Cap. 27 - Întristarea cea binecuvântată

„În adevăr, când întristarea este după voia lui

Dumnezeu, ea aduce o pocăinţă care duce la

mântuire şi de care cineva nu se căieşte

niciodată”.

Începutul anului 1987 l-am făcut la Sibiu cu cea de-a şaptea sărbătoare literară a tineretului Oastei Domnului, din noaptea de Revelion. Am mai vorbit despre aceste scumpe sărbători ale noastre la care de fiecare dată participă un număr sporit de tinere talente creatoare - şi creaţiile lor capătă mereu o formă tot mai frumoasă şi un conţinut tot mai valoros.

De data asta, casa frăţească primitoare şi curată care ne adăpostea, cu toate încăperile deschise, nu mai putea cuprinde numărul celor care tot veneau şi veneau umplând totul până în curte. Peste 250 de fraţi şi surori aproape toţi tineri, veniseră din toată ţara.

S-a început, ca la obiceiurile noastre, cu rugăciune de mulţumire şi binecuvântare lui Dumnezeu pentru acest nou prilej de har şi pentru această stare fericită în care începem Anul Nou. Ne-am rugat fierbinte şi înalt pentru tot ce am putut cuprinde, de aici din casa asta şi până la marginile pământului. Pentru tot ce primim şi pentru tot ce dăm. Pentru cei mici şi pentru cei mari. Pentru cele trecute şi pentru cele viitoare. Pentru cele trecătoare şi pentru cele veşnice. Pentru toţi cei prezenţi şi pentru toţi cei depărtaţi. Pentru cei care au venit la Hristos şi pentru toţi cei care vor mai veni încă până ce se va închide ultima uşă şi va trece ultima clipă.

S-a început totul ordonat şi frumos. Cuvântul de deschidere a fost rostit, vibrant, din inimă, pătrunzând în inimi. Atmosfera în care începea această sărbătoare, era într-adevăr sărbătorească şi plină de constatări îmbucurătoare:

- Lucrarea Oastei Domnului este peste tot în plină creştere.

- Sărbătorile literare ale tineretului creator, sunt din ce în ce tot mai încărcate de har şi de rod.

- Toate locurile unde ne adunăm devin neîncăpătoare şi ne-ar trebui o arenă largă sau un câmp deschis, să ne putem desfăşura în voie aceste fericite întâlniri.

- Lucrările create de cei care iau parte mereu la aceste sărbători sunt tot mai frumoase în formă şi mai inspirate în conţinut.

- La Oastea Domnului a apărut poate pentru prima dată acest fenomen nou, această tânără şcoală de creaţie evanghelică, inspirată şi condusă numai de Duhul Sfânt, n-am mai aflat să existe undeva un astfel de început pornit şi alimentat numai de dragostea lui Hristos.

- Genericul sub care ne desfăşurăm toată activitatea aceasta fericită este în continuare: „ÎNTÂI SĂ FIM, apoi SĂ FACEM”.

- Pe acest drum dorim să înregistrăm de fiecare dată un program nou, o înţelegere binecuvântată şi creatoare. Să ridicăm ştacheta tot mai sus - şi să n-o coborâm niciodată, pentru ca eforturile noastre şi rezultatele lor să fie depăşite mereu...

Un număr de peste 50 de fraţi şi surori tineri s-au propus şi de data asta, la rând cu poezii, melodii, eseuri, cugetări, completări şi constatări noi şi felurite - spre slava lui Dumnezeu şi bucuria tuturor celor prezenţi.

La mijlocul nopţii, în ceasul cumpenei dintre ani am îngenuncheat cu toţii - şi un ceas de rugăciune ne-a cuprins pe toţi cei de aici şi pe toţi cei din toată lumea, în acelaşi val de iubire şi de părtăşie în Dumnezeu. O, ceasul acesta de rugăciune şi îngenunchere unică şi sfântă, când toate rugăciunile pământului se înalţă ca un fluviu uriaş spre cer... Ce tăcere trebuie să fie în cer în acest ceas când se înalţă acolo cele mai multe şi mai înlăcrimate rugăciuni de pe tot pământul şi din tot anul!

După rugăciune am continuat ca înainte de ea, până dimineaţa cu acelaşi elan fericit.

Totul s-a încheiat numai la plecarea primelor trenuri.

La 29 ianuarie 1987 se împlineau 40 de ani de la plecarea la Domnul a fratelui Ioan Marini, care în 2 februarie 1947 fusese înmormântat în cimitirul din Săsciori, satul său natal.

În înţelegere cu fratele Ilie Marini de la Lancrăm, cu ceilalţi din familia lor şi cu fraţii de la Sebeş, Sibiu, Hunedoara şi alţii, am pregătit pentru comemorarea aceasta un program frumos. În duminica aceea am umplut biserica din Săsciori, satul său natal, făcând o mare surpriză şi bucurie tuturor celor de acolo, care de 40 de ani nu mai văzuseră aşa ceva în biserica şi în satul lor. Mulţi dintre cei care erau atunci tineri şi apucaseră frumoasele adunări de demult, erau acum bătrâni... A fost pentru ei o minune cerească să vadă atât de vie şi de frumoasă astăzi această Oaste a Domnului care ei crezuseră că s-a stins demult, iar acum se vede trăind atât de tânără şi de proaspătă ca pe vremea neuitată de acum 40 de ani...

Preotul ne-a primit cu toată bucuria şi ne-a dat loc pentru un cuvânt şi câteva cântări. Cuvântul a fost zguduitor şi cald. Amintirea fraţilor Ioan şi Ilie Marini care lucraseră atât de mult şi de frumos, cu zeci de ani înainte prin toată zona asta, i-a înduioşat pe toţi săsciorenii... Mulţi dintre ei trăiseră aceste bucurii ei înşişi, alţii aflaseră de la părinţii lor. Cântările i-au mişcat foarte mult, iar la îndemnul preotului binevoitor, tot corul bisericii şi apoi tot poporul prezent în biserică, au început să cânte împreună cu noi. Au fost nişte momente aşa de înălţătoare, cum mai trăisem aici în Săsciori, în satul fratelui Marini, numai cu 50 de ani în urmă, când fusesem atât de tineri cu toţii şi trupeşte şi sufleteşte - şi noi şi ei.

După terminarea programului din biserică, am ieşit cu toţii în cimitir la mormântul fratelui Marini din faţa bisericii. O mare mulţime dintre săteni au luat parte împreună cu noi la rugăciunea, evocările şi cântările de la mormânt. Şi cu toate că ploua şi era frig atât preotul cât şi cântăreţii bisericii, au stat atenţi până la sfârşitul acestei frumoase evocări memoriale... Fr. Nicolae Marini a avut un frumos cuvânt despre viaţa şi lupta fratelui său mai mare. Întreagă familia Marini au avut o participare pioasă şi caldă la toată desfăşurarea aceasta.

După terminarea sărbătorii de la cimitir, am fost invitaţi cu toţii în casa natală a fratelui Marini, unde am cântat, ne-am rugat şi am evocat din nou împreună, cu duioşie şi lacrimi frumoasele noastre amintiri trăite aici în casa asta şi prin locurile acestea, atât de neuitate pentru noi toţi. Ce bucurie a fost că după atâţia zeci de ani şi de încercări, am ajuns totuşi să petrecem iarăşi astfel de clipe aici... Numai dragul frate Ilie de la Lancrăm n-a putut veni, din cauza bolii sale grele care îl ţine la pat şi de vârsta sa cea de peste 80 de ani. Dar sufleteşte l-am simţit cu toată fiinţa prezent între noi.

În 24 februarie, o altă înştiinţare tristă ne-a zguduit multe şi sfinte amintiri. Fratele nostru Ioan Capătă cu care lucrasem încă din 1935 la redacţia părintelui Iosif la Sibiu - şi cu care din 1959 până în 1965 suferisem prin cuptoarele încercărilor, - acum trecuse şi el la Domnul. În trei zile a durat şi pentru el această trecere. Vineri s-a paralizat, sâmbătă s-a împărtăşit, duminică era în sicriu. Ce repede trec peste culme, cei care au urcat prea greu până acolo.

Am lăsat îndată totul - şi am plecat în grabă la Ocna Sibiului unde locuise el de mulţi ani. Am aflat lângă sicriul lui numai pe sora Lenuţa, credincioasa şi smerita lui soţie, care îl îngrijise singură până în ultima clipă. Domnul a avut grijă de amândoi scurtându-i tot chinul doar la aceste trei zile, căci şi sora Lenuţa era chiar atunci foarte bolnavă şi ea la pat.

Ne-am rugat lângă sicriul lui cei doi-trei fraţi şi surori cu care mersesem din Sibiu. I-am încredinţat sufletul său în braţele îngerilor care îl duseseră pe al săracului Lazăr în sânul lui Avraam şi în lăcaşul Domnului Isus, pentru care şi el lucrase şi suferise frumos şi statornic în viaţa sa pământească, din copilăria lui orfană de la Săsciori şi până aici la capătul acestor peste 70 de ani pe care şi i-a încheiat aici şi aşa...

Am urcat doar cu acei câţiva fraţi şi surori veniţi din Sibiu şi cu câţiva vecini, în urma sicriului său până la cimitirul din dealul de la Ocna Sibiului, unde a fost depus şi trupul său şi unde va aştepta trâmbiţa Învierii şi chemarea Domnului Isus la viaţa şi răsplata veşnică.

Încă unul deci din generaţia noastră, dintre primii voluntari ai Oastei Domnului - s-a dus. Au venit pe neaşteptate şi cele trei zile ale lui, cum vin şi cele trei zile odată pentru fiecare dintre noi. Tot mai mulţi sunt cei de sub iarbă - şi tot mai puţini cei de sub frunză. Cei de sub pământ decât cei de sub cer.

În 10 martie era în postul Paştilor, când filmul nostru cu viaţa Mântuitorului după Evanghelia sf. Luca, ajunsese şi se derula în biserica din Hălmagiu. Sute de credincioşi veniseră din loc şi din jur pentru a se cutremura şi plânge privind Viaţa - şi mai ales Patimile şi Moartea pe Cruce a Mântuitorului nostru Isus Hristos, înfăţişate de acest film atât de viu şi de mişcător înaintea tuturor, peste faţa iconostasului bisericii.

Dar în timp ce toată mulţimea asta din biserica plină, urmărea desfăşurarea cu lacrimi şi suspine, - dintr-o dată a apărut miliţia întrerupând totul şi fără nici o formă scrisă, a confiscat aparatul, filmul, casetele, mai dând şi o grea amendă celor doi fraţi care aveau în grijă aceste bunuri sfinte. Nu s-a ţinut seamă nici că era vremea Postului Paştilor, nici că totul se desfăşura în biserică, nici că filmul era religios...

Fraţii au plătit amenda, iar după filmul confiscat trebuia să mă duc eu la miliţia judeţului Arad, pentru că fraţii declaraseră că filmul este al meu (după cum şi era, căci îl cumpărasem personal anul trecut).

Însă din moment ce acei care îl ridicaseră fără să lase nici o dovadă scrisă despre confiscarea sa, - am bănuit că nu-mi va mai fi înapoiat niciodată. Şi aşa a şi fost. Trei luni la rând, în iulie, august şi septembrie am mers împreună cu sora Eliţa când pe la unii, când pe la alţii, fără să recunoască nimeni că l-a luat şi fără să se dea de urma lui.

Am încredinţat totul în seama lui Dumnezeu şi n-am mai mers la uşa lor să mi-l cer. Am aflat pe altă cale apoi că aparatul şi filmul nostru era acolo la ei - şi că uneori seara, cu sala plină se duc şi cu familiile lor să-l vadă. Dacă este aşa, slăvit să fie Domnul.

Să lucreze Domnul şi prin acest mijloc al Lui la mântuirea celor ce-l ţin. Căci dacă şi numai unul singur s-ar mântui din ei, atunci tot am fi fericiţi şi noi şi sufletul acela.

La câteva zile după aceasta, în 14 martie 1987, am avut o nouă şi frumoasă sărbătoare literară a tineretului Oastei Domnului, - a 8-a sărbătoare, de data asta la Focşani. Desfăşurarea întregului program s-a făcut şi aici după felul cum începusem încă din anii trecuţi sub acelaşi minunat generic care cuprindea în două cuvinte tot rostul şi scopul nostru frumos şi evanghelic: „Întâi să FIM, apoi să FACEM”.

S-a început şi aici totul cu o puternică rugăciune de laudă, de mulţumire şi de chemare a Domnului, în mijlocul nostru, în centrul vieţii, a inimii şi al muncii noastre.

Au urmat apoi la rând toţi într-o frumoasă ordine şi rânduială aproape 30 de creatori de cântări, de poezii, de eseuri şi cugetări, revărsând pe masa îmbelşugată a acestui ospăţ duhovnicesc, tot felul de bucate gustoase, dulci şi aromate, cu care ne-am desfătat şi ne-am îndestulat cu toţii atât de fericiţi.

O Dumnezeul nostru binecuvântat, cât de minunată este Lucrarea noastră dată de harul Tău ceresc, mereu tot mai nouă, mai proaspătă, mai bogată. Fii binecuvântat Duhul harurilor divine, pentru tot harul ce l-ai revărsat şi îl reverşi mereu peste toţi aceşti minunaţi copii ai Tăi - iar prin ei ni-l reverşi şi nouă tuturor celorlalţi.

Îţi mulţumim Ţie pentru toată abundenţa acestor binecuvântări. Şi Te rugăm fă ca aceste izvoare să nu fie nici astupate şi nici îndepărtate niciodată de la acest curs frumos şi binecuvântat.

În ziua de 27 martie a aceluiaşi an 1987, am fost chemat din nou la episcopul Vasile de la Oradea, unde am fost sfătuit şi îndrumat să merg din nou la Bucureşti, la noul patriarh Teoctist, pentru reluarea înţelegerii privitoare la normalizarea relaţiilor Oastei Domnului cu Biserica Ortodoxă. Din noul loc - cel mai înalt din ierarhia Bisericii - şi cu noile posibilităţi pe care le are acum patriarhul, poate lua hotărâri clare şi definitive... Dânsul personal şi-a manifestat această dorinţă şi i-a trimis vorbă episcopului Vasile să mă anunţe să fac acest drum.

M-am bucurat mult de această ştire şi am început să cred că într-adevăr după primirea bucuroasă pe care mi-o făcuse când fusesem la Iaşi, - acum vrea să rezolve bine problema aceasta.

Va trebui deci să mă pregătesc bine pentru această decisivă confruntare la care urma să mă duc acum. Totul fiind însă necunoscut, nu ştiam ce gânduri să-mi limpezesc... Am îngenuncheat şi de data aceasta înaintea Domnului a Căruia este această Lucrare sfântă - şi am lăsat totul în grija Lui. Am învăţat să mă încred numai în sinceritatea Domnului - dar şi să mă tem totdeauna de a oamenilor.

Totuşi să nu pornesc cu prejudecăţi spre nimeni, fiindcă pot surveni surprize când nici nu te aştepţi. Să cred că Duhul Domnului îmi va lumina inima chiar în clipa aceea cum trebuie să fac, căci El va fi acolo înaintea mea, fiindcă merg pentru Lucrarea Lui. De aceea nu mă voi grăbi.

Între timp, pe ziua de 1 mai 1987 a avut loc o altă sărbătoare literară a tineretului, a 9-a fixată de data asta la Baia Mare în Maramureş, după hotărârea mai dinainte ca aceste sărbători să aibă loc prin rotaţie pe regiuni, spre a fi mai uşor celor care doresc să ia parte.

La Baia Mare au venit iarăşi o foarte mare mulţime de tineri şi tinere, fiindcă de la una la alta, aceste sărbători sunt tot mai frumoase şi mai căutate... O puternică mişcare s-a pornit şi cu un elan înflăcărat participă toţi cei care vin la bucuriile acestea şi la desfăşurarea acestor bogăţii sufleteşti. Peste 30 de fraţi şi surori au adus şi de data aceasta în faţa Domnului şi a adunării frăţeşti cele mai frumoase creaţii ale lor: poezii, cântări, scenete biblice, cugetări, meditaţii...

Dar şi despre aceste Sărbători Literare ale tineretului creator al Oastei Domnului, am întocmit de fiecare dată câte un album ocazional, cuprinzând conţinutul şi autorii tuturor creaţiilor produse, cu texte şi fotografii, - cândva ce frumoase vor fi dacă vor putea fi tipărite în număr suficient spre a fi nişte documente istorice şi nişte binecuvântate roade ale unor frumoase vremi şi talente din viaţa tineretului Oastei Domnului.

Dar câtă grijă trebuie totuşi ca pregătirea acestor sărbători să se facă în cel mai atent fel, iar desfăşurarea lor să se facă în cea mai sfântă ordine şi rânduială. Mai sunt încă între tineri şi elemente mai slabe şi uneori se mai petrec şi lucruri fireşti, lumeşti şi chiar neplăcute. Dar niciodată nu scăpăm din vedere stăruinţa repetată spre bilanţul intim şi personal al fiecăruia, în lumina lui Dumnezeu şi a genericului propus: cât am reuşit să fim, nu cât am reuşit să facem. Căci tot ce facem înainte de a fi, - este o amăgire şi o deşertăciune. Nimeni nu poate să facă ceva de valoare şi de durată dacă mai întâi nu şi-a dat silinţa să se transforme pe sine însuşi, sufleteşte într-o valoare şi de durată.

După aceste zile am început să mă pregătesc cu nişte lucruri pentru drumul la patriarh. Un nou exemplar cu lucrarea pentru Maica Domnului şi câte un exemplar din cele patru lucrări tipărite în ultimii ani, pentru o nouă cercetare şi eventual pentru o aprobare de tipărire. În criza de lucrări religioase şi în setea după acestea în care ne găsim acum, - speram să înduplec pentru o iniţiativă atât de necesară acum. Şi cine altul în afară de dânsul este şi mai dator şi este şi mai în măsură să o facă.

În ziua de 25 mai mă suiam cu ele, împreună cu fratele Mitrofan, spre dealul patriarhiei, unde mai fusesem anul trecut tot cu acesta la celălalt patriarh, Iustin Moisescu. Despre discuţiile avute cu el atunci am scris la timpul lor. Dar acum totul era nou şi de data asta trebuie neapărat să se facă ceva. A trecut destul timp, s-au copt destul lucrurile, a venit un om nou, care cred că intenţionează să facă nişte fapte mari cu care să rămână şi el în istorie. Iar una din cele mai istorice fapte ar fi tocmai iniţiativa asta competentă de care numai dânsul este în stare acum: reglementarea situaţiei cu Oastea Domnului.

Peste câteva ore, în dimineaţa asta vom vedea dacă acest om este o personalitate care poate avea o iniţiativă curajoasă, - sau nu.

Era o zi frumoasă de mai... Dar când am ajuns în dealul patriarhiei, toate locurile din jurul clădirii erau ocupate de maşini mari, negre, cu numere albe, ale celei mai înalte ierarhii bisericeşti. Toţi mitropoliţii şi episcopii din ţară erau acolo. Am aflat îndată că fuseseră convocaţi atunci în şedinţă specială la patriarhie şi la Sinod. Venise tocmai în dimineaţa asta la Bucureşti o delegaţie împărătească străină - şi toată ierarhia asta superioară a Bisericii trebuia să fie acolo. Poate pentru a avea o înfăţişare deosebită cu vreo parte a acelei delegaţii străine, ori numai pentru a fi gata, dacă ar fi să-i întrebe cineva ceva. O, dacă ar avea aceşti oameni numai pe un sfert atâta frică de Împăratul Cerurilor care a anunţat că va veni în curând (Apoc. 22, 20), faţă de câtă au de împăraţii pământului. Pentru Împăratul Cerurilor nu se pregăteşte nici unul dintre aceştia. Dar pentru un împărat pământesc, iată stau gata oricând, aşteaptă şi sunt în stare să facă orice.

Îndată ce am văzut această pregătire şi am auzit pentru ce se face, - am presimţit că vom întâmpina nişte greutăţi acolo. Dacă ştiam ceva mai înainte, nu veneam tocmai acum. Totuşi nu vedeam nici o legătură între cei de aici şi cei ce veniseră din străinătate cred că pentru cu totul alte interese şi nu de cele bisericeşti... Dar ce ştim noi!

Am urmat drumul cunoscut pe care mai fusesem, cu legitimarea la intrare, cu aşteptarea la rând, cu ajungerea la secretariat, cu explicaţii, cu lămuriri şi aşteptări la părintele secretar patriarhal, acelaşi Ion Bănăţeanu cu care ne cunoşteam acum şi pe care îl rugam iarăşi tot aşa de stăruitor ca şi la celălalt patriarh să-mi înlesnească această audienţă la acest nou stăpân.

Dânsul mi-a explicat cu o oarecare teamă situaţia specială cu această importantă delegaţie străină, care s-ar putea să treacă şi pe aici şi că în aşteptarea asta fierbinte s-ar putea să nu se găsească timp şi pentru mine. L-am rugat stăruitor explicându-i starea mea de boală, de oboseală, de marea distanţă şi timp de la care vin, insistând pentru câteva minute să nu mai vin din nou nu ştiu când.

Părintele rugat a început în două rânduri a încercat să-mi rezolve problema, dar după un timp îndelungat s-a întors cu explicaţia pe care o bănuiam că din cauza acelor probleme speciale, nu va putea avea loc audienţa decât după câteva zile când delegaţia asta va fi plecată. Şi dacă nu pot să aştept, să las totul acolo şi să plec. Răspunsul îmi va veni în scris şi la timp, acasă.

Am primit totul atunci gândindu-mă că şi asta a fost aşa, numai cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost altfel.

Am scris pe scurt un memoriu explicativ pentru patriarh şi împreună cu cele ce le adusesem, le-am încredinţat părintelui secretar Ion Bănăţeanu, să le prezinte patriarhului - şi am plecat.

După o vreme am primit acasă o scrisoare de la părintele secretar care din încredinţarea patriarhului îmi comunica să aştept acasă o dată când audienţa solicitată va avea loc şi cu nişte recomandări foarte simpliste, despre ce să fac până atunci...

Desigur mă aşteptam la mult mai mult. Dar nici acest puţin nu s-a mai împlinit niciodată. Careva dintre noi n-am fost vrednici. Ori Dumnezeu a găsit că n-ar fi fost mai bine, ci mai rău dacă ar fi avut loc.

Ieşind cu fratele Mitrofan de la patriarhie, am ajuns pe stradă pe păr. Ioanichie Bălan de la mânăstirea Sihăstria din Bucovina, care se întorcea din acelaşi loc ca şi noi. Aflasem mai înainte despre faptul că dânsul tocmai publicase o nouă carte a sa despre o călătorie la Ierusalim. Şi mă bucuram că am prilejul să-l întâlnesc şi să-l cunosc.

I-am ieşit deci înainte şi i-am arătat toată bucuria pe care o am de faptul că ne-am întâlnit. Mi s-a părut că şi dânsul se bucura şi mi-a spus că fusese tot la patriarhie în interesul cărţii sale. Mi-a vorbit entuziasmat despre reuşita cărţii acesteia spunând că poate numai păr. Trifa a mai putut scrie o aşa carte despre locurile sfinte. L-am rugat să-mi facă şi mie rost de un exemplar. I-l voi plăti îndată...

Mi-a promis, iar eu tot aştept şi astăzi cartea. Se poate să fi uitat - că şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti...

Înainte de a ne despărţi, fiindcă ştiam că acolo la Sihăstria vieţuieşte şi maestrul său arhimandritul Cleopa Ilie, care a scris şi el acum câţiva ani o carte despre Învăţătura creştină Ortodoxă, în care face nişte afirmaţii neadevărate şi pline de jigniri la adresa Oastei Domnului, - am ţinut neapărat să-i spun asta zicându-i:

- Păr. Bălan, am aflat că sunteţi acolo împreună cu păr. arh. Cleopa Ilie care a scris cartea despre mărturisirea învăţăturii Ortodoxe... Vă rog să-i comunicaţi durerea şi dezaprobarea noastră cu privire la afirmaţiile atât de neadevărate pe care le publică acolo despre Oastea Domnului. Cum este posibil ca un om care se pretinde slujitor al lui Dumnezeu să facă nişte astfel de necontrolate afirmaţii? Nu ne dăm noi oare seama de marea răspundere pentru cuvântul scris, care este de o mie de ori mai grav? De marea răspundere a fiecărui cuvânt pe care îl scoatem din gura noastră - după cum este scris: din cuvintele tale vei fi osândit (Matei 12, 37). Şi cu atât mai mult aici. Un cuvânt spus ţi-l aude unul-doi. Dar unul scris ţi-l aude lumea-ntreagă şi ţi-l păstrează veacurile veşnice.

Ucenicul scriitorului arhimandrit Cleopa Ilie, a încercat să-şi apere şi să-şi dezvinovăţească fratele şi superiorul său motivând, chipurile că ar fi fost silit de nu ştiu cine să facă aceste afirmaţii la care altfel n-ar fi subscris - dar până la urmă n-ar fi avut încotro.

I-am spus cu şi mai multă amărăciune că dacă un om se pretinde un mare slujitor al Bisericii şi formulează principii de credinţă şi comportare pentru alţii, atunci este mult mai vinovat dacă el însuşi calcă aceste principii. Că dacă un om al lui Dumnezeu face o afirmaţie scrisă şi despre care el însuşi nu-i pe deplin convins ori cunoscător, dator este întâi să se convingă personal şi numai apoi să afirme. Iar dacă adevărul este altul, atunci nici o putere şi nici un interes din lume n-ar trebui să-l poată face, să semneze. Pentru că nimic din lumea asta nu trebuie să valoreze pentru noi mai mult decât adevărul lui Dumnezeu şi curăţia conştiinţei noastre. Ce valoare mai poate avea şi înaintea oamenilor, dar şi înaintea lui Dumnezeu o carte, când chiar scriitorul acestei cărţi care se lasă manevrat chiar într-o aşa măsură împotriva adevărului şi a realităţii?

I-am spus aceste lucruri cu îndrăzneală, fiindcă aflasem că i le-au mai spus şi alţii acestui scriitor, înaintea mea. Şi că şi lor tot aşa s-ar fi dezvinovăţit!... Ce dezvinovăţire vinovată!

Ne-am despărţit de păr. Ioanichie puţin întristaţi cu toţii. O, ce bine ar fi dacă întristarea aceasta după adevăr, ar aduce acolo unde trebuie o recunoaştere şi o îndreptare sinceră pentru ca ceea ce s-a legat aici să nu mai fie legat şi în ceruri.

Şi fiindcă tot eram aici foarte aproape de cimitirul Belu, unde ştiam că este mormântul marelui poet Eminescu, pe la care nu fusesem de mulţi ani, - am mers să-l mai vedem.

Am trecut pe lângă toate celelalte morminte cu nume cunoscute, ale unora dintre cei mai aleşi scriitori ai neamului nostru - şi am ajuns la mormântul frumosului luceafăr al poeziei noastre vii. Era acoperit cu flori verzi şi proaspete, ca şi mormântul părintelui Oastei noastre vii.

- Ce-i aducem noi, acestui suflet mare - am zis eu, - dacă am venit acum pe neaşteptate aici lângă odihna lui zbuciumată! Flori văd că are destule şi văd că mulţi îi aduc flori. Noi să-i aducem ceea ce cred că îi aduc puţini sau poate nimeni. Să-i aducem rugăciunile şi lacrimile noastre.

Şi cu cea mai profundă iubire înlăcrimată, participantă la suferinţa, la dragostea şi jertfa lui aduse pe altarul frumuseţii şi poeziei adevărate - am aşezat în faţa mormântului lui Mihai Eminescu lacrimile noastre. Şi în faţa Tronului lui Dumnezeu rugăciunile noastre cele mai fierbinţi pentru odihna şi mângâierea în lumea cealaltă a sufletului său atât de zbuciumat în lumea asta.

Nu după mult timp am aflat că se ţinea neoficial - cam la 10 zile după asta o şedinţă a Sf. Sinod de la Bucureşti. Probabil că în această şedinţă se va fi discutat şi întâmpinarea mea scrisă, lăsată atunci la secretariatul patriarhiei. Lipsa oricăror măsuri în privinţa asta, era cel mai evident acum că o măsură deja se luase acolo.

La începutul lui iulie 1987, ne-a încercat o altă veste dureroasă. Pe ziua de 9 iulie a trecut la Domnul mult încercatul şi bine cunoscutul nostru frate David Bălăuţă din Valea Arinilor, jud. Bacău.

Am făcut iarăşi un alt drum înlăcrimat ajungând lângă sicriul fratelui iubit în ultimul ceas, înainte de a-l scoate din casă şi a-l duce la cimitir... O mulţime de sute de fraţi şi surori l-am însoţit pe jos până la locul înmormântării din cimitirul satului său Valea Arinilor.

Sub soarele puternic al acelei zile de iulie am cuvântat, am cântat şi am plâns ceasuri întregi cu toţii, luându-ne ultimul rămas bun pământesc de la sufletul iubit, care din mijlocul fraţilor trecea atât de frumos în mijlocul îngerilor.

Am avut şi în faţa sicriului său ca şi cu câtva timp în urmă, în faţa sicriului celorlalţi înaintaşi sfinţi ai noştri, plecaţi unul după altul, - o atât de duioasă şi de profundă luare de rămas bun. Încă un ostaş-erou, trecea în rândul biruitorilor cereşti, după o viaţă demnă şi vrednică. Domnul nostru Isus, Marele nostru Împărat să-i odihnească în Împărăţia Sa cerească pe toţi scumpii fraţi şi surori în Hristos şi devotaţi ostaşi biruitori ai Săi.

Abia ne-am întors de la cimitirul din Valea Arinilor, unde mai lăsasem un erou al lui Hristos şi pe unul dintre sfinţii noştri înaintaşi, - când pe ziua de 18 iulie aveam sfatul frăţesc de la Simeria, în problema mereu nerezolvată a celor de la Cluj.

Fuseseră chemaţi în chip cu totul deosebit de data aceasta ca pentru ultima dată, toţi fraţii de răspundere din ambele partide din Cluj. Şi tot aşa în chip deosebit fuseseră chemaţi tocmai pentru această problemă a clujenilor şi mulţi dintre cei mai aleşi fraţi de răspundere din ţară. Era una dintre cele mai hotărâtoare consfătuiri. Problema de la Cluj trebuia dezbătută şi rezolvată în faţa tuturor fraţilor din ţară, fiindcă starea de acolo ajunsese la cel mai primejdios punct.

A avut loc o altă noapte dramatică, în care de data asta, în faţa întregii frăţietăţi s-a făcut o largă şi dureroasă dare de seamă despre toate luptele, frământările şi discuţiile de zeci de ani din adunarea din Cluj. Despre toate împăcările, iertările şi legămintele care avuseseră loc de zeci de ori între ei. Şi de toate neînţelegerile de acolo care urmau iarăşi îndată după aceea.

Acum sosise momentul ultim şi situaţia limită. În noaptea asta în adunarea asta şi în faţa acestor fraţi, toţi fraţii din Cluj care sunt prezenţi aici trebuie să facă pasul cel mare şi să pună ultimul legământ. Trebuie să-şi recunoască fiecare partea sa de vină, să-şi ceară şi să-şi dea iertare fiecare şi fiecăruia aici în faţa Domnului şi a frăţietăţii Oastei întregi. Ca să-i poată ierta şi dezlega atât Dumnezeu cât şi fraţii de tot ce s-au legat cu toţii prin atâtea învrăjbiri pe care le-au întreţinut între ei.

Pe linia acestor îndemnuri am vorbit, apoi şi mulţi alţii dintre fraţii veniţi aici pentru aceasta. Şi i-am rugat stăruitor cu toţii, ca ei să facă toţi acest lucru, neapărat acum. Au vorbit mişcaţi şi miraţi toţi fraţii, cum s-a putut ca aceste neînţelegeri dintre ei să dureze atât de mult timp şi starea lor să fie atât de slabă. Moise de la Arad, Neculai de la Galaţi, Viorel şi Arcade de la Suceava, Valer şi Costică de la Hunedoara, toţi fraţii i-au rugat şi i-au silit să se împace acum şi definitiv.

Iar până la urmă harul lui Dumnezeu i-a biruit şi s-au învoit să asculte voia Domnului şi a fraţilor. Toată adunarea ne-am aplecat pe genunchii noştri pentru ei, iar după rugăciune li s-a dat pe rând fiecăruia cuvânt pentru mărturisire şi legământ. Au fost momente zguduitoare, iar la urmă în timpul unei cântări a noastre, a tuturor celorlalţi fraţi din ţară, fraţii clujeni s-au îmbrăţişat cu toţii cerându-şi şi dându-şi iertare pe deplin şi frumos în faţa Domnului.

Am îngenuncheat din nou ca să-I mulţumim puternic lui Dumnezeu pentru acest fericit rezultat şi pentru ca pe totdeauna dragostea lui Hristos să-i unească în aşa fel ca nici un fel de ispită ori putere a celui rău să nu-i mai poată despărţi.

Dimineaţa am plecat cu toţii la ale noastre deplin încredinţaţi că Domnul ne-a ascultat rugăciunea, iar fraţii aceştia îşi vor ţinea de data asta acest legământ pe totdeauna, fiindcă ar fi peste măsură de dureros dacă n-ar fi aşa.

Se vede totuşi că deşi se făcuse un pas aşa de mare spre unitatea lor şi deşi ar fi fost de ajuns demult, tot ce făcuse Domnul şi fraţii pentru aceşti clujeni, - unitatea lor încă nu ajunsese deplină. A mai trebuit un an de zile în care Domnul să trimită dărâmătorii peste cele două locuri în care se adunau ei separat, chiar şi după împăcarea de la Simeria.

Astfel în ziua de marţi 14 iunie au venit de la primărie şi le-au dărâmat atât cortul de la Frăţilă unde se adunau unii, cât şi casa de la Iris unde se adunau ceilalţi.

Am înţeles atunci că Domnul le mai dăduse încă o lecţie să înveţe din această zguduitoare întâmplare că El vrea ca ei să nu mai facă două adunări, ci una singură.

Într-adevăr s-au gândit bine şi unii au pornit bine să-şi afle o casă nouă pentru adunare şi au început împreună ca să şi-o aranjeze ca să se adune apoi cu toţii acolo într-un singur loc. Noi ne-am rugat şi i-am ajutat din tot sufletul pentru acest lucru bun. Dar suntem mereu plini de teamă ca nu cumva cel rău să-i tulbure din nou. Atunci nu ştim ce s-ar mai putea face pentru ei. Fiindcă după cum am spus Clujul este o cetate mare unde Dumnezeu mai are multe suflete de mântuit, iar fraţii de acolo au o mare răspundere înaintea lui Hristos pentru aceste suflete.

La câteva zile după adunarea de la Simeria despre care am scris mai sus, în ziua sărbătorii sfântului Ilie, am fost mai mulţi fraţi să-l cercetăm pe fratele Ilie Marini, paralizat pe pat în locuinţa sa de la Lancrăm.

Încă de acum 40-50 de ani de când era la Săsciori, fratele Ilie obişnuia să-şi sărbătorească ziua numelui său tot la data asta de 20 iulie. Atunci se adunau la Săsciori fraţi din toate părţile şi erau nişte adunări pline de putere şi de bucurii. Acum, am dorit să-i mai facem o dată această bucurie şi am mers mulţi fraţi şi surori umplându-i curtea şi înconjurând patul lui cu dragoste şi cântări.

Stătea nemişcat pe patul său în mijlocul nostru, dar tot timpul ne-a vorbit cu bucurie şi cu lacrimi despre frumoasele noastre amintiri şi despre statornicia frumoasă a celor care au păstrat până la sfârşit credinţa şi dragostea de la început. Ce mişcat vorbea el sfătuind pe toţi să-şi ţină curat legământul şi învăţătura, aşa cum am primit-o la venirea noastră în Oastea Domnului. Ce trist era când se gândea că mulţi, chiar din cei mai apropiaţi, n-au păstrat nici învăţătura şi nici dragostea lor cea dintâi.

Era ultima adunare şi aniversare pe care şi-o mai vedea pe pământ. Nu ajungea să mai împlinească un an - şi el va pleca la Domnul.

La câteva zile după asta, pe 25 iulie 1987 luam parte la o mare nuntă la Timişoara în familia unui frate iubit. Era o secetă lungă şi o vară călduroasă. Cortul nunţii fusese pregătit numai pentru umbră şi nu pentru ploaie, că nu era nici un nor nicăieri pe cer.

La începutul adunării de nuntă ne-am rugat Domnului nu numai pentru ploaia cerească a lacrimilor şi a harului sfânt peste inimile noastre uscate, ci şi pentru ploaia pământească, peste grădinile şi ogoarele noastre uscate şi ele.

Pe la miezul nopţii s-a stârnit dintr-o dată o furtună neobişnuit de puternică cu fulgere şi tunete urmată îndată de o ploaie atât de mare încât în câteva clipe apa curgea din toate părţile umplând cortul, curtea, grădina unde eram. Ce minunat ne ascultase Dumnezeul nostru rugăciunile noastre. Atunci ne-am sculat toată nunta în picioare şi am rostit o zguduitoare rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu pentru ploaia ce ne-o dăruise.

Dar după ploaia şi furtuna asta timpul se răcise dintr-o dată, iar în locul unde am stat la masă fiind un curent puternic - m-am îmbolnăvit grav de o afecţiune internă şi trei zile după aceea m-am zbătut pe pat între viaţă şi moarte, eram blocat total.

Miercuri seara am fost internat de urgenţă în spital la Beiuş trebuind imediat o operaţie grea. Dar medicul operator era plecat acasă, iar altcineva nu era. M-am pregătit de moarte aşteptând-o din clipă în clipă, în focul celor mai cumplite dureri. Numai Dumnezeu mi-a dat puterea să pot rezista până dimineaţa când a venit medicul care m-a aşezat îndată pe masa de operaţie. Şi tăind adânc, a scos o mare bucată de carne bolnavă care mă blocase total aceste trei zile cumplite.

Am zăcut o zi şi o noapte fără cunoştinţă, apoi am stat o săptămână sub perfuzii, iar după o lună am ieşit din spital cu starea ameliorată. Rana însă nu s-a vindecat de tot decât după un an, când trebuia să mi se facă o altă operaţie de altă natură. Am mulţumit Domnului şi pentru asta şi m-am încredinţat în voia Lui, apoi îndată ce am putut m-am aruncat din nou în lucrul şi în lupta Domnului.

În luna septembrie 1987 am lucrat cartea Cele mai frumoase poezii ale Oastei Domnului, cuprinzând pe şapte din cei mai tineri şi mai talentaţi poeţi ai Oastei, cu unele din cele mai frumoase poezii ale lor. Gândul era ca prin această colecţie să fie lansaţi şi ei şi poeziile lor, să le deschidă drum spre slava Domnului şi spre lărgirea ariei binecuvântate a poeziei biblice şi a fiecăruia dintre ei.

Am mai alcătuit apoi în speranţa că ne va putea cumva tipări, un calendar almanah biblic al Oastei Domnului plin de un conţinut nespus de bogat şi felurit, după modelul neîntrecut al păr. Iosif, cuprinzând tot ce am putut afla şi culege mai frumos, mai atractiv şi mai folositor în materia asta.

După acest calendar, la îndemnul Domnului şi a unor fraţi cu mari posibilităţi şi promisiuni am compus o altă lucrare de versificări biblice asemănătoare cu Biblia Versificată dar cu totul altfel, - după desenele şi imaginile frumoase ale unei Biblii ilustrate color pentru tineret, apărută în străinătate. Această lucrare cuprinzând aproape 200 de pagini, are textul versificat şi interpretat cât mai original şi mai frumos. Noua lucrare am intitulat-o:

Album Biblic colorat

de la Tatăl inspirat,

prin Fiul interpretat

şi prin Sfântul Duh redat

- spre mărirea lui Hristos

textele de Traian Dorz.

Acum aşteptăm să vedem apărând undeva şi aceste lucrări, alcătuite numai spre slava Domnului şi spre bucuria celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.

Între timp, adunările, nunţile, aniversările şi sărbătorile frăţeşti se ţineau lanţ. La chemările Domnului de la încheierea tuturor acestora, zeci de suflete veneau să se predea Domnului cu legământ, - şi o mare putere era peste toţi. La o singură nuntă la Bogata, lângă Comăneşti s-au predat Domnului un număr de 76 de suflete. La altele de mai nainte şi la altele de după Bogata, - alte zeci de suflete, îndeosebi tinere, au făcut un zguduitor şi înlăcrimat legământ cu Hristos.

Mare parte dintre fraţii pe care Domnul i-a folosit şi îi foloseşte minunat în lucrarea de aducere a sufletelor la El sunt cei ai căror soţii sunt şi ele harnice tovarăşe de lucru ale soţilor lor. Întocmai ca sfintele noastre surori care însoţeau pe Domnul în munca Lui de evanghelizare în vremea Sa, ori pe sfinţii apostoli în vremea lor, aşa şi aceste scumpe surori ajută şi ele şi încurajează în lucrul sfânt pe fraţii noştri (Luca 8, 3; Rom. 16, 1-16).

Ce înflăcăraţi şi fericiţi mergeau la muncă ori la moarte pentru Domnul fraţii noştri, lucrătorii lui Hristos, când se ştiau sprijiniţi şi însoţiţi în această misiune cerească, de soţiile lor, ori surorile lor, ori mamele lor credincioase (2 Tim. 1, 15).

Iată pentru aceasta ce mult trebuie să ne rugăm şi noi pentru toate surorile noastre, dar mai ales pentru soţiile fraţilor noştri lucrători ai Domnului. Căci dacă ele sunt bune şi îi sprijinesc, ei pot pleca şi lucra fericiţi pentru Domnul şi pot aduce mult spor în lucrul sfânt al mântuirii. Dar dacă soţia nu-l sprijineşte pe un frate, ci îl împiedică şi-l opreşte - oricât ar fi de bun fratele, nu poate face prea mare lucru pentru Dumnezeu. Că şi cât face îl face adesea cu multă greutate şi cu multe lacrimi.

De aceea va binecuvânta Domnul în Ziua Răsplătirii, cu o mare parte din răsplata muncii unui soţ sfânt şi pe soţia lui sfântă care l-a ajutat şi l-a îmbărbătat în slujba lui cea atât de frumoasă, dar şi atât de grea pentru Evanghelia lui Hristos.

Dar pe astfel de surori, rugăm pe fraţii noştri, soţii lor, - să aibă şi ei grija să le preţuiască, să le iubească şi să le fie credincioşi cu tot sufletul şi trupul lor. Căci vai de acel lucrător al Evangheliei care n-ar fi credincios şi curat faţă de soţia lui care are încredere şi preţuire faţă de el.

Scumpele noastre surori care aveţi o astfel de chemare cerească, arătaţi-vă vrednice de ea, ajutând, încurajând şi îndemnând pe soţii, pe fii ori pe fraţii şi părinţii voştri să lucreze cât mai mult şi cât mai fericiţi pentru Domnul. Şi Dumnezeu vă va da aceeaşi cunună slăvită şi vouă ca oamenilor Săi sfinţi pe care i-aţi ajutat făgăduindu-le şi făcându-le nu numai mai uşoară şi mai fericită slujba lor, dar şi mai rodnică şi mai frumoasă.

Iar voi fraţilor lucrători ai Domnului care aveţi astfel de sfinte femei în casa voastră şi în ajutorul vostru, preţuiţi-le în cel mai înalt şi mai sfânt fel, pentru că fiecare astfel de suflet este o comoară sfântă în vistieria şi casa lui Hristos.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!