Cap. 25 - Istorie şi suferinţă

„Lemne bune, lemne rele, - toate ard

numai flacăra lor nu-i la fel,

numai cenuşa lor este alta.

Zile bune, zile rele, - toate trec

numai noaptea lor nu-i la fel

numai folosul lor este altul.

Oameni buni, oameni răi, - toţi mor

numai sfârşitul lor nu-i la fel

numai veşnicia lor este alta”.

În toate confesiunile lumii, în toate vremile istoriei şi în toate categoriile societăţii sunt numai două feluri de oameni: buni şi răi.

Cei buni se înţeleg între ei, se respectă şi până la urmă se ajută împreună. Din orice confesiune, din orice vreme, din orice categorie şi din orice depărtări ar face parte, ei cei buni se înţeleg, se iubesc, se ajută. Dar cei răi nici nu se înţeleg, nici nu se iubesc, nici nu se ajută, chiar dacă sunt din aceeaşi ţară, din aceeaşi confesiune, din aceeaşi casă şi familie.

Cei care au o credinţă vie, o convingere adevărată şi o învăţătură sănătoasă în Hristos, din orice confesiune creştină sau grupare religioasă ar face parte, ei nu pot fi decât buni, înţelegători, apropiaţi. Cu aceşti oameni chiar dacă nu ai aceeaşi învăţătură, acelaşi crez, ori aceeaşi limbă, te poţi totdeauna înţelege, apropia, ajuta, asocia. Dincolo de toate deosebirile văzute între ei, oamenii buni au ceva nevăzut care îi apropie, îi leagă, îi uneşte, fiindcă fondul lor este la fel şi ceea ce îi uneşte este Dumnezeu, iar Dumnezeu fiind iubire, El lucrează la fel în orice inimă, în orice loc şi în orice stare, unde este şi unde rămâne El.

Istoria şi Suferinţa sunt cele două dimensiuni şi mijloace prin care lucrează Dumnezeu la limpezirea şi apropierea dintre oameni, dintre idei, dintre adevăruri. Istoria lucrează în întindere, suferinţa lucrează în adâncime. Istoria alege, suferinţa uneşte.

De-a lungul istoriei noastre, de-a lungul vieţii şi luptelor şi condiţiilor prin care am trecut noi cu Oastea Domnului am cunoscut mulţi oameni, multe învăţături, multe crezuri şi multe lucrări. Unii şi unele mai apropiate de adevăr, alţii şi altele mai departe. Dar în mijlocul tuturor acestora am văzut şi am întâlnit numai aceste două feluri de oameni: buni şi răi.

În vremile uşoare n-am avut prea multă nevoie nici noi de ei şi nici ei de noi. Am trăit adeseori unii lângă ceilalţi şi am trecut unii pe lângă alţii fără să ne cunoaştem, fără să ne apropiem şi fără să ne oprim nici ei lângă noi, nici noi lângă ei. Istoria ne-a făcut doar să ne cunoaştem între noi mai mult ori mai puţin unii pe alţii, dar nu ne-a putut face să ne apropiem şi să ne oprim unii lângă ceilalţi. Am trăit şi am trecut ani îndelungaţi şi ei pe lângă noi şi noi pe lângă ei, dar n-am simţit niciodată şi în chip deosebit nici nevoia şi nici dorinţa de a ne apropia de unii, chiar cu cei mai buni dintre acei lângă care eram.

A venit însă suferinţa atât peste noi cât şi peste ei, iar suferinţa aceasta ne-a strâns în acelaşi ciur vrăjmaş şi ne-a înghesuit în acelaşi cuptor încins. Iar acolo loviturile cernerilor nemiloase şi flăcările chinurilor fierbinţi învăluindu-ne împreună ne-au apropiat şi ne-au oprit, lipindu-ne şi contopindu-ne pe unii cu alţii. Bineînţeles tot numai cu cei care mai aveau şi ei şi noi ceva bun - şi am păstrat bunul acesta în noi. Acolo ni s-au anulat toate distanţele şi ne-au ars toate vechile legături care ne separaseră afară şi ne despărţiseră prin istoria noastră felurită. Acolo am aflat împreună locul şi mijlocul prin care ne-am putut simţi una şi am putut fi unul. Fuseserăm străini şi devenisem fraţi. Ce despărţise istoria, înfrăţise suferinţa. Iar ceea ce uneşte suferinţa este ca ceea ce se sudează la punctul cel mai înalt, la focul cel mai alb, - nu se mai desface niciodată. Nu se mai rupe decât atunci când vreo rugină ori vreo boală roade pe lângă sau pe după, dar nu prin această sudură.

Printre cei buni cu care ne-am întâlnit în suferinţele noastre din ciurul şi din cuptorul încercărilor din anii cei lungi şi grei prin care Dumnezeu pentru curăţirea noastră ne-a trecut, am cunoscut şi ne-am apropiat mult - printre alţii - şi pe fraţii noştri, credincioşi ai Bisericii greco-catolice, care aveau şi ei parte tot ca şi noi de acelaşi har al suferinţelor pentru Dumnezeu şi pentru credinţă.

Încercarea credinţei pentru noi toţi, a venit în acelaşi timp şi în acelaşi fel şi pentru unii ca şi pentru ceilalţi. Istoria ne mai întâlnise câte puţin şi afară prin nişte evenimente grele pentru noi, dar nu şi pentru ei atunci.

Cunoştinţă mai făcusem cu fraţii şi biserica greco-catolică din Ardeal încă din vremea părintelui nostru Iosif Trifa îndată după începuturile Oastei Domnului când această Lucrare ortodoxă de trezire duhovnicească trecuse graniţele confesionaliste dintre fiii poporului nostru şi cuprinsese multe suflete bune şi dintre fiii Bisericii greco-catolice.

Pe la începutul acestei înfrăţiri pe care o făcea Dumnezeu în poporul nostru peste toate diferendele confesionale dintre fiii Lui, atât mulţimea credincioşilor, cât şi o mare parte dintre oficialităţile din conducerea Bisericii surori, au avut o atitudine neaşteptat de înţelegătoare şi chiar binevoitoare faţă de Oastea Domnului şi faţă de conducătorul ei, părintele Iosif, în situaţia grea din pricina prigonirii de către oficialitatea clericală ortodoxă.

Evocând toate aceste amintiri, îndată după marea eliberare a noastră a tuturor de prin toate închisorile în anul 1964, noi n-am uitat nimic din toate cele prin care am trecut şi mai ales cu frumoasa noastră apropiere de fraţii noştri greco-catolici, cu care fusesem împreună şi de care ne apropiasem atât de mult.

Când ni s-a cerut de undeva o relatare despre legăturile istorice dintre Oastea Domnului şi Biserica greco-catolică, am răspuns:

Încă de la înfiinţarea Oastei Domnului la Anul Nou 1923 în Sibiu, gazetele şi cărţile părintelui Iosif Trifa, iniţiatorul acestei puternice mişcări spirituale în Biserica Ortodoxă şi în poporul român, - au avut o largă răspândire şi o bună primire nu numai între credincioşii Bisericii romane unite, îndeosebi în Ardeal, dar şi între o mare majoritate a preoţilor acestei biserici-surori.

Cu o mare dragoste şi o fierbinte râvnă mântuitoare s-au înrolat încă de la început în rândurile acestei sfinte frăţietăţi sute şi mii de suflete sincere de fraţi şi surori, dintre fiii Bisericii greco-catolice, mai ales din Nordul Ardealului şi din Maramureş, unde majoritatea populaţiei atunci făcea parte din această biserică.

Cu o mare bunăvoinţă faţă de fenomenul mântuitor al Oastei Domnului şi cu o părintească înţelegere pentru râvna spirituală a acelor mulţimi de suflete, atât conducerea Bisericii, mitropolia de la Blaj, cât şi a episcopiilor de la Cluj şi Oradea nu numai că n-au arătat împotrivire cum ne-am fi aşteptat, dar au înţeles şi au sprijinit cu dragoste totul. Cu o superioară înţelegere şi iubire creştină, îndeosebi mitropolitul Alexandru Nicolescu de la Blaj şi colaboratorii săi, cât şi episcopul Iuliu Hossu de la Cluj ori Valeriu Traian Franţiu de la Oradea, au avut aceeaşi bunăvoinţă. Departe de a fi geloşi şi a privi în mod îngust şi cu suspiciune infiltrarea Oastei Domnului ca mişcare vădit ortodoxă în rândurile credincioşilor greco-catolici, aceşti înţelepţi ierarhi au arătat o mare nobleţe sufletească şi o mare preţuire creştină eforturilor părintelui Iosif Trifa şi adevărurilor duhovniceşti superioare propovăduite de dânsul. Ei au văzut bine că aceste adevăruri nu stârneau nicăieri contradicţii şi neînţelegeri doctrinare, ci propovăduiau peste tot dragostea şi colaborarea frăţească în Hristos şi apropierea caldă şi nouă între toţi cei care rosteau cu evlavie şi credinţă Numele lui Dumnezeu. Şi promovau în mod înnoitor şi fericit viaţa şi trăirea biblică, făcând în chip real şi fericit, unirea tuturor fiilor neamului românesc, peste marile deosebiri provocate şi întreţinute de lupta dintre cele două confesiuni.

Cu această nobilă înţelegere creştină, ierarhii de la centrele catolice din Blaj, Cluj şi Oradea, au arătat de fiecare dată când s-a ivit un astfel de prilej, o grijă deosebită în rezolvarea oricăror probleme. Grija lor a fost totdeauna atentă şi binevoitoare atât faţă de ideea Oastei Domnului cât şi faţă de necazurile specifice ale credincioşilor lor care făceau parte din această mişcare, când astfel de probleme ajungeau în faţa lor.

Încă înainte de conflictul izbucnit la Sibiu între mitropolitul ortodox Nicolae Bălan şi conducătorul Oastei Domnului părintele Iosif Trifa în 1935, pe chestiunea organizării statutare şi a oficializării Oastei Domnului, - între publicaţiile Bisericii greco-catolice de la Blaj, Cluj ori Oradea şi cele ale Oastei Domnului, existau strânse legături de informaţie şi colaborare. Deseori apăreau atât de-o parte cât şi de alta în aceste publicaţii, respectuoase aprecieri reciproce pentru frumoasa preocupare a fiecăruia pentru acelaşi nobil ideal comun, care era slava Aceluiaşi Dumnezeu şi Hristos, - şi mântuirea aceluiaşi popor din care ne tragem cu toţii şi care sunt valori scumpe şi veşnice pentru noi.

Îndeosebi gazetele Unirea şi Unirea Poporului de la Blaj ori Foaia Noastră de la Cluj a părintelui Septimiu Popa, au luat adeseori apărarea dreptăţii părintelui Trifa în lupta nedreaptă şi inegală cu mitropolitul Bălan care urmărea sugrumarea oficială a minunatului curent de înnoire şi renaştere spirituală a Oastei Domnului. Şi se răzbuna nemilos şi cu toată cruzimea autorităţii şi a puterii sale asupra acestui apostol şi martir al lui Hristos prin care Sfântul Duh făcuse acest miracol unic în Biserica şi în ţara noastră, care era preotul Iosif Trifa.

Talentaţi şi respectaţi scriitori şi publicişti ca părintele canonic Dumitru Neda, ori Alexandru Lupeanu-Meliu de la Blaj, ori Septimiu Popa de la Cluj sau C. Tămâianu de la Oradea au scris adeseori indignaţi împotriva nedreptăţii pe care o săvârşea mitropolia de la Sibiu şi apărau nevinovăţia şi creaţia frumoasă a părintelui Trifa. Cuvintele pline de stimă pentru persoana şi opera părintelui şi durere pentru nedreptatea care i se făcea, fără să se sesizeze nimeni din conducerea Bisericii Ortodoxe şi să ia vreo măsură...

Părintele Iosif Trifa, în toiul acestei lupte nedrepte contra sa, a avut o mare mângâiere şi bucurie prin ajutorul sufletesc sincer pe care l-a primit în felul acesta, simţind că într-adevăr „fratele adevărat la nevoie se cunoaşte”... Această bucurie el şi-a arătat-o cu orice prilej potrivit şi dragostea sa părintească se revărsa cu multă căldură spre fraţii greco-catolici, cu atât mai mult cu cât şi ei erau adesea ţinta atacurilor confesionaliste şi răutăcioase ale gazetelor şi măsurilor mitropolitului prigonitor de la Sibiu. Iată de exemplu ce scria părintele Iosif Trifa în foaia sa Isus Biruitorul din 5 iulie 1936, nr. 28 la pag. 5:

De la fraţii ostaşi greco-catolici

O veste de mare bucurie - P.S. Sa episcopul roman-unit Iuliu Hossu de la Cluj a dat arhiereasca binecuvântare pentru lucrarea fraţilor ostaşi-uniţi.

Pe aici prin Ardeal, îndeosebi în Nordul Ardealului, avem şi foarte mulţi fraţi ostaşi greco-catolici (uniţi) care luptă de ani de zile, unii de la început în fronturile Oastei.

Prin nordul ţării avem oşti întregi formate numai din fraţi greco-catolici. Trebuie să o recunoaştem că Biserica soră de la Blaj a avut de la început o atitudine de multă dragoste şi bunăvoinţă faţă de mişcarea Oastei Domnului, care foloseşte deopotrivă întregului popor românesc.

Între oştile de fraţi greco-catolici este şi cea din comuna Rebrişoara, jud. Năsăud, unde lucrează şi se luptă de ani de zile preaiubitul nostru frate Petru J. De la el am primit acum mult grăitoarele rânduri de mai jos:

„Preaiubite părinte Iosif, veţi afla că şi noi fraţii greco-catolici de aici suntem prezenţi la datorie. Vă trimitem o copie după scrisoarea pe care am trimis-o Sf. Sinod în apărarea sf. voastre, pe care am semnat-o toţi cei 110 fraţi ostaşi, cu subsemnatul Petru J. ostaş conducător.

Veţi şti mai departe că am avut mult de îndurat până acum că ne-a stat steagul nesfinţit, până ce am făcut plângere la P.S. episcopul Iuliu Hossu.

Am făcut plângere şi la papa Pius al XI-lea de la Roma, după care am biruit şi suntem liberi. Acum facem adunări în şcoală şi suntem bucuroşi, slăvind pe Dumnezeu aşa cum am învăţat la Oaste.

Cu ocazia sfinţirii bisericii de la Beclean, însuşi P.S. episcop Iuliu Hossu, în predica ţinută în piaţa mare a spus: ostaşii Domnului sunt un puternic zid de apărare al Bisericii. Ei fac apostolatul laic prin vorbire şi faptă. Pe voi fraţii ostaşi vă binecuvântez cu al meu dar arhieresc. Atât din partea mea cât şi a fraţilor preoţi nu veţi avea decât dragoste şi iubire. Deci vă îndemn la muncă ostaşii Domnului”.

Petru J. - ostaş.

Iată o veste care aduce o mare bucurie tuturor fraţilor noştri greco-catolici. De acum fraţii noştri vor putea activa liniştiţi în mişcarea Oastei Domnului.

Arhiereasca binecuvântare de la Cluj spune tuturor ce slujbă plăcută face Oastea Domnului şi lui Dumnezeu şi bisericilor româneşti, şi preoţilor, şi neamului.

Ne bucurăm şi noi din tot sufletul nostru pentru această înaltă înţelegere şi apreciere a rosturilor Oastei Domnului.

Înaltului prelat de la Cluj îi dorim de la Domnul Isus mulţi şi fericiţi ani”.

Pr. Iosif Trifa.

Această atitudine de părintească bunăvoinţă şi înţeleaptă apreciere a avut-o apoi tot timpul faţă de Oastea Domnului atât autoritatea ierarhică greco-catolică, cât şi preoţimea satelor greco-catolice.

Lângă sicriul părintelui nostru Iosif Trifa în acele zile de mare durere din februarie 1938, când din partea Bisericii Ortodoxe, pentru care acest mare profet al lui Hristos, făcuse o operă egală cu a marilor sfinţi părinţi, nu s-a învrednicit nimeni să participe cu un gest şi cu un cuvânt de apreciere a operei şi a jertfei acestui mare geniu şi martir al ortodoxiei, - din partea mitropoliei romano-unite de la Blaj, special din partea mitropolitului Alexandru Nicolescu, a participat canonicul Dumitru Neda, un mare prieten şi admirator al părintelui Iosif. Într-un cuvânt deosebit de frumos şi înflăcărat, acest nobil prieten a evocat cu durere şi lacrimi marea personalitate a părintelui Iosif şi neobişnuitul fenomen creştin al Oastei Domnului ca una din marile binefaceri aduse de Dumnezeu pentru îndreptarea spirituală a poporului nostru, pentru stimularea puternică a credinţei, spre binele Bisericii şi a mântuirii multora. Dar şi pentru nedreapta luptă care s-a dus contra sa şi a acestei minunate şi frumoase Lucrări a Oastei.

La sfârşitul vorbirii sale, adânc mişcat şi îndurerat s-a aplecat şi cu ochii plini de lacrimi (l-am văzut bine că eram chiar lângă el) - a sărutat cu veneraţie ca pe nişte moaşte de martir fruntea mortului sfânt, care parcă strălucea.

Gestul acesta pe care nimeni altcineva nu-l mai făcuse decât el, - ne-a impresionat profund pe toţi şi nu-l vom uita niciodată.

Când după trecerea la Domnul a părintelui nostru Iosif Trifa, s-a dezlănţuit la fel de furioasă mâna răzbunătoare a mitropolitului Bălan asupra noastră a urmaşilor săi, noi alungaţi fiind din toate părţile şi urmăriţi continuu de către cenzură şi autorităţile atât civile cât şi religioase asmuţite contra noastră, nu mai găseam nici un loc nicăieri, Domnul ne-a îndreptat căile spre fraţii greco-catolici. Şi de multe ori am găsit ospitalitate în bisericile preoţilor greco-catolici şi în publicaţiile şi inimile primitoare ale unor nobili oameni ai lui Dumnezeu din sânul acestei biserici surori.

După alungarea noastră din Sibiu în 1938 - şi îndată după aceea şi din Oradea unde încercasem scoaterea unor publicaţii pentru fraţii noştri care ne solicitau, noi am găsit pentru un an şi mai bine un adăpost frăţesc la Cluj la părintele Vasile Chindriş de la biserica Iris unde el avea o tipografie modestă şi o autorizaţie pentru o foaie religioasă Viaţa Creştină.

Am încercat împreună cu fratele Marini înţelegerea unei colaborări cu dânsul, iar părintele Chindriş s-a oferit cu toată inima să ne pună la dispoziţie atât autorizaţia sa de tipărire a foii Viaţa Creştină pentru Oastea Domnului, cât şi mica sa tipografie, proprietatea lui personală. Şi astfel întreg anul 1939 cât şi până în septembrie 1940 când a intervenit cedarea Ardealului de Nord, noi am colaborat frumos împreună şi am împlinit astfel una din marile trebuinţe sufleteşti ale fraţilor noştri atât de lipsiţi de orice hrană sufletească... Acolo la Cluj în acet timp, tot cu binecuvântarea bunului episcop Hossu am putut tipări gazeta noastră, cărţile şi calendarele atât de cerute şi de gustate atunci, nu numai pentru fraţii noştri din ţară, dar le-a rămas şi după cedarea Ardealului şi plecarea noastră din Cluj, aproape întreg depozitul nostru de cărţi şi Biblii fraţilor noştri rămaşi în Ungaria, precum şi a celor din vechea Ungarie. Aceste lucrări ale noastre pe care noi nu le-am putut evacua atunci, au constituit apoi hrana duhovnicească pentru toţi fraţii noştri de acolo, până când Ardealul de Nord s-a întors iarăşi acasă. Paguba noastră a întors-o Dumnezeu spre câştigul lor. Când am revenit înapoi la Cluj după război, n-am mai aflat nimic.

Refugiaţi de la Cluj în 1940, din nou fără nici un adăpost, fiindcă urmăritorul nostru era puternic la toate stăpânirile, am găsit iarăşi o bunăvoinţă frăţească câţiva ani tot la fraţii noştri greco-catolici. Părintele Septimiu Popa cu foaia sa, refugiat de la Cluj întâi la Sibiu apoi la Timişoara ne-a rămas un statornic şi apropiat prieten. Apoi preoţii fraţi Anton şi Teofil Băliban cu revista lor Flori de Crin, ne-au sprijinit şi ei foarte mult, căci sub numele şi autorizaţia lor am putut scoate calendarele noastre carte pe anii 1941 şi 1942.

Tot aşa ne-au ajutat şi aceşti aleşi şi buni prieteni cum ne ajutaseră în 1937 neuitatul Octavian Metea de la Făgăraş cu gazeta Ecoul, sau Ieronim Stoichiţă din Sibiu în 1938 cu gazeta Glasul Dreptăţii. Şi aceşti doi binefăcători ai părintelui Iosif care l-au ajutat şi pe dânsul în cele mai grele clipe ale calvarului său, erau şi ei tot greco-catolici, cum erau mai târziu binefăcătorii noştri despre care am scris mai sus.

Pe toţi aceşti binefăcători ai Oastei Domnului noi nu trebuie să-i uităm niciodată şi nobleţea sufletului lor să ne facă să le cinstim memoria şi convingerile credinţei care i-a înălţat atât de sus, faţă de alţii.

Când Mântuitorul i-a zis învăţătorului legii, care se sculase să-L ispitească: ...Cine a fost aproapele celui căzut între tâlhari? - acela a răspuns: Cel care şi-a făcut milă de el - Bine ai zis, i-a răspuns Isus (Luca 10, 25-37).

Iată cine a fost şi de aproapele nostru pe tot drumul nostru lung de la Ierihon până la Ierusalim. Şi între toţi cei care ne jefuiseră şi ne bătuseră atât de nemilos...

Ce fericită colaborare am avut apoi la Beiuş şi la Oradea în anii 1944-1945 cu părintele Dimitrie Bălan la gazeta Glasul Bihorului şi la Calendarul Tineretului scos de noi în colaborare la tipografia Doina din Beiuşul acelor ani grei şi în atât de mare nevoie atât trupeşte cât şi sufleteşte pentru noi toţi. Şi cel rol mângâietor a împlinit în sufletele tuturor fraţilor noştri de ambele confesiuni care n-aveau atunci în acel timp dezorganizat nici o altă hrană sufletească decât aproape numai asta.

După anul 1948 am fost „desfiinţaţi” de către stăpânirea de Stat, tot la îndemnul aceleiaşi stăpâniri bisericeşti Ortodoxe atât noi Oastea Domnului, cât şi ei Biserica greco-catolică, tot timpul anilor de atunci şi până astăzi soarta noastră a fost la fel. De-a lungul acestor zeci de ani ne-am regăsit între noi prin aceleaşi închisori, lagăre, colonii de muncă, şantiere de construcţii şi domicilii obligatorii, suferind împreună şi mângâindu-ne împreună. Munca dinainte ne apropiase - dar suferinţa din urmă ne-a sudat deplin atât sufletele cât şi soarta.

La Oradea în 1950, am stat luni de zile cu regretatul episcop Iuliu Hârţe, mort foarte curând după aceea. Câte gânduri şi adevăruri frumoase ne-am împărtăşit mergând alături doi cu doi, în cercul îndurerat în care ocoleam pe Nehez Baci, care stătea proptit în ciomagul său în mijlocul nostru privindu-ne cu două mustăţi împinse şi ascuţite spre noi ca două săgeţi ameninţătoare, interzicându-ne orice vorbă... Vorbeam numai în şoaptă şi numai câteva minute - totuşi ne-am spus şi ne-am împărtăşit atât de multe.

Apoi cu părintele Iuliu Pereni care trecând iarna prin Someşul Rece a scăpat abia viu, cu o rană adâncă în piept, dar plin de o credinţă strălucitoare. Cu părintele Beda, bătrânul gazetar de la Blaj care lucrase încă înainte de primul război împreună cu Coşbuc şi cu Goga... Cu maica fostă stareţă la mânăstirea Nicula şi fiica ei sufletească ce nu se lăsase nici moartă de maica şi superioara ei, ca Rut cu Naomi. A primit să trăiască şi să moară cu maica ei spirituală în suferinţe şi în întuneric, decât s-o lase singură... Erau nedespărţite şi aici, la a şaptea celulă de pe acelaşi coridor cu noi care umpleam celelalte şase celule mari, din care cu toţii cântam cu ochii înlăcrimaţi cântarea noastră comună pe care o învăţaseră cu toţii:

Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu

oricât va fi de greu necazul meu,

oricât voi suferi, cântarea mea va fi

vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu...

Când li se rupseseră încălţămintea şi erau îndurerate că nu mai pot ieşi nici măcar cele zece minute la plimbare în curte, eu mi-am confecţionat cu tot riscul pedepsei de acolo, un ac şi o sulă pentru repararea pantofilor lor rupţi.

La o plimbare prin curte am găsit o bucată de sârmă subţire şi un ciob de sticlă. Am tot răzuit cu ciobul de sticlă un capăt al sârmei până i-am făcut o gaură pentru urechi. Apoi am frecat de ciment celălalt capăt până l-am ascuţit. Apoi am scos câte un fir de aţă din prosop ori din faţa de pernă şi astfel am avut cu ce să cos. Din sârma groasă mi-am făcut sula cu care găuream talpa şi pielea. Aşa le-am putut repara încălţămintea, căci altfel nimeni nu-ţi făcea nici un bine, dar îţi putea face orice rău dacă erai găsit cu un ac, ori cu o tinichea de care aveai cea mai mare nevoie, dar pentru care ai fi fost pedepsit cu cea mai mare asprime dacă ţi le-ar fi găsit...

Apoi coloniile de muncă şi prin celelalte locuri de cernere şi ardere până prin 1964, - ce strânsă şi dulce frăţie s-a închegat între noi lucrând, suferind, rugându-ne şi cântând împreună, în aceşti atât de lungi şi de cumpliţi ani prin care împreună am trecut.

La Gherla când căram beton cu targa la planşee cu păr. Cherteş. La Periprava-Grind la sapă şi la corvezi cu păr. Prunduş, păr. Todea şi cu alţii, ce adânc ne-a legat împreună suferinţa comună, soarta noastră împreună şi convingerea sfântă pe care nu ne-au putut-o nimici nimeni - şi nici noi n-am putut să ne-o renegăm nici unii.

Suferind aceeaşi nedreptate noi ne-am înţeles adânc şi ne-am sprijinit reciproc, consolidându-ne cu aceeaşi speranţă. În timpul acestor ani grei ne-am apropiat sufletele până într-atât că ne-am considerat ca o cauză comună cea pentru care sufeream atât unii cât şi ceilalţi.

Biserica romană-unită, ca şi Oastea Domnului fuseseră tratate la fel cu desfiinţarea lor atât de către autoritatea de stat, cât şi de către cea bisericească. Tratamentul pe care l-am avut de atunci şi până astăzi, din partea acestora, atât ca idee cât şi ca indivizi, de-asemenea l-am avut la fel. De-a lungul anilor speranţele şi rugăciunile noastre au mers mereu împreună.

Acolo ne-am înţeles şi acolo ne-am legat cu mulţi, ca părtăşia şi colaborarea noastră să n-o slăbim şi să n-o întrerupem niciodată, ci oriunde unul va avea vreo ocazie să obţină un sprijin pentru cauza sa, acela să-l facă părtaş la acel sprijin şi pe celălalt. Când vreodată se va pune undeva sus, problema unei legalizări pentru unul, acela să-şi simtă soarta legată şi de a celuilalt, insistând după posibilităţile sale şi pentru eliberarea fratelui celuilalt. Dacă am intrat împreună în acel tunel întunecos şi dacă am mers prin el atâţi ani ţinându-ne de mâini unii pe alţii, atunci aşa să şi ieşim din el. Să nu-l lase unul pe celălalt acolo fără a încerca să facă tot ce poate şi pentru izbăvirea sa.

Acestea sunt doar o mică parte din câte s-au petrecut de-a lungul a peste şaizeci de ani de existenţă şi de colaborare a noastră, totdeauna frumoasă, caldă şi adânc frăţească dintre Biserica romană-unită şi Oastea Domnului. Cu un înalt respect fiecare pentru munca, convingerile şi rostul celeilalte, n-am avut niciodată altfel de raporturi între noi, decât de dragoste şi respect în Hristos. Oriunde am putut colabora în vreun fel, de fiecare dată am realizat cele mai frumoase lucruri.

Despre fiecare dintre acei minunaţi oameni, preoţi, prelaţi ori mireni greco-catolici pe care i-am cunoscut şi am colaborat cu ei de-a lungul acestor ani, eu personal am păstrat şi voi păstra cele mai sfinte amintiri. La oricare când mă gândesc acum, îi văd ca pe nişte fii luminoşi ai lui Dumnezeu, cu o viaţă demnă, cu o inimă nobilă, cu o ţinută solemnă, înţeleaptă, binevoitoare, prietenoasă. Şi suferind cu o răbdare liniştită şi sfântă din dragoste pentru Hristos.

Şi aşa o văd pe toată această biserică martir ca şi pe Oastea Domnului suferind şi aşteptând cu nădejde ca după această îndelungă Săptămână a Patimilor noastre să răsară în sfârşit şi pentru noi mult plătita Zi a Învierii.

Pentru aceste două surori, părtaşe la aceeaşi soartă, la acelaşi preţ de martiriu pe care l-am plătit amândouă prin cei mai buni fii ai lor căzuţi jertfă prin aceleaşi locuri şi mângâiate de aceeaşi speranţă - să ne rugăm fierbinte lui Dumnezeu.

Doamne şi Dumnezeul amândurora, Te rugăm ca după cum le-ai lăsat deodată încununate cu aceeaşi spini pentru Tine, să le încununezi tot deodată şi pe amândouă cu aceeaşi slavă.

Amin...

Iar despre părintele episcop Iuliu Hossu, la o comemorare a sa, am scris următoarea:

Evocare

Despre mărinimia şi valoarea sufletească a acestui mare ierarh al Bisericii lui Hristos ar fi atât de multe şi de frumoase lucruri de spus.

Înălţat într-un loc istoric şi într-un moment atât de însemnat din Istoria Patriei noastre cum a fost momentul unic al întregirii ţării din 1918, el a fost unul dintre cei mai însemnaţi bărbaţi ai Ardealului care a avut atunci un cuvânt şi un rol atât de hotărâtor în acest măreţ act naţional. Şi cu toate aceste mari şi eterne merite ale sale, el a rămas totuşi până la moartea sa, atât de adânc smerit.

Trebuind să apere cauza credinţei sale, el totuşi n-a nedreptăţit niciodată credinţa nimănui, ci din contra, a arătat cea mai largă înţelegere şi bunăvoinţă părintească şi credinţă chiar şi faţă de cei dinafara confesiunii sale. Sprijinind cauza poporului său, lucrând şi bucurându-se de momentul istoric al independenţei neamului său, el n-a dorit niciodată răzbunarea împotriva asupritorului, ci s-a rugat pentru iertarea şi mântuirea tuturor, ca un adevărat rob şi apostol al lui Isus Hristos.

Iată cu câtă nobleţe sufletească s-a purtat el chiar şi în cazul mişcării religioase Ortodoxe Oastea Domnului, care de drept era o mişcare ortodoxă, dar prin puterea Duhului Sfânt ea a început chiar din primii ani şi între credincioşii greco-catolici. Şi cum exista o veche rivalitate confesională între ortodoxie şi greco-catolicism, ar fi fost de aşteptat ca ierarhia Bisericii lor să ia o atitudine ostilă faţă de infiltrarea acestei mişcări Ortodoxe între membrii Bisericii greco-catolice.

Dar această ierarhie cu o superioară ţinută creştină, nu numai că n-a luat o astfel de atitudine ostilă, dar chiar de la începutul Oastei Domnului, a arătat cea mai înţelegătoare şi largă iubire faţă de ideea Oastei şi de părintele Iosif Trifa, iniţiatorul ei, cât şi faţă de acei fii ai Bisericii romano-unite care aderau la această mişcare ortodoxă.

Mai ales în Nordul Ardealului, zonă care ţinea de eparhia Clujului unde păstorea de mulţi ani bine cunoscutul părinte episcop Iuliu Hossu, fraţii greco-catolici s-au bucurat totdeauna de un mare sprijin din partea sa. Părintele nostru sufletesc Iosif Trifa şi-a arătat profunda sa recunoştinţă în multe ocazii faţă de această atitudine şi frumuseţe de caracter. În documentul nostru despre legăturile sufleteşti istorice dintre Oastea Domnului şi Biserica romano-unită, am arătat mai pe larg acest lucru dând printre exemplele cunoscute ale acestor legături şi pe cele ale părintelui episcop Iuliu Hossu de la Cluj în satisfacerea nevoilor sufleteşti ale credincioşilor greco-catolici din Oastea Domnului, din satul Rebrişoara, jud. Năsăud, din iulie 1936, dar şi în multe alte cazuri.

Iată un alt exemplu despre mărinimia şi înţelepciunea marelui episcop Hossu, relatat de părintele Iosif Trifa, în foaia sa Isus Biruitorul din 1 Ianuarie 1937.

O veste bună

P.S. episcopul Hossu binecuvântează din nou pe fraţii ostaşi greco-catolici.

În vremea de acum când noi ostaşii ortodocşi (ca urmare a intervenţiilor multor criticanţi) trecem prin mari necazuri din partea ierarhiei noastre Ortodoxe, iată că fraţilor greco-catolici Domnul le-a rânduit acum mai multă linişte. Ziarul Curentul din Bucureşti publică o veste de mare bucurie pentru ei. P.S. episcopul roman-unit Iuliu Hossu de la Cluj care urmăreşte cu dragoste şi înţelegere mişcarea Oastea Domnului le-a dat din nou binecuvântarea sa tuturor fraţilor greco-catolici.

Dăm mai jos prea frumoasele şi dulcile cuvinte ale acestei binecuvântări:

În luna septembrie 1936, fiind în vizită canonică la Năsăud, în faţa Bisericii greco-catolice în prezenţa a 40 de preoţi şi fiind de faţă foarte mult popor adunat, P.S. Sa Iuliu Hossu a binecuvântat Oastea Domnului spunând printre altele următoarele:

„Mă adresez către acei creştini ce poartă numele de ostaşi ai Domnului despre care vorbesc acum şi vreau ca acest cuvânt al meu să fie ascultat. În urma telegramei ce am primit-o de la congresul Oastei Domnului de la Câţcău-Someş, prin care ostaşii Domnului m-au asigurat că sunt şi vor fi credincioşi Bisericii greco-catolice din care fac parte şi văzând purtarea corectă a acestora, i-am binecuvântat din partea Domnului cu al meu dar arhieresc. Iar la sfinţirea bisericii din Beclean dând şi un ordin consistorial Nr. 5.809 din 19 septembrie 1935 către vicariatul din Năsăud, prin care am spus că atât eu cât şi preoţii localnici, precum şi adevăraţii creştini nu pot privi decât cu specială dragoste pe ostaşii Domnului care se năzuiesc a servi Domnului din toate puterile lor. Ce am spus, - mai spun - pentru că nu m-au înţeles toţi. Oastea Domnului este înfiinţată de un preot ortodox slujitor al altarului, dar atât ortodocşii cât şi catolicii sunt ca două lumini puse în acelaşi sfeşnic. Bisericile noastre sunt surori, iar noi suntem fraţi în Hristos.

Pe voi ostaşi ai Domnului vă îndemn să fiţi ascultători ai Bisericii şi ai preoţilor (Evrei 5, 1). Luptaţi-vă pentru credinţa ce a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna (Iuda 3). Şi nu vă amestecaţi cu cei care sunt contra Bisericii şi de alte diferite credinţe (1 Petru 2, 12). Să nu vă uniţi cu ei. Cercetaţi Scripturile, iar în locurile mai grele întrebaţi preoţii voştri şi ei vi le vor explica. Îmbrăţişaţi cu drag cele ce sunt izvoare de apă vie ieşite din Biserica noastră spre slujirea lui Dumnezeu, după cum fac ostaşii din Rebrişoara şi alte părţi, de la care am primit rapoarte. Făcând acestea ce vă spun, veţi fi adevăraţi ostaşi ai Domnului, după cum spune sfântul apostol Pavel la 2 Timotei 2, 1-5.

Cu aceste cuvinte vă zic, primiţi în sufletele voastre binecuvântarea lui Isus Hristos şi binecuvântarea mea cu care vă binecuvântez pe voi ostaşi ai Domnului...”

Iată ce nobil şi sfânt suflet a avut acest mare ierarh al Bisericii lui Hristos. Şi iată în ce fel înalt şi just a înţeles el Lucrarea duhovnicească Oastea Domnului, ca un dar al lui Dumnezeu spre binele întregului popor din care facem parte şi spre renaşterea sufletească a tuturor fiilor bisericilor noastre surori.

Pe lângă celelalte fapte mari rămase în istorie, ale acestui mare părinte şi păstor al poporului şi al Bisericii lui Hristos, fapte care vor rămânea neuitate pentru totdeauna şi în amintirile noastre, - noi am dorit să consemnăm şi cele amintite mai sus. Acestea sunt mai puţin cunoscute, dar ele l-au aşezat pentru totdeauna în locul cel mai înalt şi mai vrednic al cinstei şi preţuirii inimilor noastre.

Dragostea şi preţuirea eternă a memoriei marelui ierarh şi păstor creştin Iuliu Hossu.

Veşnica sa pomenire...

în iulie 1987

T. D.

Dorim ca aceste documente istorice să rămână pentru totdeauna ca o mărturie strălucită despre atitudinea vrednică şi frumoasă a tuturor acestor minunaţi oameni ai lui Dumnezeu şi fraţi adevăraţi ai noştri în Isus Hristos Domnul nostru. Ce mare deosebire între nivelul lor înţelept şi duhovnicesc şi între micimea de caracter, răutăcioasă şi inferioară - a celorlalţi.

Ce bine ar fi fost dacă şi sărmanii noştri tirani sufleteşti ar fi învăţat ceva de la aceşti luminători vrednici şi ar fi înţeles marele moment istoric pe care l-ar fi putut sfinţi, dar l-au întinat şi l-au zădărnicit pentru ei şi pentru mulţi.

Dorim şi spunem şi noi cu toată recunoştinţa şi respectul nostru aceste fapte şi adevăruri, pentru ca toţi urmaşii noştri, cât va dura istoria noastră să nu uite pe acei mari oameni care şi-au arătat faţă de noi dragostea şi nobleţea lor sufletească nu numai într-o situaţie de diferenţă ca între iudei şi samariteni din pilda samariteanului milostiv, ci într-o condiţie când noi eram în starea omului celui mai jefuit şi mai bătut, iar cei ai noştri care trebuiau să ne ajute, nu numai că au trecut nepăsători pe lângă noi, ci ei înşişi s-au năpustit asupra noastră lovindu-ne şi strângându-ne de gât cu cea mai înverşunată ură, ca să pierim cât mai repede, cât mai mulţi şi cât mai fără urmă.

Cine este deci fratele tău, părintele tău, prietenul tău, fiul tău adevărat? Iată că acela este care te ajută când eşti zdrobit, care se opreşte lângă tine când eşti căzut, care te scapă când eşti în nevoie!

Da! Acela este! Nu acela care se zice şi se laudă că este de un sânge cu tine, de o mamă cu tine, de o credinţă cu tine, - dar nu-i pasă când ai ajuns în nenorocire ci trece pe lângă tine fără să-i pese... Şi după ce i-ai făcut bine, când erai în nenorocire, te uită - apoi nici nu te mai cunoaşte. Sau şi mai rău, se întoarce el însuşi unindu-se cu chinuitorii şi jefuitorii tăi, asupra ta.

Dar acestea le descoperă numai istoria suferinţei şi numai suferinţa istoriei.

Doamne Dumnezeul Istoriei şi al suferinţei noastre, îndură-Te de noi. Binecuvântează-i pe toţi acei minunaţi fii şi slujitori ai Tăi, prietenii, fraţii şi binefăcătorii noştri, în viaţa cărora am văzut realizate adevărurile mântuitoare ale dragostei şi compasiunii evanghelice faţă de noi şi faţă de alţi semeni ai noştri.

Şi ajută-ne Te rugăm ca şi noi înşine văzând şi cunoscând aceste adevăruri să mergem şi să le împlinim cu fapta şi cu adevărul.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!