Cap. 27 - Întristarea cea binecuvântată

„În adevăr, când întristarea este după voia lui

Dumnezeu, ea aduce o pocăință care duce la

mântuire și de care cineva nu se căiește

niciodată”.

Începutul anului 1987 l-am făcut la Sibiu cu cea de-a șaptea sărbătoare literară a tineretului Oastei Domnului, din noaptea de Revelion. Am mai vorbit despre aceste scumpe sărbători ale noastre la care de fiecare dată participă un număr sporit de tinere talente creatoare - și creațiile lor capătă mereu o formă tot mai frumoasă și un conținut tot mai valoros.

De data asta, casa frățească primitoare și curată care ne adăpostea, cu toate încăperile deschise, nu mai putea cuprinde numărul celor care tot veneau și veneau umplând totul până în curte. Peste 250 de frați și surori aproape toți tineri, veniseră din toată țara.

S-a început, ca la obiceiurile noastre, cu rugăciune de mulțumire și binecuvântare lui Dumnezeu pentru acest nou prilej de har și pentru această stare fericită în care începem Anul Nou. Ne-am rugat fierbinte și înalt pentru tot ce am putut cuprinde, de aici din casa asta și până la marginile pământului. Pentru tot ce primim și pentru tot ce dăm. Pentru cei mici și pentru cei mari. Pentru cele trecute și pentru cele viitoare. Pentru cele trecătoare și pentru cele veșnice. Pentru toți cei prezenți și pentru toți cei depărtați. Pentru cei care au venit la Hristos și pentru toți cei care vor mai veni încă până ce se va închide ultima ușă și va trece ultima clipă.

S-a început totul ordonat și frumos. Cuvântul de deschidere a fost rostit, vibrant, din inimă, pătrunzând în inimi. Atmosfera în care începea această sărbătoare, era într-adevăr sărbătorească și plină de constatări îmbucurătoare:

- Lucrarea Oastei Domnului este peste tot în plină creștere.

- Sărbătorile literare ale tineretului creator, sunt din ce în ce tot mai încărcate de har și de rod.

- Toate locurile unde ne adunăm devin neîncăpătoare și ne-ar trebui o arenă largă sau un câmp deschis, să ne putem desfășura în voie aceste fericite întâlniri.

- Lucrările create de cei care iau parte mereu la aceste sărbători sunt tot mai frumoase în formă și mai inspirate în conținut.

- La Oastea Domnului a apărut poate pentru prima dată acest fenomen nou, această tânără școală de creație evanghelică, inspirată și condusă numai de Duhul Sfânt, n-am mai aflat să existe undeva un astfel de început pornit și alimentat numai de dragostea lui Hristos.

- Genericul sub care ne desfășurăm toată activitatea aceasta fericită este în continuare: „ÎNTÂI SĂ FIM, apoi SĂ FACEM”.

- Pe acest drum dorim să înregistrăm de fiecare dată un program nou, o înțelegere binecuvântată și creatoare. Să ridicăm ștacheta tot mai sus - și să n-o coborâm niciodată, pentru ca eforturile noastre și rezultatele lor să fie depășite mereu...

Un număr de peste 50 de frați și surori tineri s-au propus și de data asta, la rând cu poezii, melodii, eseuri, cugetări, completări și constatări noi și felurite - spre slava lui Dumnezeu și bucuria tuturor celor prezenți.

La mijlocul nopții, în ceasul cumpenei dintre ani am îngenuncheat cu toții - și un ceas de rugăciune ne-a cuprins pe toți cei de aici și pe toți cei din toată lumea, în același val de iubire și de părtășie în Dumnezeu. O, ceasul acesta de rugăciune și îngenunchere unică și sfântă, când toate rugăciunile pământului se înalță ca un fluviu uriaș spre cer... Ce tăcere trebuie să fie în cer în acest ceas când se înalță acolo cele mai multe și mai înlăcrimate rugăciuni de pe tot pământul și din tot anul!

După rugăciune am continuat ca înainte de ea, până dimineața cu același elan fericit.

Totul s-a încheiat numai la plecarea primelor trenuri.

La 29 ianuarie 1987 se împlineau 40 de ani de la plecarea la Domnul a fratelui Ioan Marini, care în 2 februarie 1947 fusese înmormântat în cimitirul din Săsciori, satul său natal.

În înțelegere cu fratele Ilie Marini de la Lancrăm, cu ceilalți din familia lor și cu frații de la Sebeș, Sibiu, Hunedoara și alții, am pregătit pentru comemorarea aceasta un program frumos. În duminica aceea am umplut biserica din Săsciori, satul său natal, făcând o mare surpriză și bucurie tuturor celor de acolo, care de 40 de ani nu mai văzuseră așa ceva în biserica și în satul lor. Mulți dintre cei care erau atunci tineri și apucaseră frumoasele adunări de demult, erau acum bătrâni... A fost pentru ei o minune cerească să vadă atât de vie și de frumoasă astăzi această Oaste a Domnului care ei crezuseră că s-a stins demult, iar acum se vede trăind atât de tânără și de proaspătă ca pe vremea neuitată de acum 40 de ani...

Preotul ne-a primit cu toată bucuria și ne-a dat loc pentru un cuvânt și câteva cântări. Cuvântul a fost zguduitor și cald. Amintirea fraților Ioan și Ilie Marini care lucraseră atât de mult și de frumos, cu zeci de ani înainte prin toată zona asta, i-a înduioșat pe toți săsciorenii... Mulți dintre ei trăiseră aceste bucurii ei înșiși, alții aflaseră de la părinții lor. Cântările i-au mișcat foarte mult, iar la îndemnul preotului binevoitor, tot corul bisericii și apoi tot poporul prezent în biserică, au început să cânte împreună cu noi. Au fost niște momente așa de înălțătoare, cum mai trăisem aici în Săsciori, în satul fratelui Marini, numai cu 50 de ani în urmă, când fusesem atât de tineri cu toții și trupește și sufletește - și noi și ei.

După terminarea programului din biserică, am ieșit cu toții în cimitir la mormântul fratelui Marini din fața bisericii. O mare mulțime dintre săteni au luat parte împreună cu noi la rugăciunea, evocările și cântările de la mormânt. Și cu toate că ploua și era frig atât preotul cât și cântăreții bisericii, au stat atenți până la sfârșitul acestei frumoase evocări memoriale... Fr. Nicolae Marini a avut un frumos cuvânt despre viața și lupta fratelui său mai mare. Întreagă familia Marini au avut o participare pioasă și caldă la toată desfășurarea aceasta.

După terminarea sărbătorii de la cimitir, am fost invitați cu toții în casa natală a fratelui Marini, unde am cântat, ne-am rugat și am evocat din nou împreună, cu duioșie și lacrimi frumoasele noastre amintiri trăite aici în casa asta și prin locurile acestea, atât de neuitate pentru noi toți. Ce bucurie a fost că după atâția zeci de ani și de încercări, am ajuns totuși să petrecem iarăși astfel de clipe aici... Numai dragul frate Ilie de la Lancrăm n-a putut veni, din cauza bolii sale grele care îl ține la pat și de vârsta sa cea de peste 80 de ani. Dar sufletește l-am simțit cu toată ființa prezent între noi.

În 24 februarie, o altă înștiințare tristă ne-a zguduit multe și sfinte amintiri. Fratele nostru Ioan Capătă cu care lucrasem încă din 1935 la redacția părintelui Iosif la Sibiu - și cu care din 1959 până în 1965 suferisem prin cuptoarele încercărilor, - acum trecuse și el la Domnul. În trei zile a durat și pentru el această trecere. Vineri s-a paralizat, sâmbătă s-a împărtășit, duminică era în sicriu. Ce repede trec peste culme, cei care au urcat prea greu până acolo.

Am lăsat îndată totul - și am plecat în grabă la Ocna Sibiului unde locuise el de mulți ani. Am aflat lângă sicriul lui numai pe sora Lenuța, credincioasa și smerita lui soție, care îl îngrijise singură până în ultima clipă. Domnul a avut grijă de amândoi scurtându-i tot chinul doar la aceste trei zile, căci și sora Lenuța era chiar atunci foarte bolnavă și ea la pat.

Ne-am rugat lângă sicriul lui cei doi-trei frați și surori cu care mersesem din Sibiu. I-am încredințat sufletul său în brațele îngerilor care îl duseseră pe al săracului Lazăr în sânul lui Avraam și în lăcașul Domnului Isus, pentru care și el lucrase și suferise frumos și statornic în viața sa pământească, din copilăria lui orfană de la Săsciori și până aici la capătul acestor peste 70 de ani pe care și i-a încheiat aici și așa...

Am urcat doar cu acei câțiva frați și surori veniți din Sibiu și cu câțiva vecini, în urma sicriului său până la cimitirul din dealul de la Ocna Sibiului, unde a fost depus și trupul său și unde va aștepta trâmbița Învierii și chemarea Domnului Isus la viața și răsplata veșnică.

Încă unul deci din generația noastră, dintre primii voluntari ai Oastei Domnului - s-a dus. Au venit pe neașteptate și cele trei zile ale lui, cum vin și cele trei zile odată pentru fiecare dintre noi. Tot mai mulți sunt cei de sub iarbă - și tot mai puțini cei de sub frunză. Cei de sub pământ decât cei de sub cer.

În 10 martie era în postul Paștilor, când filmul nostru cu viața Mântuitorului după Evanghelia sf. Luca, ajunsese și se derula în biserica din Hălmagiu. Sute de credincioși veniseră din loc și din jur pentru a se cutremura și plânge privind Viața - și mai ales Patimile și Moartea pe Cruce a Mântuitorului nostru Isus Hristos, înfățișate de acest film atât de viu și de mișcător înaintea tuturor, peste fața iconostasului bisericii.

Dar în timp ce toată mulțimea asta din biserica plină, urmărea desfășurarea cu lacrimi și suspine, - dintr-o dată a apărut miliția întrerupând totul și fără nici o formă scrisă, a confiscat aparatul, filmul, casetele, mai dând și o grea amendă celor doi frați care aveau în grijă aceste bunuri sfinte. Nu s-a ținut seamă nici că era vremea Postului Paștilor, nici că totul se desfășura în biserică, nici că filmul era religios...

Frații au plătit amenda, iar după filmul confiscat trebuia să mă duc eu la miliția județului Arad, pentru că frații declaraseră că filmul este al meu (după cum și era, căci îl cumpărasem personal anul trecut).

Însă din moment ce acei care îl ridicaseră fără să lase nici o dovadă scrisă despre confiscarea sa, - am bănuit că nu-mi va mai fi înapoiat niciodată. Și așa a și fost. Trei luni la rând, în iulie, august și septembrie am mers împreună cu sora Elița când pe la unii, când pe la alții, fără să recunoască nimeni că l-a luat și fără să se dea de urma lui.

Am încredințat totul în seama lui Dumnezeu și n-am mai mers la ușa lor să mi-l cer. Am aflat pe altă cale apoi că aparatul și filmul nostru era acolo la ei - și că uneori seara, cu sala plină se duc și cu familiile lor să-l vadă. Dacă este așa, slăvit să fie Domnul.

Să lucreze Domnul și prin acest mijloc al Lui la mântuirea celor ce-l țin. Căci dacă și numai unul singur s-ar mântui din ei, atunci tot am fi fericiți și noi și sufletul acela.

La câteva zile după aceasta, în 14 martie 1987, am avut o nouă și frumoasă sărbătoare literară a tineretului Oastei Domnului, - a 8-a sărbătoare, de data asta la Focșani. Desfășurarea întregului program s-a făcut și aici după felul cum începusem încă din anii trecuți sub același minunat generic care cuprindea în două cuvinte tot rostul și scopul nostru frumos și evanghelic: „Întâi să FIM, apoi să FACEM”.

S-a început și aici totul cu o puternică rugăciune de laudă, de mulțumire și de chemare a Domnului, în mijlocul nostru, în centrul vieții, a inimii și al muncii noastre.

Au urmat apoi la rând toți într-o frumoasă ordine și rânduială aproape 30 de creatori de cântări, de poezii, de eseuri și cugetări, revărsând pe masa îmbelșugată a acestui ospăț duhovnicesc, tot felul de bucate gustoase, dulci și aromate, cu care ne-am desfătat și ne-am îndestulat cu toții atât de fericiți.

O Dumnezeul nostru binecuvântat, cât de minunată este Lucrarea noastră dată de harul Tău ceresc, mereu tot mai nouă, mai proaspătă, mai bogată. Fii binecuvântat Duhul harurilor divine, pentru tot harul ce l-ai revărsat și îl reverși mereu peste toți acești minunați copii ai Tăi - iar prin ei ni-l reverși și nouă tuturor celorlalți.

Îți mulțumim Ție pentru toată abundența acestor binecuvântări. Și Te rugăm fă ca aceste izvoare să nu fie nici astupate și nici îndepărtate niciodată de la acest curs frumos și binecuvântat.

În ziua de 27 martie a aceluiași an 1987, am fost chemat din nou la episcopul Vasile de la Oradea, unde am fost sfătuit și îndrumat să merg din nou la București, la noul patriarh Teoctist, pentru reluarea înțelegerii privitoare la normalizarea relațiilor Oastei Domnului cu Biserica Ortodoxă. Din noul loc - cel mai înalt din ierarhia Bisericii - și cu noile posibilități pe care le are acum patriarhul, poate lua hotărâri clare și definitive... Dânsul personal și-a manifestat această dorință și i-a trimis vorbă episcopului Vasile să mă anunțe să fac acest drum.

M-am bucurat mult de această știre și am început să cred că într-adevăr după primirea bucuroasă pe care mi-o făcuse când fusesem la Iași, - acum vrea să rezolve bine problema aceasta.

Va trebui deci să mă pregătesc bine pentru această decisivă confruntare la care urma să mă duc acum. Totul fiind însă necunoscut, nu știam ce gânduri să-mi limpezesc... Am îngenuncheat și de data aceasta înaintea Domnului a Căruia este această Lucrare sfântă - și am lăsat totul în grija Lui. Am învățat să mă încred numai în sinceritatea Domnului - dar și să mă tem totdeauna de a oamenilor.

Totuși să nu pornesc cu prejudecăți spre nimeni, fiindcă pot surveni surprize când nici nu te aștepți. Să cred că Duhul Domnului îmi va lumina inima chiar în clipa aceea cum trebuie să fac, căci El va fi acolo înaintea mea, fiindcă merg pentru Lucrarea Lui. De aceea nu mă voi grăbi.

Între timp, pe ziua de 1 mai 1987 a avut loc o altă sărbătoare literară a tineretului, a 9-a fixată de data asta la Baia Mare în Maramureș, după hotărârea mai dinainte ca aceste sărbători să aibă loc prin rotație pe regiuni, spre a fi mai ușor celor care doresc să ia parte.

La Baia Mare au venit iarăși o foarte mare mulțime de tineri și tinere, fiindcă de la una la alta, aceste sărbători sunt tot mai frumoase și mai căutate... O puternică mișcare s-a pornit și cu un elan înflăcărat participă toți cei care vin la bucuriile acestea și la desfășurarea acestor bogății sufletești. Peste 30 de frați și surori au adus și de data aceasta în fața Domnului și a adunării frățești cele mai frumoase creații ale lor: poezii, cântări, scenete biblice, cugetări, meditații...

Dar și despre aceste Sărbători Literare ale tineretului creator al Oastei Domnului, am întocmit de fiecare dată câte un album ocazional, cuprinzând conținutul și autorii tuturor creațiilor produse, cu texte și fotografii, - cândva ce frumoase vor fi dacă vor putea fi tipărite în număr suficient spre a fi niște documente istorice și niște binecuvântate roade ale unor frumoase vremi și talente din viața tineretului Oastei Domnului.

Dar câtă grijă trebuie totuși ca pregătirea acestor sărbători să se facă în cel mai atent fel, iar desfășurarea lor să se facă în cea mai sfântă ordine și rânduială. Mai sunt încă între tineri și elemente mai slabe și uneori se mai petrec și lucruri firești, lumești și chiar neplăcute. Dar niciodată nu scăpăm din vedere stăruința repetată spre bilanțul intim și personal al fiecăruia, în lumina lui Dumnezeu și a genericului propus: cât am reușit să fim, nu cât am reușit să facem. Căci tot ce facem înainte de a fi, - este o amăgire și o deșertăciune. Nimeni nu poate să facă ceva de valoare și de durată dacă mai întâi nu și-a dat silința să se transforme pe sine însuși, sufletește într-o valoare și de durată.

După aceste zile am început să mă pregătesc cu niște lucruri pentru drumul la patriarh. Un nou exemplar cu lucrarea pentru Maica Domnului și câte un exemplar din cele patru lucrări tipărite în ultimii ani, pentru o nouă cercetare și eventual pentru o aprobare de tipărire. În criza de lucrări religioase și în setea după acestea în care ne găsim acum, - speram să înduplec pentru o inițiativă atât de necesară acum. Și cine altul în afară de dânsul este și mai dator și este și mai în măsură să o facă.

În ziua de 25 mai mă suiam cu ele, împreună cu fratele Mitrofan, spre dealul patriarhiei, unde mai fusesem anul trecut tot cu acesta la celălalt patriarh, Iustin Moisescu. Despre discuțiile avute cu el atunci am scris la timpul lor. Dar acum totul era nou și de data asta trebuie neapărat să se facă ceva. A trecut destul timp, s-au copt destul lucrurile, a venit un om nou, care cred că intenționează să facă niște fapte mari cu care să rămână și el în istorie. Iar una din cele mai istorice fapte ar fi tocmai inițiativa asta competentă de care numai dânsul este în stare acum: reglementarea situației cu Oastea Domnului.

Peste câteva ore, în dimineața asta vom vedea dacă acest om este o personalitate care poate avea o inițiativă curajoasă, - sau nu.

Era o zi frumoasă de mai... Dar când am ajuns în dealul patriarhiei, toate locurile din jurul clădirii erau ocupate de mașini mari, negre, cu numere albe, ale celei mai înalte ierarhii bisericești. Toți mitropoliții și episcopii din țară erau acolo. Am aflat îndată că fuseseră convocați atunci în ședință specială la patriarhie și la Sinod. Venise tocmai în dimineața asta la București o delegație împărătească străină - și toată ierarhia asta superioară a Bisericii trebuia să fie acolo. Poate pentru a avea o înfățișare deosebită cu vreo parte a acelei delegații străine, ori numai pentru a fi gata, dacă ar fi să-i întrebe cineva ceva. O, dacă ar avea acești oameni numai pe un sfert atâta frică de Împăratul Cerurilor care a anunțat că va veni în curând (Apoc. 22, 20), față de câtă au de împărații pământului. Pentru Împăratul Cerurilor nu se pregătește nici unul dintre aceștia. Dar pentru un împărat pământesc, iată stau gata oricând, așteaptă și sunt în stare să facă orice.

Îndată ce am văzut această pregătire și am auzit pentru ce se face, - am presimțit că vom întâmpina niște greutăți acolo. Dacă știam ceva mai înainte, nu veneam tocmai acum. Totuși nu vedeam nici o legătură între cei de aici și cei ce veniseră din străinătate cred că pentru cu totul alte interese și nu de cele bisericești... Dar ce știm noi!

Am urmat drumul cunoscut pe care mai fusesem, cu legitimarea la intrare, cu așteptarea la rând, cu ajungerea la secretariat, cu explicații, cu lămuriri și așteptări la părintele secretar patriarhal, același Ion Bănățeanu cu care ne cunoșteam acum și pe care îl rugam iarăși tot așa de stăruitor ca și la celălalt patriarh să-mi înlesnească această audiență la acest nou stăpân.

Dânsul mi-a explicat cu o oarecare teamă situația specială cu această importantă delegație străină, care s-ar putea să treacă și pe aici și că în așteptarea asta fierbinte s-ar putea să nu se găsească timp și pentru mine. L-am rugat stăruitor explicându-i starea mea de boală, de oboseală, de marea distanță și timp de la care vin, insistând pentru câteva minute să nu mai vin din nou nu știu când.

Părintele rugat a început în două rânduri a încercat să-mi rezolve problema, dar după un timp îndelungat s-a întors cu explicația pe care o bănuiam că din cauza acelor probleme speciale, nu va putea avea loc audiența decât după câteva zile când delegația asta va fi plecată. Și dacă nu pot să aștept, să las totul acolo și să plec. Răspunsul îmi va veni în scris și la timp, acasă.

Am primit totul atunci gândindu-mă că și asta a fost așa, numai cu îngăduința lui Dumnezeu. Cine știe ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost altfel.

Am scris pe scurt un memoriu explicativ pentru patriarh și împreună cu cele ce le adusesem, le-am încredințat părintelui secretar Ion Bănățeanu, să le prezinte patriarhului - și am plecat.

După o vreme am primit acasă o scrisoare de la părintele secretar care din încredințarea patriarhului îmi comunica să aștept acasă o dată când audiența solicitată va avea loc și cu niște recomandări foarte simpliste, despre ce să fac până atunci...

Desigur mă așteptam la mult mai mult. Dar nici acest puțin nu s-a mai împlinit niciodată. Careva dintre noi n-am fost vrednici. Ori Dumnezeu a găsit că n-ar fi fost mai bine, ci mai rău dacă ar fi avut loc.

Ieșind cu fratele Mitrofan de la patriarhie, am ajuns pe stradă pe păr. Ioanichie Bălan de la mânăstirea Sihăstria din Bucovina, care se întorcea din același loc ca și noi. Aflasem mai înainte despre faptul că dânsul tocmai publicase o nouă carte a sa despre o călătorie la Ierusalim. Și mă bucuram că am prilejul să-l întâlnesc și să-l cunosc.

I-am ieșit deci înainte și i-am arătat toată bucuria pe care o am de faptul că ne-am întâlnit. Mi s-a părut că și dânsul se bucura și mi-a spus că fusese tot la patriarhie în interesul cărții sale. Mi-a vorbit entuziasmat despre reușita cărții acesteia spunând că poate numai păr. Trifa a mai putut scrie o așa carte despre locurile sfinte. L-am rugat să-mi facă și mie rost de un exemplar. I-l voi plăti îndată...

Mi-a promis, iar eu tot aștept și astăzi cartea. Se poate să fi uitat - că și uitarea e scrisă-n legile omenești...

Înainte de a ne despărți, fiindcă știam că acolo la Sihăstria viețuiește și maestrul său arhimandritul Cleopa Ilie, care a scris și el acum câțiva ani o carte despre Învățătura creștină Ortodoxă, în care face niște afirmații neadevărate și pline de jigniri la adresa Oastei Domnului, - am ținut neapărat să-i spun asta zicându-i:

- Păr. Bălan, am aflat că sunteți acolo împreună cu păr. arh. Cleopa Ilie care a scris cartea despre mărturisirea învățăturii Ortodoxe... Vă rog să-i comunicați durerea și dezaprobarea noastră cu privire la afirmațiile atât de neadevărate pe care le publică acolo despre Oastea Domnului. Cum este posibil ca un om care se pretinde slujitor al lui Dumnezeu să facă niște astfel de necontrolate afirmații? Nu ne dăm noi oare seama de marea răspundere pentru cuvântul scris, care este de o mie de ori mai grav? De marea răspundere a fiecărui cuvânt pe care îl scoatem din gura noastră - după cum este scris: din cuvintele tale vei fi osândit (Matei 12, 37). Și cu atât mai mult aici. Un cuvânt spus ți-l aude unul-doi. Dar unul scris ți-l aude lumea-ntreagă și ți-l păstrează veacurile veșnice.

Ucenicul scriitorului arhimandrit Cleopa Ilie, a încercat să-și apere și să-și dezvinovățească fratele și superiorul său motivând, chipurile că ar fi fost silit de nu știu cine să facă aceste afirmații la care altfel n-ar fi subscris - dar până la urmă n-ar fi avut încotro.

I-am spus cu și mai multă amărăciune că dacă un om se pretinde un mare slujitor al Bisericii și formulează principii de credință și comportare pentru alții, atunci este mult mai vinovat dacă el însuși calcă aceste principii. Că dacă un om al lui Dumnezeu face o afirmație scrisă și despre care el însuși nu-i pe deplin convins ori cunoscător, dator este întâi să se convingă personal și numai apoi să afirme. Iar dacă adevărul este altul, atunci nici o putere și nici un interes din lume n-ar trebui să-l poată face, să semneze. Pentru că nimic din lumea asta nu trebuie să valoreze pentru noi mai mult decât adevărul lui Dumnezeu și curăția conștiinței noastre. Ce valoare mai poate avea și înaintea oamenilor, dar și înaintea lui Dumnezeu o carte, când chiar scriitorul acestei cărți care se lasă manevrat chiar într-o așa măsură împotriva adevărului și a realității?

I-am spus aceste lucruri cu îndrăzneală, fiindcă aflasem că i le-au mai spus și alții acestui scriitor, înaintea mea. Și că și lor tot așa s-ar fi dezvinovățit!... Ce dezvinovățire vinovată!

Ne-am despărțit de păr. Ioanichie puțin întristați cu toții. O, ce bine ar fi dacă întristarea aceasta după adevăr, ar aduce acolo unde trebuie o recunoaștere și o îndreptare sinceră pentru ca ceea ce s-a legat aici să nu mai fie legat și în ceruri.

Și fiindcă tot eram aici foarte aproape de cimitirul Belu, unde știam că este mormântul marelui poet Eminescu, pe la care nu fusesem de mulți ani, - am mers să-l mai vedem.

Am trecut pe lângă toate celelalte morminte cu nume cunoscute, ale unora dintre cei mai aleși scriitori ai neamului nostru - și am ajuns la mormântul frumosului luceafăr al poeziei noastre vii. Era acoperit cu flori verzi și proaspete, ca și mormântul părintelui Oastei noastre vii.

- Ce-i aducem noi, acestui suflet mare - am zis eu, - dacă am venit acum pe neașteptate aici lângă odihna lui zbuciumată! Flori văd că are destule și văd că mulți îi aduc flori. Noi să-i aducem ceea ce cred că îi aduc puțini sau poate nimeni. Să-i aducem rugăciunile și lacrimile noastre.

Și cu cea mai profundă iubire înlăcrimată, participantă la suferința, la dragostea și jertfa lui aduse pe altarul frumuseții și poeziei adevărate - am așezat în fața mormântului lui Mihai Eminescu lacrimile noastre. Și în fața Tronului lui Dumnezeu rugăciunile noastre cele mai fierbinți pentru odihna și mângâierea în lumea cealaltă a sufletului său atât de zbuciumat în lumea asta.

Nu după mult timp am aflat că se ținea neoficial - cam la 10 zile după asta o ședință a Sf. Sinod de la București. Probabil că în această ședință se va fi discutat și întâmpinarea mea scrisă, lăsată atunci la secretariatul patriarhiei. Lipsa oricăror măsuri în privința asta, era cel mai evident acum că o măsură deja se luase acolo.

La începutul lui iulie 1987, ne-a încercat o altă veste dureroasă. Pe ziua de 9 iulie a trecut la Domnul mult încercatul și bine cunoscutul nostru frate David Bălăuță din Valea Arinilor, jud. Bacău.

Am făcut iarăși un alt drum înlăcrimat ajungând lângă sicriul fratelui iubit în ultimul ceas, înainte de a-l scoate din casă și a-l duce la cimitir... O mulțime de sute de frați și surori l-am însoțit pe jos până la locul înmormântării din cimitirul satului său Valea Arinilor.

Sub soarele puternic al acelei zile de iulie am cuvântat, am cântat și am plâns ceasuri întregi cu toții, luându-ne ultimul rămas bun pământesc de la sufletul iubit, care din mijlocul fraților trecea atât de frumos în mijlocul îngerilor.

Am avut și în fața sicriului său ca și cu câtva timp în urmă, în fața sicriului celorlalți înaintași sfinți ai noștri, plecați unul după altul, - o atât de duioasă și de profundă luare de rămas bun. Încă un ostaș-erou, trecea în rândul biruitorilor cerești, după o viață demnă și vrednică. Domnul nostru Isus, Marele nostru Împărat să-i odihnească în Împărăția Sa cerească pe toți scumpii frați și surori în Hristos și devotați ostași biruitori ai Săi.

Abia ne-am întors de la cimitirul din Valea Arinilor, unde mai lăsasem un erou al lui Hristos și pe unul dintre sfinții noștri înaintași, - când pe ziua de 18 iulie aveam sfatul frățesc de la Simeria, în problema mereu nerezolvată a celor de la Cluj.

Fuseseră chemați în chip cu totul deosebit de data aceasta ca pentru ultima dată, toți frații de răspundere din ambele partide din Cluj. Și tot așa în chip deosebit fuseseră chemați tocmai pentru această problemă a clujenilor și mulți dintre cei mai aleși frați de răspundere din țară. Era una dintre cele mai hotărâtoare consfătuiri. Problema de la Cluj trebuia dezbătută și rezolvată în fața tuturor fraților din țară, fiindcă starea de acolo ajunsese la cel mai primejdios punct.

A avut loc o altă noapte dramatică, în care de data asta, în fața întregii frățietăți s-a făcut o largă și dureroasă dare de seamă despre toate luptele, frământările și discuțiile de zeci de ani din adunarea din Cluj. Despre toate împăcările, iertările și legămintele care avuseseră loc de zeci de ori între ei. Și de toate neînțelegerile de acolo care urmau iarăși îndată după aceea.

Acum sosise momentul ultim și situația limită. În noaptea asta în adunarea asta și în fața acestor frați, toți frații din Cluj care sunt prezenți aici trebuie să facă pasul cel mare și să pună ultimul legământ. Trebuie să-și recunoască fiecare partea sa de vină, să-și ceară și să-și dea iertare fiecare și fiecăruia aici în fața Domnului și a frățietății Oastei întregi. Ca să-i poată ierta și dezlega atât Dumnezeu cât și frații de tot ce s-au legat cu toții prin atâtea învrăjbiri pe care le-au întreținut între ei.

Pe linia acestor îndemnuri am vorbit, apoi și mulți alții dintre frații veniți aici pentru aceasta. Și i-am rugat stăruitor cu toții, ca ei să facă toți acest lucru, neapărat acum. Au vorbit mișcați și mirați toți frații, cum s-a putut ca aceste neînțelegeri dintre ei să dureze atât de mult timp și starea lor să fie atât de slabă. Moise de la Arad, Neculai de la Galați, Viorel și Arcade de la Suceava, Valer și Costică de la Hunedoara, toți frații i-au rugat și i-au silit să se împace acum și definitiv.

Iar până la urmă harul lui Dumnezeu i-a biruit și s-au învoit să asculte voia Domnului și a fraților. Toată adunarea ne-am aplecat pe genunchii noștri pentru ei, iar după rugăciune li s-a dat pe rând fiecăruia cuvânt pentru mărturisire și legământ. Au fost momente zguduitoare, iar la urmă în timpul unei cântări a noastre, a tuturor celorlalți frați din țară, frații clujeni s-au îmbrățișat cu toții cerându-și și dându-și iertare pe deplin și frumos în fața Domnului.

Am îngenuncheat din nou ca să-I mulțumim puternic lui Dumnezeu pentru acest fericit rezultat și pentru ca pe totdeauna dragostea lui Hristos să-i unească în așa fel ca nici un fel de ispită ori putere a celui rău să nu-i mai poată despărți.

Dimineața am plecat cu toții la ale noastre deplin încredințați că Domnul ne-a ascultat rugăciunea, iar frații aceștia își vor ținea de data asta acest legământ pe totdeauna, fiindcă ar fi peste măsură de dureros dacă n-ar fi așa.

Se vede totuși că deși se făcuse un pas așa de mare spre unitatea lor și deși ar fi fost de ajuns demult, tot ce făcuse Domnul și frații pentru acești clujeni, - unitatea lor încă nu ajunsese deplină. A mai trebuit un an de zile în care Domnul să trimită dărâmătorii peste cele două locuri în care se adunau ei separat, chiar și după împăcarea de la Simeria.

Astfel în ziua de marți 14 iunie au venit de la primărie și le-au dărâmat atât cortul de la Frățilă unde se adunau unii, cât și casa de la Iris unde se adunau ceilalți.

Am înțeles atunci că Domnul le mai dăduse încă o lecție să învețe din această zguduitoare întâmplare că El vrea ca ei să nu mai facă două adunări, ci una singură.

Într-adevăr s-au gândit bine și unii au pornit bine să-și afle o casă nouă pentru adunare și au început împreună ca să și-o aranjeze ca să se adune apoi cu toții acolo într-un singur loc. Noi ne-am rugat și i-am ajutat din tot sufletul pentru acest lucru bun. Dar suntem mereu plini de teamă ca nu cumva cel rău să-i tulbure din nou. Atunci nu știm ce s-ar mai putea face pentru ei. Fiindcă după cum am spus Clujul este o cetate mare unde Dumnezeu mai are multe suflete de mântuit, iar frații de acolo au o mare răspundere înaintea lui Hristos pentru aceste suflete.

La câteva zile după adunarea de la Simeria despre care am scris mai sus, în ziua sărbătorii sfântului Ilie, am fost mai mulți frați să-l cercetăm pe fratele Ilie Marini, paralizat pe pat în locuința sa de la Lancrăm.

Încă de acum 40-50 de ani de când era la Săsciori, fratele Ilie obișnuia să-și sărbătorească ziua numelui său tot la data asta de 20 iulie. Atunci se adunau la Săsciori frați din toate părțile și erau niște adunări pline de putere și de bucurii. Acum, am dorit să-i mai facem o dată această bucurie și am mers mulți frați și surori umplându-i curtea și înconjurând patul lui cu dragoste și cântări.

Stătea nemișcat pe patul său în mijlocul nostru, dar tot timpul ne-a vorbit cu bucurie și cu lacrimi despre frumoasele noastre amintiri și despre statornicia frumoasă a celor care au păstrat până la sfârșit credința și dragostea de la început. Ce mișcat vorbea el sfătuind pe toți să-și țină curat legământul și învățătura, așa cum am primit-o la venirea noastră în Oastea Domnului. Ce trist era când se gândea că mulți, chiar din cei mai apropiați, n-au păstrat nici învățătura și nici dragostea lor cea dintâi.

Era ultima adunare și aniversare pe care și-o mai vedea pe pământ. Nu ajungea să mai împlinească un an - și el va pleca la Domnul.

La câteva zile după asta, pe 25 iulie 1987 luam parte la o mare nuntă la Timișoara în familia unui frate iubit. Era o secetă lungă și o vară călduroasă. Cortul nunții fusese pregătit numai pentru umbră și nu pentru ploaie, că nu era nici un nor nicăieri pe cer.

La începutul adunării de nuntă ne-am rugat Domnului nu numai pentru ploaia cerească a lacrimilor și a harului sfânt peste inimile noastre uscate, ci și pentru ploaia pământească, peste grădinile și ogoarele noastre uscate și ele.

Pe la miezul nopții s-a stârnit dintr-o dată o furtună neobișnuit de puternică cu fulgere și tunete urmată îndată de o ploaie atât de mare încât în câteva clipe apa curgea din toate părțile umplând cortul, curtea, grădina unde eram. Ce minunat ne ascultase Dumnezeul nostru rugăciunile noastre. Atunci ne-am sculat toată nunta în picioare și am rostit o zguduitoare rugăciune de mulțumire lui Dumnezeu pentru ploaia ce ne-o dăruise.

Dar după ploaia și furtuna asta timpul se răcise dintr-o dată, iar în locul unde am stat la masă fiind un curent puternic - m-am îmbolnăvit grav de o afecțiune internă și trei zile după aceea m-am zbătut pe pat între viață și moarte, eram blocat total.

Miercuri seara am fost internat de urgență în spital la Beiuș trebuind imediat o operație grea. Dar medicul operator era plecat acasă, iar altcineva nu era. M-am pregătit de moarte așteptând-o din clipă în clipă, în focul celor mai cumplite dureri. Numai Dumnezeu mi-a dat puterea să pot rezista până dimineața când a venit medicul care m-a așezat îndată pe masa de operație. Și tăind adânc, a scos o mare bucată de carne bolnavă care mă blocase total aceste trei zile cumplite.

Am zăcut o zi și o noapte fără cunoștință, apoi am stat o săptămână sub perfuzii, iar după o lună am ieșit din spital cu starea ameliorată. Rana însă nu s-a vindecat de tot decât după un an, când trebuia să mi se facă o altă operație de altă natură. Am mulțumit Domnului și pentru asta și m-am încredințat în voia Lui, apoi îndată ce am putut m-am aruncat din nou în lucrul și în lupta Domnului.

În luna septembrie 1987 am lucrat cartea Cele mai frumoase poezii ale Oastei Domnului, cuprinzând pe șapte din cei mai tineri și mai talentați poeți ai Oastei, cu unele din cele mai frumoase poezii ale lor. Gândul era ca prin această colecție să fie lansați și ei și poeziile lor, să le deschidă drum spre slava Domnului și spre lărgirea ariei binecuvântate a poeziei biblice și a fiecăruia dintre ei.

Am mai alcătuit apoi în speranța că ne va putea cumva tipări, un calendar almanah biblic al Oastei Domnului plin de un conținut nespus de bogat și felurit, după modelul neîntrecut al păr. Iosif, cuprinzând tot ce am putut afla și culege mai frumos, mai atractiv și mai folositor în materia asta.

După acest calendar, la îndemnul Domnului și a unor frați cu mari posibilități și promisiuni am compus o altă lucrare de versificări biblice asemănătoare cu Biblia Versificată dar cu totul altfel, - după desenele și imaginile frumoase ale unei Biblii ilustrate color pentru tineret, apărută în străinătate. Această lucrare cuprinzând aproape 200 de pagini, are textul versificat și interpretat cât mai original și mai frumos. Noua lucrare am intitulat-o:

Album Biblic colorat

de la Tatăl inspirat,

prin Fiul interpretat

și prin Sfântul Duh redat

- spre mărirea lui Hristos

textele de Traian Dorz.

Acum așteptăm să vedem apărând undeva și aceste lucrări, alcătuite numai spre slava Domnului și spre bucuria celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.

Între timp, adunările, nunțile, aniversările și sărbătorile frățești se țineau lanț. La chemările Domnului de la încheierea tuturor acestora, zeci de suflete veneau să se predea Domnului cu legământ, - și o mare putere era peste toți. La o singură nuntă la Bogata, lângă Comănești s-au predat Domnului un număr de 76 de suflete. La altele de mai nainte și la altele de după Bogata, - alte zeci de suflete, îndeosebi tinere, au făcut un zguduitor și înlăcrimat legământ cu Hristos.

Mare parte dintre frații pe care Domnul i-a folosit și îi folosește minunat în lucrarea de aducere a sufletelor la El sunt cei ai căror soții sunt și ele harnice tovarășe de lucru ale soților lor. Întocmai ca sfintele noastre surori care însoțeau pe Domnul în munca Lui de evanghelizare în vremea Sa, ori pe sfinții apostoli în vremea lor, așa și aceste scumpe surori ajută și ele și încurajează în lucrul sfânt pe frații noștri (Luca 8, 3; Rom. 16, 1-16).

Ce înflăcărați și fericiți mergeau la muncă ori la moarte pentru Domnul frații noștri, lucrătorii lui Hristos, când se știau sprijiniți și însoțiți în această misiune cerească, de soțiile lor, ori surorile lor, ori mamele lor credincioase (2 Tim. 1, 15).

Iată pentru aceasta ce mult trebuie să ne rugăm și noi pentru toate surorile noastre, dar mai ales pentru soțiile fraților noștri lucrători ai Domnului. Căci dacă ele sunt bune și îi sprijinesc, ei pot pleca și lucra fericiți pentru Domnul și pot aduce mult spor în lucrul sfânt al mântuirii. Dar dacă soția nu-l sprijinește pe un frate, ci îl împiedică și-l oprește - oricât ar fi de bun fratele, nu poate face prea mare lucru pentru Dumnezeu. Că și cât face îl face adesea cu multă greutate și cu multe lacrimi.

De aceea va binecuvânta Domnul în Ziua Răsplătirii, cu o mare parte din răsplata muncii unui soț sfânt și pe soția lui sfântă care l-a ajutat și l-a îmbărbătat în slujba lui cea atât de frumoasă, dar și atât de grea pentru Evanghelia lui Hristos.

Dar pe astfel de surori, rugăm pe frații noștri, soții lor, - să aibă și ei grija să le prețuiască, să le iubească și să le fie credincioși cu tot sufletul și trupul lor. Căci vai de acel lucrător al Evangheliei care n-ar fi credincios și curat față de soția lui care are încredere și prețuire față de el.

Scumpele noastre surori care aveți o astfel de chemare cerească, arătați-vă vrednice de ea, ajutând, încurajând și îndemnând pe soții, pe fii ori pe frații și părinții voștri să lucreze cât mai mult și cât mai fericiți pentru Domnul. Și Dumnezeu vă va da aceeași cunună slăvită și vouă ca oamenilor Săi sfinți pe care i-ați ajutat făgăduindu-le și făcându-le nu numai mai ușoară și mai fericită slujba lor, dar și mai rodnică și mai frumoasă.

Iar voi fraților lucrători ai Domnului care aveți astfel de sfinte femei în casa voastră și în ajutorul vostru, prețuiți-le în cel mai înalt și mai sfânt fel, pentru că fiecare astfel de suflet este o comoară sfântă în vistieria și casa lui Hristos.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!