legalizări pentru unul, acela să-și simtă soarta legată și de a celuilalt, insistând după posibilitățile sale și pentru eliberarea fratelui celuilalt. Dacă am intrat împreună în acel tunel întunecos și dacă am mers prin el atâți ani ținându-ne de mâini unii pe alții, atunci așa să și ieșim din el. Să nu-l lase unul pe celălalt acolo fără a încerca să facă tot ce poate și pentru izbăvirea sa.

Acestea sunt doar o mică parte din câte s-au petrecut de-a lungul a peste șaizeci de ani de existență și de colaborare a noastră, totdeauna frumoasă, caldă și adânc frățească dintre Biserica romană-unită și Oastea Domnului. Cu un înalt respect fiecare pentru munca, convingerile și rostul celeilalte, n-am avut niciodată altfel de raporturi între noi, decât de dragoste și respect în Hristos. Oriunde am putut colabora în vreun fel, de fiecare dată am realizat cele mai frumoase lucruri.

Despre fiecare dintre acei minunați oameni, preoți, prelați ori mireni greco-catolici pe care i-am cunoscut și am colaborat cu ei de-a lungul acestor ani, eu personal am păstrat și voi păstra cele mai sfinte amintiri. La oricare când mă gândesc acum, îi văd ca pe niște fii luminoși ai lui Dumnezeu, cu o viață demnă, cu o inimă nobilă, cu o ținută solemnă, înțeleaptă, binevoitoare, prietenoasă. Și suferind cu o răbdare liniștită și sfântă din dragoste pentru Hristos.

Și așa o văd pe toată această biserică martir ca și pe Oastea Domnului suferind și așteptând cu nădejde ca după această îndelungă Săptămână a Patimilor noastre să răsară în sfârșit și pentru noi mult plătita Zi a Învierii.

Pentru aceste două surori, părtașe la aceeași soartă, la același preț de martiriu pe care l-am plătit amândouă prin cei mai buni fii ai lor căzuți jertfă prin aceleași locuri și mângâiate de aceeași speranță - să ne rugăm fierbinte lui Dumnezeu.

Doamne și Dumnezeul amândurora, Te rugăm ca după cum le-ai lăsat deodată încununate cu aceeași spini pentru Tine, să le încununezi tot deodată și pe amândouă cu aceeași slavă.

Amin...

Iar despre părintele episcop Iuliu Hossu, la o comemorare a sa, am scris următoarea:

Evocare

Despre mărinimia și valoarea sufletească a acestui mare ierarh al Bisericii lui Hristos ar fi atât de multe și de frumoase lucruri de spus.

Înălțat într-un loc istoric și într-un moment atât de însemnat din Istoria Patriei noastre cum a fost momentul unic al întregirii țării din 1918, el a fost unul dintre cei mai însemnați bărbați ai Ardealului care a avut atunci un cuvânt și un rol atât de hotărâtor în acest măreț act național. Și cu toate aceste mari și eterne merite ale sale, el a rămas totuși până la moartea sa, atât de adânc smerit.

Trebuind să apere cauza credinței sale, el totuși n-a nedreptățit niciodată credința nimănui, ci din contra, a arătat cea mai largă înțelegere și bunăvoință părintească și credință chiar și față de cei dinafara confesiunii sale. Sprijinind cauza poporului său, lucrând și bucurându-se de momentul istoric al independenței neamului său, el n-a dorit niciodată răzbunarea împotriva asupritorului, ci s-a rugat pentru iertarea și mântuirea tuturor, ca un adevărat rob și apostol al lui Isus Hristos.

Iată cu câtă noblețe sufletească s-a purtat el chiar și în cazul mișcării religioase Ortodoxe Oastea Domnului, care de drept era o mișcare ortodoxă, dar prin puterea Duhului Sfânt ea a început chiar din primii ani și între credincioșii greco-catolici. Și cum exista o veche rivalitate confesională între ortodoxie și greco-catolicism, ar fi fost de așteptat ca ierarhia Bisericii lor să ia o atitudine ostilă față de infiltrarea acestei mișcări Ortodoxe între membrii Bisericii greco-catolice.

Dar această ierarhie cu o superioară ținută creștină, nu numai că n-a luat o astfel de atitudine ostilă, dar chiar de la începutul Oastei Domnului, a arătat cea mai înțelegătoare și largă iubire față de ideea Oastei și de părintele Iosif Trifa, inițiatorul ei, cât și față de acei fii ai Bisericii romano-unite care aderau la această mișcare ortodoxă.

Mai ales în Nordul Ardealului, zonă care ținea de eparhia Clujului unde păstorea de mulți ani bine cunoscutul părinte episcop Iuliu Hossu, frații greco-catolici s-au bucurat totdeauna de un mare sprijin din partea sa. Părintele nostru sufletesc Iosif Trifa și-a arătat profunda sa recunoștință în multe ocazii față de această atitudine și frumusețe de caracter. În documentul nostru despre legăturile sufletești istorice dintre Oastea Domnului și Biserica romano-unită, am arătat mai pe larg acest lucru dând printre exemplele cunoscute ale acestor legături și pe cele ale părintelui episcop Iuliu Hossu de la Cluj în satisfacerea nevoilor sufletești ale credincioșilor greco-catolici din Oastea Domnului, din satul Rebrișoara, jud. Năsăud, din iulie 1936, dar și în multe alte cazuri.

Iată un alt exemplu despre mărinimia și înțelepciunea marelui episcop Hossu, relatat de părintele Iosif Trifa, în foaia sa Isus Biruitorul din 1 Ianuarie 1937.

O veste bună

P.S. episcopul Hossu binecuvântează din nou pe frații ostași greco-catolici.

În vremea de acum când noi ostașii ortodocși (ca urmare a intervențiilor multor criticanți) trecem prin mari necazuri din partea ierarhiei noastre Ortodoxe, iată că fraților greco-catolici Domnul le-a rânduit acum mai multă liniște. Ziarul Curentul din București publică o veste de mare bucurie pentru ei. P.S. episcopul roman-unit Iuliu Hossu de la Cluj care urmărește cu dragoste și înțelegere mișcarea Oastea Domnului le-a dat din nou binecuvântarea sa tuturor fraților greco-catolici.

Dăm mai jos prea frumoasele și dulcile cuvinte ale acestei binecuvântări:

În luna septembrie 1936, fiind în vizită canonică la Năsăud, în fața Bisericii greco-catolice în prezența a 40 de preoți și fiind de față foarte mult popor adunat, P.S. Sa Iuliu Hossu a binecuvântat Oastea Domnului spunând printre altele următoarele:

„Mă adresez către acei creștini ce poartă numele de ostași ai Domnului despre care vorbesc acum și vreau ca acest cuvânt al meu să fie ascultat. În urma telegramei ce am primit-o de la congresul Oastei Domnului de la Câțcău-Someș, prin care ostașii Domnului m-au asigurat că sunt și vor fi credincioși Bisericii greco-catolice din care fac parte și văzând purtarea corectă a acestora, i-am binecuvântat din partea Domnului cu al meu dar arhieresc. Iar la sfințirea bisericii din Beclean dând și un ordin consistorial Nr. 5.809 din 19 septembrie 1935 către vicariatul din Năsăud, prin care am spus că atât eu cât și preoții localnici, precum și adevărații creștini nu pot privi decât cu specială dragoste pe ostașii Domnului care se năzuiesc a servi Domnului din toate puterile lor. Ce am spus, - mai spun - pentru că nu m-au înțeles toți. Oastea Domnului este înființată de un preot ortodox slujitor al altarului, dar atât ortodocșii cât și catolicii sunt ca două lumini puse în același sfeșnic. Bisericile noastre sunt surori, iar noi suntem frați în Hristos.

Pe voi ostași ai Domnului vă îndemn să fiți ascultători ai Bisericii și ai preoților (Evrei 5, 1). Luptați-vă pentru credința ce a fost dată sfinților odată pentru totdeauna (Iuda 3). Și nu vă amestecați cu cei care sunt contra Bisericii și de alte diferite credințe (1 Petru 2, 12). Să nu vă uniți cu ei. Cercetați Scripturile, iar în locurile mai grele întrebați preoții voștri și ei vi le vor explica. Îmbrățișați cu drag cele ce sunt izvoare de apă vie ieșite din Biserica noastră spre slujirea lui Dumnezeu, după cum fac ostașii din Rebrișoara și alte părți, de la care am primit rapoarte. Făcând acestea ce vă spun, veți fi adevărați ostași ai Domnului, după cum spune sfântul apostol Pavel la 2 Timotei 2, 1-5.

Cu aceste cuvinte vă zic, primiți în sufletele voastre binecuvântarea lui Isus Hristos și binecuvântarea mea cu care vă binecuvântez pe voi ostași ai Domnului...”

Iată ce nobil și sfânt suflet a avut acest mare ierarh al Bisericii lui Hristos. Și iată în ce fel înalt și just a înțeles el Lucrarea duhovnicească Oastea Domnului, ca un dar al lui Dumnezeu spre binele întregului popor din care facem parte și spre renașterea sufletească a tuturor fiilor bisericilor noastre surori.

Pe lângă celelalte fapte mari rămase în istorie, ale acestui mare părinte și păstor al poporului și al Bisericii lui Hristos, fapte care vor rămânea neuitate pentru totdeauna și în amintirile noastre, - noi am dorit să consemnăm și cele amintite mai sus. Acestea sunt mai puțin cunoscute, dar ele l-au așezat pentru totdeauna în locul cel mai înalt și mai vrednic al cinstei și prețuirii inimilor noastre.

Dragostea și prețuirea eternă a memoriei marelui ierarh și păstor creștin Iuliu Hossu.

Veșnica sa pomenire...

în iulie 1987

T. D.

Dorim ca aceste documente istorice să rămână pentru totdeauna ca o mărturie strălucită despre atitudinea vrednică și frumoasă a tuturor acestor minunați oameni ai lui Dumnezeu și frați adevărați ai noștri în Isus Hristos Domnul nostru. Ce mare deosebire între nivelul lor înțelept și duhovnicesc și între micimea de caracter, răutăcioasă și inferioară - a celorlalți.

Ce bine ar fi fost dacă și sărmanii noștri tirani sufletești ar fi învățat ceva de la acești luminători vrednici și ar fi înțeles marele moment istoric pe care l-ar fi putut sfinți, dar l-au întinat și l-au zădărnicit pentru ei și pentru mulți.

Dorim și spunem și noi cu toată recunoștința și respectul nostru aceste fapte și adevăruri, pentru ca toți urmașii noștri, cât va dura istoria noastră să nu uite pe acei mari oameni care și-au arătat față de noi dragostea și noblețea lor sufletească nu numai într-o situație de diferență ca între iudei și samariteni din pilda samariteanului milostiv, ci într-o condiție când noi eram în starea omului celui mai jefuit și mai bătut, iar cei ai noștri care trebuiau să ne ajute, nu numai că au trecut nepăsători pe lângă noi, ci ei înșiși s-au năpustit asupra noastră lovindu-ne și strângându-ne de gât cu cea mai înverșunată ură, ca să pierim cât mai repede, cât mai mulți și cât mai fără urmă.

Cine este deci fratele tău, părintele tău, prietenul tău, fiul tău adevărat? Iată că acela este care te ajută când ești zdrobit, care se oprește lângă tine când ești căzut, care te scapă când ești în nevoie!

Da! Acela este! Nu acela care se zice și se laudă că este de un sânge cu tine, de o mamă cu tine, de o credință cu tine, - dar nu-i pasă când ai ajuns în nenorocire ci trece pe lângă tine fără să-i pese... Și după ce i-ai făcut bine, când erai în nenorocire, te uită - apoi nici nu te mai cunoaște. Sau și mai rău, se întoarce el însuși unindu-se cu chinuitorii și jefuitorii tăi, asupra ta.

Dar acestea le descoperă numai istoria suferinței și numai suferința istoriei.

Doamne Dumnezeul Istoriei și al suferinței noastre, îndură-Te de noi. Binecuvântează-i pe toți acei minunați fii și slujitori ai Tăi, prietenii, frații și binefăcătorii noștri, în viața cărora am văzut realizate adevărurile mântuitoare ale dragostei și compasiunii evanghelice față de noi și față de alți semeni ai noștri.

Și ajută-ne Te rugăm ca și noi înșine văzând și cunoscând aceste adevăruri să mergem și să le împlinim cu fapta și cu adevărul.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!