Cap. 27 - Pe drumul ales

„Alege bine drumul pe care vrei să mergi

c-apoi mereu mai grabnic pe el ai să alegi

și nici nu știi în urmă pe calea ce-ai deschis

câți au să te urmeze - spre Iad sau Paradis...”

Alte douăzeci de luni aveau să mai treacă, de la aducerea noastră din Delta Dunării din nou la Gherla, până când se va împlini misiunea pe care o așteptam și pentru care ne rugam în fiecare clipă. După cum am mai amintit, chinurile la care mă supunea purtarea fratelui Moldoveanu, care organiza peste tot lupta tuturor celor de alte crezuri împotriva mea, îmi ajunseseră cu neputință de a le mai suporta. Durerile de cap, crizele de inimă, slăbirea nervilor - mă făceau să nu-mi mai doresc decât moartea cât mai grabnică. Aproape nu mai ceream nimic Domnului decât asta. Inchizitorul meu mă chinuia cinic și lent, fără să se sinchisească de nimic, iar mașina lui de schingiuit funcționa bine și de jos în sus și de sus în jos, de la motor până la cea din urmă rotiță. Domnul mă lăsase chiar singur între fiare. Nici un frate dintre cei buni și adevărați nu era cu mine. Eram numai cu vrăjmași și străini și cu el, cu Moldoveanu, mai vrăjmaș și mai străin față de mine ca toți.

A ținut și asta doar atâta cât a fost vremea ei. Cu prima ocazie m-am cerut să ies la muncă în curtea închisorii. La orice muncă, numai să ies de aici.

Există o închisoare înlăuntrul închisorii - cum am mai spus mai grea decât orice condamnare, când ești pus să stai cu niște făpturi care nu mai au nimic omenesc în ele pentru tine.

Anchetatorul care te cercetează, ori paznicul care te supraveghează sunt afară. Ori sunt cu tine doar un timp. Pe când chinuitorul cel dinăuntru este cu tine clipă de clipă. El te vede, te urmărește și te chinuie zi și noapte, cu gura, cu ochii, cu tăcerea, cu prezența lui, cu tot ce are și ce poate el. E ca un țepuș aprins și ascuțit împins permanent în sufletul tău. Oricum te-ai întoarce ori te-ai mișca, îi simți îndată amenințarea lui neîndurătoare.

Fratele dezbinat este un vrăjmaș mai primejdios și mai crud decât orice alt dușman.

Și sufletul nerecunoscător îți ajunge un făcător de rău cu atât mai mare cu cât a fost mai mult binele pe care i l-ai făcut. Amintirea umilinței lui din trecut îl umple de dorința răzbunării asupra ta a celui ce i-ai cunoscut-o.

Pentru îngâmfarea lui de acum, milogeala trecutului său este ceva de nesuportat.

Orice i-o poate aminti - trebuie înlăturat cu orice preț. Și cu cât fața binefăcătorului este mai curată, cu atâta trebuie aruncat asupra ei cu noroi mai mult și mai negru...

O, câtă greutate și amărăciune am strâns de acolo pentru cântările mele... Acolo am scris:

De unde ai în tine pământule hain

atâta fiere neagră și-atât amar venin

cât pui în iarba morții și-n fructul blestemat?

- din inima șerpească de frate dezbinat...

Dar Dumnezeu m-a scăpat și de acolo. Am fost dus la alte camere cu cei ce munceau. Am ieșit astfel la săpături de șanțuri, la turnat betoane, la încărcat pietre, la cărat de saci. Hernia mea dublă din 1954 de la Popești-Leordeni mi se tot mărea și mă mai chinuia și ea pe lângă celelalte. Piciorului stâng îi creșteau varicele, iar crizele inimii deveneau tot mai dese. Cu toate acestea mulțumeam lui Dumnezeu pentru izbăvirea care mi-o adusese. Munca, oricât de grea era, nu-mi făcea atâta rău, cât îmi făcuse starea de care scăpasem. Pe lângă asta libertatea în care mă mișcam prin curte cu ceilalți la muncă, îmi îngăduia să vorbesc cu mulți alții ceva folositor și bun, atât pentru ei cât și pentru mine.

Am avut după aceea multă mângâiere prin câteva suflete care s-au întors sincer la Domnul - și prin alții mulți care s-au ales cu câte ceva bun din prietenia noastră pe acolo. O, cu câte amintiri frumoase m-a despăgubit Domnul Dumnezeu după aceea, despre multe suflete sincere și nobile pe care le-am întâlnit, cărând cu ei la targă, încărcând saci, ori săpând șanțuri...

Câte nume cunoscute, respectate și regretate aș putea înșira aici. Totdeauna voi mulțumi lui Dumnezeu pentru împrejurările acelea atât de grele și aspre, dar și atât de frumoase, prin care i-am cunoscut pe acești oameni superiori și unici cu care am muncit frumos...

Am avut parte în viață de niște vremuri atât de frumoase, cum nu se petrec decât în foarte rari răstimpuri. Și cum în furtună orice pai poate fi ridicat cine știe cât de sus și apoi aruncat cine știe unde, - așa am fost ridicat și eu și aruncat. Când sus de tot prin soare, când jos de tot prin cele mai întunecate gunoaie. Apoi iarăși ridicat și amestecat când printre demoni, când printre îngeri. Aducând la întoarcerea în locul meu câte ceva și de printre îngerii și de printre demonii - între care am petrecut. Și de printre luceferii și de prin gunoaiele printre care am umblat. De aceea este și atâta lut și atâta aur pe aripile mele. Și atâta întuneric și atâta lumină în cântarea mea.

Trebuie să trec cât mai repede peste cele douăzeci de luni petrecute aici.

N-am uitat aproape nimic dintre chinurile, mizeria, foamea, loviturile, munca, răutatea, cruzimea și josniciile pe care le-am cunoscut și le-am îndurat și le-am văzut acolo.

Le-aș fi putut descrie și aș fi putut umple astfel multe sute de pagini cu ele.

Dar cui folosesc și cui ar folosi toate acestea, când e plină lumea numai cu astfel de descrieri? Scopul meu n-a fost să spun aici nici un nume nici întâmplări neplăcute, ci numai învățăminte. N-aș fi vrut să le pomenesc nici pe acestea câteva care am fost silit să le scriu dacă n-ar fi fost legate de numele și de faptele lor niște învățăminte vrednice. Și cred că Dumnezeul nostru care ne-a chemat în Lucrarea Evanghelică a Oastei Sale, tocmai de aceea m-a și dus pe acolo ca să mi se deschidă odată ochii și să pot cunoaște și eu ce fel de caractere se pot ivi

în Lucrarea Evangheliei. Să ni se deschidă tuturora ochii asupra lor - și cunoscându-i să luăm niște măsuri pentru a nu-i lăsa să mai facă neopriți tot răul de care am văzut cu surprindere și consternare - că pot fi în stare. Neavând nici un strop de frică de Dumnezeu,

ori de simțământ uman în ei.

Dacă n-am fi fost duși împreună cu ei și n-am fi fost ținuți acolo luni și ani, zile și nopți până la deplina lămurire - niciodată nu i-am fi cunoscut. Fiindcă afară n-ai nici timpul nici condiția pentru asta. Astfel ei ar fi rămas mereu făcând din starea asta tot răul fără a fi împiedicați de nimeni. Iar sămânța lor, harnici cum sunt în a face răul, s-ar fi răspândit pretutindeni până ar fi otrăvit și ar fi nimicit toată holda minunată a Oastei Domnului. Dar cine mai știe câți dintre aceștia mai rabdă încă Dumnezeu pe pământul Lui.

Dumnezeu n-a lăsat însă nimic ascuns. De aceea a făcut El lămurirea asta, așa cum numai El putea s-o facă. Slavă veșnică Lui. Acum, odată ce pozițiile ne-au fost clarificate, va merge fiecare pe calea ce conștient și liber și-a ales-o. Și vor vedea la urmă toți cine a fost înțeleptul și cine nebunul. Viu este Dumnezeul Adevărului și Dreptății. El să ne răsplătească fiecăruia dintre noi așa cum am gândit și am făcut, nu numai mâine sub pământ, ci și astăzi pe el.

Când hernia mea a început să mă supere mai tare din cauza eforturilor, mi-am făcut un brâu de cârpe - și așa am lucrat mai departe, ca să nu mă despart de sufletele care începeau să-L afle pe Domnul. Dar când starea generală mi s-a înrăutățit și n-am mai putut deloc să muncesc - am ajuns pe totdeauna iarăși la inapți într-o cameră mare, cu mulți alții, unde nu mai aveam nici un cunoscut. Ce bine este să începi un lucru bun chiar de la început. În felul acesta pui tu primele pietre la zidăria nouă care o începi - și lucrând cu chibzuință și dragoste, ai mereu sfânta bucurie de a vedea totul crescând în armonie și frumusețe prin ajutorul Cuvântului și Duhului Sfânt.

Marele Meșter și Ziditor lucra împreună cu noi: - Fie binecuvântat pentru sporul sfânt pe care ni l-a dat și acolo - și pe care El Singur îl cunoaște.

Sub camera mea fusese una dintre bisericile în care mă rugasem și lucrasem în primăvara lui 1948, acum 16 ani când fusesem aici pentru prima dată. Ce uriașă deosebire față de atunci!... Acum sunt aici alți oameni, dar cu aceleași suferințe, nevoi și trebuințe. Ce prilej de a le aduce pe Hristos!...

Chiar de la început însă descopeream oriunde eram dus, și pe vrăjmașul duh care mă urmărea neîncetat. Întâi îi simțeam în spate ca pe o arsură, prezența lui înapoia mea. Când mă întorceam, îl cunoșteam îndată în omul în care intrase - deși acest om îmi era complet necunoscut și ca nume și ca înfățișare. De acolo din ochii lui, vedeam privindu-mă duhul vrăjmaș. Și ascunsă după fața sa, vedeam fața primejdioasă pe care acum mă obișnuisem s-o cunosc atât de bine, încât de fiecare dată când mă mutam undeva gândeam:

- Ia să văd în cine se întrupează aici urmăritorul meu. Și cum va începe el să mă lovească aici!

La Caransebeș avusesem destul de lucru cu el. La Oradea la fel, la Deva, la Ghencea, la Beiuș, la Grind, peste tot. Când am fost în camerele cu polițiști, l-am descoperit în mai mulți. În cele cu militari, la fel, aici acum iarăși într-unul.

Îndată ce începeam cercul de meditație și rugăciune - iată-l! Venea aproape dar nu între noi. Se prefăcea că doarme, dar trăgea cu urechea să audă tot ce vorbesc. Din când în când îi surprindeam ochii sticlind, reci și primejdioși ca de șarpe, ochii care se deschideau înguști și iscoditori spre mine. Atunci simțeam săgeata lor rece și ascuțită și primejdia amenințătoare. Dar îndată ce privirile noastre se întâlneau, ochii lui se ascundeau iarăși, grăbiți îndărătul pleoapelor prefăcute că dorm.

Peste câteva zile se cerea la raportul confidențial al comandantului, cu gând hotărât să mă toarne că fac propagandă religioasă. Dar Dumnezeu care îl lovise peste gură de atâtea ori, îi dădea mereu și acum palme la fel. Și astfel scăpam de fiecare dată pentru o vreme de amenințările lui...

Uneori cel în care se întrupase - și cu care, personal nu avusesem nimic - îmi cerea iertare, pentru răul care intenționa să mi-l facă, ori chiar mi-l făcuse. Bineînțeles că-l iertam din toată inima pe bietul om, știind că într-adevăr nu el este vinovatul, ci vrăjmașul duh.

Era aici acum cu mine și unul care lucrase la echipa de înmormântări. Ce lucruri fioroase ne povestea.

- Eram doi - spunea el. Aproape în fiecare noapte eram chemați la lucru. Aveam un cal și o căruță cu care duceam de la morga închisorii la cimitir pe cei ce se eliberează pe totdeauna din celulele astea.

- Cum făceați treaba asta?

- Ne lua gardianul, scoteam mortul de unde zăcea, îi luam hainele lăsându-i numai cămașa, apoi îl puneam în lada cu care sunt duși toți morții, îl încărcam în căruță, apoi dincolo de marginea cimitirului săpam o groapă și-l răsturnam din ladă. După aceea acopeream groapa și-i puneam la cap un țăruș cu un număr. Numărul lui. Și gata. Veneam înapoi cu căruța și cu gardianul. Nimeni nu mai știa numele celui îngropat sub țărușul cu număr. Când va dispare țărușul cu număr, nu se va mai ști nici atât.

- Până la Învierea cea mare - am zis eu - a lui Dumnezeu, când vor ieși afară toți morții aceștia, mărturisind totul în fața Marelui Judecător!

- Câtă vreme ai fost gropar?

- Numai vreo două luni. N-am mai putut sta.

- Ai îngropat mulți?

- Nu știu câți!

- Mai știi pe cine? Vreun nume cunoscut știi? Am avut aici niște frați buni care au murit. Nu cumva ai auzit de Mândroni Valer, de Roșu Ioan, de Neagu Ion?...

- Nu, decât de Aurelian Pană.

Am tresărit.

- De Aurelian Pană - zici?

- Da! L-ai cunoscut?

- Era un mare boier, proprietar de multe mii de hectare de pământ în Bărăgan, fost ministru. Când am fost cu domiciliul obligatoriu acum zece ani acolo, am fost paznic pe câmp pe locurile unde fusese moșia lui. Ce-mi spuseseră bieții oameni care munciseră acolo, era aproape de necrezut, cum îi chinuia acest bogătaș nemilostiv și rău. Nu le da aproape nimic. Îi ținea mai rău ca pe vitele cu care munceau. Stăteau înghesuiți câte trei familii într-o căsuță și n-aveau loc - din cele douăsprezece mii de hectare ale boierului, - nici măcar să-și pună puțin bumbac sau cânepă pentru cămașa din spate. Îi muncea și-i bătea ca pe vite. Când trecea pe ulițele lor în trăsura lui cu șase cai, vizitii lui croiau cu biciul pe oricine nu îngenunchea pe marginea drumului până ce trecea el. Nu știu dacă era cu adevărat chiar așa, sau numai ei ziceau, dar cred că în cea mai mare parte spuneau adevărul.

- Chiar așa și era! Cu mine lucra atunci la îngropări un țigan care fusese chiar din Ivănești, unul dintre satele de pe moșia lui.

- Știu, la Ivănești am fost și eu.

- Țiganul când l-a văzut, l-a recunoscut și și-a adus bine aminte că și el a fost croit odată cu biciul chiar de boier, pentru nu știu ce. Când l-a văzut țiganul cum era el acum, râdea și spunea: Bine ți-a făcut Dumnezeu! Atunci aveai 150 de kg, acum n-ai nici 40. Numai din lungime n-ai pierdut.

- Cum, să fi pierdut el chiar o sută de kg?

- Dumnezeu l-a ajuns să fie pedepsit chiar cu faptele lui. Înfometase el pe alții - l-au batjocorit și alții pe el. A fost pus în reeducarea care l-a adus în starea asta. Trebuia să stea în picioare gol în fața reeducatorului său și să spună de o sută, de o mie de ori celui care îl întreba:

- De unde ai pe tine mă banditule Aurelian Pană aceste piei și această grăsime care atârnă pe trupul tău blestemat? Iar el trebuia de o sută, de o mie de ori să răspundă:

- Din sudoarea țăranului român, pe care l-am asuprit și l-am bătut!

- Atunci ai să stai aici până vei da înapoi tot!

Și a stat până când din cele 150 de kg câte trebuia să fi avut la cei 2 metri înălțime - a mai rămas cu vreo 40 kg. Numai după aceea a putut muri. Pielea atârna pe oasele lui într-un mod care te înspăimânta. În mormânt s-a dus gol-goluț, cu picioarele tăiate și așezate lângă el.

- De ce tăiate?

- Nu încăpea în lada cea pentru toți. Picioarele îi atârnau afară din ladă. Gardianul întrebă pe țigan:

- Acuma ce-i faci?

- Încape el îndată dom’șef, zise țiganul. Și luând toporul îi reteză picioarele de prin genunchi și le aruncă peste trup în ladă. Așa m-a retezat și el pe mine cu biciul - zise țiganul râzând. I-am plătit datoria. Dumnezeu mi-a ascultat gândul care l-am pus atunci când m-a lovit el pe mine.

Așa s-a dus în veșnicie Aurelian Pană, boierul cu 12.000 de hectare de pământ care înfometa pe oameni și îi lăsa goi. - Înfometat și gol...

Ce cutremurătoare este câteodată judecata lui Dumnezeu chiar și pe pământ, nu numai sub el! O, dacă ar învăța din aceste întâmplări și cei ce mai fac acum, sau vor mai face în viitor așa ceva. Să nu uite nimeni nici să nu se înșele nimeni cu privire la răsplata care îi vine sigur odată fiecăruia, după cum face.

N-aș fi povestit nici întâmplarea asta cum nu povestesc nici altele sute pe care le-am auzit sau le-am văzut. Dar am fost prea martor eu însumi la cele legate de acestea. Și am vrut măcar cu un exemplu de acesta să ilustrez un învățământ pe care n-aș vrea să nu-l amintesc celor ce au atâta nevoie mai ales acum de el! Dacă va mai fi cineva să-l ia aminte...

Aici în închisoare se rezolvă bine și problema timpului pe care oamenii nu reușesc să și-o rezolve bine afară niciodată. Afară cei mai mulți oameni foarte preocupați de toate, n-au timp pentru meditație, pentru interiorizare, pentru Dumnezeu și pentru mântuirea sufletului lor - niciodată. Aici însă, au atâta timp. Păcat numai că cei mai mulți nu știu ce să facă cu el. Unii învață limbi străine de la alții, scriindu-și cuvintele și frazele scurte pe cioburi de sticlă unse cu săpun... Alții joacă șah cu figuri din pâine frământată cu scuipat și cu săpun - riscând fiecare pedepse grele dacă sunt prinși. Alții peticesc tot timpul la cămășile rupte, cu ață trasă din prosop și cu ace confecționate din sârme, cu urechile scobite cu cioburi de sticlă... Cei mai mulți au devenit atât de nervoși și de nerăbdători încât nu știi cum să te mai porți cu ei, ca să nu-i vezi izbucnind în certuri isterice și chiar în bătăi. Nimeni nu-și mai poate stăpâni decât cu foarte mare greutate, nervii bolnavi. Și nu-i de mirare. Unii trăiesc în condițiile astea de câte 15-20 de ani. Și chiar de mai mulți.

La plimbare eram scoși aproape zilnic câte 10-15 minute, toți în aceeași curte care în 1948 era goală și liberă - în 1960 avea șase țarcuri de scânduri în formă de floare cu șase petale. La mijlocul florii era ghereta paznicului ridicată cu câțiva metri deasupra ca să ne vadă pe toți. Acum în 1964, floarea țarcurilor nu mai era de scândură ca altădată ci de zid gros de cărămidă și piatră, peste care nu se mai putea vedea și auzi nimic, ca atunci când erau scândurile cu găuri și cu crăpături printre care ne puteam vedea și chiar atinge cu câte un deget unii pe alții.

Acum nu mai puteau trece peste garduri decât porumbeii, zecile, sutele de porumbei care se pripășiseră și se înmulțeau singuri prin podurile și acoperișurile înalte ale închisorii acesteia prin care nu mai umbla nimeni niciodată. Ei erau singurele ființe prietenoase dintre zidurile acestea. Veneau până la noi și ciuguleau fărâmiturile de turtoi de pe la geamuri sau din mâinile celor ce-și rupeau din puținul lor ca să-i hrănească și pe ei. Porumbeii erau într-adevăr un dar al lui Dumnezeu aici la Gherla, după cum fuseseră ciocârliile la Periprava-Grind, sau rândunelele la Jilava... Oamenii închiși de ani de zile - ajunseseră să nu mai poată suporta și suferi om - din pricina multului rău suferit de la om. Doreau să vadă numai păsări, numai gâze, numai flori, numai altceva, dar nu om. Pentru aceștia erau atât de necesare și de prețioase aceste păsări. Li se și alcătuiseră un fel de cântec:

Ție Doamne toată slava

c-ai lăsat, cu sfânt temei

rândunele la Jilava

ciocârlii la Periprava

și la Gherla - porumbei...

ori:

Pe deasupra și pe sub

fâlfâie câte-un hulub

și sărută cu răcoare

lunga dorului dogoare...

Astfel a trecut și primăvară lui 1964. Începuse cu un suflu nou. Hrana se îmbunătățise mult. Începuse o altă perioadă de reeducare, - dar altfel decât cea din urmă cu ani... În cameră se aduceau ziare și cărți de citit. Slujbașii închisorii se purtau acum mai omenește. Eram scoși din când în când în holul mare unde începuse să ruleze filme...

Noi așteptam aceste ocazii nu atât pentru filmele care rulau, ci pentru că în felul acela fiind scoși cu grămada, puteam să ne strecurăm prin întuneric înainte sau înapoi spre a ne găsi și întâlni cu frați și cunoscuți de prin alte camere. Până ce eram prinși de către paznici, ori până ce se termina filmul, noi aveam timp să povestim împreună.

Într-o zi am fost duși cu toții în clubul închisorii - se făcuse și așa ceva! - iar acolo comandantul ne-a comunicat marea, negrăita minune: decretul de amnistie care sosise și începuse să se aplice treptat.

- Slăvit să fie Domnul, am șoptit eu cu lacrimi - că a adus și acest ceas atât de mult așteptat! Anii erau în Mâna Lui.

Am văzut atunci o priveliște unică. La auzirea marii bucurii unii strigau, alții cântau, alții plângeau, unii se prăbușiră în genunchi. Toți aveau șiroaie de lacrimi pe obraji. O, ce mare, ce strălucită, ce cutremurătoare este o zi de liberare!

Ferestrele nu mai aveau acum obloane.

La toate camerele oamenii stăteau de dimineața până seara în picioare privind pe geamuri să vadă prin curte pe cei ce erau scoși cu tot bagajul și trecuți în curtea cealaltă pentru liberare. Acum nimeni nu mai avea răbdare pentru nimic. Oamenii nu mai puteau să mănânce, nici să doarmă, nici să mai facă nimic, nici să mai vorbească despre altceva decât despre plecare și despre acasă. Nervii le erau încordați până la rupere. Ochii le erau mereu la ușă și urechile ațintite nu auzeau decât pași care parcă veneau cu listele de liberare.

Într-adevăr se sfârșise și vremea și lucrul pe care îl avusesem de făcut și aici.

Atunci veni în sfârșit la timp și ziua de 22 iunie 1964. Solstițiu. Cea mai mare zi din acel an și din toți. Cea mai înaltă zi din 1964. Ziua solstițiului însorit și luminos când soarele trona stăpân peste întregul cer, când lumina era în culmea biruinței și puterii ei asupra întunericului, când se elibera totul de sub puterea umbrelor și când tot ce zăcuse în ascuns - ieșea la lumină.

Atunci era ziua a doua de Rusalii. Sărbătoarea Sfintei Treimi. După 34 de ani de la prima mea înviere, Rusaliile de acum aveau să-mi aducă alta. Liberarea mea avea să fie darul Întregii Ființe a lui Dumnezeu. A Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh - după cum fusese și convertirea mea în 8 iunie 1930.

După ce listele Decretului cutreieraseră și cutremuraseră prin toate celulele, deschizând zăvoare și rupând lanțuri sub care putreziseră de ani și ani întunecați atâta tinerețe, atâtea trupuri, speranțe, iubiri și vieți - veniră în sfârșit și în celula noastră. Ușa se trânti larg de perete - și apăru comandantul cu lista. Primul nume citit fu al meu.

- Prezent, răspunsei eu. Un fior ceresc mă pătrunse de sus până jos și șoptii: Slăvit să fii Doamne Isuse! Ai sosit...

- Afară cu tot bagajul.

Am fost duși la magazia de bagaje. Mi-am primit tot ce mi se luase acum șase ani,

când fusesem arestat de data asta - a șaptea oară. Nici unii dintre frații arestați odată cu mine, nu erau printre cei ce se încolonau acum pentru plecarea la gară. Atunci fusese iarnă iar acum era în plină vară. Hainele groase și căciulile cu care eram îmbrăcați atunci, acum ne erau atât de grele și calde...

La ieșire ne-a mai făcut o percheziție, ca să nu luăm cu noi nimic din închisoare... Ascunsesem totuși ceva: Amintirile. Astea nu ni le-au putut afla.

Însă nimeni dintre cei care îmi scotoceau traista mea n-au văzut ce plină și grea era ea de adevărurile și cântările nemuritoare pe care le scoteam eu de acolo. De atâția ani tot scot din ea - și încă tot mai sunt. De lacrimi și de dureri; iată ce plină a fost...

Nu știam unde mă voi duce, nu știam dacă mai am casă ori familie. Anii lungi când nu primisem nici o veste, puteau să-mi fi nimicit tot ce aveam afară - fără ca eu să fi aflat aici nimic.

Îmi știam băiatul la Cluj. Voi merge deocamdată acolo, să-l aflu și să văd unde să mă pot duce apoi. Gândeam atunci cu amar:

Azi nu mă-ntorc la nimeni - de-aceea vin la toți

de mult n-am cui fi tată nici fiu n-am cui, nici soț...

- O, dacă măcar frate mai am cuiva să-i fiu

tot nu mă-ntorc zadarnic și nu vin prea târziu...

Stăteam singur în mulțimea celor din compartimentul meu și priveam pe fereastra trenului la frumusețea și libertatea soarelui și a lumii dinafara mea. Toți pomii se legănau fericiți, toate păsările cântau fericite, toate florile zâmbeau cu fețele pline de fericire, tot soarele strălucea fericit. Pretutindeni picura fericită cântarea și tremura fericit harul. Toate acestea pentru că în inima mea era o cântare nemuritoare și fericită... Uitasem dintr-o dată tot ce fusese amar și întunecat, ca și cum totul ar fi fost îngropat acolo în acel loc blestemat în care s-au îngropat atâtea speranțe și s-au dezgropat atâtea disperări.

Dintr-o dată prinsei o putere nouă și o nebiruită speranță de înviere pentru Lucrarea Domnului limpezită și orientată deplin de acum - îmi umplu sufletul. Holdele de grâu frumos și curat care da în copt - mi se părură câmpul nostru duhovnicesc care ne cerea pregătirea brațelor și a uneltelor harnice. Secerișul se anunța bogat și aproape. Lucrul va trebui organizat cât mai bine și lucrătorii vor trebui lămuriți și îndrumați cât mai temeinic și mai limpede nu numai ce au de făcut dar și cum trebuie să facă, spre a nu se mai pierde și a nu se mai înstrăina nimic. - Cum s-a pierdut și s-a înstrăinat atât de mult până acum. Prea mult și prea de multe...

Am ajuns la Cluj, trecând pe lângă Sânicoară, unde făcusem cu mâinile mele și ale alor mei, casa care mi-a fost confiscată împreună cu tot ce aveam acolo. Poate ni se va mai reda iarăși - ca să avem și noi unde să locuim... - acum după ce s-a văzut că fusesem condamnați pe nedrept. Poate nu... Dacă anii chinuiți nu ni se mai pot da înapoi, - să ne fie redate măcar cele ce ne-au fost confiscate prin aceeași nedreptate prin care am fost condamnați. Ar fi drept și ar fi măcar asta cinstit. Nu se poate să se facă altfel. Acolo la Râturi, poate vor fi făcut tot așa. Cine știe cine va mai fi și acolo!...

Tot nu cunoșteam încă nici acum cu adevărat oamenii aceștia și legile lor.

...Ajuns la Cluj, am căutat pe Viorel unde îl știam cu serviciul în 1958 - apoi l-am regăsit unde locuia. Era acum căsătorit, avea și un copil de un an... Toți copiii mei se căsătoriseră între timp. Fiecare cum a putut și pe unde i-a rânduit Dumnezeu. La căsnicia nici unuia dintre ei nu am putut ajunge. Nu știam încă nimic despre starea celorlalți din familia mea, dar nu mă frământa atât de mult grija lor trupească, fiindcă eram încredințat că Dumnezeu le va fi purtat de grijă. Eram îngrijorat de starea sufletească a lor și a fraților din țară, după atâția ani de la luarea noastră dintre ei. Cum vor fi trecut ei prin marile încercări și furtuni? Cât de adânc vor fi pătruns printre ei marile rătăciri și dezbinări? În ce fel mai înaintează Oastea Domnului spre marele ei țel și rost? Cât mai lucrează ea în mijlocul Bisericii noastre primenirea evanghelică și în mijlocul poporului nostru nașterea lui din nou? S-au identificat oare lucrătorii ei tot mai mult cu aceste datorii sfinte, ori s-au lăsat atrași de momelile vrăjmașe... - și se vor fi îndepărtat și mai mult de matca noastră sănătoasă și adevărată?...

Ce răspunsuri voi afla oare la toate aceste întrebări, când voi ajunge la ei?

De la fiul meu din Cluj, am aflat cum Dumnezeu le purtase și lor de grijă în chip minunat deși ni se confiscase tot ce aveam la Sânicoară. La Călan ne luase fostul proprietar totul, fiindcă nu-i puteam plăti datoria. Banii împrumutați ni-i luase securitatea.

Nici unii nu ne-au mai dat nimic înapoi din ce am avut - nici până astăzi.

Copiii se împrăștiaseră și se așezară pe unde au putut ca să scape fie de numele meu prigonit, fie de apropierea mea urmărită. Am înțeles câtă nevoie aveau de liniște după ce, de la nașterea lor, fuseseră chinuiți zile și nopți în toate felurile până astăzi, din cauza mea.

Am înțeles deci că nu voi putea nici în viitor să stau cu nici unul dintre ei. Ne mai rămăsese casa veche părintească de la Râturi unde mi se retrăseseră ceilalți... Va fi deci singurul loc unde mă voi putea așeza și eu pentru câte zile mi-au mai rămas de trăit. Eram foarte îmbătrânit și slăbit trupește, nu-mi mai presimțeam de trăit decât foarte puține zile...

La Cluj am aflat de la frați primele știri despre starea Lucrării Domnului din oraș, din împrejurimi și din țară. Marea mulțime a fraților rămăseseră și trecuseră cu bine prin marile încercări din care cam toți au avut de suferit; unii mai mult, alții mai puțin. Dar cam peste tot erau câte un lucrător sau doi răi, care stăteau ca niște sulițe ascuțite în coasta fraților tulburându-i cu purtările și cu învățămintele lor rele. Oamenii aceștia nu se lăsau nici sfătuiți, nici îndreptați, nici îndepărtați - ci stăteau continuu ca niște țepușe otrăvite făcând mereu tulburări și dezbinare împotriva învățăturii și a fraților.

La stăruința fraților din Cluj - am avut un sfat frățesc cu scopul de a-i ajuta și pe țepușii lor să înțeleagă și să revină la armonia și unitatea frățească. Mai ales că adunarea crescuse în număr, veniseră multe suflete noi, îndeosebi tineri.

În urma stăruințelor noastre s-a făcut în aparență pace, cei rugați au făcut reînnoirea legămintelor, promisiuni, îmbrățișări și iertări... Dar nu după multă vreme lucrurile au venit iarăși la făgașul rău. După un alt răstimp au urmat alte sfaturi, alte împăcări și iarăși alte dezbinări ale acelorași suflete...

Când nu este smerenie și sinceritate, nu poate fi nici ascultare și armonie. Trufia și prefăcătoria nu pot aduce niciodată nicăieri nimic bun. Astea sunt de la diavolul, iar cel ce nu se poate pocăi și lepăda de ele, face oriunde ar fi, slujba mamonei. Unde este îngâmfare și prefăcătorie, acolo mai sunt și alte păcate ascunse. Și vai de casa și de adunarea care are astfel de lucrători. De ce oare nici în frumoasa casă a Oastei, n-au putut fi numai vase de aur și de argint pentru întrebuințarea de cinste - ci și vase de lemn (nesimțitoare) și de lut (întinate) pentru întrebuințări de ocară? Iar dacă și aceste vase au stat atâta vreme în foc - sau lângă el - de ce nu s-au curățit și ele spre a deveni vase de cinste folositoare Stăpânului, destoinice pentru o lucrare bună? De ce sunt mereu gata numai pentru o lucrare rea? Și când te gândești ce vase frumoase păreau și acestea cândva, când ieșiseră din Mâinile Duhului Sfânt - prin nașterea din nou! Ce păcat!

Am ajuns apoi din nou, după 15 ani, între frații tinereții mele din Bihor. I-am regăsit fericit pe toți cei cu care lucrasem și luptasem în anii începutului atât de frumos, prin acele locuri cândva atât de uscate și de pustii. Acum câte izvoare minunate curgeau pe aici. Tinerii începători de atunci, erau acum lucrători încercați, cu fire de păr cărunt, dar cu toate satele lor pline de urmași binecuvântați în lucrul Domnului. Mi-am amintit de toate drumurile acestei părți de țară pe care le-am bătătorit întâi singur - apoi an de an adăugându-se alte minunate suflete de frați și surori. Mulți preoți binecuvântați de Dumnezeu, vor rămâne neuitați aici și pretutindeni, pentru că ei au înțeles de la început rostul bisericesc și național al Oastei Domnului și au sprijinit-o cu toată inima lor. Ce deosebire între cei de atunci și cei de azi.

Dumnezeu va arăta odată ce mare rău au făcut Bisericii și poporului acei clerici care au întors cu ură totul împotriva acestui scop divin aruncând asupra Oastei învinuirea nedreaptă care este întreținută și acum că ea ar fi o sectă primejdioasă Bisericii și Statului. Exact cum făcuse Sinedriul israelit la vremea sa, cu Mântuitorul nostru Isus Hristos și cu urmașii Lui.

Fuseseră și de aici mulți frați supuși la grele încercări, arestări, amenzi, bătăi, amenințări - dar toți rămăseseră statornici și tari în credință, iar Lucrarea Domnului nu stătuse nicidecât pe loc. În vremea de destindere care a urmat câtva timp după 1964, am avut și pe aici frumoase și binecuvântate adunări frățești. Bineînțeles că au fost și pe aici unii fii ai dezbinării care au căutat să se vâre printre frați și să strice unitatea și armonia lor. Dar lucrătorii treji și uniți au vegheat, s-au împotrivit cu hotărâre duhului vrăjmaș - iar el n-a avut nici un câștig de la noi.

În vremea când unii dintre noi fusesem duși și condamnați - o mare parte și dintre ceilalți frați ai noștri buni avuseseră tot atât de mult de suferit și ei, chiar dacă erau acasă.

- Când au început să vă ia pe voi - ori de câte ori auzeam noaptea o mașină pe aproape, ne așteptam să ne ia și pe noi. Această așteptare era mai cumplită și chinuitoare, cu atâta cu cât se amâna mai mult. Doream din toată inima să vină odată, să se sfârșească această stare de încordare în care ne trăiau copiii, soția, părinții, frații, toți. De fiecare dată, mai ales noaptea, când trecea o mașină pe stradă ori oprea pe aproape, toți ai noștri săreau în picioare speriați din somn... Copiii tremurând cu ochii măriți de spaimă, soția plângând, săreau pe la ferestre, pe la uși, pe la gard, uitându-se și așteptând să vină acele făpturi înspăimântătoare care băgaseră groaza chiar și numai cu numele lor - până și în lucrurile noastre. De câte ori am gândit atunci cu cât este mai bine de voi acolo, fiindcă cel puțin ai voștri erau scutiți de spaimele nesfârșite prin care treceam noi și ai noștri.

De câte ori am fost luați sau chemați și noi să ne prezentăm când ici când colo pentru tot felul de anchete și întrebări, de fiecare dată mergeam pregătiți și să nu ne mai întoarcem. Starea asta a durat ani de zile la câte 2-3 zile una după alta. Oricine știe cum se trata atunci cu oamenii, își poate ușor închipui prin ce stări am trecut noi și familiile noastre. Câte de acestea le-am ascuns, pentru a ne scuti familia de spaime și pe frați de lepădări. Numai Domnul știe cum ne ascundeam vânătăile trupului și zdrobirile sufletului cu care veneam acasă...

Apoi grija de familiile celor duși. Numai Domnul știe iarăși cum ne împărțeam hrana din cămară și banii din buzunar, pentru a duce ajutoare familiilor sărace rămase fără părinte ori soț, ori fiu. Câte primejdii și lipsuri am înfruntat pentru asta - dar numai în felul acesta ne simțeam părtași și noi cu voi la suferințele lui Hristos. Dumnezeu ne dase în grijă acum nu numai o familie, ci poate zece ori douăzeci, iar noi trebuia să purtăm cu tot sufletul grija asta...

Pe urmă organizarea zilelor de post și a ceasurilor de rugăciune neîntreruptă. Ne împărțeam pe echipe de câte doi care își luaseră asupra lor de bunăvoie, grija unei zile de jertfă pe săptămână și a unui ceas de rugăciune pe zi, la alegere, unul din cele 24 de ceasuri ale unei nopți și zile. Astfel că atunci când suna ceasul, unii se ridicau de la rugăciune iar alții îngenuncheau la ea, pentru Lucrarea Domnului, pentru voi cei închiși, pentru cei rămași, pentru cei bolnavi, pentru cei slabi, pentru cei ispitiți... Și asta a ținut până ce a sosit ziua izbăvirii voastre. Ce clipe strălucite și neuitate am trăit cu toții în aceste ceasuri de rugăciune... Harul lui Dumnezeu revărsat peste noi și peste toate ale noastre în toți anii aceia, nu-l vom uita niciodată.

...Dumnezeu să vă răsplătească suflete scumpe de frați și de surori, care ați împlinit atât de minunat dorința și Voia Sa, rămași afară. Cu cât ați fost mai vrednici și mai folositori voi Lucrării lui Dumnezeu, decât mulți dintre noi care am văzut cum s-au comportat acolo.

Cu ce nevrednicie și cu ce rușine s-au acoperit atât în fața lui Dumnezeu cât și în fața oamenilor care i-au văzut și i-au auzit. Acum cred cu adevărat că în închisori au fost luați nu cei mai buni ci cei mai răi dintre noi. Iar afară au rămas nu cei mai nevrednici ci tocmai cei mai harnici. Dacă ar fi rămas afară unii din cei care au fost băgați în închisori, desigur că n-ar fi făcut nici afară decât ceea ce au făcut înăuntru. Adică mulți numai rușine și tulburare. Și tocmai aceștia sunt cei mai lăudăroși acum, mândrindu-se peste tot cu suferința lor pentru Domnul - fără nici o jenă, ofensându-i pe ceilalți. Dumnezeule, ce răbdător poți fi cu noi!... Cu ei.

Au fost prin anii acestor încercări și mulți care ca să scape s-au lepădat de Domnul.

Unii au căzut din credință și au plecat înapoi în lume, iar alții trecând la felurite culte autorizate de Stat. În foarte multe familii s-au făcut percheziții luându-li-se tot ce era scriere religioasă. Biblii, cărțile Oastei, reviste, carnete de cântări, totul. Unii cărora nu li se luaseră, de frică le-au pus ei înșiși pe foc, așa că la întoarcerea noastră aproape nu mai rămăsese nici urmă de cuvânt scris. Ce înspăimântător prăpăd trecuse peste noi toți!

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi frații și surorile noastre care nu ne-ați uitat. Dumnezeul nostru care v-a pus în inimă gândul ca să ne trimiteți iarăși Cuvântul Său de care aveam atâta nevoie - să fie binecuvântat.

Au fost însă și multe părți și multe adunări frățești peste care trecuse pustiitor și sălbatic, duhurile rătăcirilor dezbinătoare lăsând numai ruină și prăpăd. În multe părți încă aceste duhuri erau în ofensivă puternică împotriva duhului curat și bun al Oastei Domnului.

Înștiințați de frații primejduiți, am luat îndată legătură cu frații de răspundere căutând să oprim de peste tot lucrarea nimicitoare a acestor duhuri rele precum și izolarea acelora prin care lucrau. În multe părți aceștia erau unii dintre frații cunoscuți dar care acum căzuseră de la credință, provocând amestecătură și tulburare peste tot pe unde ajungeau.

La răul produs în societatea noastră de către lepădații și dezbinătorii din afară, repede s-a răspândit și vestea despre răul făcut de dezbinătorii care fuseseră și printre noi cei din închisori. Lucrul acesta i-a alarmat pe toți frații lucrători și atunci au urmat multe, lungi și stăruitoare sfaturi frățești și stări de vorbă mai ales prin adunările atinse de boala dezbinătoare. O puternică lucrare de lămurire și orientare se ducea pretutindeni, cu tot riscul pe care îl prezenta orice adunare și orice deplasare a noastră prin țară. Dar lucrul trebuia făcut cu grabă și cu hotărâre. La ce ne-am ostenit noi și părinții noștri, muncind și suferind atâția ani, ca să adunăm și să ținem în lucrarea Domnului atâtea suflete, la ce le-am hrănit și ajutat, dacă acum le lăsăm pe mâna nimicitorului, spre a le pierde și risipi? Nu, nu trebuie zăbovit nici o clipă, nici cruțat nici un efort. Nimicitorul trebuie oprit și alungat. Trebuie să trezim în frații noștri spiritul activ de combatere și de atac, nu numai cel de apărare pasivă și molcuță împotriva acestor duhuri agresive și obraznice.

Dar în multe părți, de acum era prea târziu. Căzuseră toate sufletele ori în lepădare și în păcate, ori în mrejile felurite ale aceluiași duh viclean și nimicitor, care apoi se mâncau și se luptau între ei, grăbindu-și pierzarea cu toții.

Iar duhul diavolului, după ce făcuse în Oastea Domnului acest prăpăd, făcea pe toți cei din afara ei să arunce toată vina tot asupra Oastei.

Preoțimea spunea:

- Numai Oastea este de vină că au trecut și trec atâția oameni la secte. Numai Trifa este vinovat.

Autoritățile de stat, necunoscătoare ale lucrurilor duhovnicești, spuneau:

- Numai Oastea este de vină că avem atâtea dezbinări în popor.

Iar mulțimea lumească și neștiutoare spunea:

- Numai Oastea este de vină că lumea se leapădă de biserică.

Si astfel diavolul, care era adevăratul vinovat pentru toate, făcea ca toată vina pentru răul făcut de el, să fie aruncată asupra Domnului Isus și asupra Oastei Lui, care tocmai împotriva acestor rele luptase. O, cât de blestemat este Satana și cât de vinovați vor fi în fața lui Dumnezeu toți acei dintre noi care, cu știința ori cu neștiința lor, s-au făcut uneltele prin care diavolul a lucrat și lucrează nu numai la nimicirea Oastei Domnului, ci și la hulirea și învinuirea ei în fața oamenilor!

Astfel, ca o primă măsură, au fost sfătuiți și opriți cu desăvârșire frații ca să mai primească în adunările noastre și să mai predice lucrători străini de învățătura și de credința cea adevărată. Venirea și predicile acestora semănase între frați încredințările dezbinătoare.

Au fost apoi sfătuiți și opriți toți frații să mai meargă pe la adunările străine, de pe unde mulți veneau aducând boala certurilor și a dezbinărilor stricătoare. Și au fost încurajate cercetările adunărilor bolnave, dezbinate și slăbite, pentru împăcarea, însănătoșirea și întărirea lor.

Cei câțiva, care fusesem cu Moldoveanu, ne lămurisem definitiv cu el, la Grind și la Gherla. Dar celor de afară, în care mai stăruia încă speranța unei îndreptări, li se părea prea categorică și necruțătoare hotărârea izolării lui. Toate faptele lui de dinainte de închisoare, ca și cele adeverite de noi că le-a făcut pe acolo pe unde fusese închis cu noi, nu erau dovezi de-ajuns de convingătoare pentru ei. Li se părea că ceea ce spuneam noi despre el era prea de tot. Iubirea lor frățească, fără experiență și fără prefăcătorie, stătea încă nehotărâtă și stăruia să mai facem o încercare.

- Bine, am zis. Hai să mai facem!

Astfel, în vara anului 1966, a fost chemat și a venit Moldoveanu până la Arad, în casa unui frate. N-a știut pentru ce este chemat, fiindcă el însuși a spus că dacă ar fi știut nu venea. Au mai fost chemați ca să fie de față și alți frați, dintre cei mai aleși și mai împăciuitori. A urmat o lungă și îndurerată stare de vorbă cu el, pornind de la faptul Oastei, de la începutul ei, de la scopul ei în Biserica și în Națiunea noastră, de la învățătura și principiile ei, prin toate luptele și jertfele istoriei ei, până în prezent. Ne-am cercetat din urmă lucrarea fiecăruia dintre noi, în funcție de aceste linii veșnice trasate de Dumnezeu acestei Lucrări a Lui. Am arătat, în lumina acestor datorii, abaterile fratelui Moldoveanu, abateri continuate tot timpul, la început pe ascuns, după aceea tot mai pe față, cu toate mijloacele pe care le avea și pe care și le perfecționa mereu. Am întărit cu fapte și cu nume de martori toate acestea, mai ales prin anii de închisoare - și l-am rugat în fața tuturor celor ce erau acolo să spună, înaintea Domnului, dacă n-a fost așa. La urmă am zis:

- Totuși, cu toate acestea, dacă acum, în ultimul ceas, fratelui Moldoveanu îi pare rău de aceste abateri și promite să revină cu adevărat la același gând și învățătură cu toți frații din Lucrarea Oastei, iată, suntem gata să iertăm și să uităm totul. Numai să începem măcar de aici înainte o colaborare sănătoasă și bună.

Au vorbit apoi, pe rând, cu privire la aceste lucruri, toți cei șase frați prezenți. Dar la urmă, când a răspuns fratele Moldoveanu, toată vorbirea lui a fost presărată cu învinuiri asupra mea și a altor frați, apoi cu îndreptățirea învățăturilor sale. Nici măcar cea mai mică aluzie la vreo greșeală pe care ar fi făcut-o sau la vreo cât de nesemnificativă cerere de iertare pentru ceva. Și a încheiat cam cu aceste cuvinte, după exemplul lui Luther:

- Nu pot să-mi schimb nimic din încredințările pe care le am și pe care le-am primit direct de la Dumnezeu. Cel mult nu le voi mai răspândi la alții, le voi păstra numai pentru mine. Nu pot mai mult. Ceva nu mă lasă să cedez nimic din ceea ce am în inima mea. Dacă știam că vor mai veni aici și atâția alți frați, nu veneam nici eu singur...

Am subliniat cu durere aceste mărturisiri ale lui. Adică el ar fi dorit să aducă aici, în loc de o îndreptare sinceră, niște partizani ai săi cu care să se sprijinească, susținând o luptă acerbă de cuvinte și o împotrivire cât mai tare față de noi. Astfel, iată, el continuă lupta îndârjită și categorică, de acum pe față, contra Lucrării Oastei, arătând nu numai că el n-a învățat nimic din toată încercarea și cernerea prin care am trecut, ci și că lui nu-i pasă de porunca Domnului și de îndrumările Părintelui Iosif și că el n-a renunțat la ambițiile lui de șefie sectară, nici la gândurile și părerile lui potrivnice de dinainte de asta. Sfidarea lui ne era aruncată în față tuturor celorlalți. Fără nici o considerație față de vârsta și de jertfele oricărora dintre noi, cei trecuți sau cei prezenți în Lucrarea Oastei Domnului, până la el...

Am nădăjduit totuși spre momentul rugăciunii de încheiere și despărțire. Poate atunci să se ivească un semn.

Cu lacrimi sfâșietoare am înfățișat Domnului durerea noastră, tragedia sfâșierii dintre noi și rugăciunea stăruitoare, ca Domnul să aibă milă și să refacă unitatea Frățietății noastre, alungând din noi și dintre noi ceea ce ne desparte și ne îndurerează atât de mult și atât de demult. După mine s-au rugat la rând toți cei șase frați prezenți, iar la urmă a încheiat fratele Moldoveanu, cerând și el cu lacrimi lui Dumnezeu că, dacă el este o piedică în calea Lucrării Domnului, Domnul să-l înlăture pe el din această Lucrare...

M-am îngrozit ascultând la această cerere! Oare de ce nu se roagă el ca să înlăture Domnul păcatul care Îl desparte pe el de frați, nu să-l înlăture pe el? Cum oare nu se teme acest om să se roage cerând lui Dumnezeu, între șapte martori văzuți, acest lucru? Dar câți mai erau, oare, martori nevăzuți? (1 Timotei 6, 12).

Starea lui a rămas în continuare asta și după ce ne-am despărțit de la Arad. Luptând cu tot mai puternică îndârjire, își folosea toată șiretenia metodelor sale pentru câștigarea de noi prozeliți și tovarăși pentru partida lui. Atât în Sibiul deja compromis, cât și deplasându-se prin țară și organizând pe toți cei dezbinați într-un front comun împotriva noastră, a tuturor celorlalți.

Ce lupte dramatice au urmat în anii aceia, după cea de la Arad cu Moldoveanu! Nu voi uita niciodată nopțile dureroase de sfătuiri și confruntări de la Cluj, de la Timișoara, de la Comănești, de la Suceava, de la Focșani, Tecuci, Galați, Hunedoara, Oradea, Bacău, Sâmbăteni, apoi Craiova, Băilești, Caracal, Giurgiu, Reșița - și mai câte altele, unde a trebuit să asistăm cu inima zdrobită la luptele dezlănțuite între frați de duhurile vrăjmașe, potrivnice învățăturii și dragostei adevărate. Ce grele cuvinte și ce amare lacrimi au trebuit să fie folosite atunci, pentru a le trezi fraților conștiința frățească și pentru a li se deschide ochii asupra cursei diavolului, în care fuseseră atrași prin învățăturile străine și prin mijloacele prefăcătoriei interesate! Un vârtej amețitor îi cuprinsese pe mulți - și prăpădul era să-i înghită pe toți.

O, cât de multe zile și nopți am cheltuit pentru aceste lămuriri! Câte primejdii am înfruntat! Câți bani sfinți, pe drumuri! Câți nervi chinuiți! Cât timp pierdut, câtă energie risipită, câte prilejuri mântuitoare pierdute, câte suflete îndepărtate, câte hule asupra Oastei, câte adunări risipite - și cât bine rămas nefăcut!... Stările și luptele acestea acute și ascuțite au durat zece ani, până prin 1975, când, în sfârșit, bunul Dumnezeu ne-a ajutat ca să mai ieșim cumva din negura aceasta. Cele două drumuri despărțindu-se definitiv.

În timp ce înăuntru aveau loc aceste osteneli și lupte pentru orientarea sănătoasă a fraților și strângerea rândurilor, pentru alinierea și încolonarea Oastei, pe direcția cea bună, prigonirile și amenințările dinafară n-au încetat deloc. Au urmat alte arestări ale altor frați de data asta nu în loturi, ci individual. Și nu condamnări mari, ci pe termene mai mici. De asemenea amenzile care erau din ce în ce mai mari și mai multe. Au fost și adunări ca cea la Pechea sau Podoleni sau Corocăiești, amendate în câte 3-4 rânduri, cu sute de mii de lei. S-au văzut atunci scene mișcătoare ca și cele din Biserica primilor creștini care primeau cu bucurie răpirea averilor lor pentru Numele Domnului (Evrei 10, 34).

Dar toate acestea au lucrat mai degrabă la înaintarea evanghelică a Oastei - și nu la împiedicarea ei. Frații s-au întărit, adunările au continuat după împrejurări și locuri, când mai pe față când mai în ascuns, când mai mari, când mai mici învățând cu toții să fim mai prevăzători și mai înțelepți în felul de a lucra.

În cei câțiva ani după ieșirea noastră din închisori, - la unii dintre cei mai buni frați care trecuseră la Domnul prin suferințele de acolo, - curând s-au mai adăugat și alții, care veniseră de pe acolo slăbiți ori bolnavi grav. Astfel am înmormântat în scurt timp un alt rând de frați neuitați: Neagu de la Pechea, Magearu din Timișoara, Jicăreanu din Alba, Pavel de la Mehadia, Lavu din Petroșani, Avram de la Caransebeș... Plecarea lor ne-a îndurerat atât de mult. Ei toți fuseseră niște mărturii înalte și frumoase pentru Domnul prin tot întunericul anilor acelora, precum fuseseră și înainte, precum fuseseră și după...

Domnul și Mântuitorul nostru pentru Numele și Lucrarea căruia ați trăit și ați murit atât de frumos - să vă răsplătească în Veșnicie scumpii noștri frați, cu cununa și mângâierea Lui cea veșnică!

La fel cu Moldoveanu, care își urma, îndărătnic și obraznic, drumul lui dezbinat și dezbinător, drum pe care apucase hotărât, tot așa continua și Pop Alexandru, pe calea sa pe care o luase, de tulburător și potrivnic. Stabilit la Bacău, Pop cutreiera iarăși, tot așa de neobosit, toate părțile nordului Moldovei, căutând și găsind și el destui adepți care se lăsau atrași de zgomotoasele și îngâmfatele lui ambiții... Cu timpul, drumurile lui se lărgeau și se lungeau, iar afacerile îi mergeau, se vede, destul de mulțumitor, atât pentru el, cât și pentru cei pe care el îi slujea. Tot mai mulți frați se plângeau din pricina multor rele pe care le făcea, fără nici un fel de teamă și de jenă de nimeni. Multe adunări a despărțit, multe familii a tulburat, multe suflete le ademenea să se ia după el dintr-o parte în alta, fără nici un rost și fără nici o chibzuință. O lucrare ușuratică și zgomotoasă, plină de contradicții și de flecăreli pretențioase, făcea duhul cel rău prin el, semănând tulburări și zarvă peste tot unde ajungea.

Dar nu peste multă vreme, măsurile hotărâte și împotriva lui i-au restrâns tot mai mult câmpul lui de mișcare și i-au împuținat locurile pe unde era primit. Tot mai mulți frați se convingeau de primejdia lui - și din cele mai multe locuri era dat afară, așa cum merita. Nu ne îndoim că este o vreme în care Judecata lui Dumnezeu îl ajunge pe fiecare om și că vine un ceas hotărât de El, în care fiecare dintre oameni își primește plata sa pentru tot ceea ce a făcut, fie bine, fie rău. Suntem bine încredințați că le va mai veni odată ziua și acestor doi capi ai dezbinărilor și ai tulburării din Lucrarea Domnului. Dar câtă vreme încă Dumnezeu îi mai rabdă și îi mai așteaptă, noi trebuie să ne purtăm și față de ei așa cum ne poruncește Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Cu rezervă, cu teamă, cu pază, cu grijă și cu rugăciune...

Trebuie să ne întoarcem mereu privirea atentă spre trecut, pentru a vedea bine cum să mergem în prezent și spre a ne orienta bine ca să nu rătăcim în viitor.

Pentru orice direcție bună este nevoie de trei jaloane. Pentru orice orientare mântuitoare este nevoie de toți acești trei timpi. Trebuie să ne privim și noi mereu mai atenți și mai ascultători istoria noastră. Un popor care își uită sau își leapădă istoria sa, este un popor pierdut. O familie, care își nesocotește înaintașii săi, este o familie condamnată la pieire.

În curând vor fi robiți și zdrobiți de alții.

Poporul Oastei nu trebuie să-și uite nici să-și disprețuiască niciodată istoria sa, ci să și-o împrospăteze și să și-o prețuiască tot mai mult.

Aduceți-vă aminte de înaintașii voștri...

Aduceți-vă aminte de zilele credinței voastre de la început, de luptele, de suferințele,

de jertfele, de martirii, de biruințele voastre - cum spune sf. Pavel evreilor (Evrei 10, 32-34; 13, 7).

Când recitesc aceste îndemnuri totdeauna mă simt împins puternic să îndrept ochii

și inimile fraților mei spre începuturile minunate ale istoriei noastre, pe care mereu mă voi strădui să le reamintesc urmașilor noștri, și după ce n-am să mai fiu. Până în veci.

Ce combativă era Oastea Domnului la început. Ce îndrăzneți și hotărâți erau atunci toți luptătorii Domnului. Ce elan tineresc și jertfitor ne înflăcăra pe toți. Ce unitate de gânduri și de simțiri, ce râvnă curată și fierbinte, ce smerenie și sinceritate, pe fețele și pe viețile tuturora. Credincioșii sensului văzut al Crucii ca Jertfă a Mântuitorului, - noi toți purtam atunci cu evlavie, dar și cu o sfântă mândrie - semnul ei văzut, în cruciulițele de pe piepturile noastre și în înfățișările ei de pe steagurile sau de pe mesele adunărilor Oastei.

Atunci Oastea Domnului nu era ca și astăzi față de vrăjmaș aproape numai în retragere și în apărare - ci peste tot ea era în atac și în înaintare. Atunci nu numai părintele Iosif care mergea cu steagul în fruntea coloanelor noastre era un viteaz, îndrăzneț și hotărât pentru Domnul, ci fiecare dintre noi eram gata de orice ca și el. Biruința cea mare a Oastei Domnului de atunci, ca și biruințele cele mai mărunte, nu au fost câștigate numai de unul singur - ci de toți. Toată Oastea Domnului era formată numai din ostași sinceri și hotărâți, uniți și statornici, devotați și curajoși.

În lumina acestor zile și ani împliniți de strălucire - ce întunecat - se vede prezentul ei de astăzi, cu oameni nevrednici care au reușit să ajungă nu numai în rândurile Oastei ci chiar în fruntea ei. Oameni netăiați împrejur cu inima, oameni fără o adevărată naștere din nou, oameni roși de toate ambițiile, goi de toate virtuțile, plini de toate complexele inferiorității morale, duhovnicești și chiar culturale.

După cum binecuvântați sunt nu numai cei ce poartă un steag frumos ci și cei care îi însoțesc și îi ajută, - tot așa blestemați vor fi nu numai cei care duc o acțiune rea, ci și cei care îi urmează și îi sprijinesc, cu știința sau cu neștiința lor. Fiindcă în felul acesta îi încurajează în lucrul pe care îl fac.

După cum cel bun n-ar putea face atâta bine dacă n-ar avea însoțitori și sprijinitori pentru asta, tot așa nici cel rău n-ar putea face atâta rău, dacă nu l-ar sprijini cei ce îl ajută. De aceea este scris: - cine îi zice bun venit, se face părtaș la faptele lui rele (2 Ioan 11).

În astfel de vremuri fiecare este dator să treacă puternic și hotărât de partea duhului adevărat al Domnului și să lupte fără cruțare împotriva oricărui fel de rău care caută zădărnicirea Lucrării Sfinte, în stricarea învățăturii și dezbinarea unității. Amândouă acestea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt - și nu vor avea iertare nici în veacul acesta, nici în cel viitor!

De lupta aceasta grea și îndelungă pentru limpezirea tuturor acestor adevăruri și datorii am fost preocupați cu toate puterile noastre nesocotind primejdiile, riscurile, amenințările și toate celelalte neajunsuri pe care trebuia să le înfruntăm. Lămurirea fraților sinceri mergea, ea însăși greu. Deprinși cu îngăduința și răbdarea, ei nu înțelegeau că sosise vremea că împotriva primejdiei trebuie să lupți, nu să te ascunzi. Să strigi, nu să taci. Să te ridici, nu să te apleci. Au trebuit ani grei până ce s-a format această conștiință și acest curent categoric între frați. Cum am spus, condițiile erau încă grele, iar urmăritorii noștri nu băgaseră săbiile lor în teacă.

Eram în primăvara anului 1970. Cei șase ani de când mă eliberasem din închisori îi petrecusem în cea mai mare parte acasă la Râturi fiind silit să muncesc din greu în rând cu ai mei la sapă, la coasă, la târnăcop - în gospodăria colectivă în care era tot satul. De la primele munci din primăvară, până la ultimele din toamnă, trebuia să muncesc obligatoriu și eu cu mama și soția, bătrâne și bolnave, la toată suprafața de teren care ni se repartizase în rând cu ceilalți săteni. An de an am făcut ca și ceilalți toți, același număr de zile muncă, cât țineau zilele lumină. Era singurul mijloc în care ne puteam câștiga pâinea grea. Alt loc de muncă n-am primit. Eram încă sub interdicția de zece ani. Prin grațierea din 1964 fusesem scutit numai de executarea restului de închisoare, dar nu și de celelalte. Rămăsese confiscat tot ce mi se confiscase. Rămăsesem și eu în interdicția de zece ani, timp în care n-aveam drept să ocup nici o funcție. Și rămăsesem și cu toate bănuielile și amenințările legate de numele meu, de trecutul meu și de activitatea mea.

În februarie 1967 îmi petrecusem în tăcere și în lacrimi spre odihna veșnică, pe bunul meu tată Constantin. Atmosfera împrejurul meu era atât de încărcată încât nu mi-a dat voie să rostesc nici un cuvânt lângă sicriul său. Și nici să înștiințez un număr mai mare de cunoscuți și frați pentru ceremonia înmormântării lui. A fost și sfârșitul său cum îi fusese toată viața, în necazuri și în singurătate. Dumnezeul Iubirii și al Bucuriei, să-l despăgubească în fericirea vieții veșnice pentru tot ce a îndurat în nefericirea vieții lui trecătoare.

Cu toate aceste munci istovitoare de puteri și mâncătoare de timp, harul Domnului m-a ajutat totuși și la munca cea duhovnicească, atât pentru călătoriile și stările de vorbă spre lămurirea fraților, cât și pentru concentrarea asupra scrisului, pentru depănarea firului cântărilor, a meditațiilor, a proverbelor și a tuturor celor ce le adusesem din închisori - sau din cele trăite pe acolo.

Ziua nu puteam să merg ori să scriu, decât duminicile. Celelalte zile trebuia să fiu văzut la câmp. Eram special și permanent urmărit dacă sunt la muncă sau nu. Dacă îmi lucrez lotul sau nu. Dacă fac munca la timp și de calitate sau nu.

Dar noaptea mă sculam după primul somn și cu toate obloanele închise ca să nu se vadă nici o rază de nicăieri, aprindeam lumina, lampa mea de petrol din perete și începeam să scriu. Reluam astfel după aproape 20 de ani de întrerupere pentru închisori, firul scrisului lăsat la sfârșitul anului 1947... Ceasurile de după miezul nopții și până la ivirea zorilor erau singurele mele ceasuri pe care le aveam libere pentru scris. În aceste ceasuri când toți ceilalți dormeau obosiți de munca cea grea a zilei eu trăiam cele mai fericite stări de rugăciune, de lacrimi și de muncă. Din acestea au curs mereu undele dulci și proaspete ale cântărilor mele, trimise apoi spre înviorarea câmpiilor de aproape și de departe ale sufletelor însetate

și dornice după frumusețile și adevărurile lui Hristos... În zile furate astfel, făceam și drumurile pe la frați.

Dar cei ce mă supravegheau și mă urmăreau, deși păreau că au ochii închiși,

totuși nu dormeau.

La începutul lunii mai 1970 într-o seară intră peste mine în casă un necunoscut voinic

și îndrăzneț. Am bănuit îndată cine este și pentru ce vine. Se cunosc bine oamenii aceștia.

- Sunt căpitanul... zise el provocator, spunându-și numele. Am venit știi d-ta pentru ce.

Am privit la el liniștit și întrebător, fără să spun nimic.

- Știm totul despre d-ta, continuă el. Știm pe unde ai fost acești trei ani din urmă.

Știm cu cine ai stat de vorbă, știm câți au venit pe la d-ta pe acasă. Uite aici dosarul d-tale cu toate acestea. E încheiat gata. Doar mai trebuie câteva rânduri și o semnătură. Și vei merge din nou acolo de unde ai venit. D-ta ești un incorigibil. În șapte rânduri ai fost la închisoare. S-a încercat totul cu d-ta, dar vedem că fără nici un rezultat. Nu mai avem altceva de făcut acum decât să te trimitem înapoi. Să nu ne mai tot dai atâta de lucru.

- Faceți cum știți.

- Trebuie să dai o declarație amănunțită despre tot ce ai făcut în toți acești ani de când ai venit de la închisoare.

- Nu-mi aduc aminte de tot ce am făcut.

- Trebuie să-ți aduci! Voi sta aici până mâine, dar trebuie să închei acest dosar, cu declarația asta pe care trebuie s-o dai. Până ce vei scrie, aveți aici ceva de băut și de mâncat?

Eram în casă la fiica mea de lângă noi. Ea s-a dus prin sat și i-a adus ceea ce ceruse să bea. Pe mine m-a trecut dincolo în camera din fund, care nu avea altă ieșire decât pe unde era el, stând la masă...

Am stat și am scris ceea ce am crezut de cuviință, pe urmă am pus capul pe masă, rugându-mă. Într-un târziu a stins lampa și s-a întins pe pat - golise sticla până la fund. L-am auzit îndată sforăind.

Eu stam așteptând din clipă în clipă să vină mașina lor și să mă ia. Eram încredințat că aceasta așteaptă și el.

Pe la miezul nopții l-am auzit țipând și sărind din pat, încercând să aprindă lampa.

- Ce s-a întâmplat dom’căpitan? - i-am zis eu.

- Am visat ceva grozav. Lasă-mă în pace!

L-am auzit apoi multă vreme zvârcolindu-se în pat.

Dimineața a reluat aceleași presiuni și amenințări. Declarația mea nu era bună, trebuia să dau alta mai pe larg.

- Vă rog să-mi dați timp de gândire măcar trei zile - i-am răspuns. Nu-mi pot aminti în timp așa de scurt și sub presiunea acestor amenințări.

- Bine. Peste trei zile voi veni din nou. Voi vedea atunci dacă va fi altfel de cum îți spun.

Cu acest cuvânt scrâșnit printre dinți și cu o privire plină de ură a trântit ușa și a plecat.

Dar abia a ieșit el din casă până ce au început ploile marilor inundații din acel an.

Apele s-au revărsat ca la potop toată săptămâna care a urmat pustiind și înecând sate, orașe, toată țara... Amenințătorul meu n-a mai venit până astăzi. Dumnezeu le dase altceva de lucru.

Nu după multă vreme auzisem că a fost dat afară din serviciul pe care îl avea, astfel că n-a mai avut timp să-și împlinească amenințările cu care mă împroșcase toată noaptea aceea. Apoi am aflat că s-a îmbolnăvit de nervi și a fost dus într-un spital de nebuni, unde l-au întâlnit niște îngrijitori pe care el îi bătuse cândva cam nevinovați. Acum pentru nu știu ce faptă făcută de el în nebunia lui, aceștia au prins ocazia și băgându-l în cămașa de forță l-au bătut până la desfigurare. Mai târziu revenindu-și puțin și fiind internat pentru un tratament într-un spital, niște frați care îl cunoșteau l-au aflat plângând cu deznădejde și cerșind de pe la cineva un Noul Testament să-l citească și să se roage... I se întâmplase și lui mai curând de cât crezuse, să vină peste el plata faptelor sale, ca și peste alții dinaintea lui.

Știe Adevăratul Dumnezeu care vede totul, că nu mint. Nici măcar o singură dată n-am dorit răul nimănuia dintre toți cei care m-au chinuit. Cu toate acestea este într-adevăr cutremurător ce s-a petrecut cu toți oamenii aceștia care ne-au făcut nouă vreun rău în toți anii suferințelor noastre. Din câte știu despre toți, nici unul dintre ei nu mai este sănătos ori în viață, deși erau tineri, sănătoși și puternici ca niște urși. Unul a murit de cancer, altul de paralizie, altul într-un accident, altul s-a sinucis după ce își împușcase soția și fetița, altul a fost găsit zdrobit între niște sălcii pe malul unei ape...

Dintre toți cei care ne-au condamnat, ne-au înfometat, ne-au bătut și ne-au chinuit, în zece ani nu știu să mai fi scăpat unul viu și în viață până astăzi.

Acum stau și eu ca femeia salvată pe care a întrebat-o Mântuitorul: - unde sunt pârâșii tăi? Unde sunt amenințătorii și chinuitorii tăi? (Ioan 8, 10).

- Domnul meu și Salvatorul meu, nu știu unde sunt, dar nu mai sunt. Nici unul nu mai este. Ca fumul s-au dus și ca ceara s-au topit. Și ce puternici și ce trufași erau! Cât de adevărat este Doamne Cuvântul Tău și cât de cumplită Dreptatea Ta. O de-ar lua aminte la asta toți cei care trebuie să ia - până nu le vine și lor amarul - prea târziu!...

În ianuarie 1971 am intrat din nou în spital. Boala mea de inimă se agravase atât de mult încât a trebuit să mă internez cu crize din ce în ce mai dese și mai grele. Mă și pregătisem pentru plecarea la Domnul, inima mea mărită și tensiunea scăzută până la limită mă înștiințau întruna că trebuie să fiu gata în orice clipă. Am stat în situația asta acolo trei săptămâni.

Îmi așteptam moartea din nou ca pe o izbăvire. Dar din nou voia Domnului a fost alta.

În ultimele zile de spital, am văzut mereu dând târcoale în jurul meu niște necunoscuți pe care acum mă deprinsesem să-i cunosc bine după spate, chiar dacă nu-i cunoșteam deloc după față. Erau 24 de ani de când eu eram mereu în jurul lor și ei mereu în jurul meu.

Ne cunoșteam acum bine. Aveam fiecare semnele noastre.

Medicul care mă trata, l-am văzut mai îngrijorat ca de obicei pentru mine. Desigur stătuseră de vorbă și cu el, iar acum el bănuia că voi fi din nou arestat. Mă cunoștea - ținea la mine și voia să mă scape. Într-un moment îmi propuse în șoaptă, făcându-mi trist un semn cu înțeles:

- N-ai vrea să-ți obțin un certificat de boală de la un medic psihiatru? Ar fi o șansă să scapi de ei!

- Nu, domnule doctor - i-am răspuns. Vă mulțumesc, dar așa ceva eu nu pot să accept. Credința mea în Dumnezeul meu și dragostea mea față de Mântuitorul meu Isus,

nu se datoresc unei boli mintale, ci tocmai celei mai sănătoase lucidități.

- Treaba dv. Eu am vrut să vă fac un bine.

- Vă mulțumesc domnule doctor, dar numai Dumnezeu Singurul știe care este pentru noi binele adevărat. Eu doresc să se facă voia Lui.

După câteva zile de la ieșirea din spital, zăceam încă pe patul meu acasă, când aud pe necunoscuții de la spital, intrând pe poartă și dând buzna grăbiți în casă. Tocmai lucram la meditațiile psalmilor având pe pat în jurul meu caietele, Biblia, însemnările și notițele strânse cu timp și trudă. Abia avui timp să întorc pătura peste toate, acoperindu-le lângă mine în pat.

Erau trei, mai luaseră cu ei și pe șeful de post.

Doamne Isuse, gândii eu, apără Tu totul. Dacă le vor lua se duce toată munca mea de atâția ani. Nu-i lăsa.

- Suntem de la securitate - zise primul (Ce cuvânt înspăimântător era acesta pentru oricine îl auzea!). Trebuie să vă facem o percheziție generală. Puteți să vă sculați din pat?

- Nu prea pot. Mă simt încă rău cu inima.

- Bine vom căuta noi toate cărțile dv. scrisorile, benzile, manuscrisele. Toate ne interesează. Pe unde mai ai în altă parte caiete, cărți, scrisori?

- Astea sunt pe care le vedeți.

- Trebuie să mai chemăm doi martori...

După trei ceasuri de răvășire a tot ce era prin casă, pe lângă casă, pe după casă, pe sub casă, au strâns pe masă, au ales și au consemnat într-un proces verbal tot ce era compromițător. Mi le-au dat să le semnez găsit la mine. La plecare cel mai mare dintre ei îmi zise amenințător și răstit:

- Azi e sâmbătă. Bagă de seamă! - Luni dimineața la ora 8 să fii prezent la Inspectoratul Securității din Oradea! Și au ieșit luând cu ei un sac mare plin și un pachet legat cu toate lucrările mele confiscate.

Știind bine ce urmează de fiecare dată când ți se face o percheziție, înțelegeam că iarăși sunt arestat și că dacă mă duc la ei nu mă mai întorc. Doar era a opta oară acum în douăzeci și patru de ani. Acum, dată fiind starea mea de boală precum și de recidivist înrăit și incorigibil cum eram numit - eram încredințat că de data asta nu voi mai ieși dacă mă vor condamna din nou. Așa că era normal să mă pregătesc pentru plecarea mea din urmă.

- Slăvit să fie Domnul - mi-am zis plin de pace și de resemnare. În închisori mi-am trăit aproape toată viața, acolo este normal și să mor. Pentru Domnul meu mi-am trăit viața, pentru El este și frumos și drept să-mi trăiesc și moartea. Mi-am pregătit astfel familia și pe toți cei care îmi erau mai apropiați. Ne-am rugat pentru ultima oară împreună, i-am îmbrățișat și mi-am luat pe umăr traista, vechea mea traistă care îmi fusese pregătită gata încă de pe când mă eliberasem din închisoare acum șapte ani. Îmi pusesem în ea câteva lucrușoare și schimburi de care voi avea nevoie cât voi trăi, iar apoi să-i rămână ceva celui ce va trage undeva puțin pământ peste mine.

La Beiuș în trecere i-am întâlnit pe frați. Le-am dat ultimele îmbărbătări și după ce ne-am rugat împreună ne-am îmbrățișat și ne-am despărțit plângând în dulcea nădejde a revederii doar în Împărăția lui Dumnezeu. Era ceva atât de ceresc și de frumos în această despărțire liniștită și sfântă, pentru mergerea spre moartea cea mai minunată.

Sunt fericit că m-au lăsat să merg singur. N-aș merge atât de fericit dacă aș fi dus de ei. Ce frumos este să mergi singur către rugul tău, tu de bunăvoie și nu forțat. Să vadă Domnul tău Isus că dragostea ta față de El nu se duce spre jertfă împinsă ori trasă cu sila, ci senină, de bunăvoie și cu demnitate. Să vadă Mântuitorul tău Isus care a mers de bunăvoie la moartea Lui pentru tine, că și tu tot de bunăvoie te duci la moartea ta pentru El. Că te duci la ea cu liniște, ba chiar cu o anumită bucurie. Să vadă și frații acest lucru. Să vadă și vrăjmașii că tot ce ai spus, ai cântat și ai scris pentru Hristos, - n-a fost minciună... Că puterea dragostei pentru Dumnezeu este mai tare decât frica morții...

Chiar în fața clădirii securității din Oradea, există o biserică deschisă toată ziua de dimineața până noaptea. Poate Dumnezeu a aranjat totul așa, pentru ca acei care trebuie să meargă acolo, să treacă mai întâi aici prin fața Mântuitorului, de la care să ceară putere și ajutor pentru tot ce îi așteaptă dincolo.

Aici în această biserică, sub crucea mare care se înalță acolo, am îngenuncheat și eu la picioarele Scumpului meu Mântuitor răstignit. Acolo am privit la răbdarea Lui pentru mine - și mi-am cerut putere la răbdarea mea pentru El. De acolo din fața lui Isus - m-am dus în fața celor ce mă căutaseră.

Am urcat scări, am străbătut coridoare, și am ajuns iarăși într-o cameră dosnică, unde mă aștepta dosarul meu mare și gros. Înapoia acestui dosar - de data asta mi s-a părut că văd nu o fiară ca până acum - ci un om.

Este sau nu este un om - voi vedea. De fapt acuma îmi este absolut totuna. Când hotărârea morții îți este luată - mergi ori stai liniștit oriunde. Nu te mai interesează nici cine, nici cum, nici unde te va ucide. Dorești doar un singur lucru: să se termine cât mai repede, - și cauți să faci totul în vederea acestui sfârșit.

Anchetatorul, un maior cu o față liniștită, se uită la traista mea și râse:

- Ce faci cu asta, de ce ai adus-o?

- O să-mi folosească câtva timp! După aceea să-i rămână cuiva după mine.

- Bine, în sfârșit - să începem! Și deschizând dosarul se uită pe o însemnare lungă și zise:

- D-ta ai scris Tinerime rătăcită?

- Eu!

- Ei spune d-ta, nu conține asta idei dușmănoase? Nu este aici o instigare la ură?

Un îndemn la revoltă contra regimului nostru? - Ascultă:

Tinerime rătăcită prinsă-n lanțul celui rău

Oastea Domnului te cheamă să te-ntorci la Dumnezeu

- rupeți lanțul ce vă leagă, biruiți-l pe Satana

și smulgeți-vă din inimi și din suflet buruiana...

Pe cine vizezi d-ta aici? Care este lanțul celui rău, nu filozofia noastră marxistă?

Care este buruiana, nu educația care se dă acum tineretului? Care este Satana? Spune pe cine ai vizat d-ta direct prin aceste scrieri?

- Domnule - i-am răspuns eu liniștit privindu-l în luminile ochilor - știți dv. când am scris eu cântarea aceasta? - În 1934! Aveam atunci abia 20 de ani. Și sunt acum aproape 40 de ani de atunci. Cine ar fi putut crede atunci că peste 40 de ani se va găsi cineva să interpreteze așa cum o interpretați dv. acum?

- Da, dar ea se cântă acum, astăzi! Deci se poate ușor și normal interpreta ca privind starea de lucruri de acum.

- După felul acesta de a judeca, dv. mă puteți condamna tot atât de ușor și pentru că spun Tatăl nostru.

- Cum să te condamn că spui Tatăl nostru?

- Da, tot cu interpretarea cântării Tinerime rătăcită care a fost scrisă acum 40 de ani.

Și Tatăl nostru a fost scris acum 2000 de ani, dar eu îl spun astăzi. Iar acolo există un cuvânt care spune: și ne izbăvește pe noi de cel rău. Iar dv. interpretați că eu când zic cel rău vă vizez pe dv. și iată că mă condamnați.

- Doar nu suntem absurzi!

- O așa absurditate este și cealaltă interpretare.

- Bine, să zicem că o lăsăm pe asta așa. Sunt șase ani de când ai ieșit din închisoare.

Ai semnat acolo o declarație că te vei abține de la orice activitate împotriva regimului. De ce n-ai respectat această declarație? De ce ai început să organizezi din nou Oastea Domnului? De ce ai cutreierat țara în lung și în lat agitând lumea? De ce nu lași oamenii în pace să-și vadă de muncă? De ce nu-ți vezi și d-ta de muncă?

- Domnule maior - și asta este o exagerare. Dv. știți că eu și familia mea - trei bătrâni

- suntem colectiviști. Știți că nouă ni se repartizează pe număr de casă, suprafețe obligatorii să le muncim. La secerat, la săpat, la plivit, la cules. Și trebuie să știți că tot timpul am muncit la toate astea numai cu mama și cu soția - și că totdeauna nu am rămas în urma altora, nici n-am lucrat mai rău ca alții.

- Ei și? Ce are asta cu ceea ce te-am întrebat?

- Dacă eu mi-am făcut aproape singur această muncă bine și la timp - atunci când am avut eu vreme să cutreier toată țara în lung și în lat? Să organizez, să agit?

- Bine, hai să trecem mai departe...

Și așa am trecut tot mai departe de la una la alta nu știu câte astfel de învinuiri.

Tot timpul discuțiilor noastre l-am privit mereu în ochi, liniștit și senin. În privirile mele era numai ceea ce îmi era și în inimă: liniște și seninătate hotărâră și împăcată.

Și de fiecare dată, a lui privire trebuia să se plece ori să fugă - nu a mea. Pe la amiază sculându-se să plece la masă m-a întrebat:

- D-ta nu mănânci?

- Am să mănânc și eu.

- Atunci ești liber până la ora 4, când trebuie să vii din nou aici. Și m-a condus până jos la poartă spre a spune paznicului să mă lase să ies.

Am trecut din nou peste drum, am intrat iarăși în Casa Domnului meu și am îngenuncheat înlăcrimat la picioarele Crucii Lui, mulțumindu-I recunoscător pentru tot sprijinul pe care mi l-a dat pe tot timpul acestei lupte.

La ora 4, după ce trecusem din nou pe la picioarele Domnului meu, eram din nou în fața învinuitorului meu ajuns pe la jumătate - scoțându-mi alte învinuiri. Se făcuse ora 9 seara,

iar eu eram tot acolo. Atunci pe ușă au mai intrat încă doi. Unul era șeful cel mare iar celălalt un căpitan, probabil un ajutor al maiorului...

- Spune d-le Dorz - zise cel mare, așezându-se pe un scaun între cei doi - ce te face pe d-ta să fii chiar atât de fanatic în activitatea asta a d-tale? Înțeleg dacă ai fi un episcop sau măcar un popă, ca să ai vreun avantaj, un salar, un venit din asta. Dar așa... Ai făcut 17 ani de închisoare, ai rămas fără nimic, câștigi o pâine cu munca cea mai grea, ești permanent în pericol de a fi închis din nou - ce te face pe d-ta să fii astfel? Că văd că nu ești un om prost!

Am înțeles atunci că mi se oferă o ocazie să pot vorbi ceea ce îmi stătea demult pe suflet. Avusesem timp toată ziua să mă conving din felul cum mi se îngăduise să discut. De data asta într-adevăr nu mai era chiar așa ca și înainte. Am început deci:

- Conștiința mă face. Conștiința mea de creștin în primul rând, apoi conștiința mea de român. Noi românii suntem un popor care ne-am născut creștini, nu ne-am încreștinat după multe secole de păgânism ca unii sau ca alții. Așezați aici la răscrucea dintre două lumi, am fost de la început în calea tuturor năvălirilor și primejdiilor de tot felul. Dacă n-ar fi fost Dumnezeu Ocrotitorul poporului nostru, demult nici n-ar mai aminti istoria despre noi. Nici un alt prieten și apărător nu am mai avut prin secolele existenței noastre și în toate perioadele dramatice prin care am trecut.

Toată zestrea noastră istorică, culturală, națională și religioasă ne-a dat-o și ne-a păstrat-o Hristos numai, și credința în El. Cine a creat Sucevița și Voronețul, Putna și Curtea de Argeș - aceste podoabe unice cu care ne mândrim în fața lumii întregi? Cine a întărit brațul lui Ștefan, al lui Mircea, al lui Mihai? Știți apoi că drept recunoștință după fiecare izbăvire I se înălța lui Dumnezeu un semn nemuritor de mulțumire și recunoștință, o mânăstire, o biserică, un monument al dragostei și credinței îndatorate și frumoase a părinților noștri față de El. Atunci cum să putem noi acum uita toate acestea? Noi care după atâtea secole de jertfă și lupte ale înaintașilor noștri, ne bucurăm de o patrie liberă de sub orice robie străină - avem o cutremurătoare datorie să nu uităm nimic din toate acestea și să ne arătăm cu atât mai mult dragostea și credința noastră față de Singurul și Puternicul nostru Salvator.

Cum să ne lepădăm noi acum de El, cum să-L tăgăduim, cum să ne întoarcem călcâiul împotriva Lui? Dar cine ne va mai ajuta pe noi mâine, când iarăși va veni marea și teribila primejdie? Că nici astăzi nu avem nici un alt aliat și ajutor nici împotriva vrăjmașilor dinafară, nici împotriva vrăjmașilor dinăuntru care sunt păcatele, dezbinările dintre noi, decăderea trupească și sufletească, toate țintind în final la nimicirea noastră și ca valoare și ca ființă decât pe Dumnezeu?

Asta m-a făcut și mă face să nu pot sta liniștit acasă ocupându-mă de nimicurile pământești, când aceste sfinte și veșnice valori ale credinței și ale vieții noastre sunt în cea mai mare primejdie.

Acum da, sunt aici. Puteți să mă bateți, să mă condamnați - pot chiar să și mor aici - conștiința mea este liniștită fiindcă numai în felul acesta simt că îmi fac datoria pe care mi-a poruncit-o Dumnezeu. Dar nu pot să mă împac cu nici un compromis rușinos și nimicitor a ceea ce privesc mai de preț decât însăși viața mea. Eu cred în Dumnezeu, în Judecata și în răsplata Lui...

Eram atât de mișcat încât vorbeam cu lacrimi. Toți trei mă ascultau fără să mă privească. Stăteau pe ascuns cu fețele spre ușă. Mi s-a părut că și ei sunt mișcați sufletește.

Nu știu cât timp trecuse de când începusem să vorbesc - dar când am ajuns la acest punct, am simțit că vorbisem de-ajuns - și am tăcut. În cameră atmosfera era încărcată de ecoul simțămintelor celor ce le evocasem.

Au trecut câteva minute așa. Tăceam cu toții - și ei și eu. Cred că tuturor ne vorbea atunci Duhul lui Hristos și duhurile strămoșilor neuitați, lanțurile, morții, sângele și descătușarea istoriei noastre. Poate că și primejdiile ei.

Dacă au văzut că nu mai vorbesc, au ieșit pe rând afară începând cu șeful cel mare, fără să spună nimic. Și m-au lăsat singur. După vreun sfert de ceas a venit înapoi maiorul anchetator.

- Domnule Dorz - îmi zise el - este ora 10. Ajunge pentru astăzi. Acum te duci și d-ta la cineva aici în oraș să te culci până dimineață... Eu îți pot da și aici un loc, dar nu vreau să dau un aspect atât de tragic lucrurilor, așa cum văd că le dai d-ta. Și dimineață la ora 8, ne revedem iarăși. Și m-a petrecut până la poartă. Astfel a fost o seară și apoi o dimineață, ziua a doua...

Dimineața înainte de ora 8, eram iarăși în biserică îngenuncheat la picioarele Mântuitorului meu care mă izbăvise ieri și care mă va izbăvi și astăzi. Din fața lui Isus - am mers din nou în fața lor, plin de încredere și pace.

În această zi a trebuit să răspund la alte întrebări mai ales în legătură cu drumurile mele pe la frații din țară. Cu frământările și sfaturile noastre. Cu dezbinările și cu luptele din mijlocul adunărilor.

- De ce te amesteci d-ta în credința altora? De ce nu lași pe fiecare să creadă cum vrea și să meargă cum îi place?

- Pentru că aceste dezbinări, e adevărat, sunt acum o problemă arzătoare numai pentru Oastea Domnului, dar dacă astăzi nu se va lucra grabnic și cu simț de răspundere nu numai de către noi, pentru rezolvarea lor - mâine dezbinările acestea vor fi o problemă pentru Biserică. Iar poimâine o problemă gravă pentru națiune.

- Pentru ce?

- Veți vedea!

- Dar cu tineretul ce aveți?

- Sunt copiii noștri, viitorul neamului și credinței noastre și avem răspunderea pentru educația și viața lor.

- De ce aveți probleme cu ei, dacă i-ați educat cum ați vrut?

- Câtă vreme erau numai sub educația noastră nu aveam probleme. Problemele cu ei încep când trec sub educația altora.

- A cui?

- A școlii, a străzii, a societății.

- Până când răspunde părintele de educația copilului său?

- Toată viața - dar acum, de fapt el nu are putere asupra copilului său decât până la 7 ani. Până atunci copilul este ascultător. Dar îndată după această vârstă, când copilul intră pe mâna altor educatori, i se smulge din suflet tot ce au sădit părinții și el se înstrăinează de tot felul cel sănătos și moral în care îl educaseră părinții săi.

- Societatea noastră este un mai bun educator al tineretului decât acești părinți înapoiați, care caută să frâneze mersul nou al vieții spre înainte. Acum nu vedeți dv. că lumea s-a emancipat? Cultura, civilizația, tehnica - au depășit mentalitățile învechite ale religiei și credinței. Lăsați tineretul în pace să-și trăiască viața după cerințele firii lui și a spiritului modern de astăzi.

- Fie că-i lăsăm fie că nu - cea mai mare parte a tineretului merge astăzi cu ochii închiși pe calea plăcută firii lui - și a spiritului modern, adică desfrânat, de care spuneți. Dar cu acest tineret se va întâmpla exact ca și cu problema dezbinărilor de la credință despre care am vorbit. Astăzi este o problemă dureroasă pentru părinți, mâine ea va fi o problemă și mai dureroasă pentru societate, pentru națiune, pentru dv.

- Cum?

- Dacă nu vreți să aveți creștinism, veți avea huliganism, alcoolism, trântorism, terorism...

- Cum terorism? Există la noi în țară terorism?

- Ziarele publică în fiecare zi știri despre tineri care își chinuiesc părinții, care fură, care ucid - pentru a-și procura bani cu care apoi să ducă viața modernă și emancipată despre care spuneați că au dreptul să și-o trăiască. Ce devin acești tineri neobișnuiți cu munca, cu înfrânarea, cu disciplina, cu ascultarea? Nu-i asta terorism? - Și dacă nu-i încă în forma violentă și destructivă, - va deveni fiți siguri!

- Statul are legi - și nu va permite!

- Legile nu-l pot transforma pe om. Iată dv. băgați pe un om a 7-a oară la închisoare,

iar după ce iese, el fură din nou, bate din nou, ucide din nou. Numai Hristos Singur poate transforma pe om făcându-l nou, demn, vrednic, - fiindcă El operează asupra inimii...

- Face o grefă, o transplantare și El, ca ăștia? - zise el râzând.

- Da, Singur Hristos face adevărata înnoire, transplantare a inimii, fiindcă o face nu cu o inimă străină, ci chiar cu aceeași inimă. Înnoirea oamenilor, vine din afară și de aceea nu reușește niciodată. A lui Hristos vine dinăuntru, iar acolo numai El poate opera. Noi astă operație o propovăduim. E singura adevărată. Asta este nașterea din nou pe care o face numai Hristos în om.

- Cu Pop de ce nu te împaci? Acum s-a îndreptat, nu mai este cum a fost.

- Cu acest om nu vreau să mai am nimic, am avut destul... Dacă s-a îndreptat cu adevărat, cu atât mai bine pentru el.

- Dar sunt mulți care se iau după el.

- Treaba lor, i-am sfătuit destul! Cine nu ascultă de nici un sfat, își merită soarta.

- Dar cu Moldoveanu ce aveți?

- O problemă mai gingașă, de învățătură, de credință, de rătăcire fundamentală de la însăși calea și învățătura evanghelică a Oastei Domnului.

- Ce deosebire este între el și Pop?

- Mare în formă, nici una în fond. Pop este un val zgomotos de suprafață, Moldoveanu este un vârtej ascuns mai de adâncime. Pop face o tulburare locală și trecătoare, Moldoveanu face o dezbinare de adâncime și de durată...

- De ce luptați voi atât de mult pentru Biserica asta din care toate foloasele le trag numai popii, iar dv. nu aveți din asta decât munca, suferința, ponoasele? Vezi că nici unii dintre ei nu riscă nimic. Ei nu-s nebuni, ci toți sunt niște oameni deștepți în ce privește înțelesul lor, își văd de scaunele și de mâinile lor albe și moi și tot dv. sunteți vinovat de tulburările și de trecerile din Biserică. Numai dv. nu vedeți asta. Numai dv. sunteți altfel.

- Mda, - numai noi!... Aveți dreptate!

Din nou am întrerupt pentru masă. El s-a dus la mâncare, eu în fața Domnului meu...

După un timp, la ora hotărâtă eram iar în fața anchetatorului meu.

- Acum să ne apropiem de încheiere - zise el. - Eu voi începe să-mi scriu concluziile, iar d-ta îmi vei răspunde doar când te voi întreba. La urmă vei citi ce-am scris iar dacă nu vei avea nimic de obiectat, vom termina. Dacă ceva nu-ți va părea clar sau drept vei spune.

Vrei și d-ta să terminăm mai repede, nu? Și mă privi iscoditor să vadă ce simt eu la asta?

- Nu eu decid ci dv.

- Când vrei să pleci acasă?

Am crezut că glumește, ori că vrea să mă încerce cât de mult țin eu să plec cât mai repede acasă. Am răspuns foarte liniștit.

- Când vreți dv. Astăzi, mâine, peste o lună, peste un an...

- Cum, îți este indiferent?

- Eu n-am venit aici cu gândul că voi mai întoarce vreodată acasă. Știu cum a fost până acum, când am mai fost arestat.

- Ha, ha, ha - râse el zgomotos. Dar d-ta nu ai observat că s-a făcut acum o mare schimbare în țară?

- Am văzut afară, dar nu credeam că și înăuntru.

- Acum vei vedea că și înăuntru!

Și a început să scrie.

A scris poate un ceas, poate două. La urmă mi-a citit ce scrisese ca o declarație a mea, tot ce discutasem împreună, ce întrebase el și ce răspunsesem eu. La urmă m-a întrebat:

- Este adevărat?

- Da, i-am răspuns.

- Ai ceva de obiectat?

- Nu.

- Atunci semnează!

Am semnat și i-am predat cele vreo 15 foi scrise.

- Acum va trebui să completăm asta din declarațiile celor de prin țară pe la care ai fost. Dacă vor corespunde ale lor cu ale d-tale este bine, dacă nu - vom mai vorbi noi împreună. Deocamdată ești liber. Vezi că totuși s-a schimbat ceva și înăuntru...

- Într-adevăr, s-a schimbat enorm de mult, - dacă va dura. Vă mulțumesc că mi-ați permis să vă vorbesc liber, așa cum am vorbit acum. Sunt peste 20 de ani de când am fost purtat pe la dv. dar până acum n-am putut vorbi în felul acesta. Când am încercat să spun adevărul mi s-a închis gura cu pumnul. Atunci mi-am împreunat mâinile ca să-mi fie legate după voie - și am tăcut.

Doisprezece ani am făcut închisoare fără să fi fost condamnat de vreun tribunal sau judecătorie, fără să fi avut voie niciodată să mă apăr în fața cuiva. Acum da, acum văd că s-a făcut într-adevăr o mare schimbare. Ca de la cer la pământ. Oricare va fi urmarea anchetei, eu doresc să-mi exprim mulțumirea și stima mea pentru felul cum m-ați tratat.

- Mulțumim și noi, - mi-a răspuns. Și mi-a întins prietenește mâna. Mi se părea că visez ceea ce auzeam și vedeam acum.

La despărțire mi-a spus:

- După ce vom cerceta cărțile, caietele, scrisorile, benzile și tot ce-am luat de la d-ta, dacă nu vom găsi nimic compromițător, te vom chema și poate vei scăpa mai ușor. Dacă nu...

Așa că ai să mai vii pe la noi!

Din fața lui, am mers iarăși în fața Dulcelui, Dragului și Scumpului meu Izbăvitor Isus, din biserica de peste drum. I-am mulțumit cu lacrimi de recunoștință, îngenunchind îndelung la picioarele Crucii Lui. Ce minunat și ce puternic lucrase El pentru mine și de data asta, ca din morți mă întorsese iarăși la viață și libertate.

Deocamdată totul se încheiase fericit, dar amenințarea nu dispăruse. Orice ar urma, sunt fericit că de data asta voi suferi numai eu singur. Nimeni nu mai era implicat în procesul meu. Nici o clipă nu angajasem pe nimeni, decât pe mine.

Totuși rămânea dușmănoasă și amenințătoare atitudinea lor față de Lucrarea Oastei Domnului, familia noastră frățească. Pentru schimbarea acestei atitudini va mai trebui muncit mult, luptat mult, alergat mult - și poate suferit încă mult...

Întors acasă am găsit într-o revistă un anunț că patriarhul țării sărbătorea 70 de ani de viață. Și un îndemn mi-a venit dintr-o dată să folosesc acest prilej pentru a-i scrie despre tot ceea ce ni se pregătește iarăși.

I-am trimis astfel o scrisoare de felicitare și aducând-i aminte de luptele noastre pe care ni le știam, îl înștiințam pe scurt despre noua amenințare care ni se pregătește. Peste câteva zile mi-a răspuns și mi-a cerut un memoriu confidențial privitor la necazurile noastre.

I-am trimis acest memoriu de vreo 8 pagini, în ziua de 20 martie 1971. Descriam pe scurt lupta istorică a Oastei, scopul ei minunat și rostul ei mântuitor atât în Biserica noastră cât și în poporul nostru, atitudinea ostilă față de noi cu toată credincioșia și sinceritatea umblării noastre, măsurile și mai restrictive care se luaseră în ultimul timp din nou împotriva adunării noastre, amenzile mari, îndepărtări din servicii, eliminarea copiilor din școli și prigonirea din partea preoților care în foarte multe părți ne pârau ei înșiși la autorități și ne dădeau pe mâna organelor de stat, deși nu contraveneam întru nimic nici împotriva legii, nici împotriva Bisericii, nici împotriva statului. La urmă îl rugam să înainteze conducătorului statului un exemplar din acest memoriu intervenind pentru schimbarea favorabilă a atitudinii Bisericii și statului față de noi.

Trecuseră aproape șase luni de la ancheta mea, iar de prin țară se strânseseră multe declarații în legătură cu cauza mea. Stările continuau a fi mereu încordate și prigonirea împotriva noastră nu se domolise deloc nici după memoriul înaintat Bisericii și statului.

Într-o zi din august fusei anunțat să mă prezint din nou la Oradea pentru urmarea celor începute în februarie.

Am trecut iarăși pe la picioarele Crucii Mântuitorului meu și am ajuns în biroul anchetatorului - care mă aștepta. Nu mai era maiorul inteligent și corect cu care avusesem a face rândul trecut ci un altul. Căpitanul care părea ajutorul lui. Un om dur și mai puțin inteligent.

- Iar ai venit cu bagajul? - zise el aspru uitându-se supărat și batjocoritor la mine și la traista mea.

- La dv. e bine să nu vină omul decât așa!

- Dar bine, n-ai înțeles că acum e altfel?

- Poate că este altfel, dar ușor poate să se și schimbe. Cred că nu deranjează pe nimeni că am venit așa!

- Ți-am cercetat toate cărțile și manuscrisele pe care le ai aici la noi. Nu ți-am găsit în ele deocamdată nici o vină. Unele vei putea să le ei, iar altele în cel mai bun caz vor merge în foc. Ești de acord?

- Pot să nu fiu?

- De ce nu te ocupi d-ta de ceva serios? De ce nu-ți iei un serviciu ci te ocupi de prostiile astea depășite?

- Cine mă mai angajează pe mine acum într-un serviciu la vârsta asta cu autobiografia mea, bătrân și bolnav?

- Am putea interveni să fii angajat la o revistă, la o editură... De ce nu vrei să scrii d-ta poezii patriotice, sociale, politice? - Ai câștiga mii de lei.

- N-am talent și pregătire pentru asta. Eu m-am format numai pentru genul în care scriu.

- D-ta un om inteligent și talentat ar trebui să lucrezi în alt fel decât cu sapa. Cât câștigi muncind la sapă?

- Doi-trei lei pe zi, vreo două kg de grâu, vreo două de porumb și cam atât. Dar mai muncesc câteodată și cu niște dulgheri, la construcții prin sate.

- Și-ți ajunge asta?

- Ajunge!

- Am crezut că ești mai inteligent decât ceilalți, dar văd că ești tot așa ca ei. Între toți religioșii pe care i-am anchetat, n-am găsit pe nici unul puțin mai cult. Toți sunt niște prostănaci care nu știu nici să vorbească, cum era unul chiar azi. Nu știa nici ce contigent este și măcar cum îi cheamă pe copiii lui.

Și râdea cu hohote. Mai venise încă unul în birou și râdea și acesta.

- Vedeți domnule, i-am zis eu uitându-mă în ochii lui cu o privire în care era și mustrare și durere - vedeți ce groază ați băgat în oameni? Vă închipuiți dv. că omul acela nu știa ce contigent este și cum îi cheamă copiii? Dar așa groază ați băgat în lume că omul numai când aude despre dv., se pierde de tot - și nu mai știe nici ce să mai vorbească!

Atunci probabil că i-a fost rușine de râsul lui - și n-a mai râs. Gura i s-a crispat dintr-o dată într-un rânjet încurcat.

- Bine, te privește ce faci - îmi răspunse supărat. Dar vei mai vedea d-ta. Acum i-ați cărțile care ți se înapoiază, iar aceste manuscrise și caiete, aruncă-le colo în soba aia. Le voi da foc în fața d-tale, ca să știi care va fi soarta tuturor lucrărilor pe care le faci. Stai zi și noapte și scrii la prostii cu care apoi zăpăcești mințile oamenilor și nu le mai dai pace să-și vadă de treabă.

Ei, ce zici despre ce ți-am propus? Te angajezi să scrii ca și ceilalți?

- Rămân deocamdată tot la sapă.

- Bine, vom mai avea noi grijă de d-ta. Aruncă-le alea în foc, iar astea ia-ți-le de aici și pleacă. Gata?

Am făcut întocmai cum îmi spusese, convins fiind că împlinesc un destin rânduit de Dumnezeu, nimic neîntâmplându-se decât cu voia Lui.

Orice adevăr ars, va grăbi nimicirea unei minciuni și pedepsirea unui nimicitor.

Și orice jertfă dată, va grăbi o biruință și va încununa un biruitor.

În timpul lunii decembrie 1971, la unul dintre controalele care mi se făceau destul de des, cei doi ofițeri care mi-au făcut percheziția mi-au cerut să le prezint și un memoriu în care să arăt pe scurt toată activitatea mea publicistică și scriitoricească. De asemenea să răspund din ce motiv nu scriu și nu trimit la publicațiile și editurile din țară. În câteva zile după acestea, le-am prezentat următorul:

MEMORIU

Cu privire la activitatea mea publicistică și scriitoricească dintre anii 1932-1977.

Sunt născut în 25 Decembrie 1914 în localitatea Mizieș, jud. Bihor.

În 8 iunie 1930 am trecut printr-o totală transformare sufletească în urma lecturii unei scrieri a părintelui Iosif Trifa din Sibiu, care inițiase și conducea atunci asociația religioasă ortodoxă „Oastea Domnului”.

În Sibiu preotul Iosif Trifa redacta atunci gazeta oficială a asociației numită Lumina Satelor având ca supliment săptămânal Oastea Domnului la care m-am abonat, odată cu intrarea mea în rândurile acestei mișcări duhovnicești în data de 8 iunie 1930.

Am cumpărat apoi și am citit toate cărțile editate de preotul Iosif Trifa, întărindu-mi tot mai mult sentimentele și convingerile mele sufletești.

Sub influența puternică a acestor scrieri, încă din 1930 abia trecut de 15 ani am început să compun primele mele încercări literare, versuri religioase și mici povestiri pe care le-am trimis spre publicare gazetelor preotului Iosif Trifa de la Sibiu.

Aceste încercări au plăcut redacției și astfel începând din 1932 mi-au apărut primele lucrări tipărite. După acestea în curând am fost prezentat elogios și încurajator prin gazetă, ca un element promițător. Astfel am fost îndemnat să scriu.

Și am scris.

După un an, în 1933 primeam un încurajator premiu literar de la Sibiu din partea redacției Oastea Domnului, constând din bani, cărți, o medalie-cruciuliță (semnul distinctiv al asociației Oastea Domnului) - și diferite ilustrate și tablouri religioase.

În anul 1934 primeam un alt premiu în bani și obiecte din partea conducerii Oastei Domnului, secția Oradea, pe atunci foarte numeroasă și bine organizată sub conducerea Episcopiei Ortodoxe Oradea.

La sfârșitul anului 1934, solicitat în scris din partea conducerii Oastei Domnului din Sibiu (preotul Iosif Trifa personal) m-am angajat permanent la redacția gazetelor și editurii asociației.

Din noiembrie 1934 am început să lucrez efectiv ca redactor la aceste gazete alături de preotul Iosif Trifa și alți colaboratori ai acestuia, contribuind cu o parte substanțială la tot materialul publicat. Gazeta apărea atunci în tiraj de între 15-20 de mii de exemplare săptămânal și avea mulți abonați și în alte țări și continente.

În anul 1935, mi-a apărut în editura Oastei Domnului din Sibiu primul volum de poezii religioase La Golgota într-un tiraj de 5 mii de exemplare.

La începutul anului 1935, în urma unei neînțelegeri pe motive administrative și organizatorice dintre mitropolitul Bălan și preotul Iosif Trifa asociația Oastea Domnului atât din Sibiu cât și din țară s-a scindat în două părți. Preotul Iosif Trifa a scos în continuare o nouă gazetă pentru abonații săi sub titlul Isus Biruitorul.

Eu am rămas alături, în continuare de preotul I. Trifa.

Noua gazetă s-a stabilit la un tiraj între 9 și 10 mii de exemplare săptămânal, păstrându-și pe cei mai devotați cititori atât în țară cât și în străinătate. Aveam mulți abonați nu numai în multe țări ale Europei ci și în America de Nord și de Sud, în Africa și Australia - printre toți românii împrăștiați dinainte și din primul război mondial prin toate aceste părți.

În anul 1937, mi-a apărut al doilea volum de poezii religioase tot la Sibiu

Pe drumul crucii mele în cinci mii de exemplare.

În anul 1937, gazeta Isus Biruitorul a fost suspendată de către autoritatea de stat, la presiunea mitropolitului Bălan din Sibiu. Tot în acel an a apărut în continuare gazeta Ecoul - la Făgăraș, dar după câteva numere ne-a fost suspendată și aceasta.

În urma suspendării gazetei Ecoul am scos din nou în Sibiu o altă gazetă anume Glasul Dreptății, care a continuat să apară până după moartea preotului I. Trifa, - survenită în 12 februarie 1938.

După moartea preotului I. Trifa, - în aprilie 1938, Glasul Dreptății a fost suspendat definitiv. Tipografia Oastea Domnului a fost confiscată de mitropolia din Sibiu iar noi cei din redacție am fost împrăștiați.

Solicitați insistent de către miile de cititori și abonați ai noștri, dar urmăriți permanent de către autoritățile clericale și politice - am căutat mereu să putem apărea cu alte publicații și chiar sub alte nume, prin alte părți ale țării.

Astfel prin luna septembrie 1938 am convenit la Oradea cu George A. Petre, să scoatem un supliment religios duminical la ziarul Noua Gazetă de Vest, atât pentru cititorii noștri cât și pentru ai ziarului său. Suplimentul a fost numit Ogorul Domnului...

Am redactat și am tipărit astfel câteva numere din acest supliment până când mitropolia din Sibiu care ne urmărea făcând presiuni asupra episcopiei din Oradea și prin aceasta asupra lui George A. Petre - suplimentul Ogorul Domnului a fost suspendat definitiv.

În anul 1939 mi-a apărut la tipografia Diecezană Oradea al treilea volum de poezii religioase Doina Golgotei în 4 mii de exemplare.

În anul 1939 la începutul anului, împreună cu vechiul meu coleg de redacție de la Sibiu, învățătorul Ioan Marini am convenit cu preotul Vasile Chindriș din Cluj să edităm acolo gazeta săptămânală Viața Creștină ulterior Misionarul Vieții Creștine - în tiraj de 6-7 mii de exemplare. Aceste gazete au apărut până în septembrie 1940 la cedarea Ardealului de Nord.

În 1939 mi-a apărut la Cluj al patrulea volum de poezii religioase Darul Lacrimilor

- în 4 mii de exemplare.

În 1940 mi-a apărut tot la Cluj al cincilea volum de poezii religioase Cântări de Pace tot în 4 mii de exemplare.

Tot în anul 1939-1940 am tipărit și la Oradea în tipografia Grafica o serie de cărți religioase, atât personale cât și de alți autori în diferite tiraje, variind între 2-5 mii de exemplare.

Dintre cele personale am tipărit:

- Cântări religioase pe note - 5 mii ex.

- Cântări religioase fără note - 5 mii ex.

- Al 6-lea volum de poezii Din Lupta Domnului vol. I în 3 mii ex.

- Al 7-lea volum de poezii Sfaturi bune (proverbe versificate) în 3 mii ex.

- Al 8-lea volum de poezii Din Lupta Domnului vol. II în 3 mii ex.

Din anul 1941 până în 1943 am scos la Beiuș revista lunară Familia Creștină în tiraj de 5 mii ex. pentru abonații noștri din țară și din străinătate.

În anul 1943 am tipărit la Beiuș în tipografia Doina al 9-lea volum de poezii religioase În așteptarea Mirelui, sub pseudonimul Cristian Dor, din pricina cenzurii. Cartea a apărut în 3 mii de exemplare.

În anul 1945 am tipărit la Sibiu al 10-lea volum de poezii Cântările Apocalipsei în editura Cartea de Aur - tiraj 5 mii de exemplare.

În anul 1946 în colaborare cu Ioan Marini și Tit Trifa (fiul preotului Trifa) - am scos la Sibiu seria nouă din gazeta Isus Biruitorul.

La această gazetă am fost redactor până la 1 ianuarie 1948, când gazeta a fost suspendată definitiv, iar eu arestat.

În 1946, am tipărit la Beiuș al 11-lea volum de poezii religioase Un cântec de iubire

- în 3 mii de exemplare.

Tot în 1946, am tipărit la Sibiu Cartea de cântări o ediție în 10 mii de exemplare,

altă ediție în 10 mii de exemplare. Total 20 de mii de exemplare.

În anul 1947, am tipărit la Beiuș al 12-lea vol. de poezii Spre Țara Dragostei în 3 mii ex.

Tot în anul 1947 și tot la Beiuș am tipărit al 13-lea volum Pe genunchii lui Isus - poezii pentru copii - în 3 mii de exemplare.

De asemenea un Calendar pentru Tineret al 14-lea volum în 3 mii de exemplare.

Din anul 1924 preotul I. Trifa a scos anual, câte un calendar-carte, pentru abonații gazetelor sale, cât și pentru toți cititorii din popor. Fiind bine alcătuit, cu material felurit și scos cu mult gust și talent acest calendar era unul dintre cele mai potrivite pentru popor ce se scriau pe vremea aceea. Așa că de la început și-a făcut foarte mulți cititori chiar și dintre cei care nu erau nici membri ai Oastei Domnului și nici abonați ai gazetei ei.

Acest calendar a fost întocmit de către preotul I. Trifa până în 1938. Iar după aceea, timp de 10 ani - până în 1948, a fost întocmit de către mine, în colaborare uneori cu Ioan Marini, alteori cu Tit Trifa.

Tirajul unui calendar varia anual între 15-30 de mii de exemplare.

Din cauza evenimentelor din lume și a ostilității lor împotriva noastră, după 1938 acest calendar n-a mai apărut la Sibiu ci la Oradea, Cluj, Arad, București, Beiuș...

În acești 15 ani - din 1932 până în 1947 - am mai colaborat cu material religios și la alte gazete și reviste din țară printre care:

Revista Funcționarilor Publici - București.

Prietenul copiilor - Iași.

Satul - București.

Revista Penitenciarelor - București.

Farul creștin - Arad.

Vestitorul Evangheliei - București.

Beiușul - Beiuș.

Glasul Bihorului - Beiuș.

Noua Gazetă de Vest - Oradea.

Ostașul Domnului - București - etc.

În cei 15 ani cât am activat liber, tipărind gazete, cărți, reviste, calendare, - am avut de înfruntat enorme greutăți fiindcă toți acești ani au fost bântuiți de tot felul de crize și frământări politice, economice, financiare, sociale... Dar am luptat neobosit, împreună cu tovarășii mei de lucru și de ideal pentru răspândirea luminii, culturii, moralei și frumosului, în acele vremuri când nu era inițiativă de stat în privința asta, ci totul era lăsat în seama câtorva entuziaști iubitori de credință și de popor.

Cu slabele noastre puteri, cu puținul nostru talent și modestele noastre mijloace am căutat din răsputeri, să ajutăm la trezirea conștiinței și a unității noastre de neam și de credință în mijlocul tuturor marilor frământări și primejdii prin care a trecut istoria națiunii și a Bisericii noastre de la terminarea primului război mondial.

Răspândirea tirajelor noastre de sute de mii de cărți, reviste, calendare, a împlinit la vremea lor, o mare și necesară operă de culturalizare, moralizare și chiar alfabetizare a poporului, mulți învățând carte din dorința de a citi singuri aceste lucrări atât de mult căutate și iubite atunci de popor.

Din dorința de a pune carte bună cât mai la îndemâna tuturor, am fixat lucrărilor noastre, prețul cel mai scăzut, mai ales că țara trecea prin tot felul de crize iar oamenii în marea lor majoritate n-ar fi putut să-și procure o carte la un preț mai ridicat. Pe urmă au fost foarte mulți cititori care luând cărțile și gazetele noastre pe datorie, nu ni le-au mai achitat niciodată.

Așa că deși din drepturile de autori care ni s-ar fi cuvenit, ar fi trebuit să-mi realizez măcar o existență onorabilă pentru mine și familia mea - totuși la sfârșit am ajuns și mai sărac decât fusesem la început. Ba am făcut și împrumuturi pentru care am pus garanție până și averea părinților mei, din care până la urmă a trebuit să vândă o parte, pentru a le plăti.

După anul 1964, când am fost eliberat definitiv din închisori, am început să scriu din nou, fără însă a publica nimic.

Foarte mulți din vechii mei cititori mi-au solicitat mereu cântări, poezii, meditații, astfel că a trebuit să scriu aproape tot timpul meu când eram liber de la obligațiile mele de muncă la C. A. P. unde lucram cu familia mea până în 1974 când m-am angajat funcționar la Protopopiatul Ortodox Beiuș.

Din anul 1964 și până în 1976, am compus și scris de mână și la mașină alte peste 80 de lucrări originale: poezii, povestiri, meditații religioase, precum și 3 volume de memorii.

Din aceste lucrări unele pe care le credeam mai potrivite le-am trimis spre publicare la diferite reviste, dar fără nici un rezultat.

Dintre ele amintesc:

Revista Albina - București (lui Eugen Frunză)

Revista Familia - Oradea (lui Ioan Isaiu)

Ziarul Crișana - Oradea (lui Ioan Isaiu).

De asemenea cu lucrarea mea Comori Universale (o culegere și versificare a unui număr de 2.000 proverbe de la 27 națiuni - am fost personal la editurile Albatros, Litera și altele din București, - dar peste tot am fost refuzat sub diferite motive.

La Oradea am încercat la fel prin tovarășul Ion Brad cât și prin alții, la revista Familia și la diferite alte instituții de resort - dar cu același rezultat negativ.

În astfel de condiții se înțelege că am renunțat la orice speranță de a reuși pe această cale să public ceva.

În ultimul timp al anului 1977, lucram la gruparea de volume mai mari a tuturor lucrărilor mele precum și la revizuirea și completarea lor, intenționând să trimit câte o serie următoarelor instituții de stat:

1 - Uniunea Scriitorilor - București - (căreia îi și trimisesem de altfel încă din luna august 1977, o notă completă cu toate lucrările mele, prin scriitorul Ion Dumitriu Snagov, împreună cu zece volume din lucrările mele).

2 - Academia Republicii Socialiste România - București.

3 - Departamentul Cultelor - București.

4 - Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române - București - pentru fondul documentar al acestor instituții și eventuală tipărire, convins fiind de o reală valoare a lor literară, istorică, religioasă, educativă.

În ziua de 16 decembrie 1977 mi-au fost ridicate de către organele de stat tot ce aveam asupra mea din aceste lucrări ale mele până și notițele și caietele mai vechi pe care le mai aveam...

Dacă nu mi se vor înapoia, nu voi mai avea niciodată posibilitatea să finisez acele lucrări și nici să le trimit instituțiilor de mai sus.

În speranța că totuși autoritatea de stat va aprecia pozitiv aportul moral, cultural și educativ adus în poporul nostru de toate aceste lucrări ale mele, atât vechi cât și noi - doresc să-mi exprim și cu acest prilej devotamentul meu rămas întreg pentru acest nobil ideal.

Livada Beiușului - jud. Bihor

Traian Dorz

la 1 Ianuarie 1978.

În urma acestui memoriu am fost solicitat la episcopul Oradei personal ca să-i predau un volum din lucrările mele întrucât a primit dispoziție să-l publice. Mi s-a recomandat să aleg ceea ce s-ar putea publica în condițiile de azi.

Am selecționat un număr de 2.500 proverbe, le-am transcris sub titlul La Izvoarele Luminii și le-am predat personal episcopului Oradei care le-a înaintat Departamentului Cultelor spre a dispune.

După 7 luni am primit înapoi prin poștă acasă, volumul trimis împreună cu adresa în original a Departamentului Cultelor, Direcția Relații Culte Nr. 11279 din 13-VII-1978, către Episcopia Oradei, cabinetul P. S. Episcop Dr. Vasile Coman.

„Ca urmare a adresei dv. nr. 3322/1978 vă restituim alăturat lucrarea La Izvoarele Luminii de Traian Dorz cu rugămintea de a recomanda autorului să se adreseze unei alte edituri din afara sistemului cultelor.

Semnat Director SS Eugen Munteanu”.

Am trimis lucrarea cu acest memoriu și cu adresa în Original Departamentului Cultelor la redactorul revistei Flacăra din București - Adrian Păunescu - solicitându-i ajutorul și recomandarea sa către vreo editură pentru tipărirea lucrării. Dar după un timp și acesta mi-a returnat pachetul nedesfăcut.

Când am spus aceasta celor ce-mi reproșează că nu scriu și nu trimit la reviste și edituri din țară - unul dintre ei mi-a răspuns:

- De, fiecare își teme pâinea lui...

Și nici un alt răspuns n-am mai primit din nici o parte la acest memoriu, - până astăzi.

Slăvit să fie Domnul!