Cap. 28 - Alte întristări binefăcătoare
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„Un cuvânt spune Domnul și aducătoarele
veștilor bune sunt o mare mulțime de oști”
„Suntem o mireasmă a lui Hristos pentru
unii de la moarte spre moarte, pentru
alții de la viață spre viață...”
Se spune că odată Moise ar fi întrebat pe Domnul:
- Doamne dar până când va trebui să sufere poporul acesta? Și Domnul i-a răspuns:
- Până când suferințele lui vor întrece păcatele lui.
Din tot mersul istoriei se vede limpede că atunci când un om sau o familie, sau un popor săvârșesc nelegiuiri împotriva voii lui Dumnezeu, mai curând ori mai târziu vine suferința, obligând pe cei vinovați la ispășire. Și ispășirea e cu atât mai lungă și mai necruțătoare cu cât nelegiuirea a fost mai grea și mai mare. Când Domnul tace în vremea ispășirii, atunci din toate părțile vin numai vești rele, ca pentru Iov în ziua nenorocirii lui. Nu bine ieșea unul care adusese o veste rea, până când intra altul cu altă veste și mai rea.
Așa era și în vremea ispășirii noastre. Oricine intra într-o casă aducea numai vești rele. Colo amenzi grele. Dincolo adunări împrăștiate. Fratele cutare luat. Celălalt mort. Celălalt lepădat, celălalt căzut, celălalt în alt necaz. Numai vești rele, numai necazuri și numai prăpădenie peste tot. Și Domnul tăcea, iar noi ziceam: până când Doamne?
Dar S-a îndurat Domnul și a venit vremea să se umple măsura ispășirii noastre - și să vină ziua când Domnul n-a mai tăcut. Ce binecuvântată a fost ziua când lațul s-a rupt și noi am scăpat. Ziua când Domnul a spus un cuvânt - și aducătorii veștilor bune au început să vină și într-un tot mai mare număr.
Câți ani de zile ne-au tot sângerat inimile pentru rane când de un fel când de altul de pe trupul Oastei Domnului și de pe sufletul adunărilor noastre din multe părți. Pe lângă loviturile dinafară, ne dureau cu mult mai rău loviturile dinăuntru. Nu amenzile nemiloase și repetate tot mai mari. Nici frații luați ori amenințați și bătuți ori închiși - ci adunările dezbinate, frați nesupuși, suflete căzute în felurite păcate, familii dezbinate și suflete prăbușite în tot felul de rătăciri și certuri - acestea ne dureau și ne zdrobeau inimile mult mai mult de fiecare dată. Și cât am strigat către Domnul atunci să Se îndure de noi și parcă eram ca în psalmul 35, 22. Domnul tăcea. Tăcea până ce a trebuit să plătim cu ispășire tot ce păcătuisem ori unii ori alții. Dar trebuia să o ispășească pe toată Lucrarea întreagă.
Iar când Domnul a socotit suferința unora ca un preț de ajuns pentru ispășirea celorlalți, - iată Domnul Și-a spus Cuvântul și atunci au venit binecuvântările iarăși tot în șir, după cum veniseră la vremea lor întristările.
Ce bine ar fi fost acum dacă cei care sunt mai noi ori mai vechi în Lucrarea Domnului, dar încă n-au trecut prin foc, ori prin mare, ori prin cuptorul pustiei, să se ferească a nu mai păcătui, pentru ca să nu se adune din nou altă grămadă de neascultători și să vină iarăși altă ispășire pentru ele.
După inițierea vecerniilor misionare din catedrala arhiepiscopală din Galați, la inițiativa curajoasă a înaltului Nica de acolo, ne-am bucurat nespus de mult că începe o nouă eră a relațiilor noastre cu Biserica. După bunele semne care le avusesem în tot cursul anilor 1986-1987, speram sincer că s-a făcut totuși o mutație în felul de a gândi al ierarhiei noastre superioare bisericești cu privire la Oastea Domnului. Din multe alte părți ale țării veneau tot astfel de semne îmbucurătoare și așteptam o desfășurare tot mai clară și mai grabnică pe linia asta. Doar trecuseră peste 50 de ani de când durează această situație anormală și se avusese nu numai destul timp, ci și destule dovezi despre cât de păgubitoare era ostilitatea din trecut - și cât de necesară era grabnica ei încetare. Și transformarea răului în bine, a certei în colaborare.
Încă de la audiența din 1986, la înaltul Nica s-a observat o ușoară schimbare spre bine în toată atitudinea sa față de Oastea Domnului. A început să stea părintește de vorbă cu frații din Galați și din județ, iar ei cu bucurie și încredere i-au dat benzi, casete ori cărți de ale noastre cu meditații, poezii, cântări, etc. pe care ascultându-le cu răbdare și interes, a fost adânc mișcat de puterea și adevărul din ele. Și de multe ori a fost văzut după ascultarea lor cu ochii plini de lacrimi și cu cuvinte pline de admirație pentru lucrarea de har din Oastea Domnului. Aceasta l-a făcut să-și schimbe total felul dinainte de a privi Oastea Domnului și activitatea ei în sânul poporului, acest fel tendențios și deformat răspândit oficial în cler de atâția zeci de ani. Și pe care nimeni acum nu mai avea nici o cunoștință și nici interes să vadă sau nu temeinicia sa.
După aceste stări de vorbă și ascultări de casete, înaltul Nica și-a arătat insistent la frații din Galați dorința de a mă revedea din nou și a discuta împreună asupra problemei Oastei Domnului.
Se apropia data de 20 februarie 1988 când înaltul Nica își va sărbători 80 de ani de viață și i se pregătea un frumos program aniversar, la care urmau să participe și frații din Galați, cu niște puncte frumoase din program, mai ales coruri de copii și declamări.
Pentru această ocazie unii frați mi-au sugerat gândul să-i compun o poezie aniversară, apoi ei îi vor găsi o melodie potrivită, o vor învăța cu copiii și desigur îi va fi o surpriză plăcută în ziua sărbătoririi sale.
Așa am făcut și eu și ei, iar efectul cântării și corului a avut asupra tuturor celor prezenți o și mai puternică schimbare de atitudine în bine. Se convinseseră cu toții cei din ierarhia de la Galați ce fericită și fructuoasă este o astfel de colaborare în toate privințele și pentru toți. Catedrala ajunsese neîncăpătoare pentru mulțimea atrasă de frumusețea programelor care se desfășurau în colaborare cu frații noștri și copiii lor.
După toate acestea am primit o invitație specială să merg într-o duminică la catedrală să vedem și să ne bucurăm de bunul mers al lucrurilor de acolo.
Am făcut acest drum cu bucurie și pe ziua de 11 iunie 1988 am ajuns să stau dimineața de vorbă cu înaltul Nica la arhiepiscopie, iar duminică 12 iunie să particip atât la Liturghie cât și la vecernia misionară în catedrală. La programul de după masă am fost invitat în fața unei mari mulțimi de ascultători și de frați, să țin o cuvântare de 25-30 de minute, ceea ce am și făcut.
Cu o zi mai înainte, sâmbătă, într-o discuție de 2 ore cu înaltul Nica, mi s-a părut că văd un interes sincer și o caldă bunăvoință față de normalizarea activității Oastei Domnului în Biserică. Dar printre cuvinte și pe sub ele, am observat totuși o reținere și o teamă din pricina inerției și conservatorismului celorlalți membri ai Sinodului care n-au nici dorința, nici încrederea și nici curajul unei inițiative deschise în problema asta. Fiecare se teme de un anumit risc și de o muncă mai susținută la care odată s-ar angaja... Și mai toți sunt ori bătrâni ori comozi. Nimeni nu vrea să se lege la cap fiindcă deocamdată nu-l doare pe nici unul.
Va veni însă foarte curând vremea să-i doară pe toți și mă tem că nu le va mai trece apoi niciodată.
Inițiativa de la Galați era opera riscului său personal și unic. Nimeni dintre ceilalți ierarhi nu s-a mai arătat gata să mai aibă un astfel de curaj.
Cam astfel de impresii am primit eu de sub cuvintele sale de atunci.
De fapt știam eu demult aceste vinovate adevăruri. Dar acum văzându-l măcar pe dânsul animat de aceste gânduri fericite, nădăjduiam că va avea curaj și va urma cu hotărâre și cu orice risc această frumoasă acțiune, până se vor convinge cu toții de rezultatele ei - și vor ieși pe rând din inerție.
Deși știam și ce necruțătoare este lupta și rigiditatea acestor oameni când se dezlănțuie împotriva cuiva chiar dintre ai lor, totuși știind că înaltul Nica fiind decanul în vârstă a membrilor Sinodului, va avea un cuvânt greu acolo și va determina formarea unei opinii favorabile față de inițiativa sa.
În concluzie am fost sfătuit să fac un nou memoriu în care să aduc noi argumente și să insist pentru mai grabnica apropiere și colaborare pe care o dorim. I-am răspuns:
- Înalt prea sfințite părinte arhiepiscop, dar eu am spus acest lucru destul de pe larg și insistent, în primul memoriu scris, dar și verbal în audiențele atât la patriarhul Iustin Moisescu, cât și la mitropoliții de la Iași, de la Sibiu, de la Craiova și Timișoara, precum și la episcopii de la Oradea, Cluj, Alba Iulia, Roman și Arad. Formal și verbal peste tot am văzut bunăvoință și interes pentru problema ridicată în memoriu și în discuții. În primul rând chiar și la P.F. Teoctist când l-am văzut anul trecut ca mitropolit la Iași. Cu ce rost ar fi să mai fac acum un alt memoriu, în care n-aș putea spune alt lucru?
- Totuși e bine să mai faci. Este nevoie să li se mai amintească. A trecut prea mult timp de atunci, au mai fost și alte probleme, între timp unii s-au schimbat, alții au murit. E bine să li se mai amintească. Altfel, dacă nimeni nu mai zice nimic, nu-i prea mai interesează nici pe ei.
- Bine, dar dacă ar fi avut măcar cât de puțin interes în problema asta, ar fi trebuit măcar unul să dea un cât de mic răspuns oficial. Dar n-a răspuns nimeni nimic, afară de I.P.S. Voastră.
- Totuși încearcă... Dar nu te mai semna numai pe d-ta, mai adăugă măcar 20 de semnături dintre intelectuali, ca să se vadă că are greutate memoriul.
- Am să încerc să-l fac, dar n-am să pot lua iarăși drumurile ca în trecut când eram mai tânăr și mai sănătos. Acum nu mai sunt în stare, sunt foarte bolnav și obosit - și nici nu mai am nici o posibilitate materială să acopăr atâtea cheltuieli câte cer astfel de drumuri. Numai Dumnezeu știe cum m-am descurcat și în trecut. Acum nu mai pot.
- Bine, dar gândește-te totuși că este o problemă foarte importantă - și dacă nu încerci d-ta acum, mai târziu nu știu cine ar fi în măsură să o facă. Însă nu mai merge singur. Mai ia cu d-ta cum ți-am mai spus măcar 20 de intelectuali și nu amintiți prea mult acolo nici numele părintelui Trifa și nici cel al Oastei Domnului, - ei nu prea vreau să audă aceste nume...
Și după câteva sugestii pe care mi le dădea, voia să mă facă să reduc toată importanța problemei la niște condiții pe care dacă le-am fi acceptat ne-am fi anulat total noi singuri.
După acestea s-a ridicat, obosise. M-am ridicat și eu. Am promis că mă voi mai gândi cum voi face. I-am sărutat dreapta, i-am mulțumit, mi-am cerut iertare pentru eventualele greșeli și am ieșit petrecut de dânsul până la curtea reședinței sale, plină de cele mai frumoase garoafe, dalii și trandafiri.
Dar cu ce gust amar îmi simțeam acum plină gura...
Abia sosit acasă, am primit vestea tristă că ieri 12 iunie când eram la Galați a trecut la Domnul fr. Ilie Marini de la Lancrăm... N-a mai ajuns 20 iulie.
Trebuia neapărat să mergem și lângă sicriul lui. Am ajuns luni seara la priveghere...
Am stat și lângă acest nou și sfânt sicriu, cum mai stătusem și lângă celelalte multe pe care de 2-3 ani le tot însoțim cu lacrimile, cu rugăciunile și cu sfintele noastre amintiri.
Ce credincios și statornic a fost acest frate iubit pe care îl cunosc de prin 1930, ca un adevărat ostaș al lui Hristos. Așa l-am cunoscut la Săsciori peste 20 de ani. Apoi după mutarea la Lancrăm, apoi prin anii noștri grei și lungi prin care drumurile noastre prin foc și prin gheață s-au împletit atât de frumos... O câte amintiri poți avea despre astfel de lumini care au strălucit atât de frumos prin întunericul prin care au trecut.
Ne-am luat un duios rămas bun și de la fr. Ilie, cum ne luasem săptămâna trecută și de la fr. Voina Ioan de aici din apropiatul Sebeș.
Am fost și lângă sicriul acestui frate scump, harnic și curajos în Oastea Domnului, care a trecut și el prin nenumărate cerneri împreună cu noi și cu alți frați în acei ani.
Rămânea și după fr. Voina, sora noastră Iova, care a fost o adevărată și răbdătoare soție și soră și mamă soțului său. Domnul să le răsplătească scumpelor noastre surori care au fost niște adevărate tovarășe de lucru și de luptă pentru soții lor cei aleși și sfinți.
În cursul săptămânilor următoare din iulie și august, au urmat alte drumuri pentru alte probleme atât de bucurii, cât și de îngrijorări.
De sărbătoarea sf. ap. Petru și Pavel am luat parte la Săucani la mormântul fr. Petru Popa și la rugăciunea pentru odihna sufletului său. Au fost mulți frați din multe părți și am petrecut din nou acolo împreună, una din acele neuitate și duioase evocări a prezenței lui între noi.
O, ce mulți sfinți am cunoscut noi, umblând printre noi plini de har și de adevăr. Iar unul dintre aceștia a fost dragul și neuitatul nostru frate Petre, care odihnește aici în cimitirul Săucanilor săi, așteptând învierea și viața veșnică. Cât de întărit și de mângâiat te întorci totdeauna de la aceste morminte nemuritoare ale acestor eroi și sfinți ai lui Hristos.
Am zăcut apoi acasă din nou grav bolnav alte două săptămâni, după care am plecat pentru un timp de tratament la Vatra Dornei.
Sosise însă și vremea care ne grăbea să trecem la remedierea celorlalte deficiențe din Cuvântul Testamentar... Totul ne grăbea.
Fiind deci la Vatra Dornei, aproape de Suceava și Corocăiești, de zona aceea unde erau câteva grave neajunsuri - frații de acolo au stăruit să folosim acest prilej pentru a încerca rezolvarea celor mai vechi și mai dificile probleme - și anume cea de la Bosanci, de la Rădăuți, de la Cașvana și Milișăuți.
În Bosanci adunarea era dezbinată de mulți ani în două părți. De mulți ani numai vești rele primeam de acolo. La Cașvana era un frate care se pretindea stăpânul adunării Domnului, deși el avea o familie dezbinată care făcea numai rușine și necaz numelui Oastei Domnului. La Rădăuți era unul care făcea mereu și el partidă în adunare și întreținea o atmosferă de certuri și lupte. Iar la Milișăuți era un tânăr încrezut și înfumurat care avea o atitudine foarte împotrivitoare și sfida pe frații bătrâni, sabotând adunările și ca un fel de berbec negru lua oile tinere după el mereu prin locurile oprite. Toate aceste abateri trebuiau aduse în fața fraților și judecate după Cuvântul Domnului.
În seara de miercuri 27 iulie am ajuns la Corocăiești unde erau adunați ca la 500 de frați care fuseseră înștiințați mai dinainte pentru aceasta. Printre frații buni și statornici fuseseră invitați special și cei în cauză, enumerați mai sus, pentru a fi discutate problemele lor în fața tuturor.
Harul lui Dumnezeu a pregătit totul atât de frumos încă de la început, prin rugăciune, prin Cuvânt și printr-o atmosferă de putere și dragoste. S-a intrat direct dar cu înțelepciune și dragoste în arătarea de greșeli și de nume, fiind aduși pe față fiecare cu greșeala sa în fața judecății Domnului și a fraților.
După discuții necruțătoare și după mustrarea necesară s-a făcut o stăruitoare rugăminte și un sever avertisment pentru îndreptarea imediată și totală. Cei vizați trebuie să-și recunoască vina, să-și ceară iertare Domnului și fraților, apoi să se încadreze frumos și definitiv în armonia și unitatea frățească. Altfel, toată Lucrarea Domnului îi înștiințează că îi vor da afară și toți frații din toate părțile vor fi înștiințați să se ferească de ei, ca să le fie rușine (Matei 18, 17; 2 Tes. 3, 6 și 14).
Au urmat scene înduioșătoare. Cuvântul și puterea lui Dumnezeu i-a aplecat pe toți cei vizați spre pace, spre armonie, spre iertare. Și fiecare au pus un legământ puternic de îndreptare și pocăință. Frații s-au iertat, s-au îmbrățișat și totul s-a încheiat fericit, spre bucuria Domnului și a celor ce de ani de zile suferiseră și se rugaseră pentru bucuria aceasta.
Adunarea de la Bosanci care fusese dezbinată de atâția ani, s-a unit și acum se bucură cu toții fericiți și împreună. Adunarea de la Corocăiești la fel. Cea de la Rădăuți ori Marginea au promis să facă totul ca și acolo să se refacă frumos unitatea și părtășia în Domnul. Să nădăjduim că și cazul de la Cașvana se va rezolva și el cu bine, fiindcă nu se poate altfel.
Tânărul de la Milișăuți și-a recunoscut greșelile și a promis și el îndreptarea. Noi nădăjduim că așa va fi și așteptăm rugându-ne să vedem faptele bune.
S-a pornit astfel cu ajutorul Domnului pe un drum bun, și ne rugăm ca harul Domnului să ne sprijinească și mai departe.
În luna următoare am avut astfel de clarificări la Comănești și Lăloaia unde la fel s-au construit niște punți, deși deocamdată cam șubrede, peste alte prăpăstii de 40 de ani. Totuși Domnul va lucra odată pentru ca cei care totdeauna au fost gata numai de război, să se sature odată de el și să se întoarcă spre pace.
Astfel a venit în sfârșit după acestea și ziua pusă de Domnul de-o parte pentru limpezirea stărilor celor încurcate de la Chendrea și zona aceea din Nordul Ardealului. Acolo bântuiau de mulți ani niște duhuri foarte potrivnice și niște învățături și practici grozav de rătăcite. Multe întristări ne-au produs și multe încercări am făcut pentru îndreptarea lor, dar de fiecare dată s-au împotrivit mai pe față, mai pe ascuns, dar nu s-au îndreptat. Dimpotrivă, cu o hărnicie vinovată lucrau răspândind cu îndrăzneală peste tot rătăcirea lor... Cu mijloace prefăcute reușiseră să atragă de partea lor și pe unii frați mai tineri din Cluj - cu care se lăudau împotriva noastră. Mai ales doi dintre ei, Ciupei și Isidor și o femeie Veronica, fără nici o smerenie și cumpătare stricând Cuvântul Domnului cu îndrăzneală, foarte guralivi și ambițioși, lovind fără noimă în oricine se apropia de zona lor cu gând de îndreptare.
Pentru ziua asta de vineri 2 septembrie 1988, deci am luat cu noi pe cei trei frați tineri, mai ales din Cluj: Vasile, Aurel și Ion pe care îi știam că și-i atrăseseră cam de partea lor. Doream ca acești frați din Cluj, despre care bănuiam că nu-și dau seama de adevărata nenorocire de la Chendrea, - să se convingă ei singuri și pe viu, la fața locului. Să fie martori la gravitatea devierii celor despre care aveau încă prea multe păreri bune. La fel am invitat din timp și pe fr. Vasile de la Brașov, care era de prin părțile acestea și ei îl considerau cam de al lor.
Când am ajuns seara la cei din Chendrea, am tras la fruntașul lor. A fost primul lucru la care nu se așteptase el, fiind sigur că îl vom ocoli. Apoi cu el și cu încă o ceată aleasă anume dintre cei mai viteji ai săi, am mers la locul de adunare pe care îl hotărâseră și unde s-au adunat îndată o mare parte dintre ai lor. Ei erau siguri că va avea loc o anchetă, un proces, niște lupte și confruntări violente, după cum era firea lor și se pregătiseră cu toate forțele lor pentru asta, abia putându-și stăpâni furia.
Cum cunoșteam bine aceste duhuri și cum erau pregătiți ei pentru o cu totul altfel de lucrare, i-am privit pe rând în ochi, cu o mare putere sfântă pe care mi-o simțeam prin Duhul Domnului. Aveam o mare încredere de izbânda Domnului și a adevărului Oastei.
Umpluseră casa în care eram și toți stăteau într-o febrilă așteptare ca înaintea unei furtuni... Mi-a fost o milă îndurerată de ei văzându-i astfel și mă rugam în inima mea Domnului să-i scape de robia acestor duhuri demonice.
Am început cu o rugăciune fierbinte și liniștită pentru pace și unitate, prin ajutorul și lumina lui Dumnezeu. Am cântat o cântare dulce și apoi am început cu cel mai cald și deschis duh de dragoste frățească, cu care mai lucrasem prin aceste părți acum multe zeci de ani, atunci înainte de război de prin 1938, pe când eram la Cluj cu fr. Marini... Apoi îndată după război, după revenirea acestei zone din nou între hotarele țării. Unii dintre cei ce erau acum aici de față își aduceau bine aminte de toate aceste frumoase amintiri pe care le desfășuram, despre dragostea și unitatea dintre frații de atunci și despre marea și nefericita diferență a stării lor de astăzi.
Nu mi-a fost greu să găsesc drumul spre inimile multora, pentru că dragostea de atunci nu se uscase de tot nici astăzi în sufletele lor, numai că duhurile acestea îi sugrumau.
Am văzut chiar semnele unei învieri și înverziri bucuroase în ochii și pe fețele lor.
Două ceasuri, dragostea lui Hristos le-a adus aminte despre învățătura și credința lor de atunci, care era la fel cu a noastră și în care nu erau deosebiri și dezbinări ca acum. Le-am împrospătat viața, credința și statornicia frumoasă a părintelui Iosif, a fratelui Marini și a celorlalți înaintași ai noștri care au rămas statornici în învățătura și credința de la început, oricâte suferințe au îndurat pentru aceasta. Și le deschideam ochii asupra gravei rătăciri în care ei au ajuns acum fără să-și dea seama. Stăruiam să recunoască duhul străin și să smulgă sufletul lor din ispita asta, revenind iarăși la învățătura, la credința și la dragostea dintâi...
Când am simțit că deosebirea a ajuns limpede în fața lor și că este clară rătăcirea în care sunt cei care i-au abătut astfel, - am dat cuvântul la luptătorii lor principali, - să spună ce au de spus cu privire la aceste lucruri clare.
Dar s-a ridicat nervos un altul înaintea lor, un tânăr care era singurul intelectual dintre ei și care era ginerele lui Isidor, unul dintre cei doi.
Din felul cum a început se vedea bine că „apărarea” lui era pregătită mult mai dinainte când se așteptau la război și nu la pace.
- Frate, - i-am zis, întrerupându-l hotărât, - ai început rău! Aici ai auzit bine că nu este vorba de anchetă ori de proces. Este vorba de o gravă abatere de la învățătura și practica Oastei Domnului. Iar dv. dacă spuneți că faceți parte din Lucrarea Oastei, trebuie ori să vă îndreptați lucrând și învățând ca și ceilalți frați, ori părăsiți Oastea și vă faceți dv. o altă lucrare cu alt nume și cum vreți. E normal, nu? Dacă deci puteți vorbi despre pocăință și îndreptare, vorbiți. Dar dacă nu, atunci vedeți bine că sunteți în afara obiectivului - și n-are nici un sens vorbirea.
Omul s-a așezat jos tăcând.
L-am rugat din nou pe primul și cel mai din frunte să vorbească el ce are de spus.
- Eu, începu el, sunt cântăreț la biserică de aproape 20 de ani și sunt ca mâna dreaptă a preotului în biserică. Dar eu am și darul vorbirii în limbi și darul profeției tot de mulți ani. Preotul știe și totuși nu m-a oprit niciodată nici de la slujbă și nici de la aceste daruri.
- Frate dacă poți și cu cantoria la biserică și cu vorbirea în limbi după aceea și preotul te acceptă așa, atunci rămâi așa și fă ce vrei. Dar în Oastea Domnului cu astfel de obiceiuri nu merge aici, ori o rupi cu vorbirea în limbi și cu profeția asta, ori o rupi cu Oastea Domnului. Cu amândouă nu se poate. Așa ceva n-au făcut nici părintele Iosif, nici fratele Marini și nici noi și altcineva dintre înaintașii noștri. Nici chiar acum în nici o parte din țară nu se mai face așa ceva. Deci nu veți fi dv. chiar cei mai aleși oameni în fața lui Dumnezeu, - mai ales că vedem aici și multe alte păcate strigătoare la cer. (Într-adevăr văzusem hârdaie cu borhot de prune peste tot, pregătite pentru fabricarea rachiului, regiunea având foarte mulți pruni.
Cred că și ei făceau așa ceva).
- Dar frate - continuă el - eu am vedenii și semne. Iată numai zilele trecute mergând la pădure mi s-au arătat niște semne, niște stele, niște minuni, niște arătări.
- Frate - l-am întrerupt - și d-ta nu te îngrozești că toate acestea sunt dintre cele arătate la 2 Tes. 2, 9-12 unde scrie că acestea se vor face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni și semne și puteri mincinoase și cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți. Din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună, pentru ca toți cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în neascultare, să fie osândiți... Domnul Isus ne-a spus nouă că nu ni se vor mai da alte semne decât cel al lui Iona, adică moartea și învierea Lui mântuitoare. Celor care nu se vor mulțumi cu acest semn, cu acest singur semn adevărat, iată li se vor arăta tot felul de alte semne mincinoase ca și cele din drumul d-tale spre pădure, ca să te facă mândru, îndrăzneț și neascultător. Cred că ar trebui să vă îngroziți de acest lucru, nu să vă lăudați cu el.
Omul s-a așezat jos doborât dar nu convins.
S-a ridicat al doilea ca mărime după el - Isidor - și a început să spună și el ceva despre dreptul său la apărare...
- Ce apărare frate - i-am zis și lui, mirat că mai repetă și el greșelile lămurite deja cu ginerele său - aici s-a vorbit numai despre două căi. Cea adevărată a Lucrării Oastei Domnului pe care a mers această Lucrare sfântă de 65 de ani până astăzi și toți frații împreună cu părintele Iosif Trifa. Și calea greșită pe care mergeți dv. acum.
Ce să apărați? Neascultarea, rătăcirea, păcatul? Nu de apărare aveți nevoie, ci de recunoașterea greșelii, de pocăință și de îndreptare. Noi suntem aici în Numele Domnului și al tuturor fraților din țară - și vă punem acum în față hotărât cele două căi, iar dv. trebuie să alegeți care cale vreți s-o urmați: cu Oastea Domnului, ori cu abaterea în care sunteți. Aceasta este alegerea clară pe care trebuie chiar acum să o faceți. Dacă veți fi cu Oastea Domnului, atunci trebuie să renunțați acum la rătăcirea în care ați văzut că sunteți - și toată frățietatea vă va primi cu iertare și bucurie. Iar dacă nu vreți nici acum să vă îndreptați viața și învățătura la fel cu toți ceilalți frați, atunci să știți că frățietatea Oastei Domnului vă înlătură din mijlocul ei. Ne doare că trebuie să spun acest lucru grav, dar nu se poate altfel. Iar noi vom înștiința pe toți frații și adunările despre acest lucru.
Omul s-a așezat jos tremurând.
Se ridică altul, un tinerel înalt, slab și tremurând nervos spune:
- Eu sunt numai de șase ani în Oastea Domnului, dar îndată ce am intrat în Oaste am început un post aspru și o rugăciune puternică ani de zile ca să mi se dea darul prorociei și al vorbirii în limbi. Și acum sunt fericit că am primit aceste daruri și pentru nimic în lumea asta nu vreau să renunț la ele oricine ar veni să-mi ceară asta.
- Vezi frate - i-am zis îndurerat și supărat - în ce nenorocită stare ai ajuns? De ce n-ai cerut d-ta lui Dumnezeu un duh smerit și o inimă înfrântă, cum a cerut David, psalmistul sfânt. Să nu fi cerut aceste zise daruri, cu care apoi să te mândrești și să te lauzi ca fariseul și să cazi în cursa Satanei, socotindu-te mai vrednic și mai presus ca toți. Și iată că Dumnezeu l-a trimis pe Satana, cum este scris în Tesaloniceni, ca să-ți dea aceste daruri trufașe ca să ajungi în starea aceasta nefericită în care nici nu-ți dai seama că ești. Acum trebuie să te rogi și să postești îngrozit, de o sută de ori mai mult, ca să te ierte, să Se îndure Dumnezeu și să-ți ia aceste pedepse, ca să te smerești și să te mântui. Altfel să știi că ești pierdut pe totdeauna.
- Nu - răspunse el tremurând și mai nervos, - într-un fel obraznic... Nu renunț. Ci pentru aceste daruri eu sunt în stare să mă lepăd de tot. Renunț la fetița mea, la soția mea, la părinții mei, la tot - dar nu renunț la acestea.
- Îngrozitor omule - i-am răspuns îndurerat - în ce orbie satanică te afli și nu te cutremuri când te încarci cu acest blestem pe care îl iei asupra d-tale aici în fața tuturor. Ce ar fi dacă acum Dumnezeu ți-ar asculta dintr-o dată vorba asta și ți-ar lua într-o clipă fetița, apoi soția, apoi părinții, apoi totul, cum ai zis? Drept pedeapsă pentru nebunia asta? Ce ți-ar mai rămâne apoi decât funia lui Iuda? Nu-ți dai seama în ce blestem te-au dus duhurile și învățăturile astea? Nu văd asta cu groază nici acei care te-au dus în starea pe care o ai? Toți veți răspunde în fața lui Hristos...
Eram adânc îngrozit. Am privit spre frații din Cluj și apoi spre fr. Vasile Bențea. Erau și ei palizi. Le-am zis hotărât:
- Acum rog pe frații de la Cluj să-și spună cuvântul lor cu privire la toată această stare de lucruri la care am asistat.
- Frate Vasile Suciu, - ce spui fr. ta despre toate acestea? Și în clipa asta am privit fețele celor 3-4 care vorbiseră, să văd ce gândesc ei despre cuvântul care se va spune. Am văzut în ochii lor o sclipire de bucurie și încredere. Erau convinși că fr. Suciu le va da dreptatea lor...
- Fraților - am rămas adânc consternat și înspăimântat de tot ce v-am auzit că credeți și că practicați. Nici nu mi-aș fi putut închipui vreodată că ați putea ajunge până în halul acesta...
Și cam pe linia asta a fost toată vorbirea fratelui Vasile în fața lor, aducând asupra lor o aspră mustrare și uneori mai căutând și câte o ușoară acuză din cauza izolării lor de frați.
Toți stăteau cu fețele în jos, sau cu ochii în altă parte.
- Acum rog pe fr. Aurel să-și spună și el părerea sa. Așa ca să auziți cu toții ce gândesc toți frații despre starea pe care o aveți.
- Fraților - începu și fr. Aurel - într-adevăr și pentru mine, ceea ce am auzit în seara asta aici, este de-a dreptul uimitor. Noi am mai venit aici destul de des, dar niciodată n-am ajuns până la aceste lucruri - și nu v-am crezut să fiți chiar așa. Acum totuși când lucrurile s-au limpezit atât de clar, atât de-o parte cât și de alta vă rugăm foarte mult să reflectați bine asupra situației și să renunțați la tot ce este străin de Lucrarea Oastei Domnului, la tot ce este provocator de dezbinări și tulburare. Să acceptați și dv. linia lucrării frățești, ca să vă uniți în totul cu învățătura, cu credința și cu dragostea fraților. Atunci veți vedea ce binecuvântare adevărată va urma și pentru dv. pentru toți din asta.
- Acum să auzim și cuvântul fratelui Vasile Bențea, pe care îl cunoașteți și mai bine, fiindcă este din aceste locuri și vă știți din copilărie, căci ați umblat atâția ani împreună pe calea Domnului.
- Fraților - începu și fr. Vasile - eu am cam știut ceva despre învățăturile astea și despre felul cum lucrează pe aici fr. Ciupei, Isidor, Iulian, sora Veronica - și ceilalți... O dată sau de două ori, mai demult m-am ridicat împotriva acestor duhuri și profeții și le-am dovedit că sunt mincinoase, pentru că și mie însumi mi-au profețit niște minciuni și niște lucruri pe care îmi este și rușine să le amintesc aici. Fratele Ciupei și sora Veronica știu despre ce este vorba. V-am spus atunci cu hotărâre părerea mea împotriva acestor lucruri și am crezut că ați ținut seama de asta, dar acum văd că în loc să încetați, mergeți și mai rău. Nu mă mir că nu v-a fost în seara asta nici teamă și nici rușine să spuneți aceste lucruri aici în fața noastră și mai ales în fața fratelui nostru mai mare și mai în vârstă în toate privințele ca noi toți... Cred că este vremea să luați hotărârea cea bună și drumul cel bun. Pe linia asta a vorbit tot timpul și fratele Vasile ca și ceilalți.
- Fraților - m-am ridicat eu de încheiere - este târziu, după miezul nopții. Noi dorim să încheiem această adunare cu o rugăciune către Domnul și după ea cu o înștiințare către toți frații și surorile de aici - dar îndeosebi către primii vizați. Dv. trebuie să vă decideți clar și definitiv acum: ce cale luați și să declarați asta acum în fața Domnului și a fraților. E poate ultima posibilitate.
După rugăciune veți spune asta. Da sau nu.
- Nu fraților! - se ridică mai multe voci tinere, - dar mai ales un tânăr care era foarte agitat, - nu puteți pleca așa de la noi. Pentru noi s-a făcut o mare lumină în seara asta. Nouă celor tineri nu ne-a spus nimeni aceste lucruri așa ca acum. Noi ne dăm acum seama de aceste adevăruri și vrem din toată inima să ne îndreptăm, să fim întru totul o inimă și un gând cu frații, cu dv. cu Oastea întreagă. Vă rugăm să ne credeți. Vă rugăm să ne ajutați. Vă rugăm să nu ne dați afară din Oastea Domnului, căci ne vom îndrepta și vom fi la fel cu toți frații, veți vedea, vă veți convinge...
Și același lucru îl spuneau sinceri și înlăcrimați tot grupul tineretului acestuia, dintre care unii erau ginerii, alții fiii și nepoții celor care îi învățaseră așa. Până și intelectualul care luase primul cuvântul, acum vorbea pe alt ton mărturisind cu lacrimi și durere: noi ne-am făcut mustrarea și căința necesară. Vă rugăm să ne credeți că din seara asta noi ne-am corectat tot felul nostru de a gândi și de a ne comporta. Să nu ne socotiți străini și să nu ne înlăturați din Lucrarea Domnului. Totul se va îndrepta, vă rugăm să ne credeți. Vă veți convinge și peste o săptămână la nunta de la Nida... Și ne îmbrățișau cu lacrimi și cu toată puterea lor...
Ne-am rugat fierbinte și adânc mișcați de toată încheierea acestei desfășurări, mulțumind lui Dumnezeu pentru acest sfârșit promițător și pentru că mustrarea severă și dură care li se făcuse după voia lui Dumnezeu, a avut ca rod această frământare, această părere de rău, această puternică promisiune de îndreptare. Acum dacă și mai departe lucrurile vor merge într-adevăr așa, totul va fi bine.
Era târziu și după ce cu greu ne-am putut smulge din brațele lor, am plecat. Cei doi însă și profetesa lor mincinoasă, Veronica, dispăruseră îndată după rugăciune, fără să spună nici un cuvânt. Și nu i-am mai văzut atunci.
- Fraților clujeni - le-am zis eu pe drum când am rămas singuri cu ei - eu mă bucur din tot sufletul meu și mulțumesc Domnului de faptul că în seara asta s-au lămurit bine lucrurile și oamenii din această zonă, după zeci de ani de lupte și dezbinări. Și mă bucur că s-au lămurit aici la fața locului marea majoritate a fraților din aceste părți. Dar cel mai mult mă bucur că v-ați lămurit fr. voastră, că ați avut acum ocazia să vedeți clar ce duhuri stricătoare și nefericite se pot strecura în inimile și în adunările unor frați ai noștri care sunt sinceri - dar prea lesne crezători și prea nepregătiți să cunoască și să înfrunte ispita unor astfel de duhuri mincinoase care se prefac în cele mai atrăgătoare înfățișări biblice. Acum dacă ați văzut primejdia asta pe viu, în care au căzut acești sărmani frați ai noștri, vă rugăm să căutați cu tot dinadinsul să-i ajutați până vor putea ieși deplin din negura și ceața asta nenorocită, din acest vârtej primejdios și fals. Sunteți încă tineri, n-ați avut parte de treceri prin mare și prin cuptor ca noi cei bătrâni, ca să aveți și altfel de experiențe care se însușesc numai acolo.
Dar măcar din experiențe ca cea din seara asta să vă însușiți niște adevăruri care vă vor folosi atât frățiilor voastre, cât și celor la care Dumnezeu vă va trimite să-i ajutați să-și afle, - ori să nu-și piardă mântuirea...
Așa s-a încheiat atunci lupta noastră cu clarificarea duhurilor și deficiențelor de la Chendrea și din acel colț din Nordul Ardealului. Și mulțumim Domnului că iată, la vremea Lui, Domnul a găsit și locul și mijlocul prin care să ne vindece o rană și să se descopere o înșelăciune strecurată de Satana, care se făcuse înger de lumină ca să poată înșela chiar și pe cei aleși (Matei 24, 24; 2 Cor. 11, 13, 14). Și așa cum a găsit Domnul timpul și mijlocul prin care a rezolvat problema aceasta, va rezolva și celelalte la vremea Lui și la vremea lor, precum este scris: Domnul face orice lucru frumos la vremea lui (Ecl. 3, 11).
Peste o săptămână după Chendrea, sâmbătă 10 septembrie, am fost la nunta de la Nida la care am ținut să merg neapărat spre a ne convinge dacă cei de la Chendrea și-au ținut în adevăr promisiunile care le-au făcut atunci, sau nu.
Slavă Domnului, au venit acolo toți cei mai importanți din zona Chendrea cu care avusesem confruntarea cea dramatică, veniseră chiar și cei doi care plecaseră neobservați și care ei înșiși erau cei mai vizați în toate acestea. Acum aici în fața tuturor celor de la nunta aceasta au venit și și-au cerut iertare, promițând îndreptarea.
Ne-am bucurat totuși cu o oarecare teamă, nu cumva obișnuiți cu de toate, să nu fi făcut și această mărturisire numai spre a liniști la suprafață și momentan lucrurile și pe urmă în ascuns să rămână iarăși toate tot cum au fost.
Dar numai Domnul cunoaște inima omului, atunci când face o mărturisire și o promisiune. Noi o cunoaștem numai mai târziu, când timpul dovedește cum a fost inima omului aceluia și cum și-a ținut ea mărturisirea și promisiunea ei... Numai despre ghicitoarea aceasta bătrână și vicleană nu putem avea nici o speranță. Cred că ea este cea mai vinovată și Dumnezeu o va pedepsi necruțător.
Și iată așa ajungem și noi acum la adevărul minunat scris de sfântul apostol Pavel fraților Corinteni pe care l-am spus și noi în fruntea acestui capitol, că atunci când întristarea este după voia lui Dumnezeu și este făcută în duhul adevărului și în numele dragostei, ea aduce o pocăință care singură duce la mântuire și de care într-adevăr cineva nu se căiește niciodată.
Căci uitați-vă voi fraților de la Bosanci, de la Corocăiești, de la Rădăuți, de la Chendrea - și voi toți cei care ați fost întristați într-o vreme de către dragostea care vă dorea izbăvirea, iată că tocmai întristarea aceasta dureroasă atunci, ce frământare a trezit în voi, ce cuvinte de mărturisire, ce frică, ce dorință aprinsă, ce râvnă, ce pocăință. În toate voi cei în care s-au petrecut aceste frământări sincere, ați arătat că sunteți curați în privința aceasta (2 Cor. 7, 10-11). Să facă harul lui Dumnezeu ca această curăție să fie în toți și pe totdeauna.
De acum rămâneți tari în Domnul și statornici în hotărârea bună și în dragostea curată până la sfârșit și Dumnezeul Dragostei și al Păcii va fi cu voi.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!