Cap. 26 - Fântânile certei noastre
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„Ce plăcută-i și ce dulce-i Doamne, adunarea
acolo-Și revarsă Domnul binecuvântarea, viața pentru veșnicie, binecuvântarea”.
„Nu-i loc mai sfânt decât acela
când ești cu Domnul și cu-ai Săi,
în rugăciune și-n cântare
și-n lacrimi lângă frații tăi,
oriunde-s ei, fă tot și du-te
oricâți sunt ei, - fă tot și stai
oricum sunt ei, - fă tot și-i caută
că unde-s ei, e-un colț de rai”.
„Dar filistenii le astupau aceste fântâni”.
Cartea Domnului, Sfânta Scriptură, spune la Eclesiast că nimic nu este nou sub soare. Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut, se va mai face. Dacă este un lucru despre care s-ar putea spune: iată ceva nou, demult lucrul acesta era și în vremurile dinaintea noastră (Ecles. 1, 9-10).
Cât adevăr are Biblia, Cuvântul Cel veșnic al lui Dumnezeu, și cum Se împlinește El de fiecare dată, din nou și din nou.
Iată, noi umblăm acum de peste cincizeci de ani și luptăm pentru recunoașterea și normalizarea unui adevăr atât de evident ca lumina zilei, după dobândirea unui drept atât de sfânt, de cinstit și de natural, - și totuși ce greu de acceptat și de recunoscut se dovedește a fi acest drept din partea celor ce ar trebui să-l vadă cu o sută de ochi buni și să-l ofere cu o sută de mâini bucuroase.
Dar în realitate iată că îndată ce pare că totul este aproape de o rezolvare fericită, lucrurile se încurcă din nou și ochii care trebuiau să vadă lumina se închid întunecați, și mâinile care trebuiau să se întindă încărcate, se retrag iarăși uscate și goale. Iar lopețile care trebuiau să desfunde fântânile, se îngrămădesc încărcate să le înfunde mai vrăjmaș.
În Cartea Genesei Biblia vorbește în cap. 26 despre o situație asemănătoare dintre Isaac, fiul și urmașul lui Avraam, care locuia pe atunci ca străin în țara filistenilor, într-un loc anume Gherar, - și filistenii printre care locuia. În locul acela erau niște fântâni pe care le săpase Avraam, tatăl său, pe vremea când venise și el și locuia ca străin în această țară a filistenilor (Geneza 21, 34).
După moartea lui Avraam, fiul lui Isaac a făcut semănături în țara aceea și a strâns rod însutit căci Domnul l-a binecuvântat... și a ajuns foarte bogat. Văzând acest lucru și umplându-se de gelozie și de ură împotriva lui Isaac, împăratul filistenilor i-a pus gând rău și a poruncit să-i astupe toate fântânile pe care le săpase tatăl său Avraam, pentru adăparea și viața turmelor sale - și le-a umplut cu pământ ca să nu mai aibă apă și să piară de sete cu toții. Filistenii îl pizmuiau.
Și Abimelec împăratul filistenilor i-a zis lui Isaac:
- Pleacă de la noi că ai ajuns mult mai bogat și mai puternic decât noi...
Isaac a plecat mai departe și s-a așezat în valea unde săpase tatăl său Avraam fântânile cu ape vii, și le-a desfundat din nou căci filistenii le astupaseră. Și Isaac le-a pus iarăși numele pe care li-l dase tatăl său Avraam (Geneza 26, 18).
Dar păstorii filistenilor s-au certat cu ai lui Isaac zicând: apa este a noastră, căutând să le răpească fântânile... Și pe oriunde căutau să-și afle apă de viață urmașii lui Avraam, filistenii îi urmăreau căutând să pună mâna pe munca și bunurile lui Isaac, întreținând mereu acolo o atmosferă de certuri, de prigoniri, de răpire și de nedreptate.
Urmașul lui Avraam căutând pacea și ocolind certurile se muta din loc în loc, ridica altare spre slava Domnului și ducea o viață de rugăciune și alerga la Domnul pentru ajutor și apărare. Mereu vorbește Biblia că în acel timp de mari încercări și de primejdii Isaac își înnoia legămintele sale cu Domnul, iar Domnul îl asculta și îl binecuvânta din pricina tatălui său Avraam (Geneza 26, 24).
După fiecare rugăciune și luptă și legământ, Isaac și ai lui mai desfundau o fântână, până când le-a desfundat pe toate cele patru despre care spune acest capitol 26.
Câtă luptă și câte certuri au avut urmașii lui Avraam pentru apărarea izvoarelor de apă care erau pentru ei o condiție de viață și fără de care ar fi pierit acolo în acea țară străină și în acel loc uscat, prin care trebuiau să trăiască o vreme. Vrăjmașul lor filistean știa bine că dacă le astupa aceste fântâni, ei ori vor trebui să moară de sete, ori să bea din alte fântâni străine, ori vor fi siliți să plece în altă parte. Filistenii tocmai asta căutau, ca să scape de ei.
Până la urmă totuși Dumnezeul părintelui lui credincios a întocmit toate lucrurile în așa fel încât ei nici n-au pierit în acel pustiu și nici n-au trebuit să caute fântâni străine și nici să fugă de frică în alt loc. Răbdarea și statornicia lor acolo, precum și dragostea și râvna lor pentru izvoarele din care trăiau, au biruit. A venit o vreme când ei s-au putut bucura timp îndelungat de prospețimea și dulceața apelor vii pentru care luptaseră și de care n-au voit să se lipsească...
De ce ne-am oprit noi oare acum la acest loc și la acest timp din Cuvântul lui Dumnezeu, ca să vorbim despre niște fântâni și despre niște certuri pentru ele dintre urmașii lui Avraam și vrăjmașii lor de moarte care erau filistenii?
Ne-am oprit pentru că după cum am spus la început cam acesta este și motivul certurilor noastre de 50 de ani cu stăpânitorii trecători ai acestor locuri prin care, ca și urmașii lui Avraam, locuim și noi astăzi tot ca niște străini. Și părintele nostru Iosif, întocmai ca părintele lor. Avraam a venit aici ca străin de departe, Dumnezeu când l-a așezat în valea asta i-a spus să sape și el patru fântâni din care noi urmașii săi să avem apă vie. Ca să trăim și noi și toți cei care suntem călători spre Canaan și care locuim tot ca străini printre niște oameni care ne urăsc din pricina Numelui lui Dumnezeu, Tatăl nostru, și a țintei noastre cerești spre care mergem. După cum este scris: - și veți fi urâți de toți, din pricina Numelui Meu (Matei 10, 22) și dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră... Lumea vă urăște pentru că nu sunteți din ea (Ioan 15, 18 și 17, 14).
Patru fântâni, patru izvoare vii ne-a săpat și nouă părintele nostru sufletesc, acel Avraam-Iosif al nostru. El ne-a adus și pe noi în acest popor minunat al Oastei Domnului ca străini prin locurile acestea, călătorind spre patria noastră cea cerească, spre Canaanul cel de Sus.
Aceste patru fântâni cu izvoare vii sunt:
Adunarea,
Cuvântul,
Rugăciunea și
Cântarea.
Din aceste patru izvoare ne-a adăpat el în timpul vieții sale și din aceste ape vii noi ne-am ținut viața și ne-am primit puterea și sănătatea sufletelor noastre în uscăciunea pustiei lumii prin care trecem. Prin această secetă duhovnicească în care nu găsim un râu de apă curată pentru sufletele noastre nicăieri.
Dar filisteanul care ne urăște de moarte și care căută să ne înfometeze și să ne ia orice putere de viață, a căutat și va căuta mereu numai să ne astupe și să ne înfunde aceste fântâni, fiindcă el știe că dacă ne vor lipsi pe noi de ele, noi vom pieri, ori vom părăsi drumul nostru și locul nostru cel în care ne-a chemat și ne-a așezat Dumnezeu.
Cea dintâi luptă și cea dintâi ceartă a noastră a fost pentru adunare. Adunarea noastră, adunarea Domnului, a fost prima fântână pe care ne-a făcut-o părintele nostru. Înainte de a porni spre Canaanul ceresc, noi n-am cunoscut niciodată fântâna asta. Adunarea a fost prima binecuvântare pe care ne-a dat-o Domnul prin părintele nostru. Aici am simțit noi prima dată dulceața apelor vii ale Bibliei, ale rugăciunii, ale cântării sfinte și înnoitoare. Aici am cunoscut primii frați, primele surori, primele oițe ale Domnului care veniseră și ele să se adape și să se hrănească aici. Nicăieri în lume nu mai găsisem noi până atunci o înviorare și o putere atât de fericită umplând sufletele noastre, cum am aflat din prima clipă când am ajuns la cunoștința acestei fântâni. Când ne-am adăpat din apele adunării împreună cu frații și surorile noastre pe care acolo i-am întâlnit pentru prima dată...
Ce fântână binecuvântată este pentru noi adunarea frățească. Acolo de fiecare dată, vine Domnul Isus după Cuvântul Său: oriunde doi sau trei se adună în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Cât de multă luptă a dus și duce mereu vrăjmașul Domnului și al nostru, pentru a astupa fântâna aceasta! Cea mai puternică și mai șireată luptă o duce el împotriva adunării, zicându-ne mereu:
- De ce să vă separați voi de ceilalți? De ce să vă socotiți voi mai buni, mai sfinți, mai aleși ca ceilalți? Ce este adunarea asta decât o trufie a voastră, voi vă socotiți elite, zei ori supraoameni? Ce, noi nu suntem tot ostași de la botez? De ce faceți voi altă biserică? De ce nu vă este de ajuns una? De ce nu vă este de ajuns două ceasuri pe săptămână să mergeți și voi unde merg ceilalți și apoi să vă vedeți de treabă cum face toată lumea mergând și voi unde merg toți? De ce vă adunați și în altă parte, știți că nu-i voie?
- De ce nu-i voie, ce rău facem?
- Nu faceți nici un rău, dar nu-i voie.
- De ce nu-i voie dacă nu facem nici un rău? De ce nu sunt opriți cei ce fac rău, care beau, care se bat, care urlă, care amenință și tulbură? Pe ei nu-i oprește nimeni, ei au voie. Noi de ce să nu avem?
- Nu aveți și gata!
Cuvântul Domnului, citirea și adăparea noastră din Sfintele Scripturi este o a doua fântână cu apă vie pe care ne-a săpat-o părintele nostru și la care ne-a adus el pentru a ne învia sufletele noastre moarte în păcat. Pentru a înverzi țarina inimilor noastre uscată de seceta acestei lumi.
Dar și împotriva acestei fântâni, au pornit copiii filistenilor ca să ne-o astupe. Ce luptă și certuri îndelungi am avut cu ei și pentru citirea și propovăduirea Bibliei! Până la venirea părintelui nostru pe aici, aproape nimeni în locurile acestea nu cunoștea și nu dorea această fântână. Cea mai mare parte a poporului nostru era ținut departe de fântâna Bibliei. Apele ei cele vii erau necunoscute pentru noi. Filistenii făcuseră totul ca să se astupe această fântână și să țină acoperită existența Bibliei, pentru ca nimeni să nu se adape în voie din ea, ci numai ei unii, și numai uneori. Câte un strop. Și câte o clipă...
Dar când părintele nostru a desfundat acest izvor viu, și a strigat în toată lumea, tuturor celor ce erau uscați de sete: veniți la ape, veniți luați cât vreți și când vreți, fântâna este puternică, apa este dulce, vremea este prielnică, veniți cu toții, citiți și vă adăpați din Sfintele Scripturi ca să aveți viața veșnică,
- atunci, o ce mișcare de viață s-a făcut în popor! Și câți au venit și vin cu sutele de mii de însetați să se adape de la apele ei vii... Slavă veșnică lui Dumnezeu care ne-a desfundat acest izvor fericit și viu din care se adapă mulțimi tot mai fericite de însetați care primesc putere de viață sfântă.
Toată ura vechilor filisteni s-a năpustit de la început și împotriva acestei fântâni. Și cu toată puterea, cu toate mijloacele și cu toate măsurile lor au căutat să ridice bariere și opreliști pe drumul sufletesc spre ea. Dar setea cea sfântă care s-a trezit în suflete după apa aceasta vie a Bibliei, nu mai poate fi oprită cu nici o măsură amenințătoare ori vicleană. Biblia a devenit o fântână îmbelșugată din care apele vii țâșnesc cu putere și se revarsă peste tot alinând setea tuturor celor ce doresc și aleargă să se adape din ele. Filistenii noștri zic și despre asta:
- N-aveți voie să puneți mâna pe Scriptură. Nu-i voie să pună mâna și să spună din Biblie decât cei care fac școli ca să o poată tâlcui. Voi ce școală ați făcut? Unde ați învățat voi ca să știți ce spune cartea asta? Vă rătăciți, n-aveți voie să citiți din ea!
- Dar fără ea, când n-am cunoscut-o, cum eram? Când nu știam să alegem binele de rău, lumina de întuneric și adevărul de minciună, atunci nu eram rătăciți? Nu se ocupa nimeni de noi și nu-i păsa nimănui că ne pierdem și trupește și sufletește ca niște orbi! Iar acum când Biblia ne-a deschis ochii să vedem și ne-a arătat limpede calea vieții și ne călăuzește pe ea, - acum suntem rătăciți. Ce rău spune Biblia? Ce lucruri rele învață?
- Nu învață rău, dar n-aveți voie și gata!
Rugăciunea este iarăși a treia fântână binecuvântată pe care ne-a desfundat-o părintele nostru îndată ce am gustat din primele două... Numai după ce am început să gustăm din apele sfinte și cerești ale rugăciunii libere, adânci, vii și dulci, abia apoi am văzut noi ce nefericiți și uscați eram fără aceste ape Dumnezeiești. Frumoase erau și florile rugăciunilor altora și câtă vreme nu pătrunsesem în grădina rugăciunilor vii și proaspete, ne bucuram de ele așa cum erau. Dar când am aflat apa vie și puternică a rugăciunii noastre, care ne scălda ochii în lacrimi și sufletul în lumină, - abia atunci am descoperit ce mare și veșnică binefacere este această fântână. Și cu câtă sete sfântă dorim să ne adăpăm mereu din dulceața apelor ei. Și când suntem singuri - și când suntem împreună cu toți fiii curați ai ei, frații și surorile noastre.
Dar și împotriva acestei fântâni au pornit cu vrăjmășie vrăjmașii fântânilor noastre sfinte ca s-o astupe, ca s-o oprească să ne-o ia. Ei zic:
- De ce trebuie să vă rugați voi de capul vostru? Știți voi cum să vă rugați? Avem noi rugăciunile scrise de sute de ani și din astea trebuie să vă rugați voi și nu din cele făcute de voi care nu aveți nici o pregătire pentru asta!
- Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă: Rugați-vă neîncetat (1 Tes. 5, 17). Faceți în toată vremea tot felul de rugăciuni și cereri (Efes. 6, 18). Rugați-vă pentru toți, - atunci cum să nu ne rugăm când ni se cere asta de tot Cuvântul și de Duhul Sfânt (Iuda 20).
- Nu-i voie și gata!
Cântarea - cea de a patra fântână cu ape atât de dulci încât nu te poți sătura de ele niciodată, este fântâna cântării duhovnicești... Din fântâna asta vii să te adăpi și la durere și la bucurie. Și când ești singur și când ești cu mulțimea. Și ziua și noaptea. Și în timpul muncii și în ceasul odihnei, în orice stare, în orice vreme și în orice loc, căci de cântare avem totdeauna cea mai mare nevoie și cea mai dulce bucurie. Cântarea Domnului este ca și rugăciunea, o supapă a sufletului nostru. Dacă n-am cânta și nu ne-am ruga, sufletul nostru s-ar sparge ca un burduf care n-are pe unde să se descarce de povara care îl apasă.
Ce nefericiți eram noi când nu cunoșteam această divină descărcare a cântării sufletești. Apele amare și otrăvite ale cântărilor lumești ne sufocau sufletul și ni-l acoperiseră de gunoaie și mâl... Dar când am aflat fântâna curată și dulce a cântării sfinte - cu câtă duioșie și nesaț am băut din ea. Până la moarte ne vom aduce aminte de primele cântări pe care le-am învățat, ca de primele noastre rugăciuni înlăcrimate. Și cu o sete tot mai arzătoare alergăm după orice cântări noi cu care ne umplem apoi zilele, săptămânile, lunile și chiar anii sufletului nostru fericit. Fără să ne săturăm niciodată să le tot ascultăm și să le cântăm. Sunt câteodată stări în care nu știm să mulțumim îndeajuns lui Dumnezeu că ne-a dat rugăciunea și cântarea cu lacrimi. Cât de nefericiți sunt cei care nu pot cânta și nu se pot ruga cu lacrimi. Așa eram și noi când nu le cunoșteam.
Dar acum cât de fericiți suntem că le avem și cine ne-ar putea opri vreodată ca să nu ne adăpăm din ele? Dar și împotriva cântărilor noastre vrăjmașii zic:
- N-aveți voie să cântați cântările astea, - încercând ei să ne astupe și fântâna asta... Avem noi cântările noastre scrise în cântările vechi, pe acestea să le cântați și nu pe ale voastre care nu sunt recunoscute și apreciate de învățații noștri.
- Le cântăm noi și pe acelea dar ele sunt făcute pentru un timp și pentru un loc anume și nu le putem cânta oriunde și oricând. Dar acestea care sunt ale noastre, ale sufletului nostru și ale vieții noastre le putem cânta în fiecare loc și în fiecare stare. Fără ele sufletul nostru se uscă, viața ni se întunecă și noi pierim.
- Nu înțelegeți că nu-i voie să le cântați căci sunt cântări rătăcite și rele?
- Pentru voi da, pentru noi nu. Și noi am gândit cândva ca voi dar după ce Dumnezeu ne-a luminat viața, acum nu mai gândim așa. Și ne rugăm lui Dumnezeu să vă lumineze și vouă viața ca să vedeți ce schimbare fericită se va petrece și în voi. Și cum le veți mai cânta de cu drag și voi atunci.
Sunt zeci de ani acum de când avem mereu aceste necazuri și certuri pentru aceste patru fântâni pe care ni le-a săpat părintele nostru, dar pe care mereu fiii neamurilor acestora printre care trecem, caută să ni le astupe, să ni le înfunde, să ni le oprească... Cât de străini pot fi totuși acești oameni care se pretind nu creștini simpli, ci mult mai mult și cât de departe pot fi ei de Dumnezeul Adevărat, de Hristosul Cel Viu și de taina cea divină a Evangheliei, care înseamnă viață, putere și rodire. Nu uscăciune, închisoare și moarte.
Ori pe unde am fost pe la mai marii acestor vremi și la orice uși ale lor am bătut pentru a găsi un mod pașnic de conviețuire între noi și cei cu care călătorim toți ca străini pe acest pământ - mereu ne-am lovit de împotrivirile acestea mai mult sau mai puțin, mai pe față sau mai pe ascuns, a tuturor față de aceste patru fântâni ale noastre la care noi nu vrem cu nici un preț să renunțăm.
De fapt din cauza acestor patru fântâni vin să se adape și să se bucure cu apele lor vii toate oile, oițele și mielușeii Păstorului Cel Bun Isus Hristos. Și nu mai pot de gelozie pentru că oile nu mai merg să soarbă apele lor stătute și moarte. Din pricina asta ei spumegă de mânie și fac tot felul de planuri, cum ar putea astupa pe totdeauna aceste scumpe și sfinte fântâni vii și proaspete.
Din cauza acestor patru fântâni care sunt izvoarele de viață sufletească ale poporului biblic s-a ridicat mereu de-a lungul veacurilor și vremilor împotriva tuturor slugilor filisteanului, vrând să ni le astupe, să ni le închidă, să ni le interzică.
- Să le astupăm dintr-o dată, spun cei mai grăbiți și mai neînțelepți.
- Ba nu, - zic cei mai vicleni și mai calculați, pentru că apa asta va țâșni pe alte părți unde nu o vom mai putea controla și atunci va fi și mai rău. Ci să le astupăm câte puțin și pe negândite, până când cu timpul le vom înfunda de tot.
Sărmani filisteni, n-aveți între voi astăzi oare nici un Gamaliel care să vă înștiințeze despre nebunia și zădărnicia planurilor contra lui Dumnezeu? Cum au avut cei din Fap. Ap. 5, 34-42. Căci voi lucrați de atâta vreme contra Duhului Sfânt care a făcut și conduce această Lucrare și nu vedeți că în loc ca ea să slăbească, crește. Și în loc să moară, este din ce în ce mai tânără, mai vie și mai frumoasă.
Toată lupta noastră de viață și de moarte duhovnicească s-a dat și în trecut și se va da și în viitor, pentru aceste patru binecuvântate fântâni. Potrivnicul Domnului și al nostru știe că noi atâta vreme cât avem aceste izvoare sfinte, câtă vreme le păzim curate și vii, el nu ne poate nimici. Fiindcă prin ele noi trăim, rodim și ne înmulțim. De aceea câtă vreme noi le vom avea și ne vom alimenta din ele suntem nemuritori și neînvinși.
La plecarea sa dintre noi, părintele nostru Iosif ni le-a încredințat, îndemnându-ne să le iubim, să le păzim și să le apărăm cu toată puterea noastră. De aceea și noi avem datoria să le lăsăm curate urmașilor cu îndemnul și grija cea mai sfântă să le apere și să le păstreze curate pe totdeauna.
Întâi adunarea Domnului și a voastră fraților, vă rugăm păziți-o, n-o părăsiți, n-o dezbinați și n-o întinați. Nu vă despărțiți de adunarea voastră și nu vă lipsiți de ea niciodată. Iubiți adunarea și luptați cu toată puterea pentru unitatea și curăția ei. Apărați pe lucrătorii adunării și ascultați cu smerenie de îndrumarea lor. Acoperiți locul adunării de orice ochi răi și rugați-vă pentru îngerii ei păzitori. Căutați să fie totdeauna cald și plăcut în ea, pentru ca toți cei obosiți și îndurerați să afle acolo odihnă, mângâiere și bucurie. Faceți tot ce este partea voastră de datorie față de adunare, atât cu mâinile cât și cu genunchii și cu lacrimile voastre.
Apoi Cuvântul Sfânt Biblia să vă fie totdeauna fraților cea mai scumpă mană și băutură. Nu vă hrăniți și nu vă adăpați în adunarea voastră decât din pâinea și apa vie a Scripturii.
Nu vă hrăniți acolo cu roșcovele învățăturilor slabe, lumești superstițioase și ușuratice, ci cu adevărurile mântuitoare și sănătoase ale Sfintelor Scripturi împărțite nouă de ucenicii curați și statornici ai Mântuitorului nostru, care au nu numai cuvântul lor curat, ci și viața lor curată.
Nu renunțați la Cuvântul viu al Bibliei niciodată și nu vă mulțumiți decât cu el și cu nimic altceva. În el este putere de viață și de rodire. Numai în el.
Apoi rugăciunea. Oricât de frumos s-ar ruga alții și oricât de frumoase ar fi rugăciunile pe care le citiți ori le auziți la cineva, - să nu vă mulțumiți numai cu asta. Învățați să vă rugați singuri, cu rugăciunile inimii voastre, ale lacrimilor voastre, ale genunchilor voștri. Dați glas durerii din inima voastră prin rugăciune către Dumnezeu. Descărcați-vă povara pocăinței în rugăciuni cu lacrimi. Strigați-vă bucuria sufletului, ori mulțumirea, ori recunoștința cu glasul vostru, cu rugăciunea voastră către Dumnezeu.
Rugați-vă singuri dar rugați-vă și împreună. Rugați-vă acasă dar rugați-vă și la adunare. Rugați-vă pentru voi, dar rugați-vă și pentru alții. Rugați-vă totdeauna, căci mare putere are rugăciunea și dulce este apa din izvorul ei.
Apoi cântarea. Ce poate fi pe lumea asta mai duios și mai dulce decât cântarea și poezia revărsată din inimile noastre chiar de Duhul Sfânt!... În cântare sunt toate binecuvântările pentru că în ea este Cuvântul Sfânt. În ea este rugăciune, meditație, propovăduire, chemare, mărturisire, îmbrățișare, totul. Cântăm și cântările altora, dacă ni se cer și ni se ascultă cu gând bun, dar ale noastre sunt cele la care ne întoarcem totdeauna cu bucurie și cu drag, fiindcă în ele este ceva din sufletul nostru dulce și fericit pe care nu-l mai găsim în nici o altă cântare din lume.
Ce fericire mai mare este pe lume ca atunci când cânți cu frații cântări ca acestea:
Cântați frați și surori cântați
în dulcea înfrățire,
căci Dumnezeu e-n voi când stați
în pace și-n iubire,
îmbrățișați-vă plângând
de dragoste fierbinte,
și sărutați-vă cântând
acele imnuri sfinte.
E sărbătoare și e rai
când stăm în adunare
și-avem în suflete și-n grai
iubire și cântare,
cântați, o frați iubiți nu stați
surorilor, mai tare,
Hristos e-n dragoste, cântați
iar dragostea-i cântare.
Îmbrățișați-vă topiți
toți inimile-n una,
iubindu-vă sunteți iubiți
în ceruri totdeauna,
Hristos e-n dragoste cântați
cântarea-i bucurie
surori iubite și scumpi frați
așa-i în veșnicie.
sau:
Ce bine-i printre voi iubiții
și dragii sufletului meu,
iubirea voastră-n mine arde
alături de-a lui Dumnezeu:
întâi e-a Lui, apoi aproape
de ea mi-e dragostea de voi -
Hristos și voi mi-ați fost comoara
în lumea asta de noroi.
Fiți binecuvântați
surori iubite și scumpi frați.
Ce bine-i printre voi iubiții
și scumpii vieții mele-ntregi,
de voi mă strâng ale iubirii
în veci nebiruite legi:
de voi și de Hristos pe viață
și veșnicie sunt legat,
nimic nu va putea desparte
ce Dumnezeu a-mpreunat.
Ce bine-i printre voi, cu lacrimi
îngenuncheați să ne rugăm,
ce bine-i lângă voi când Sfântul
Cuvânt ceresc Îl ascultăm,
ce bine-i lângă voi când glasul
printre cântări ni-l împletim,
ce bine-i când gândim că-n ceruri
în veci n-o să ne despărțim.
Ce bine-i când la despărțire
sunt petrecut cu drag de voi,
ce bine-i când iubirea voastră
mă-ntâmpină venind-napoi,
ce dulce e cu voi la muncă
și ce ușor cu voi la greu,
cu voi e Dumnezeu în mine
și eu cu voi în Dumnezeu.
Doamne și Dumnezeul părinților noștri Avraam și Iosif, Te rugăm binecuvântează cele patru fântâni ale noastre, păstrează-ni-le curate și vii pe totdeauna, ca să ne adăpăm cu bucurie din ele, noi și toți ai Tăi pe totdeauna.
Nu lăsa Doamne să ni le poată astupa nici un filistean niciodată, iar pe noi ajută-ne să le apărăm cu toată puterea și să nu le părăsim niciodată.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!