Cap. 28 - Alte întristări binefăcătoare
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„Un cuvânt spune Domnul şi aducătoarele
veştilor bune sunt o mare mulţime de oşti”
„Suntem o mireasmă a lui Hristos pentru
unii de la moarte spre moarte, pentru
alţii de la viaţă spre viaţă...”
Se spune că odată Moise ar fi întrebat pe Domnul:
- Doamne dar până când va trebui să sufere poporul acesta? Şi Domnul i-a răspuns:
- Până când suferinţele lui vor întrece păcatele lui.
Din tot mersul istoriei se vede limpede că atunci când un om sau o familie, sau un popor săvârşesc nelegiuiri împotriva voii lui Dumnezeu, mai curând ori mai târziu vine suferinţa, obligând pe cei vinovaţi la ispăşire. Şi ispăşirea e cu atât mai lungă şi mai necruţătoare cu cât nelegiuirea a fost mai grea şi mai mare. Când Domnul tace în vremea ispăşirii, atunci din toate părţile vin numai veşti rele, ca pentru Iov în ziua nenorocirii lui. Nu bine ieşea unul care adusese o veste rea, până când intra altul cu altă veste şi mai rea.
Aşa era şi în vremea ispăşirii noastre. Oricine intra într-o casă aducea numai veşti rele. Colo amenzi grele. Dincolo adunări împrăştiate. Fratele cutare luat. Celălalt mort. Celălalt lepădat, celălalt căzut, celălalt în alt necaz. Numai veşti rele, numai necazuri şi numai prăpădenie peste tot. Şi Domnul tăcea, iar noi ziceam: până când Doamne?
Dar S-a îndurat Domnul şi a venit vremea să se umple măsura ispăşirii noastre - şi să vină ziua când Domnul n-a mai tăcut. Ce binecuvântată a fost ziua când laţul s-a rupt şi noi am scăpat. Ziua când Domnul a spus un cuvânt - şi aducătorii veştilor bune au început să vină şi într-un tot mai mare număr.
Câţi ani de zile ne-au tot sângerat inimile pentru rane când de un fel când de altul de pe trupul Oastei Domnului şi de pe sufletul adunărilor noastre din multe părţi. Pe lângă loviturile dinafară, ne dureau cu mult mai rău loviturile dinăuntru. Nu amenzile nemiloase şi repetate tot mai mari. Nici fraţii luaţi ori ameninţaţi şi bătuţi ori închişi - ci adunările dezbinate, fraţi nesupuşi, suflete căzute în felurite păcate, familii dezbinate şi suflete prăbuşite în tot felul de rătăciri şi certuri - acestea ne dureau şi ne zdrobeau inimile mult mai mult de fiecare dată. Şi cât am strigat către Domnul atunci să Se îndure de noi şi parcă eram ca în psalmul 35, 22. Domnul tăcea. Tăcea până ce a trebuit să plătim cu ispăşire tot ce păcătuisem ori unii ori alţii. Dar trebuia să o ispăşească pe toată Lucrarea întreagă.
Iar când Domnul a socotit suferinţa unora ca un preţ de ajuns pentru ispăşirea celorlalţi, - iată Domnul Şi-a spus Cuvântul şi atunci au venit binecuvântările iarăşi tot în şir, după cum veniseră la vremea lor întristările.
Ce bine ar fi fost acum dacă cei care sunt mai noi ori mai vechi în Lucrarea Domnului, dar încă n-au trecut prin foc, ori prin mare, ori prin cuptorul pustiei, să se ferească a nu mai păcătui, pentru ca să nu se adune din nou altă grămadă de neascultători şi să vină iarăşi altă ispăşire pentru ele.
După iniţierea vecerniilor misionare din catedrala arhiepiscopală din Galaţi, la iniţiativa curajoasă a înaltului Nica de acolo, ne-am bucurat nespus de mult că începe o nouă eră a relaţiilor noastre cu Biserica. După bunele semne care le avusesem în tot cursul anilor 1986-1987, speram sincer că s-a făcut totuşi o mutaţie în felul de a gândi al ierarhiei noastre superioare bisericeşti cu privire la Oastea Domnului. Din multe alte părţi ale ţării veneau tot astfel de semne îmbucurătoare şi aşteptam o desfăşurare tot mai clară şi mai grabnică pe linia asta. Doar trecuseră peste 50 de ani de când durează această situaţie anormală şi se avusese nu numai destul timp, ci şi destule dovezi despre cât de păgubitoare era ostilitatea din trecut - şi cât de necesară era grabnica ei încetare. Şi transformarea răului în bine, a certei în colaborare.
Încă de la audienţa din 1986, la înaltul Nica s-a observat o uşoară schimbare spre bine în toată atitudinea sa faţă de Oastea Domnului. A început să stea părinteşte de vorbă cu fraţii din Galaţi şi din judeţ, iar ei cu bucurie şi încredere i-au dat benzi, casete ori cărţi de ale noastre cu meditaţii, poezii, cântări, etc. pe care ascultându-le cu răbdare şi interes, a fost adânc mişcat de puterea şi adevărul din ele. Şi de multe ori a fost văzut după ascultarea lor cu ochii plini de lacrimi şi cu cuvinte pline de admiraţie pentru lucrarea de har din Oastea Domnului. Aceasta l-a făcut să-şi schimbe total felul dinainte de a privi Oastea Domnului şi activitatea ei în sânul poporului, acest fel tendenţios şi deformat răspândit oficial în cler de atâţia zeci de ani. Şi pe care nimeni acum nu mai avea nici o cunoştinţă şi nici interes să vadă sau nu temeinicia sa.
După aceste stări de vorbă şi ascultări de casete, înaltul Nica şi-a arătat insistent la fraţii din Galaţi dorinţa de a mă revedea din nou şi a discuta împreună asupra problemei Oastei Domnului.
Se apropia data de 20 februarie 1988 când înaltul Nica îşi va sărbători 80 de ani de viaţă şi i se pregătea un frumos program aniversar, la care urmau să participe şi fraţii din Galaţi, cu nişte puncte frumoase din program, mai ales coruri de copii şi declamări.
Pentru această ocazie unii fraţi mi-au sugerat gândul să-i compun o poezie aniversară, apoi ei îi vor găsi o melodie potrivită, o vor învăţa cu copiii şi desigur îi va fi o surpriză plăcută în ziua sărbătoririi sale.
Aşa am făcut şi eu şi ei, iar efectul cântării şi corului a avut asupra tuturor celor prezenţi o şi mai puternică schimbare de atitudine în bine. Se convinseseră cu toţii cei din ierarhia de la Galaţi ce fericită şi fructuoasă este o astfel de colaborare în toate privinţele şi pentru toţi. Catedrala ajunsese neîncăpătoare pentru mulţimea atrasă de frumuseţea programelor care se desfăşurau în colaborare cu fraţii noştri şi copiii lor.
După toate acestea am primit o invitaţie specială să merg într-o duminică la catedrală să vedem şi să ne bucurăm de bunul mers al lucrurilor de acolo.
Am făcut acest drum cu bucurie şi pe ziua de 11 iunie 1988 am ajuns să stau dimineaţa de vorbă cu înaltul Nica la arhiepiscopie, iar duminică 12 iunie să particip atât la Liturghie cât şi la vecernia misionară în catedrală. La programul de după masă am fost invitat în faţa unei mari mulţimi de ascultători şi de fraţi, să ţin o cuvântare de 25-30 de minute, ceea ce am şi făcut.
Cu o zi mai înainte, sâmbătă, într-o discuţie de 2 ore cu înaltul Nica, mi s-a părut că văd un interes sincer şi o caldă bunăvoinţă faţă de normalizarea activităţii Oastei Domnului în Biserică. Dar printre cuvinte şi pe sub ele, am observat totuşi o reţinere şi o teamă din pricina inerţiei şi conservatorismului celorlalţi membri ai Sinodului care n-au nici dorinţa, nici încrederea şi nici curajul unei iniţiative deschise în problema asta. Fiecare se teme de un anumit risc şi de o muncă mai susţinută la care odată s-ar angaja... Şi mai toţi sunt ori bătrâni ori comozi. Nimeni nu vrea să se lege la cap fiindcă deocamdată nu-l doare pe nici unul.
Va veni însă foarte curând vremea să-i doară pe toţi şi mă tem că nu le va mai trece apoi niciodată.
Iniţiativa de la Galaţi era opera riscului său personal şi unic. Nimeni dintre ceilalţi ierarhi nu s-a mai arătat gata să mai aibă un astfel de curaj.
Cam astfel de impresii am primit eu de sub cuvintele sale de atunci.
De fapt ştiam eu demult aceste vinovate adevăruri. Dar acum văzându-l măcar pe dânsul animat de aceste gânduri fericite, nădăjduiam că va avea curaj şi va urma cu hotărâre şi cu orice risc această frumoasă acţiune, până se vor convinge cu toţii de rezultatele ei - şi vor ieşi pe rând din inerţie.
Deşi ştiam şi ce necruţătoare este lupta şi rigiditatea acestor oameni când se dezlănţuie împotriva cuiva chiar dintre ai lor, totuşi ştiind că înaltul Nica fiind decanul în vârstă a membrilor Sinodului, va avea un cuvânt greu acolo şi va determina formarea unei opinii favorabile faţă de iniţiativa sa.
În concluzie am fost sfătuit să fac un nou memoriu în care să aduc noi argumente şi să insist pentru mai grabnica apropiere şi colaborare pe care o dorim. I-am răspuns:
- Înalt prea sfinţite părinte arhiepiscop, dar eu am spus acest lucru destul de pe larg şi insistent, în primul memoriu scris, dar şi verbal în audienţele atât la patriarhul Iustin Moisescu, cât şi la mitropoliţii de la Iaşi, de la Sibiu, de la Craiova şi Timişoara, precum şi la episcopii de la Oradea, Cluj, Alba Iulia, Roman şi Arad. Formal şi verbal peste tot am văzut bunăvoinţă şi interes pentru problema ridicată în memoriu şi în discuţii. În primul rând chiar şi la P.F. Teoctist când l-am văzut anul trecut ca mitropolit la Iaşi. Cu ce rost ar fi să mai fac acum un alt memoriu, în care n-aş putea spune alt lucru?
- Totuşi e bine să mai faci. Este nevoie să li se mai amintească. A trecut prea mult timp de atunci, au mai fost şi alte probleme, între timp unii s-au schimbat, alţii au murit. E bine să li se mai amintească. Altfel, dacă nimeni nu mai zice nimic, nu-i prea mai interesează nici pe ei.
- Bine, dar dacă ar fi avut măcar cât de puţin interes în problema asta, ar fi trebuit măcar unul să dea un cât de mic răspuns oficial. Dar n-a răspuns nimeni nimic, afară de I.P.S. Voastră.
- Totuşi încearcă... Dar nu te mai semna numai pe d-ta, mai adăugă măcar 20 de semnături dintre intelectuali, ca să se vadă că are greutate memoriul.
- Am să încerc să-l fac, dar n-am să pot lua iarăşi drumurile ca în trecut când eram mai tânăr şi mai sănătos. Acum nu mai sunt în stare, sunt foarte bolnav şi obosit - şi nici nu mai am nici o posibilitate materială să acopăr atâtea cheltuieli câte cer astfel de drumuri. Numai Dumnezeu ştie cum m-am descurcat şi în trecut. Acum nu mai pot.
- Bine, dar gândeşte-te totuşi că este o problemă foarte importantă - şi dacă nu încerci d-ta acum, mai târziu nu ştiu cine ar fi în măsură să o facă. Însă nu mai merge singur. Mai ia cu d-ta cum ţi-am mai spus măcar 20 de intelectuali şi nu amintiţi prea mult acolo nici numele părintelui Trifa şi nici cel al Oastei Domnului, - ei nu prea vreau să audă aceste nume...
Şi după câteva sugestii pe care mi le dădea, voia să mă facă să reduc toată importanţa problemei la nişte condiţii pe care dacă le-am fi acceptat ne-am fi anulat total noi singuri.
După acestea s-a ridicat, obosise. M-am ridicat şi eu. Am promis că mă voi mai gândi cum voi face. I-am sărutat dreapta, i-am mulţumit, mi-am cerut iertare pentru eventualele greşeli şi am ieşit petrecut de dânsul până la curtea reşedinţei sale, plină de cele mai frumoase garoafe, dalii şi trandafiri.
Dar cu ce gust amar îmi simţeam acum plină gura...
Abia sosit acasă, am primit vestea tristă că ieri 12 iunie când eram la Galaţi a trecut la Domnul fr. Ilie Marini de la Lancrăm... N-a mai ajuns 20 iulie.
Trebuia neapărat să mergem şi lângă sicriul lui. Am ajuns luni seara la priveghere...
Am stat şi lângă acest nou şi sfânt sicriu, cum mai stătusem şi lângă celelalte multe pe care de 2-3 ani le tot însoţim cu lacrimile, cu rugăciunile şi cu sfintele noastre amintiri.
Ce credincios şi statornic a fost acest frate iubit pe care îl cunosc de prin 1930, ca un adevărat ostaş al lui Hristos. Aşa l-am cunoscut la Săsciori peste 20 de ani. Apoi după mutarea la Lancrăm, apoi prin anii noştri grei şi lungi prin care drumurile noastre prin foc şi prin gheaţă s-au împletit atât de frumos... O câte amintiri poţi avea despre astfel de lumini care au strălucit atât de frumos prin întunericul prin care au trecut.
Ne-am luat un duios rămas bun şi de la fr. Ilie, cum ne luasem săptămâna trecută şi de la fr. Voina Ioan de aici din apropiatul Sebeş.
Am fost şi lângă sicriul acestui frate scump, harnic şi curajos în Oastea Domnului, care a trecut şi el prin nenumărate cerneri împreună cu noi şi cu alţi fraţi în acei ani.
Rămânea şi după fr. Voina, sora noastră Iova, care a fost o adevărată şi răbdătoare soţie şi soră şi mamă soţului său. Domnul să le răsplătească scumpelor noastre surori care au fost nişte adevărate tovarăşe de lucru şi de luptă pentru soţii lor cei aleşi şi sfinţi.
În cursul săptămânilor următoare din iulie şi august, au urmat alte drumuri pentru alte probleme atât de bucurii, cât şi de îngrijorări.
De sărbătoarea sf. ap. Petru şi Pavel am luat parte la Săucani la mormântul fr. Petru Popa şi la rugăciunea pentru odihna sufletului său. Au fost mulţi fraţi din multe părţi şi am petrecut din nou acolo împreună, una din acele neuitate şi duioase evocări a prezenţei lui între noi.
O, ce mulţi sfinţi am cunoscut noi, umblând printre noi plini de har şi de adevăr. Iar unul dintre aceştia a fost dragul şi neuitatul nostru frate Petre, care odihneşte aici în cimitirul Săucanilor săi, aşteptând învierea şi viaţa veşnică. Cât de întărit şi de mângâiat te întorci totdeauna de la aceste morminte nemuritoare ale acestor eroi şi sfinţi ai lui Hristos.
Am zăcut apoi acasă din nou grav bolnav alte două săptămâni, după care am plecat pentru un timp de tratament la Vatra Dornei.
Sosise însă şi vremea care ne grăbea să trecem la remedierea celorlalte deficienţe din Cuvântul Testamentar... Totul ne grăbea.
Fiind deci la Vatra Dornei, aproape de Suceava şi Corocăieşti, de zona aceea unde erau câteva grave neajunsuri - fraţii de acolo au stăruit să folosim acest prilej pentru a încerca rezolvarea celor mai vechi şi mai dificile probleme - şi anume cea de la Bosanci, de la Rădăuţi, de la Caşvana şi Milişăuţi.
În Bosanci adunarea era dezbinată de mulţi ani în două părţi. De mulţi ani numai veşti rele primeam de acolo. La Caşvana era un frate care se pretindea stăpânul adunării Domnului, deşi el avea o familie dezbinată care făcea numai ruşine şi necaz numelui Oastei Domnului. La Rădăuţi era unul care făcea mereu şi el partidă în adunare şi întreţinea o atmosferă de certuri şi lupte. Iar la Milişăuţi era un tânăr încrezut şi înfumurat care avea o atitudine foarte împotrivitoare şi sfida pe fraţii bătrâni, sabotând adunările şi ca un fel de berbec negru lua oile tinere după el mereu prin locurile oprite. Toate aceste abateri trebuiau aduse în faţa fraţilor şi judecate după Cuvântul Domnului.
În seara de miercuri 27 iulie am ajuns la Corocăieşti unde erau adunaţi ca la 500 de fraţi care fuseseră înştiinţaţi mai dinainte pentru aceasta. Printre fraţii buni şi statornici fuseseră invitaţi special şi cei în cauză, enumeraţi mai sus, pentru a fi discutate problemele lor în faţa tuturor.
Harul lui Dumnezeu a pregătit totul atât de frumos încă de la început, prin rugăciune, prin Cuvânt şi printr-o atmosferă de putere şi dragoste. S-a intrat direct dar cu înţelepciune şi dragoste în arătarea de greşeli şi de nume, fiind aduşi pe faţă fiecare cu greşeala sa în faţa judecăţii Domnului şi a fraţilor.
După discuţii necruţătoare şi după mustrarea necesară s-a făcut o stăruitoare rugăminte şi un sever avertisment pentru îndreptarea imediată şi totală. Cei vizaţi trebuie să-şi recunoască vina, să-şi ceară iertare Domnului şi fraţilor, apoi să se încadreze frumos şi definitiv în armonia şi unitatea frăţească. Altfel, toată Lucrarea Domnului îi înştiinţează că îi vor da afară şi toţi fraţii din toate părţile vor fi înştiinţaţi să se ferească de ei, ca să le fie ruşine (Matei 18, 17; 2 Tes. 3, 6 și 14).
Au urmat scene înduioşătoare. Cuvântul şi puterea lui Dumnezeu i-a aplecat pe toţi cei vizaţi spre pace, spre armonie, spre iertare. Şi fiecare au pus un legământ puternic de îndreptare şi pocăinţă. Fraţii s-au iertat, s-au îmbrăţişat şi totul s-a încheiat fericit, spre bucuria Domnului şi a celor ce de ani de zile suferiseră şi se rugaseră pentru bucuria aceasta.
Adunarea de la Bosanci care fusese dezbinată de atâţia ani, s-a unit şi acum se bucură cu toţii fericiţi şi împreună. Adunarea de la Corocăieşti la fel. Cea de la Rădăuţi ori Marginea au promis să facă totul ca şi acolo să se refacă frumos unitatea şi părtăşia în Domnul. Să nădăjduim că şi cazul de la Caşvana se va rezolva şi el cu bine, fiindcă nu se poate altfel.
Tânărul de la Milişăuţi şi-a recunoscut greşelile şi a promis şi el îndreptarea. Noi nădăjduim că aşa va fi şi aşteptăm rugându-ne să vedem faptele bune.
S-a pornit astfel cu ajutorul Domnului pe un drum bun, şi ne rugăm ca harul Domnului să ne sprijinească şi mai departe.
În luna următoare am avut astfel de clarificări la Comăneşti şi Lăloaia unde la fel s-au construit nişte punţi, deşi deocamdată cam şubrede, peste alte prăpăstii de 40 de ani. Totuşi Domnul va lucra odată pentru ca cei care totdeauna au fost gata numai de război, să se sature odată de el şi să se întoarcă spre pace.
Astfel a venit în sfârşit după acestea şi ziua pusă de Domnul de-o parte pentru limpezirea stărilor celor încurcate de la Chendrea şi zona aceea din Nordul Ardealului. Acolo bântuiau de mulţi ani nişte duhuri foarte potrivnice şi nişte învăţături şi practici grozav de rătăcite. Multe întristări ne-au produs şi multe încercări am făcut pentru îndreptarea lor, dar de fiecare dată s-au împotrivit mai pe faţă, mai pe ascuns, dar nu s-au îndreptat. Dimpotrivă, cu o hărnicie vinovată lucrau răspândind cu îndrăzneală peste tot rătăcirea lor... Cu mijloace prefăcute reuşiseră să atragă de partea lor şi pe unii fraţi mai tineri din Cluj - cu care se lăudau împotriva noastră. Mai ales doi dintre ei, Ciupei şi Isidor şi o femeie Veronica, fără nici o smerenie şi cumpătare stricând Cuvântul Domnului cu îndrăzneală, foarte guralivi şi ambiţioşi, lovind fără noimă în oricine se apropia de zona lor cu gând de îndreptare.
Pentru ziua asta de vineri 2 septembrie 1988, deci am luat cu noi pe cei trei fraţi tineri, mai ales din Cluj: Vasile, Aurel şi Ion pe care îi ştiam că şi-i atrăseseră cam de partea lor. Doream ca aceşti fraţi din Cluj, despre care bănuiam că nu-şi dau seama de adevărata nenorocire de la Chendrea, - să se convingă ei singuri şi pe viu, la faţa locului. Să fie martori la gravitatea devierii celor despre care aveau încă prea multe păreri bune. La fel am invitat din timp şi pe fr. Vasile de la Braşov, care era de prin părţile acestea şi ei îl considerau cam de al lor.
Când am ajuns seara la cei din Chendrea, am tras la fruntaşul lor. A fost primul lucru la care nu se aşteptase el, fiind sigur că îl vom ocoli. Apoi cu el şi cu încă o ceată aleasă anume dintre cei mai viteji ai săi, am mers la locul de adunare pe care îl hotărâseră şi unde s-au adunat îndată o mare parte dintre ai lor. Ei erau siguri că va avea loc o anchetă, un proces, nişte lupte şi confruntări violente, după cum era firea lor şi se pregătiseră cu toate forţele lor pentru asta, abia putându-şi stăpâni furia.
Cum cunoşteam bine aceste duhuri şi cum erau pregătiţi ei pentru o cu totul altfel de lucrare, i-am privit pe rând în ochi, cu o mare putere sfântă pe care mi-o simţeam prin Duhul Domnului. Aveam o mare încredere de izbânda Domnului şi a adevărului Oastei.
Umpluseră casa în care eram şi toţi stăteau într-o febrilă aşteptare ca înaintea unei furtuni... Mi-a fost o milă îndurerată de ei văzându-i astfel şi mă rugam în inima mea Domnului să-i scape de robia acestor duhuri demonice.
Am început cu o rugăciune fierbinte şi liniştită pentru pace şi unitate, prin ajutorul şi lumina lui Dumnezeu. Am cântat o cântare dulce şi apoi am început cu cel mai cald şi deschis duh de dragoste frăţească, cu care mai lucrasem prin aceste părţi acum multe zeci de ani, atunci înainte de război de prin 1938, pe când eram la Cluj cu fr. Marini... Apoi îndată după război, după revenirea acestei zone din nou între hotarele ţării. Unii dintre cei ce erau acum aici de faţă îşi aduceau bine aminte de toate aceste frumoase amintiri pe care le desfăşuram, despre dragostea şi unitatea dintre fraţii de atunci şi despre marea şi nefericita diferenţă a stării lor de astăzi.
Nu mi-a fost greu să găsesc drumul spre inimile multora, pentru că dragostea de atunci nu se uscase de tot nici astăzi în sufletele lor, numai că duhurile acestea îi sugrumau.
Am văzut chiar semnele unei învieri şi înverziri bucuroase în ochii şi pe feţele lor.
Două ceasuri, dragostea lui Hristos le-a adus aminte despre învăţătura şi credinţa lor de atunci, care era la fel cu a noastră şi în care nu erau deosebiri şi dezbinări ca acum. Le-am împrospătat viaţa, credinţa şi statornicia frumoasă a părintelui Iosif, a fratelui Marini şi a celorlalţi înaintaşi ai noştri care au rămas statornici în învăţătura şi credinţa de la început, oricâte suferinţe au îndurat pentru aceasta. Şi le deschideam ochii asupra gravei rătăciri în care ei au ajuns acum fără să-şi dea seama. Stăruiam să recunoască duhul străin şi să smulgă sufletul lor din ispita asta, revenind iarăşi la învăţătura, la credinţa şi la dragostea dintâi...
Când am simţit că deosebirea a ajuns limpede în faţa lor şi că este clară rătăcirea în care sunt cei care i-au abătut astfel, - am dat cuvântul la luptătorii lor principali, - să spună ce au de spus cu privire la aceste lucruri clare.
Dar s-a ridicat nervos un altul înaintea lor, un tânăr care era singurul intelectual dintre ei şi care era ginerele lui Isidor, unul dintre cei doi.
Din felul cum a început se vedea bine că „apărarea” lui era pregătită mult mai dinainte când se aşteptau la război şi nu la pace.
- Frate, - i-am zis, întrerupându-l hotărât, - ai început rău! Aici ai auzit bine că nu este vorba de anchetă ori de proces. Este vorba de o gravă abatere de la învăţătura şi practica Oastei Domnului. Iar dv. dacă spuneţi că faceţi parte din Lucrarea Oastei, trebuie ori să vă îndreptaţi lucrând şi învăţând ca şi ceilalţi fraţi, ori părăsiţi Oastea şi vă faceţi dv. o altă lucrare cu alt nume şi cum vreţi. E normal, nu? Dacă deci puteţi vorbi despre pocăinţă şi îndreptare, vorbiţi. Dar dacă nu, atunci vedeţi bine că sunteţi în afara obiectivului - şi n-are nici un sens vorbirea.
Omul s-a aşezat jos tăcând.
L-am rugat din nou pe primul şi cel mai din frunte să vorbească el ce are de spus.
- Eu, începu el, sunt cântăreţ la biserică de aproape 20 de ani şi sunt ca mâna dreaptă a preotului în biserică. Dar eu am şi darul vorbirii în limbi şi darul profeţiei tot de mulţi ani. Preotul ştie şi totuşi nu m-a oprit niciodată nici de la slujbă şi nici de la aceste daruri.
- Frate dacă poţi şi cu cantoria la biserică şi cu vorbirea în limbi după aceea şi preotul te acceptă aşa, atunci rămâi aşa şi fă ce vrei. Dar în Oastea Domnului cu astfel de obiceiuri nu merge aici, ori o rupi cu vorbirea în limbi şi cu profeţia asta, ori o rupi cu Oastea Domnului. Cu amândouă nu se poate. Aşa ceva n-au făcut nici părintele Iosif, nici fratele Marini şi nici noi şi altcineva dintre înaintaşii noştri. Nici chiar acum în nici o parte din ţară nu se mai face aşa ceva. Deci nu veţi fi dv. chiar cei mai aleşi oameni în faţa lui Dumnezeu, - mai ales că vedem aici şi multe alte păcate strigătoare la cer. (Într-adevăr văzusem hârdaie cu borhot de prune peste tot, pregătite pentru fabricarea rachiului, regiunea având foarte mulţi pruni.
Cred că şi ei făceau aşa ceva).
- Dar frate - continuă el - eu am vedenii şi semne. Iată numai zilele trecute mergând la pădure mi s-au arătat nişte semne, nişte stele, nişte minuni, nişte arătări.
- Frate - l-am întrerupt - şi d-ta nu te îngrozeşti că toate acestea sunt dintre cele arătate la 2 Tes. 2, 9-12 unde scrie că acestea se vor face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni şi semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în neascultare, să fie osândiţi... Domnul Isus ne-a spus nouă că nu ni se vor mai da alte semne decât cel al lui Iona, adică moartea şi învierea Lui mântuitoare. Celor care nu se vor mulţumi cu acest semn, cu acest singur semn adevărat, iată li se vor arăta tot felul de alte semne mincinoase ca şi cele din drumul d-tale spre pădure, ca să te facă mândru, îndrăzneţ şi neascultător. Cred că ar trebui să vă îngroziţi de acest lucru, nu să vă lăudaţi cu el.
Omul s-a aşezat jos doborât dar nu convins.
S-a ridicat al doilea ca mărime după el - Isidor - şi a început să spună şi el ceva despre dreptul său la apărare...
- Ce apărare frate - i-am zis şi lui, mirat că mai repetă şi el greşelile lămurite deja cu ginerele său - aici s-a vorbit numai despre două căi. Cea adevărată a Lucrării Oastei Domnului pe care a mers această Lucrare sfântă de 65 de ani până astăzi şi toţi fraţii împreună cu părintele Iosif Trifa. Şi calea greşită pe care mergeţi dv. acum.
Ce să apăraţi? Neascultarea, rătăcirea, păcatul? Nu de apărare aveţi nevoie, ci de recunoaşterea greşelii, de pocăinţă şi de îndreptare. Noi suntem aici în Numele Domnului şi al tuturor fraţilor din ţară - şi vă punem acum în faţă hotărât cele două căi, iar dv. trebuie să alegeţi care cale vreţi s-o urmaţi: cu Oastea Domnului, ori cu abaterea în care sunteţi. Aceasta este alegerea clară pe care trebuie chiar acum să o faceţi. Dacă veţi fi cu Oastea Domnului, atunci trebuie să renunţaţi acum la rătăcirea în care aţi văzut că sunteţi - şi toată frăţietatea vă va primi cu iertare şi bucurie. Iar dacă nu vreţi nici acum să vă îndreptaţi viaţa şi învăţătura la fel cu toţi ceilalţi fraţi, atunci să ştiţi că frăţietatea Oastei Domnului vă înlătură din mijlocul ei. Ne doare că trebuie să spun acest lucru grav, dar nu se poate altfel. Iar noi vom înştiinţa pe toţi fraţii şi adunările despre acest lucru.
Omul s-a aşezat jos tremurând.
Se ridică altul, un tinerel înalt, slab şi tremurând nervos spune:
- Eu sunt numai de şase ani în Oastea Domnului, dar îndată ce am intrat în Oaste am început un post aspru şi o rugăciune puternică ani de zile ca să mi se dea darul prorociei şi al vorbirii în limbi. Şi acum sunt fericit că am primit aceste daruri şi pentru nimic în lumea asta nu vreau să renunţ la ele oricine ar veni să-mi ceară asta.
- Vezi frate - i-am zis îndurerat şi supărat - în ce nenorocită stare ai ajuns? De ce n-ai cerut d-ta lui Dumnezeu un duh smerit şi o inimă înfrântă, cum a cerut David, psalmistul sfânt. Să nu fi cerut aceste zise daruri, cu care apoi să te mândreşti şi să te lauzi ca fariseul şi să cazi în cursa Satanei, socotindu-te mai vrednic şi mai presus ca toţi. Şi iată că Dumnezeu l-a trimis pe Satana, cum este scris în Tesaloniceni, ca să-ţi dea aceste daruri trufaşe ca să ajungi în starea aceasta nefericită în care nici nu-ţi dai seama că eşti. Acum trebuie să te rogi şi să posteşti îngrozit, de o sută de ori mai mult, ca să te ierte, să Se îndure Dumnezeu şi să-ţi ia aceste pedepse, ca să te smereşti şi să te mântui. Altfel să ştii că eşti pierdut pe totdeauna.
- Nu - răspunse el tremurând şi mai nervos, - într-un fel obraznic... Nu renunţ. Ci pentru aceste daruri eu sunt în stare să mă lepăd de tot. Renunţ la fetiţa mea, la soţia mea, la părinţii mei, la tot - dar nu renunţ la acestea.
- Îngrozitor omule - i-am răspuns îndurerat - în ce orbie satanică te afli şi nu te cutremuri când te încarci cu acest blestem pe care îl iei asupra d-tale aici în faţa tuturor. Ce ar fi dacă acum Dumnezeu ţi-ar asculta dintr-o dată vorba asta şi ţi-ar lua într-o clipă fetiţa, apoi soţia, apoi părinţii, apoi totul, cum ai zis? Drept pedeapsă pentru nebunia asta? Ce ţi-ar mai rămâne apoi decât funia lui Iuda? Nu-ţi dai seama în ce blestem te-au dus duhurile şi învăţăturile astea? Nu văd asta cu groază nici acei care te-au dus în starea pe care o ai? Toţi veţi răspunde în faţa lui Hristos...
Eram adânc îngrozit. Am privit spre fraţii din Cluj şi apoi spre fr. Vasile Benţea. Erau şi ei palizi. Le-am zis hotărât:
- Acum rog pe fraţii de la Cluj să-şi spună cuvântul lor cu privire la toată această stare de lucruri la care am asistat.
- Frate Vasile Suciu, - ce spui fr. ta despre toate acestea? Şi în clipa asta am privit feţele celor 3-4 care vorbiseră, să văd ce gândesc ei despre cuvântul care se va spune. Am văzut în ochii lor o sclipire de bucurie şi încredere. Erau convinşi că fr. Suciu le va da dreptatea lor...
- Fraţilor - am rămas adânc consternat şi înspăimântat de tot ce v-am auzit că credeţi şi că practicaţi. Nici nu mi-aş fi putut închipui vreodată că aţi putea ajunge până în halul acesta...
Şi cam pe linia asta a fost toată vorbirea fratelui Vasile în faţa lor, aducând asupra lor o aspră mustrare şi uneori mai căutând şi câte o uşoară acuză din cauza izolării lor de fraţi.
Toţi stăteau cu feţele în jos, sau cu ochii în altă parte.
- Acum rog pe fr. Aurel să-şi spună şi el părerea sa. Aşa ca să auziţi cu toţii ce gândesc toţi fraţii despre starea pe care o aveţi.
- Fraţilor - începu şi fr. Aurel - într-adevăr şi pentru mine, ceea ce am auzit în seara asta aici, este de-a dreptul uimitor. Noi am mai venit aici destul de des, dar niciodată n-am ajuns până la aceste lucruri - şi nu v-am crezut să fiţi chiar aşa. Acum totuşi când lucrurile s-au limpezit atât de clar, atât de-o parte cât şi de alta vă rugăm foarte mult să reflectaţi bine asupra situaţiei şi să renunţaţi la tot ce este străin de Lucrarea Oastei Domnului, la tot ce este provocator de dezbinări şi tulburare. Să acceptaţi şi dv. linia lucrării frăţeşti, ca să vă uniţi în totul cu învăţătura, cu credinţa şi cu dragostea fraţilor. Atunci veţi vedea ce binecuvântare adevărată va urma şi pentru dv. pentru toţi din asta.
- Acum să auzim şi cuvântul fratelui Vasile Benţea, pe care îl cunoaşteţi şi mai bine, fiindcă este din aceste locuri şi vă ştiţi din copilărie, căci aţi umblat atâţia ani împreună pe calea Domnului.
- Fraţilor - începu şi fr. Vasile - eu am cam ştiut ceva despre învăţăturile astea şi despre felul cum lucrează pe aici fr. Ciupei, Isidor, Iulian, sora Veronica - şi ceilalţi... O dată sau de două ori, mai demult m-am ridicat împotriva acestor duhuri şi profeţii şi le-am dovedit că sunt mincinoase, pentru că şi mie însumi mi-au profeţit nişte minciuni şi nişte lucruri pe care îmi este şi ruşine să le amintesc aici. Fratele Ciupei şi sora Veronica ştiu despre ce este vorba. V-am spus atunci cu hotărâre părerea mea împotriva acestor lucruri şi am crezut că aţi ţinut seama de asta, dar acum văd că în loc să încetaţi, mergeţi şi mai rău. Nu mă mir că nu v-a fost în seara asta nici teamă şi nici ruşine să spuneţi aceste lucruri aici în faţa noastră şi mai ales în faţa fratelui nostru mai mare şi mai în vârstă în toate privinţele ca noi toţi... Cred că este vremea să luaţi hotărârea cea bună şi drumul cel bun. Pe linia asta a vorbit tot timpul şi fratele Vasile ca şi ceilalţi.
- Fraţilor - m-am ridicat eu de încheiere - este târziu, după miezul nopţii. Noi dorim să încheiem această adunare cu o rugăciune către Domnul şi după ea cu o înştiinţare către toţi fraţii şi surorile de aici - dar îndeosebi către primii vizaţi. Dv. trebuie să vă decideţi clar şi definitiv acum: ce cale luaţi şi să declaraţi asta acum în faţa Domnului şi a fraţilor. E poate ultima posibilitate.
După rugăciune veţi spune asta. Da sau nu.
- Nu fraţilor! - se ridică mai multe voci tinere, - dar mai ales un tânăr care era foarte agitat, - nu puteţi pleca aşa de la noi. Pentru noi s-a făcut o mare lumină în seara asta. Nouă celor tineri nu ne-a spus nimeni aceste lucruri aşa ca acum. Noi ne dăm acum seama de aceste adevăruri şi vrem din toată inima să ne îndreptăm, să fim întru totul o inimă şi un gând cu fraţii, cu dv. cu Oastea întreagă. Vă rugăm să ne credeţi. Vă rugăm să ne ajutaţi. Vă rugăm să nu ne daţi afară din Oastea Domnului, căci ne vom îndrepta şi vom fi la fel cu toţi fraţii, veţi vedea, vă veţi convinge...
Şi acelaşi lucru îl spuneau sinceri şi înlăcrimaţi tot grupul tineretului acestuia, dintre care unii erau ginerii, alţii fiii şi nepoţii celor care îi învăţaseră aşa. Până şi intelectualul care luase primul cuvântul, acum vorbea pe alt ton mărturisind cu lacrimi şi durere: noi ne-am făcut mustrarea şi căinţa necesară. Vă rugăm să ne credeţi că din seara asta noi ne-am corectat tot felul nostru de a gândi şi de a ne comporta. Să nu ne socotiţi străini şi să nu ne înlăturaţi din Lucrarea Domnului. Totul se va îndrepta, vă rugăm să ne credeţi. Vă veţi convinge şi peste o săptămână la nunta de la Nida... Şi ne îmbrăţişau cu lacrimi şi cu toată puterea lor...
Ne-am rugat fierbinte şi adânc mişcaţi de toată încheierea acestei desfăşurări, mulţumind lui Dumnezeu pentru acest sfârşit promiţător şi pentru că mustrarea severă şi dură care li se făcuse după voia lui Dumnezeu, a avut ca rod această frământare, această părere de rău, această puternică promisiune de îndreptare. Acum dacă şi mai departe lucrurile vor merge într-adevăr aşa, totul va fi bine.
Era târziu şi după ce cu greu ne-am putut smulge din braţele lor, am plecat. Cei doi însă şi profetesa lor mincinoasă, Veronica, dispăruseră îndată după rugăciune, fără să spună nici un cuvânt. Şi nu i-am mai văzut atunci.
- Fraţilor clujeni - le-am zis eu pe drum când am rămas singuri cu ei - eu mă bucur din tot sufletul meu şi mulţumesc Domnului de faptul că în seara asta s-au lămurit bine lucrurile şi oamenii din această zonă, după zeci de ani de lupte şi dezbinări. Şi mă bucur că s-au lămurit aici la faţa locului marea majoritate a fraţilor din aceste părţi. Dar cel mai mult mă bucur că v-aţi lămurit fr. voastră, că aţi avut acum ocazia să vedeţi clar ce duhuri stricătoare şi nefericite se pot strecura în inimile şi în adunările unor fraţi ai noştri care sunt sinceri - dar prea lesne crezători şi prea nepregătiţi să cunoască şi să înfrunte ispita unor astfel de duhuri mincinoase care se prefac în cele mai atrăgătoare înfăţişări biblice. Acum dacă aţi văzut primejdia asta pe viu, în care au căzut aceşti sărmani fraţi ai noştri, vă rugăm să căutaţi cu tot dinadinsul să-i ajutaţi până vor putea ieşi deplin din negura şi ceaţa asta nenorocită, din acest vârtej primejdios şi fals. Sunteţi încă tineri, n-aţi avut parte de treceri prin mare şi prin cuptor ca noi cei bătrâni, ca să aveţi şi altfel de experienţe care se însuşesc numai acolo.
Dar măcar din experienţe ca cea din seara asta să vă însuşiţi nişte adevăruri care vă vor folosi atât frăţiilor voastre, cât şi celor la care Dumnezeu vă va trimite să-i ajutaţi să-şi afle, - ori să nu-şi piardă mântuirea...
Aşa s-a încheiat atunci lupta noastră cu clarificarea duhurilor şi deficienţelor de la Chendrea şi din acel colţ din Nordul Ardealului. Şi mulţumim Domnului că iată, la vremea Lui, Domnul a găsit şi locul şi mijlocul prin care să ne vindece o rană şi să se descopere o înşelăciune strecurată de Satana, care se făcuse înger de lumină ca să poată înşela chiar şi pe cei aleşi (Matei 24, 24; 2 Cor. 11, 13, 14). Şi aşa cum a găsit Domnul timpul şi mijlocul prin care a rezolvat problema aceasta, va rezolva şi celelalte la vremea Lui şi la vremea lor, precum este scris: Domnul face orice lucru frumos la vremea lui (Ecl. 3, 11).
Peste o săptămână după Chendrea, sâmbătă 10 septembrie, am fost la nunta de la Nida la care am ţinut să merg neapărat spre a ne convinge dacă cei de la Chendrea şi-au ţinut în adevăr promisiunile care le-au făcut atunci, sau nu.
Slavă Domnului, au venit acolo toţi cei mai importanţi din zona Chendrea cu care avusesem confruntarea cea dramatică, veniseră chiar şi cei doi care plecaseră neobservaţi şi care ei înşişi erau cei mai vizaţi în toate acestea. Acum aici în faţa tuturor celor de la nunta aceasta au venit şi şi-au cerut iertare, promiţând îndreptarea.
Ne-am bucurat totuşi cu o oarecare teamă, nu cumva obişnuiţi cu de toate, să nu fi făcut şi această mărturisire numai spre a linişti la suprafaţă şi momentan lucrurile şi pe urmă în ascuns să rămână iarăşi toate tot cum au fost.
Dar numai Domnul cunoaşte inima omului, atunci când face o mărturisire şi o promisiune. Noi o cunoaştem numai mai târziu, când timpul dovedeşte cum a fost inima omului aceluia şi cum şi-a ţinut ea mărturisirea şi promisiunea ei... Numai despre ghicitoarea aceasta bătrână şi vicleană nu putem avea nici o speranţă. Cred că ea este cea mai vinovată şi Dumnezeu o va pedepsi necruţător.
Şi iată aşa ajungem şi noi acum la adevărul minunat scris de sfântul apostol Pavel fraţilor Corinteni pe care l-am spus şi noi în fruntea acestui capitol, că atunci când întristarea este după voia lui Dumnezeu şi este făcută în duhul adevărului şi în numele dragostei, ea aduce o pocăinţă care singură duce la mântuire şi de care într-adevăr cineva nu se căieşte niciodată.
Căci uitaţi-vă voi fraţilor de la Bosanci, de la Corocăieşti, de la Rădăuţi, de la Chendrea - şi voi toţi cei care aţi fost întristaţi într-o vreme de către dragostea care vă dorea izbăvirea, iată că tocmai întristarea aceasta dureroasă atunci, ce frământare a trezit în voi, ce cuvinte de mărturisire, ce frică, ce dorinţă aprinsă, ce râvnă, ce pocăinţă. În toate voi cei în care s-au petrecut aceste frământări sincere, aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta (2 Cor. 7, 10-11). Să facă harul lui Dumnezeu ca această curăţie să fie în toţi şi pe totdeauna.
De acum rămâneţi tari în Domnul şi statornici în hotărârea bună şi în dragostea curată până la sfârşit şi Dumnezeul Dragostei şi al Păcii va fi cu voi.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!