Cap. 27 - Pe drumul ales

„Alege bine drumul pe care vrei să mergi

c-apoi mereu mai grabnic pe el ai să alegi

şi nici nu ştii în urmă pe calea ce-ai deschis

câţi au să te urmeze - spre Iad sau Paradis...”

Alte douăzeci de luni aveau să mai treacă, de la aducerea noastră din Delta Dunării din nou la Gherla, până când se va împlini misiunea pe care o așteptam și pentru care ne rugam în fiecare clipă. După cum am mai amintit, chinurile la care mă supunea purtarea fratelui Moldoveanu, care organiza peste tot lupta tuturor celor de alte crezuri împotriva mea, îmi ajunseseră cu neputință de a le mai suporta. Durerile de cap, crizele de inimă, slăbirea nervilor - mă făceau să nu-mi mai doresc decât moartea cât mai grabnică. Aproape nu mai ceream nimic Domnului decât asta. Inchizitorul meu mă chinuia cinic și lent, fără să se sinchisească de nimic, iar mașina lui de schingiuit funcționa bine și de jos în sus și de sus în jos, de la motor până la cea din urmă rotiță. Domnul mă lăsase chiar singur între fiare. Nici un frate dintre cei buni și adevărați nu era cu mine. Eram numai cu vrăjmași și străini și cu el, cu Moldoveanu, mai vrăjmaș și mai străin față de mine ca toți.

A ținut și asta doar atâta cât a fost vremea ei. Cu prima ocazie m-am cerut să ies la muncă în curtea închisorii. La orice muncă, numai să ies de aici.

Există o închisoare înlăuntrul închisorii - cum am mai spus mai grea decât orice condamnare, când ești pus să stai cu niște făpturi care nu mai au nimic omenesc în ele pentru tine.

Anchetatorul care te cercetează, ori paznicul care te supraveghează sunt afară. Ori sunt cu tine doar un timp. Pe când chinuitorul cel dinăuntru este cu tine clipă de clipă. El te vede, te urmăreşte şi te chinuie zi şi noapte, cu gura, cu ochii, cu tăcerea, cu prezenţa lui, cu tot ce are şi ce poate el. E ca un ţepuş aprins şi ascuţit împins permanent în sufletul tău. Oricum te-ai întoarce ori te-ai mişca, îi simţi îndată ameninţarea lui neîndurătoare.

Fratele dezbinat este un vrăjmaş mai primejdios şi mai crud decât orice alt duşman.

Şi sufletul nerecunoscător îţi ajunge un făcător de rău cu atât mai mare cu cât a fost mai mult binele pe care i l-ai făcut. Amintirea umilinţei lui din trecut îl umple de dorinţa răzbunării asupra ta a celui ce i-ai cunoscut-o.

Pentru îngâmfarea lui de acum, milogeala trecutului său este ceva de nesuportat.

Orice i-o poate aminti - trebuie înlăturat cu orice preţ. Şi cu cât faţa binefăcătorului este mai curată, cu atâta trebuie aruncat asupra ei cu noroi mai mult şi mai negru...

O, câtă greutate şi amărăciune am strâns de acolo pentru cântările mele... Acolo am scris:

De unde ai în tine pământule hain

atâta fiere neagră şi-atât amar venin

cât pui în iarba morţii şi-n fructul blestemat?

- din inima şerpească de frate dezbinat...

Dar Dumnezeu m-a scăpat şi de acolo. Am fost dus la alte camere cu cei ce munceau. Am ieşit astfel la săpături de şanţuri, la turnat betoane, la încărcat pietre, la cărat de saci. Hernia mea dublă din 1954 de la Popeşti-Leordeni mi se tot mărea şi mă mai chinuia şi ea pe lângă celelalte. Piciorului stâng îi creşteau varicele, iar crizele inimii deveneau tot mai dese. Cu toate acestea mulţumeam lui Dumnezeu pentru izbăvirea care mi-o adusese. Munca, oricât de grea era, nu-mi făcea atâta rău, cât îmi făcuse starea de care scăpasem. Pe lângă asta libertatea în care mă mişcam prin curte cu ceilalţi la muncă, îmi îngăduia să vorbesc cu mulţi alţii ceva folositor şi bun, atât pentru ei cât şi pentru mine.

Am avut după aceea multă mângâiere prin câteva suflete care s-au întors sincer la Domnul - şi prin alţii mulţi care s-au ales cu câte ceva bun din prietenia noastră pe acolo. O, cu câte amintiri frumoase m-a despăgubit Domnul Dumnezeu după aceea, despre multe suflete sincere şi nobile pe care le-am întâlnit, cărând cu ei la targă, încărcând saci, ori săpând şanţuri...

Câte nume cunoscute, respectate şi regretate aş putea înşira aici. Totdeauna voi mulţumi lui Dumnezeu pentru împrejurările acelea atât de grele şi aspre, dar şi atât de frumoase, prin care i-am cunoscut pe aceşti oameni superiori şi unici cu care am muncit frumos...

Am avut parte în viaţă de nişte vremuri atât de frumoase, cum nu se petrec decât în foarte rari răstimpuri. Şi cum în furtună orice pai poate fi ridicat cine ştie cât de sus şi apoi aruncat cine ştie unde, - aşa am fost ridicat şi eu şi aruncat. Când sus de tot prin soare, când jos de tot prin cele mai întunecate gunoaie. Apoi iarăşi ridicat şi amestecat când printre demoni, când printre îngeri. Aducând la întoarcerea în locul meu câte ceva şi de printre îngerii şi de printre demonii - între care am petrecut. Şi de printre luceferii şi de prin gunoaiele printre care am umblat. De aceea este şi atâta lut şi atâta aur pe aripile mele. Şi atâta întuneric şi atâta lumină în cântarea mea.

Trebuie să trec cât mai repede peste cele douăzeci de luni petrecute aici.

N-am uitat aproape nimic dintre chinurile, mizeria, foamea, loviturile, munca, răutatea, cruzimea şi josniciile pe care le-am cunoscut şi le-am îndurat şi le-am văzut acolo.

Le-aş fi putut descrie şi aş fi putut umple astfel multe sute de pagini cu ele.

Dar cui folosesc şi cui ar folosi toate acestea, când e plină lumea numai cu astfel de descrieri? Scopul meu n-a fost să spun aici nici un nume nici întâmplări neplăcute, ci numai învăţăminte. N-aş fi vrut să le pomenesc nici pe acestea câteva care am fost silit să le scriu dacă n-ar fi fost legate de numele şi de faptele lor nişte învăţăminte vrednice. Şi cred că Dumnezeul nostru care ne-a chemat în Lucrarea Evanghelică a Oastei Sale, tocmai de aceea m-a şi dus pe acolo ca să mi se deschidă odată ochii şi să pot cunoaşte şi eu ce fel de caractere se pot ivi

în Lucrarea Evangheliei. Să ni se deschidă tuturora ochii asupra lor - şi cunoscându-i să luăm nişte măsuri pentru a nu-i lăsa să mai facă neopriţi tot răul de care am văzut cu surprindere şi consternare - că pot fi în stare. Neavând nici un strop de frică de Dumnezeu,

ori de simţământ uman în ei.

Dacă n-am fi fost duşi împreună cu ei şi n-am fi fost ţinuţi acolo luni şi ani, zile şi nopţi până la deplina lămurire - niciodată nu i-am fi cunoscut. Fiindcă afară n-ai nici timpul nici condiţia pentru asta. Astfel ei ar fi rămas mereu făcând din starea asta tot răul fără a fi împiedicaţi de nimeni. Iar sămânţa lor, harnici cum sunt în a face răul, s-ar fi răspândit pretutindeni până ar fi otrăvit şi ar fi nimicit toată holda minunată a Oastei Domnului. Dar cine mai ştie câţi dintre aceştia mai rabdă încă Dumnezeu pe pământul Lui.

Dumnezeu n-a lăsat însă nimic ascuns. De aceea a făcut El lămurirea asta, aşa cum numai El putea s-o facă. Slavă veşnică Lui. Acum, odată ce poziţiile ne-au fost clarificate, va merge fiecare pe calea ce conştient şi liber şi-a ales-o. Şi vor vedea la urmă toţi cine a fost înţeleptul şi cine nebunul. Viu este Dumnezeul Adevărului şi Dreptăţii. El să ne răsplătească fiecăruia dintre noi aşa cum am gândit şi am făcut, nu numai mâine sub pământ, ci şi astăzi pe el.

Când hernia mea a început să mă supere mai tare din cauza eforturilor, mi-am făcut un brâu de cârpe - şi aşa am lucrat mai departe, ca să nu mă despart de sufletele care începeau să-L afle pe Domnul. Dar când starea generală mi s-a înrăutăţit şi n-am mai putut deloc să muncesc - am ajuns pe totdeauna iarăşi la inapţi într-o cameră mare, cu mulţi alţii, unde nu mai aveam nici un cunoscut. Ce bine este să începi un lucru bun chiar de la început. În felul acesta pui tu primele pietre la zidăria nouă care o începi - şi lucrând cu chibzuinţă şi dragoste, ai mereu sfânta bucurie de a vedea totul crescând în armonie şi frumuseţe prin ajutorul Cuvântului şi Duhului Sfânt.

Marele Meşter şi Ziditor lucra împreună cu noi: - Fie binecuvântat pentru sporul sfânt pe care ni l-a dat şi acolo - şi pe care El Singur îl cunoaşte.

Sub camera mea fusese una dintre bisericile în care mă rugasem şi lucrasem în primăvara lui 1948, acum 16 ani când fusesem aici pentru prima dată. Ce uriaşă deosebire faţă de atunci!... Acum sunt aici alţi oameni, dar cu aceleaşi suferinţe, nevoi şi trebuinţe. Ce prilej de a le aduce pe Hristos!...

Chiar de la început însă descopeream oriunde eram dus, şi pe vrăjmaşul duh care mă urmărea neîncetat. Întâi îi simţeam în spate ca pe o arsură, prezenţa lui înapoia mea. Când mă întorceam, îl cunoşteam îndată în omul în care intrase - deşi acest om îmi era complet necunoscut şi ca nume şi ca înfăţişare. De acolo din ochii lui, vedeam privindu-mă duhul vrăjmaş. Şi ascunsă după faţa sa, vedeam faţa primejdioasă pe care acum mă obişnuisem s-o cunosc atât de bine, încât de fiecare dată când mă mutam undeva gândeam:

- Ia să văd în cine se întrupează aici urmăritorul meu. Şi cum va începe el să mă lovească aici!

La Caransebeş avusesem destul de lucru cu el. La Oradea la fel, la Deva, la Ghencea, la Beiuş, la Grind, peste tot. Când am fost în camerele cu poliţişti, l-am descoperit în mai mulţi. În cele cu militari, la fel, aici acum iarăşi într-unul.

Îndată ce începeam cercul de meditaţie şi rugăciune - iată-l! Venea aproape dar nu între noi. Se prefăcea că doarme, dar trăgea cu urechea să audă tot ce vorbesc. Din când în când îi surprindeam ochii sticlind, reci şi primejdioşi ca de şarpe, ochii care se deschideau înguşti şi iscoditori spre mine. Atunci simţeam săgeata lor rece şi ascuţită şi primejdia ameninţătoare. Dar îndată ce privirile noastre se întâlneau, ochii lui se ascundeau iarăşi, grăbiţi îndărătul pleoapelor prefăcute că dorm.

Peste câteva zile se cerea la raportul confidenţial al comandantului, cu gând hotărât să mă toarne că fac propagandă religioasă. Dar Dumnezeu care îl lovise peste gură de atâtea ori, îi dădea mereu şi acum palme la fel. Şi astfel scăpam de fiecare dată pentru o vreme de ameninţările lui...

Uneori cel în care se întrupase - şi cu care, personal nu avusesem nimic - îmi cerea iertare, pentru răul care intenţiona să mi-l facă, ori chiar mi-l făcuse. Bineînţeles că-l iertam din toată inima pe bietul om, ştiind că într-adevăr nu el este vinovatul, ci vrăjmaşul duh.

Era aici acum cu mine şi unul care lucrase la echipa de înmormântări. Ce lucruri fioroase ne povestea.

- Eram doi - spunea el. Aproape în fiecare noapte eram chemaţi la lucru. Aveam un cal şi o căruţă cu care duceam de la morga închisorii la cimitir pe cei ce se eliberează pe totdeauna din celulele astea.

- Cum făceaţi treaba asta?

- Ne lua gardianul, scoteam mortul de unde zăcea, îi luam hainele lăsându-i numai cămaşa, apoi îl puneam în lada cu care sunt duşi toţi morţii, îl încărcam în căruţă, apoi dincolo de marginea cimitirului săpam o groapă şi-l răsturnam din ladă. După aceea acopeream groapa şi-i puneam la cap un ţăruş cu un număr. Numărul lui. Şi gata. Veneam înapoi cu căruţa şi cu gardianul. Nimeni nu mai ştia numele celui îngropat sub ţăruşul cu număr. Când va dispare ţăruşul cu număr, nu se va mai şti nici atât.

- Până la Învierea cea mare - am zis eu - a lui Dumnezeu, când vor ieşi afară toţi morţii aceştia, mărturisind totul în faţa Marelui Judecător!

- Câtă vreme ai fost gropar?

- Numai vreo două luni. N-am mai putut sta.

- Ai îngropat mulţi?

- Nu ştiu câţi!

- Mai ştii pe cine? Vreun nume cunoscut ştii? Am avut aici nişte fraţi buni care au murit. Nu cumva ai auzit de Mândroni Valer, de Roşu Ioan, de Neagu Ion?...

- Nu, decât de Aurelian Pană.

Am tresărit.

- De Aurelian Pană - zici?

- Da! L-ai cunoscut?

- Era un mare boier, proprietar de multe mii de hectare de pământ în Bărăgan, fost ministru. Când am fost cu domiciliul obligatoriu acum zece ani acolo, am fost paznic pe câmp pe locurile unde fusese moşia lui. Ce-mi spuseseră bieţii oameni care munciseră acolo, era aproape de necrezut, cum îi chinuia acest bogătaş nemilostiv şi rău. Nu le da aproape nimic. Îi ţinea mai rău ca pe vitele cu care munceau. Stăteau înghesuiţi câte trei familii într-o căsuţă şi n-aveau loc - din cele douăsprezece mii de hectare ale boierului, - nici măcar să-şi pună puţin bumbac sau cânepă pentru cămaşa din spate. Îi muncea şi-i bătea ca pe vite. Când trecea pe uliţele lor în trăsura lui cu şase cai, vizitii lui croiau cu biciul pe oricine nu îngenunchea pe marginea drumului până ce trecea el. Nu ştiu dacă era cu adevărat chiar aşa, sau numai ei ziceau, dar cred că în cea mai mare parte spuneau adevărul.

- Chiar aşa şi era! Cu mine lucra atunci la îngropări un ţigan care fusese chiar din Ivăneşti, unul dintre satele de pe moşia lui.

- Ştiu, la Ivăneşti am fost şi eu.

- Ţiganul când l-a văzut, l-a recunoscut şi şi-a adus bine aminte că şi el a fost croit odată cu biciul chiar de boier, pentru nu ştiu ce. Când l-a văzut ţiganul cum era el acum, râdea şi spunea: Bine ţi-a făcut Dumnezeu! Atunci aveai 150 de kg, acum n-ai nici 40. Numai din lungime n-ai pierdut.

- Cum, să fi pierdut el chiar o sută de kg?

- Dumnezeu l-a ajuns să fie pedepsit chiar cu faptele lui. Înfometase el pe alţii - l-au batjocorit şi alţii pe el. A fost pus în reeducarea care l-a adus în starea asta. Trebuia să stea în picioare gol în faţa reeducatorului său şi să spună de o sută, de o mie de ori celui care îl întreba:

- De unde ai pe tine mă banditule Aurelian Pană aceste piei şi această grăsime care atârnă pe trupul tău blestemat? Iar el trebuia de o sută, de o mie de ori să răspundă:

- Din sudoarea ţăranului român, pe care l-am asuprit şi l-am bătut!

- Atunci ai să stai aici până vei da înapoi tot!

Şi a stat până când din cele 150 de kg câte trebuia să fi avut la cei 2 metri înălţime - a mai rămas cu vreo 40 kg. Numai după aceea a putut muri. Pielea atârna pe oasele lui într-un mod care te înspăimânta. În mormânt s-a dus gol-goluţ, cu picioarele tăiate şi aşezate lângă el.

- De ce tăiate?

- Nu încăpea în lada cea pentru toţi. Picioarele îi atârnau afară din ladă. Gardianul întrebă pe ţigan:

- Acuma ce-i faci?

- Încape el îndată dom’şef, zise ţiganul. Şi luând toporul îi reteză picioarele de prin genunchi şi le aruncă peste trup în ladă. Aşa m-a retezat şi el pe mine cu biciul - zise ţiganul râzând. I-am plătit datoria. Dumnezeu mi-a ascultat gândul care l-am pus atunci când m-a lovit el pe mine.

Aşa s-a dus în veşnicie Aurelian Pană, boierul cu 12.000 de hectare de pământ care înfometa pe oameni şi îi lăsa goi. - Înfometat şi gol...

Ce cutremurătoare este câteodată judecata lui Dumnezeu chiar şi pe pământ, nu numai sub el! O, dacă ar învăţa din aceste întâmplări şi cei ce mai fac acum, sau vor mai face în viitor aşa ceva. Să nu uite nimeni nici să nu se înşele nimeni cu privire la răsplata care îi vine sigur odată fiecăruia, după cum face.

N-aş fi povestit nici întâmplarea asta cum nu povestesc nici altele sute pe care le-am auzit sau le-am văzut. Dar am fost prea martor eu însumi la cele legate de acestea. Şi am vrut măcar cu un exemplu de acesta să ilustrez un învăţământ pe care n-aş vrea să nu-l amintesc celor ce au atâta nevoie mai ales acum de el! Dacă va mai fi cineva să-l ia aminte...

Aici în închisoare se rezolvă bine şi problema timpului pe care oamenii nu reuşesc să şi-o rezolve bine afară niciodată. Afară cei mai mulţi oameni foarte preocupaţi de toate, n-au timp pentru meditaţie, pentru interiorizare, pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului lor - niciodată. Aici însă, au atâta timp. Păcat numai că cei mai mulţi nu ştiu ce să facă cu el. Unii învaţă limbi străine de la alţii, scriindu-şi cuvintele şi frazele scurte pe cioburi de sticlă unse cu săpun... Alţii joacă şah cu figuri din pâine frământată cu scuipat şi cu săpun - riscând fiecare pedepse grele dacă sunt prinşi. Alţii peticesc tot timpul la cămăşile rupte, cu aţă trasă din prosop şi cu ace confecţionate din sârme, cu urechile scobite cu cioburi de sticlă... Cei mai mulţi au devenit atât de nervoşi şi de nerăbdători încât nu ştii cum să te mai porţi cu ei, ca să nu-i vezi izbucnind în certuri isterice şi chiar în bătăi. Nimeni nu-şi mai poate stăpâni decât cu foarte mare greutate, nervii bolnavi. Şi nu-i de mirare. Unii trăiesc în condiţiile astea de câte 15-20 de ani. Şi chiar de mai mulţi.

La plimbare eram scoşi aproape zilnic câte 10-15 minute, toţi în aceeaşi curte care în 1948 era goală şi liberă - în 1960 avea şase ţarcuri de scânduri în formă de floare cu şase petale. La mijlocul florii era ghereta paznicului ridicată cu câţiva metri deasupra ca să ne vadă pe toţi. Acum în 1964, floarea ţarcurilor nu mai era de scândură ca altădată ci de zid gros de cărămidă şi piatră, peste care nu se mai putea vedea şi auzi nimic, ca atunci când erau scândurile cu găuri şi cu crăpături printre care ne puteam vedea şi chiar atinge cu câte un deget unii pe alţii.

Acum nu mai puteau trece peste garduri decât porumbeii, zecile, sutele de porumbei care se pripăşiseră şi se înmulţeau singuri prin podurile şi acoperişurile înalte ale închisorii acesteia prin care nu mai umbla nimeni niciodată. Ei erau singurele fiinţe prietenoase dintre zidurile acestea. Veneau până la noi şi ciuguleau fărâmiturile de turtoi de pe la geamuri sau din mâinile celor ce-şi rupeau din puţinul lor ca să-i hrănească şi pe ei. Porumbeii erau într-adevăr un dar al lui Dumnezeu aici la Gherla, după cum fuseseră ciocârliile la Periprava-Grind, sau rândunelele la Jilava... Oamenii închişi de ani de zile - ajunseseră să nu mai poată suporta şi suferi om - din pricina multului rău suferit de la om. Doreau să vadă numai păsări, numai gâze, numai flori, numai altceva, dar nu om. Pentru aceştia erau atât de necesare şi de preţioase aceste păsări. Li se şi alcătuiseră un fel de cântec:

Ţie Doamne toată slava

c-ai lăsat, cu sfânt temei

rândunele la Jilava

ciocârlii la Periprava

şi la Gherla - porumbei...

ori:

Pe deasupra şi pe sub

fâlfâie câte-un hulub

şi sărută cu răcoare

lunga dorului dogoare...

Astfel a trecut şi primăvară lui 1964. Începuse cu un suflu nou. Hrana se îmbunătăţise mult. Începuse o altă perioadă de reeducare, - dar altfel decât cea din urmă cu ani... În cameră se aduceau ziare şi cărţi de citit. Slujbaşii închisorii se purtau acum mai omeneşte. Eram scoşi din când în când în holul mare unde începuse să ruleze filme...

Noi aşteptam aceste ocazii nu atât pentru filmele care rulau, ci pentru că în felul acela fiind scoşi cu grămada, puteam să ne strecurăm prin întuneric înainte sau înapoi spre a ne găsi şi întâlni cu fraţi şi cunoscuţi de prin alte camere. Până ce eram prinşi de către paznici, ori până ce se termina filmul, noi aveam timp să povestim împreună.

Într-o zi am fost duşi cu toţii în clubul închisorii - se făcuse şi aşa ceva! - iar acolo comandantul ne-a comunicat marea, negrăita minune: decretul de amnistie care sosise şi începuse să se aplice treptat.

- Slăvit să fie Domnul, am şoptit eu cu lacrimi - că a adus şi acest ceas atât de mult aşteptat! Anii erau în Mâna Lui.

Am văzut atunci o privelişte unică. La auzirea marii bucurii unii strigau, alţii cântau, alţii plângeau, unii se prăbuşiră în genunchi. Toţi aveau şiroaie de lacrimi pe obraji. O, ce mare, ce strălucită, ce cutremurătoare este o zi de liberare!

Ferestrele nu mai aveau acum obloane.

La toate camerele oamenii stăteau de dimineaţa până seara în picioare privind pe geamuri să vadă prin curte pe cei ce erau scoşi cu tot bagajul şi trecuţi în curtea cealaltă pentru liberare. Acum nimeni nu mai avea răbdare pentru nimic. Oamenii nu mai puteau să mănânce, nici să doarmă, nici să mai facă nimic, nici să mai vorbească despre altceva decât despre plecare şi despre acasă. Nervii le erau încordaţi până la rupere. Ochii le erau mereu la uşă şi urechile aţintite nu auzeau decât paşi care parcă veneau cu listele de liberare.

Într-adevăr se sfârşise şi vremea şi lucrul pe care îl avusesem de făcut şi aici.

Atunci veni în sfârşit la timp şi ziua de 22 iunie 1964. Solstiţiu. Cea mai mare zi din acel an şi din toţi. Cea mai înaltă zi din 1964. Ziua solstiţiului însorit şi luminos când soarele trona stăpân peste întregul cer, când lumina era în culmea biruinţei şi puterii ei asupra întunericului, când se elibera totul de sub puterea umbrelor şi când tot ce zăcuse în ascuns - ieşea la lumină.

Atunci era ziua a doua de Rusalii. Sărbătoarea Sfintei Treimi. După 34 de ani de la prima mea înviere, Rusaliile de acum aveau să-mi aducă alta. Liberarea mea avea să fie darul Întregii Fiinţe a lui Dumnezeu. A Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh - după cum fusese şi convertirea mea în 8 iunie 1930.

După ce listele Decretului cutreieraseră şi cutremuraseră prin toate celulele, deschizând zăvoare şi rupând lanţuri sub care putreziseră de ani şi ani întunecaţi atâta tinereţe, atâtea trupuri, speranţe, iubiri şi vieţi - veniră în sfârşit şi în celula noastră. Uşa se trânti larg de perete - şi apăru comandantul cu lista. Primul nume citit fu al meu.

- Prezent, răspunsei eu. Un fior ceresc mă pătrunse de sus până jos şi şoptii: Slăvit să fii Doamne Isuse! Ai sosit...

- Afară cu tot bagajul.

Am fost duşi la magazia de bagaje. Mi-am primit tot ce mi se luase acum şase ani,

când fusesem arestat de data asta - a şaptea oară. Nici unii dintre fraţii arestaţi odată cu mine, nu erau printre cei ce se încolonau acum pentru plecarea la gară. Atunci fusese iarnă iar acum era în plină vară. Hainele groase şi căciulile cu care eram îmbrăcaţi atunci, acum ne erau atât de grele şi calde...

La ieşire ne-a mai făcut o percheziţie, ca să nu luăm cu noi nimic din închisoare... Ascunsesem totuşi ceva: Amintirile. Astea nu ni le-au putut afla.

Însă nimeni dintre cei care îmi scotoceau traista mea n-au văzut ce plină şi grea era ea de adevărurile şi cântările nemuritoare pe care le scoteam eu de acolo. De atâţia ani tot scot din ea - şi încă tot mai sunt. De lacrimi şi de dureri; iată ce plină a fost...

Nu ştiam unde mă voi duce, nu ştiam dacă mai am casă ori familie. Anii lungi când nu primisem nici o veste, puteau să-mi fi nimicit tot ce aveam afară - fără ca eu să fi aflat aici nimic.

Îmi ştiam băiatul la Cluj. Voi merge deocamdată acolo, să-l aflu şi să văd unde să mă pot duce apoi. Gândeam atunci cu amar:

Azi nu mă-ntorc la nimeni - de-aceea vin la toţi

de mult n-am cui fi tată nici fiu n-am cui, nici soţ...

- O, dacă măcar frate mai am cuiva să-i fiu

tot nu mă-ntorc zadarnic şi nu vin prea târziu...

Stăteam singur în mulţimea celor din compartimentul meu şi priveam pe fereastra trenului la frumuseţea şi libertatea soarelui şi a lumii dinafara mea. Toţi pomii se legănau fericiţi, toate păsările cântau fericite, toate florile zâmbeau cu feţele pline de fericire, tot soarele strălucea fericit. Pretutindeni picura fericită cântarea şi tremura fericit harul. Toate acestea pentru că în inima mea era o cântare nemuritoare şi fericită... Uitasem dintr-o dată tot ce fusese amar şi întunecat, ca şi cum totul ar fi fost îngropat acolo în acel loc blestemat în care s-au îngropat atâtea speranţe şi s-au dezgropat atâtea disperări.

Dintr-o dată prinsei o putere nouă şi o nebiruită speranţă de înviere pentru Lucrarea Domnului limpezită şi orientată deplin de acum - îmi umplu sufletul. Holdele de grâu frumos şi curat care da în copt - mi se părură câmpul nostru duhovnicesc care ne cerea pregătirea braţelor şi a uneltelor harnice. Secerişul se anunţa bogat şi aproape. Lucrul va trebui organizat cât mai bine şi lucrătorii vor trebui lămuriţi şi îndrumaţi cât mai temeinic şi mai limpede nu numai ce au de făcut dar şi cum trebuie să facă, spre a nu se mai pierde şi a nu se mai înstrăina nimic. - Cum s-a pierdut şi s-a înstrăinat atât de mult până acum. Prea mult şi prea de multe...

Am ajuns la Cluj, trecând pe lângă Sânicoară, unde făcusem cu mâinile mele şi ale alor mei, casa care mi-a fost confiscată împreună cu tot ce aveam acolo. Poate ni se va mai reda iarăşi - ca să avem şi noi unde să locuim... - acum după ce s-a văzut că fusesem condamnaţi pe nedrept. Poate nu... Dacă anii chinuiţi nu ni se mai pot da înapoi, - să ne fie redate măcar cele ce ne-au fost confiscate prin aceeaşi nedreptate prin care am fost condamnaţi. Ar fi drept şi ar fi măcar asta cinstit. Nu se poate să se facă altfel. Acolo la Râturi, poate vor fi făcut tot aşa. Cine ştie cine va mai fi şi acolo!...

Tot nu cunoşteam încă nici acum cu adevărat oamenii aceştia şi legile lor.

...Ajuns la Cluj, am căutat pe Viorel unde îl ştiam cu serviciul în 1958 - apoi l-am regăsit unde locuia. Era acum căsătorit, avea şi un copil de un an... Toţi copiii mei se căsătoriseră între timp. Fiecare cum a putut şi pe unde i-a rânduit Dumnezeu. La căsnicia nici unuia dintre ei nu am putut ajunge. Nu ştiam încă nimic despre starea celorlalţi din familia mea, dar nu mă frământa atât de mult grija lor trupească, fiindcă eram încredinţat că Dumnezeu le va fi purtat de grijă. Eram îngrijorat de starea sufletească a lor şi a fraţilor din ţară, după atâţia ani de la luarea noastră dintre ei. Cum vor fi trecut ei prin marile încercări şi furtuni? Cât de adânc vor fi pătruns printre ei marile rătăciri şi dezbinări? În ce fel mai înaintează Oastea Domnului spre marele ei ţel şi rost? Cât mai lucrează ea în mijlocul Bisericii noastre primenirea evanghelică şi în mijlocul poporului nostru naşterea lui din nou? S-au identificat oare lucrătorii ei tot mai mult cu aceste datorii sfinte, ori s-au lăsat atraşi de momelile vrăjmaşe... - şi se vor fi îndepărtat şi mai mult de matca noastră sănătoasă şi adevărată?...

Ce răspunsuri voi afla oare la toate aceste întrebări, când voi ajunge la ei?

De la fiul meu din Cluj, am aflat cum Dumnezeu le purtase şi lor de grijă în chip minunat deşi ni se confiscase tot ce aveam la Sânicoară. La Călan ne luase fostul proprietar totul, fiindcă nu-i puteam plăti datoria. Banii împrumutaţi ni-i luase securitatea.

Nici unii nu ne-au mai dat nimic înapoi din ce am avut - nici până astăzi.

Copiii se împrăştiaseră şi se aşezară pe unde au putut ca să scape fie de numele meu prigonit, fie de apropierea mea urmărită. Am înţeles câtă nevoie aveau de linişte după ce, de la naşterea lor, fuseseră chinuiţi zile şi nopţi în toate felurile până astăzi, din cauza mea.

Am înţeles deci că nu voi putea nici în viitor să stau cu nici unul dintre ei. Ne mai rămăsese casa veche părintească de la Râturi unde mi se retrăseseră ceilalţi... Va fi deci singurul loc unde mă voi putea aşeza şi eu pentru câte zile mi-au mai rămas de trăit. Eram foarte îmbătrânit şi slăbit trupeşte, nu-mi mai presimţeam de trăit decât foarte puţine zile...

La Cluj am aflat de la fraţi primele ştiri despre starea Lucrării Domnului din oraş, din împrejurimi şi din ţară. Marea mulţime a fraţilor rămăseseră şi trecuseră cu bine prin marile încercări din care cam toţi au avut de suferit; unii mai mult, alţii mai puţin. Dar cam peste tot erau câte un lucrător sau doi răi, care stăteau ca nişte suliţe ascuţite în coasta fraţilor tulburându-i cu purtările şi cu învăţămintele lor rele. Oamenii aceştia nu se lăsau nici sfătuiţi, nici îndreptaţi, nici îndepărtaţi - ci stăteau continuu ca nişte ţepuşe otrăvite făcând mereu tulburări şi dezbinare împotriva învăţăturii şi a fraţilor.

La stăruinţa fraţilor din Cluj - am avut un sfat frăţesc cu scopul de a-i ajuta şi pe ţepuşii lor să înţeleagă şi să revină la armonia şi unitatea frăţească. Mai ales că adunarea crescuse în număr, veniseră multe suflete noi, îndeosebi tineri.

În urma stăruinţelor noastre s-a făcut în aparenţă pace, cei rugaţi au făcut reînnoirea legămintelor, promisiuni, îmbrăţişări şi iertări... Dar nu după multă vreme lucrurile au venit iarăşi la făgaşul rău. După un alt răstimp au urmat alte sfaturi, alte împăcări şi iarăşi alte dezbinări ale aceloraşi suflete...

Când nu este smerenie şi sinceritate, nu poate fi nici ascultare şi armonie. Trufia şi prefăcătoria nu pot aduce niciodată nicăieri nimic bun. Astea sunt de la diavolul, iar cel ce nu se poate pocăi şi lepăda de ele, face oriunde ar fi, slujba mamonei. Unde este îngâmfare şi prefăcătorie, acolo mai sunt şi alte păcate ascunse. Şi vai de casa şi de adunarea care are astfel de lucrători. De ce oare nici în frumoasa casă a Oastei, n-au putut fi numai vase de aur şi de argint pentru întrebuinţarea de cinste - ci şi vase de lemn (nesimţitoare) şi de lut (întinate) pentru întrebuinţări de ocară? Iar dacă şi aceste vase au stat atâta vreme în foc - sau lângă el - de ce nu s-au curăţit şi ele spre a deveni vase de cinste folositoare Stăpânului, destoinice pentru o lucrare bună? De ce sunt mereu gata numai pentru o lucrare rea? Şi când te gândeşti ce vase frumoase păreau şi acestea cândva, când ieşiseră din Mâinile Duhului Sfânt - prin naşterea din nou! Ce păcat!

Am ajuns apoi din nou, după 15 ani, între fraţii tinereţii mele din Bihor. I-am regăsit fericit pe toţi cei cu care lucrasem şi luptasem în anii începutului atât de frumos, prin acele locuri cândva atât de uscate şi de pustii. Acum câte izvoare minunate curgeau pe aici. Tinerii începători de atunci, erau acum lucrători încercaţi, cu fire de păr cărunt, dar cu toate satele lor pline de urmaşi binecuvântaţi în lucrul Domnului. Mi-am amintit de toate drumurile acestei părţi de ţară pe care le-am bătătorit întâi singur - apoi an de an adăugându-se alte minunate suflete de fraţi şi surori. Mulţi preoţi binecuvântaţi de Dumnezeu, vor rămâne neuitaţi aici şi pretutindeni, pentru că ei au înţeles de la început rostul bisericesc şi naţional al Oastei Domnului şi au sprijinit-o cu toată inima lor. Ce deosebire între cei de atunci şi cei de azi.

Dumnezeu va arăta odată ce mare rău au făcut Bisericii şi poporului acei clerici care au întors cu ură totul împotriva acestui scop divin aruncând asupra Oastei învinuirea nedreaptă care este întreţinută şi acum că ea ar fi o sectă primejdioasă Bisericii şi Statului. Exact cum făcuse Sinedriul israelit la vremea sa, cu Mântuitorul nostru Isus Hristos şi cu urmaşii Lui.

Fuseseră şi de aici mulţi fraţi supuşi la grele încercări, arestări, amenzi, bătăi, ameninţări - dar toţi rămăseseră statornici şi tari în credinţă, iar Lucrarea Domnului nu stătuse nicidecât pe loc. În vremea de destindere care a urmat câtva timp după 1964, am avut şi pe aici frumoase şi binecuvântate adunări frăţeşti. Bineînţeles că au fost şi pe aici unii fii ai dezbinării care au căutat să se vâre printre fraţi şi să strice unitatea şi armonia lor. Dar lucrătorii treji şi uniţi au vegheat, s-au împotrivit cu hotărâre duhului vrăjmaş - iar el n-a avut nici un câştig de la noi.

În vremea când unii dintre noi fusesem duşi şi condamnaţi - o mare parte şi dintre ceilalţi fraţi ai noştri buni avuseseră tot atât de mult de suferit şi ei, chiar dacă erau acasă.

- Când au început să vă ia pe voi - ori de câte ori auzeam noaptea o maşină pe aproape, ne aşteptam să ne ia şi pe noi. Această aşteptare era mai cumplită şi chinuitoare, cu atâta cu cât se amâna mai mult. Doream din toată inima să vină odată, să se sfârşească această stare de încordare în care ne trăiau copiii, soţia, părinţii, fraţii, toţi. De fiecare dată, mai ales noaptea, când trecea o maşină pe stradă ori oprea pe aproape, toţi ai noştri săreau în picioare speriaţi din somn... Copiii tremurând cu ochii măriţi de spaimă, soţia plângând, săreau pe la ferestre, pe la uşi, pe la gard, uitându-se şi aşteptând să vină acele făpturi înspăimântătoare care băgaseră groaza chiar şi numai cu numele lor - până şi în lucrurile noastre. De câte ori am gândit atunci cu cât este mai bine de voi acolo, fiindcă cel puţin ai voştri erau scutiţi de spaimele nesfârşite prin care treceam noi şi ai noştri.

De câte ori am fost luaţi sau chemaţi şi noi să ne prezentăm când ici când colo pentru tot felul de anchete şi întrebări, de fiecare dată mergeam pregătiţi şi să nu ne mai întoarcem. Starea asta a durat ani de zile la câte 2-3 zile una după alta. Oricine ştie cum se trata atunci cu oamenii, îşi poate uşor închipui prin ce stări am trecut noi şi familiile noastre. Câte de acestea le-am ascuns, pentru a ne scuti familia de spaime şi pe fraţi de lepădări. Numai Domnul ştie cum ne ascundeam vânătăile trupului şi zdrobirile sufletului cu care veneam acasă...

Apoi grija de familiile celor duşi. Numai Domnul ştie iarăşi cum ne împărţeam hrana din cămară şi banii din buzunar, pentru a duce ajutoare familiilor sărace rămase fără părinte ori soţ, ori fiu. Câte primejdii şi lipsuri am înfruntat pentru asta - dar numai în felul acesta ne simţeam părtaşi şi noi cu voi la suferinţele lui Hristos. Dumnezeu ne dase în grijă acum nu numai o familie, ci poate zece ori douăzeci, iar noi trebuia să purtăm cu tot sufletul grija asta...

Pe urmă organizarea zilelor de post şi a ceasurilor de rugăciune neîntreruptă. Ne împărţeam pe echipe de câte doi care îşi luaseră asupra lor de bunăvoie, grija unei zile de jertfă pe săptămână şi a unui ceas de rugăciune pe zi, la alegere, unul din cele 24 de ceasuri ale unei nopţi şi zile. Astfel că atunci când suna ceasul, unii se ridicau de la rugăciune iar alţii îngenuncheau la ea, pentru Lucrarea Domnului, pentru voi cei închişi, pentru cei rămaşi, pentru cei bolnavi, pentru cei slabi, pentru cei ispitiţi... Şi asta a ţinut până ce a sosit ziua izbăvirii voastre. Ce clipe strălucite şi neuitate am trăit cu toţii în aceste ceasuri de rugăciune... Harul lui Dumnezeu revărsat peste noi şi peste toate ale noastre în toţi anii aceia, nu-l vom uita niciodată.

...Dumnezeu să vă răsplătească suflete scumpe de fraţi şi de surori, care aţi împlinit atât de minunat dorinţa şi Voia Sa, rămaşi afară. Cu cât aţi fost mai vrednici şi mai folositori voi Lucrării lui Dumnezeu, decât mulţi dintre noi care am văzut cum s-au comportat acolo.

Cu ce nevrednicie şi cu ce ruşine s-au acoperit atât în faţa lui Dumnezeu cât şi în faţa oamenilor care i-au văzut şi i-au auzit. Acum cred cu adevărat că în închisori au fost luaţi nu cei mai buni ci cei mai răi dintre noi. Iar afară au rămas nu cei mai nevrednici ci tocmai cei mai harnici. Dacă ar fi rămas afară unii din cei care au fost băgaţi în închisori, desigur că n-ar fi făcut nici afară decât ceea ce au făcut înăuntru. Adică mulţi numai ruşine şi tulburare. Şi tocmai aceştia sunt cei mai lăudăroşi acum, mândrindu-se peste tot cu suferinţa lor pentru Domnul - fără nici o jenă, ofensându-i pe ceilalţi. Dumnezeule, ce răbdător poţi fi cu noi!... Cu ei.

Au fost prin anii acestor încercări şi mulţi care ca să scape s-au lepădat de Domnul.

Unii au căzut din credinţă şi au plecat înapoi în lume, iar alţii trecând la felurite culte autorizate de Stat. În foarte multe familii s-au făcut percheziţii luându-li-se tot ce era scriere religioasă. Biblii, cărţile Oastei, reviste, carnete de cântări, totul. Unii cărora nu li se luaseră, de frică le-au pus ei înşişi pe foc, aşa că la întoarcerea noastră aproape nu mai rămăsese nici urmă de cuvânt scris. Ce înspăimântător prăpăd trecuse peste noi toţi!

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi fraţii şi surorile noastre care nu ne-aţi uitat. Dumnezeul nostru care v-a pus în inimă gândul ca să ne trimiteţi iarăşi Cuvântul Său de care aveam atâta nevoie - să fie binecuvântat.

Au fost însă şi multe părţi şi multe adunări frăţeşti peste care trecuse pustiitor şi sălbatic, duhurile rătăcirilor dezbinătoare lăsând numai ruină şi prăpăd. În multe părţi încă aceste duhuri erau în ofensivă puternică împotriva duhului curat şi bun al Oastei Domnului.

Înştiinţaţi de fraţii primejduiţi, am luat îndată legătură cu fraţii de răspundere căutând să oprim de peste tot lucrarea nimicitoare a acestor duhuri rele precum şi izolarea acelora prin care lucrau. În multe părţi aceştia erau unii dintre fraţii cunoscuţi dar care acum căzuseră de la credinţă, provocând amestecătură şi tulburare peste tot pe unde ajungeau.

La răul produs în societatea noastră de către lepădaţii şi dezbinătorii din afară, repede s-a răspândit şi vestea despre răul făcut de dezbinătorii care fuseseră şi printre noi cei din închisori. Lucrul acesta i-a alarmat pe toţi fraţii lucrători şi atunci au urmat multe, lungi şi stăruitoare sfaturi frăţeşti şi stări de vorbă mai ales prin adunările atinse de boala dezbinătoare. O puternică lucrare de lămurire şi orientare se ducea pretutindeni, cu tot riscul pe care îl prezenta orice adunare şi orice deplasare a noastră prin ţară. Dar lucrul trebuia făcut cu grabă şi cu hotărâre. La ce ne-am ostenit noi și părinții noștri, muncind și suferind atâția ani, ca să adunăm și să ținem în lucrarea Domnului atâtea suflete, la ce le-am hrănit și ajutat, dacă acum le lăsăm pe mâna nimicitorului, spre a le pierde și risipi? Nu, nu trebuie zăbovit nici o clipă, nici cruțat nici un efort. Nimicitorul trebuie oprit și alungat. Trebuie să trezim în frații noștri spiritul activ de combatere și de atac, nu numai cel de apărare pasivă și molcuță împotriva acestor duhuri agresive și obraznice.

Dar în multe părți, de acum era prea târziu. Căzuseră toate sufletele ori în lepădare și în păcate, ori în mrejile felurite ale aceluiași duh viclean și nimicitor, care apoi se mâncau și se luptau între ei, grăbindu-și pierzarea cu toții.

Iar duhul diavolului, după ce făcuse în Oastea Domnului acest prăpăd, făcea pe toți cei din afara ei să arunce toată vina tot asupra Oastei.

Preoțimea spunea:

- Numai Oastea este de vină că au trecut și trec atâția oameni la secte. Numai Trifa este vinovat.

Autoritățile de stat, necunoscătoare ale lucrurilor duhovnicești, spuneau:

- Numai Oastea este de vină că avem atâtea dezbinări în popor.

Iar mulțimea lumească și neștiutoare spunea:

- Numai Oastea este de vină că lumea se leapădă de biserică.

Si astfel diavolul, care era adevăratul vinovat pentru toate, făcea ca toată vina pentru răul făcut de el, să fie aruncată asupra Domnului Isus și asupra Oastei Lui, care tocmai împotriva acestor rele luptase. O, cât de blestemat este Satana și cât de vinovați vor fi în fața lui Dumnezeu toți acei dintre noi care, cu știința ori cu neștiința lor, s-au făcut uneltele prin care diavolul a lucrat și lucrează nu numai la nimicirea Oastei Domnului, ci și la hulirea și învinuirea ei în fața oamenilor!

Astfel, ca o primă măsură, au fost sfătuiți și opriți cu desăvârșire frații ca să mai primească în adunările noastre și să mai predice lucrători străini de învățătura și de credința cea adevărată. Venirea și predicile acestora semănase între frați încredințările dezbinătoare.

Au fost apoi sfătuiți și opriți toți frații să mai meargă pe la adunările străine, de pe unde mulți veneau aducând boala certurilor și a dezbinărilor stricătoare. Și au fost încurajate cercetările adunărilor bolnave, dezbinate și slăbite, pentru împăcarea, însănătoșirea și întărirea lor.

Cei câțiva, care fusesem cu Moldoveanu, ne lămurisem definitiv cu el, la Grind și la Gherla. Dar celor de afară, în care mai stăruia încă speranța unei îndreptări, li se părea prea categorică și necruțătoare hotărârea izolării lui. Toate faptele lui de dinainte de închisoare, ca și cele adeverite de noi că le-a făcut pe acolo pe unde fusese închis cu noi, nu erau dovezi de-ajuns de convingătoare pentru ei. Li se părea că ceea ce spuneam noi despre el era prea de tot. Iubirea lor frățească, fără experiență și fără prefăcătorie, stătea încă nehotărâtă și stăruia să mai facem o încercare.

- Bine, am zis. Hai să mai facem!

Astfel, în vara anului 1966, a fost chemat și a venit Moldoveanu până la Arad, în casa unui frate. N-a știut pentru ce este chemat, fiindcă el însuși a spus că dacă ar fi știut nu venea. Au mai fost chemați ca să fie de față și alți frați, dintre cei mai aleși și mai împăciuitori. A urmat o lungă și îndurerată stare de vorbă cu el, pornind de la faptul Oastei, de la începutul ei, de la scopul ei în Biserica și în Națiunea noastră, de la învățătura și principiile ei, prin toate luptele și jertfele istoriei ei, până în prezent. Ne-am cercetat din urmă lucrarea fiecăruia dintre noi, în funcție de aceste linii veșnice trasate de Dumnezeu acestei Lucrări a Lui. Am arătat, în lumina acestor datorii, abaterile fratelui Moldoveanu, abateri continuate tot timpul, la început pe ascuns, după aceea tot mai pe față, cu toate mijloacele pe care le avea și pe care și le perfecționa mereu. Am întărit cu fapte și cu nume de martori toate acestea, mai ales prin anii de închisoare - si l-am rugat în fața tuturor celor ce erau acolo să spună, înaintea Domnului, dacă n-a fost așa. La urmă am zis:

- Totuși, cu toate acestea, dacă acum, în ultimul ceas, fratelui Moldoveanu îi pare rău de aceste abateri și promite să revină cu adevărat la același gând și învățătură cu toți frații din Lucrarea Oastei, iată, suntem gata să iertăm și să uităm totul. Numai să începem măcar de aici înainte o colaborare sănătoasă și bună.

Au vorbit apoi, pe rând, cu privire la aceste lucruri, toți cei șase frați prezenți. Dar la urmă, când a răspuns fratele Moldoveanu, toată vorbirea lui a fost presărată cu învinuiri asupra mea și a altor frați, apoi cu îndreptățirea învățăturilor sale. Nici măcar cea mai mică aluzie la vreo greșeală pe care ar fi făcut-o sau la vreo cât de nesemnificativă cerere de iertare pentru ceva. Și a încheiat cam cu aceste cuvinte, după exemplul lui Luther:

- Nu pot să-mi schimb nimic din încredințările pe care le am și pe care le-am primit direct de la Dumnezeu. Cel mult nu le voi mai răspândi la alții, le voi păstra numai pentru mine. Nu pot mai mult. Ceva nu mă lasă să cedez nimic din ceea ce am în inima mea. Dacă știam că vor mai veni aici și atâția alți frați, nu veneam nici eu singur...

Am subliniat cu durere aceste mărturisiri ale lui. Adică el ar fi dorit să aducă aici, în loc de o îndreptare sinceră, niște partizani ai săi cu care să se sprijinească, susținând o luptă acerbă de cuvinte și o împotrivire cât mai tare față de noi. Astfel, iată, el continuă lupta îndârjită și categorică, de acum pe față, contra Lucrării Oastei, arătând nu numai că el n-a învățat nimic din toată încercarea și cernerea prin care am trecut, ci și că lui nu-i pasă de porunca Domnului și de îndrumările Părintelui Iosif și că el n-a renunțat la ambițiile lui de șefie sectară, nici la gândurile și părerile lui potrivnice de dinainte de asta. Sfidarea lui ne era aruncată în față tuturor celorlalți. Fără nici o considerație față de vârsta și de jertfele oricărora dintre noi, cei trecuți sau cei prezenți în Lucrarea Oastei Domnului, până la el...

Am nădăjduit totuși spre momentul rugăciunii de încheiere și despărțire. Poate atunci să se ivească un semn.

Cu lacrimi sfâșietoare am înfățișat Domnului durerea noastră, tragedia sfâșierii dintre noi și rugăciunea stăruitoare, ca Domnul să aibă milă și să refacă unitatea Frățietății noastre, alungând din noi și dintre noi ceea ce ne desparte și ne îndurerează atât de mult și atât de demult. După mine s-au rugat la rând toți cei șase frați prezenți, iar la urmă a încheiat fratele Moldoveanu, cerând și el cu lacrimi lui Dumnezeu că, dacă el este o piedică în calea Lucrării Domnului, Domnul să-l înlăture pe el din această Lucrare...

M-am îngrozit ascultând la această cerere! Oare de ce nu se roagă el ca să înlăture Domnul păcatul care Îl desparte pe el de frați, nu să-l înlăture pe el? Cum oare nu se teme acest om să se roage cerând lui Dumnezeu, între șapte martori văzuți, acest lucru? Dar câți mai erau, oare, martori nevăzuți? (1 Timotei 6, 12).

Starea lui a rămas în continuare asta și după ce ne-am despărțit de la Arad. Luptând cu tot mai puternică îndârjire, își folosea toată șiretenia metodelor sale pentru câștigarea de noi prozeliți și tovarăși pentru partida lui. Atât în Sibiul deja compromis, cât și deplasându-se prin țară și organizând pe toți cei dezbinați într-un front comun împotriva noastră, a tuturor celorlalți.

Ce lupte dramatice au urmat în anii aceia, după cea de la Arad cu Moldoveanu! Nu voi uita niciodată nopțile dureroase de sfătuiri și confruntări de la Cluj, de la Timișoara, de la Comănești, de la Suceava, de la Focșani, Tecuci, Galați, Hunedoara, Oradea, Bacău, Sâmbăteni, apoi Craiova, Băilești, Caracal, Giurgiu, Reșița - și mai câte altele, unde a trebuit să asistăm cu inima zdrobită la luptele dezlănțuite între frați de duhurile vrăjmașe, potrivnice învățăturii și dragostei adevărate. Ce grele cuvinte și ce amare lacrimi au trebuit să fie folosite atunci, pentru a le trezi fraților conștiința frățească și pentru a li se deschide ochii asupra cursei diavolului, în care fuseseră atrași prin învățăturile străine și prin mijloacele prefăcătoriei interesate! Un vârtej amețitor îi cuprinsese pe mulți - și prăpădul era să-i înghită pe toți.

O, cât de multe zile și nopți am cheltuit pentru aceste lămuriri! Câte primejdii am înfruntat! Câți bani sfinți, pe drumuri! Câți nervi chinuiți! Cât timp pierdut, câtă energie risipită, câte prilejuri mântuitoare pierdute, câte suflete îndepărtate, câte hule asupra Oastei, câte adunări risipite - și cât bine rămas nefăcut!... Stările și luptele acestea acute și ascuțite au durat zece ani, până prin 1975, când, în sfârșit, bunul Dumnezeu ne-a ajutat ca să mai ieşim cumva din negura aceasta. Cele două drumuri despărțindu-se definitiv.

În timp ce înăuntru aveau loc aceste osteneli şi lupte pentru orientarea sănătoasă a fraţilor şi strângerea rândurilor, pentru alinierea şi încolonarea Oastei, pe direcţia cea bună, prigonirile şi ameninţările dinafară n-au încetat deloc. Au urmat alte arestări ale altor fraţi de data asta nu în loturi, ci individual. Şi nu condamnări mari, ci pe termene mai mici. De asemenea amenzile care erau din ce în ce mai mari şi mai multe. Au fost şi adunări ca cea la Pechea sau Podoleni sau Corocăieşti, amendate în câte 3-4 rânduri, cu sute de mii de lei. S-au văzut atunci scene mişcătoare ca şi cele din Biserica primilor creştini care primeau cu bucurie răpirea averilor lor pentru Numele Domnului (Evrei 10, 34).

Dar toate acestea au lucrat mai degrabă la înaintarea evanghelică a Oastei - şi nu la împiedicarea ei. Fraţii s-au întărit, adunările au continuat după împrejurări şi locuri, când mai pe faţă când mai în ascuns, când mai mari, când mai mici învăţând cu toţii să fim mai prevăzători şi mai înţelepţi în felul de a lucra.

În cei câţiva ani după ieşirea noastră din închisori, - la unii dintre cei mai buni fraţi care trecuseră la Domnul prin suferinţele de acolo, - curând s-au mai adăugat şi alţii, care veniseră de pe acolo slăbiţi ori bolnavi grav. Astfel am înmormântat în scurt timp un alt rând de fraţi neuitaţi: Neagu de la Pechea, Magearu din Timişoara, Jicăreanu din Alba, Pavel de la Mehadia, Lavu din Petroşani, Avram de la Caransebeş... Plecarea lor ne-a îndurerat atât de mult. Ei toţi fuseseră nişte mărturii înalte şi frumoase pentru Domnul prin tot întunericul anilor acelora, precum fuseseră şi înainte, precum fuseseră şi după...

Domnul şi Mântuitorul nostru pentru Numele şi Lucrarea căruia aţi trăit şi aţi murit atât de frumos - să vă răsplătească în Veşnicie scumpii noştri fraţi, cu cununa şi mângâierea Lui cea veşnică!

La fel cu Moldoveanu, care își urma, îndărătnic și obraznic, drumul lui dezbinat și dezbinător, drum pe care apucase hotărât, tot așa continua și Pop Alexandru, pe calea sa pe care o luase, de tulburător si potrivnic. Stabilit la Bacău, Pop cutreiera iarăși, tot așa de neobosit, toate părțile nordului Moldovei, căutând și găsind și el destui adepți care se lăsau atrași de zgomotoasele și îngâmfatele lui ambiții... Cu timpul, drumurile lui se lărgeau și se lungeau, iar afacerile îi mergeau, se vede, destul de mulțumitor, atât pentru el, cât și pentru cei pe care el îi slujea. Tot mai mulți frați se plângeau din pricina multor rele pe care le făcea, fără nici un fel de teamă și de jenă de nimeni. Multe adunări a despărțit, multe familii a tulburat, multe suflete le ademenea să se ia după el dintr-o parte în alta, fără nici un rost și fără nici o chibzuință. O lucrare ușuratică și zgomotoasă, plină de contradicții și de flecăreli pretențioase, făcea duhul cel rău prin el, semănând tulburări și zarvă peste tot unde ajungea.

Dar nu peste multă vreme, măsurile hotărâte și împotriva lui i-au restrâns tot mai mult câmpul lui de mișcare și i-au împuținat locurile pe unde era primit. Tot mai mulți frați se convingeau de primejdia lui - și din cele mai multe locuri era dat afară, așa cum merita. Nu ne îndoim că este o vreme în care Judecata lui Dumnezeu îl ajunge pe fiecare om și că vine un ceas hotărât de El, în care fiecare dintre oameni își primește plata sa pentru tot ceea ce a făcut, fie bine, fie rău. Suntem bine încredințați că le va mai veni odată ziua și acestor doi capi ai dezbinărilor și ai tulburării din Lucrarea Domnului. Dar câtă vreme încă Dumnezeu îi mai rabdă și îi mai așteaptă, noi trebuie să ne purtăm și față de ei așa cum ne poruncește Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Cu rezervă, cu teamă, cu pază, cu grijă și cu rugăciune...

Trebuie să ne întoarcem mereu privirea atentă spre trecut, pentru a vedea bine cum să mergem în prezent şi spre a ne orienta bine ca să nu rătăcim în viitor.

Pentru orice direcţie bună este nevoie de trei jaloane. Pentru orice orientare mântuitoare este nevoie de toţi aceşti trei timpi. Trebuie să ne privim şi noi mereu mai atenţi şi mai ascultători istoria noastră. Un popor care îşi uită sau îşi leapădă istoria sa, este un popor pierdut. O familie, care îşi nesocoteşte înaintaşii săi, este o familie condamnată la pieire.

În curând vor fi robiţi şi zdrobiţi de alţii.

Poporul Oastei nu trebuie să-şi uite nici să-şi dispreţuiască niciodată istoria sa, ci să şi-o împrospăteze şi să şi-o preţuiască tot mai mult.

Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri...

Aduceţi-vă aminte de zilele credinţei voastre de la început, de luptele, de suferinţele,

de jertfele, de martirii, de biruinţele voastre - cum spune sf. Pavel evreilor (Evrei 10, 32-34; 13, 7).

Când recitesc aceste îndemnuri totdeauna mă simt împins puternic să îndrept ochii

şi inimile fraţilor mei spre începuturile minunate ale istoriei noastre, pe care mereu mă voi strădui să le reamintesc urmaşilor noştri, şi după ce n-am să mai fiu. Până în veci.

Ce combativă era Oastea Domnului la început. Ce îndrăzneţi şi hotărâţi erau atunci toţi luptătorii Domnului. Ce elan tineresc şi jertfitor ne înflăcăra pe toţi. Ce unitate de gânduri şi de simţiri, ce râvnă curată şi fierbinte, ce smerenie şi sinceritate, pe feţele şi pe vieţile tuturora. Credincioşii sensului văzut al Crucii ca Jertfă a Mântuitorului, - noi toţi purtam atunci cu evlavie, dar şi cu o sfântă mândrie - semnul ei văzut, în cruciuliţele de pe piepturile noastre şi în înfăţişările ei de pe steagurile sau de pe mesele adunărilor Oastei.

Atunci Oastea Domnului nu era ca şi astăzi faţă de vrăjmaş aproape numai în retragere şi în apărare - ci peste tot ea era în atac şi în înaintare. Atunci nu numai părintele Iosif care mergea cu steagul în fruntea coloanelor noastre era un viteaz, îndrăzneţ şi hotărât pentru Domnul, ci fiecare dintre noi eram gata de orice ca şi el. Biruinţa cea mare a Oastei Domnului de atunci, ca şi biruinţele cele mai mărunte, nu au fost câştigate numai de unul singur - ci de toţi. Toată Oastea Domnului era formată numai din ostaşi sinceri şi hotărâţi, uniţi şi statornici, devotaţi şi curajoşi.

În lumina acestor zile şi ani împliniţi de strălucire - ce întunecat - se vede prezentul ei de astăzi, cu oameni nevrednici care au reuşit să ajungă nu numai în rândurile Oastei ci chiar în fruntea ei. Oameni netăiaţi împrejur cu inima, oameni fără o adevărată naştere din nou, oameni roşi de toate ambiţiile, goi de toate virtuţile, plini de toate complexele inferiorităţii morale, duhovniceşti şi chiar culturale.

După cum binecuvântaţi sunt nu numai cei ce poartă un steag frumos ci şi cei care îi însoţesc şi îi ajută, - tot aşa blestemaţi vor fi nu numai cei care duc o acţiune rea, ci şi cei care îi urmează şi îi sprijinesc, cu ştiinţa sau cu neştiinţa lor. Fiindcă în felul acesta îi încurajează în lucrul pe care îl fac.

După cum cel bun n-ar putea face atâta bine dacă n-ar avea însoţitori şi sprijinitori pentru asta, tot aşa nici cel rău n-ar putea face atâta rău, dacă nu l-ar sprijini cei ce îl ajută. De aceea este scris: - cine îi zice bun venit, se face părtaş la faptele lui rele (2 Ioan 11).

În astfel de vremuri fiecare este dator să treacă puternic şi hotărât de partea duhului adevărat al Domnului şi să lupte fără cruţare împotriva oricărui fel de rău care caută zădărnicirea Lucrării Sfinte, în stricarea învăţăturii şi dezbinarea unităţii. Amândouă acestea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt - şi nu vor avea iertare nici în veacul acesta, nici în cel viitor!

De lupta aceasta grea şi îndelungă pentru limpezirea tuturor acestor adevăruri şi datorii am fost preocupaţi cu toate puterile noastre nesocotind primejdiile, riscurile, ameninţările şi toate celelalte neajunsuri pe care trebuia să le înfruntăm. Lămurirea fraţilor sinceri mergea, ea însăşi greu. Deprinşi cu îngăduinţa şi răbdarea, ei nu înţelegeau că sosise vremea că împotriva primejdiei trebuie să lupţi, nu să te ascunzi. Să strigi, nu să taci. Să te ridici, nu să te apleci. Au trebuit ani grei până ce s-a format această conştiinţă şi acest curent categoric între fraţi. Cum am spus, condiţiile erau încă grele, iar urmăritorii noştri nu băgaseră săbiile lor în teacă.

Eram în primăvara anului 1970. Cei şase ani de când mă eliberasem din închisori îi petrecusem în cea mai mare parte acasă la Râturi fiind silit să muncesc din greu în rând cu ai mei la sapă, la coasă, la târnăcop - în gospodăria colectivă în care era tot satul. De la primele munci din primăvară, până la ultimele din toamnă, trebuia să muncesc obligatoriu şi eu cu mama şi soţia, bătrâne şi bolnave, la toată suprafaţa de teren care ni se repartizase în rând cu ceilalţi săteni. An de an am făcut ca şi ceilalţi toţi, acelaşi număr de zile muncă, cât ţineau zilele lumină. Era singurul mijloc în care ne puteam câştiga pâinea grea. Alt loc de muncă n-am primit. Eram încă sub interdicţia de zece ani. Prin graţierea din 1964 fusesem scutit numai de executarea restului de închisoare, dar nu şi de celelalte. Rămăsese confiscat tot ce mi se confiscase. Rămăsesem şi eu în interdicţia de zece ani, timp în care n-aveam drept să ocup nici o funcţie. Şi rămăsesem şi cu toate bănuielile şi ameninţările legate de numele meu, de trecutul meu şi de activitatea mea.

În februarie 1967 îmi petrecusem în tăcere şi în lacrimi spre odihna veşnică, pe bunul meu tată Constantin. Atmosfera împrejurul meu era atât de încărcată încât nu mi-a dat voie să rostesc nici un cuvânt lângă sicriul său. Şi nici să înştiinţez un număr mai mare de cunoscuţi şi fraţi pentru ceremonia înmormântării lui. A fost şi sfârşitul său cum îi fusese toată viaţa, în necazuri şi în singurătate. Dumnezeul Iubirii şi al Bucuriei, să-l despăgubească în fericirea vieţii veşnice pentru tot ce a îndurat în nefericirea vieţii lui trecătoare.

Cu toate aceste munci istovitoare de puteri şi mâncătoare de timp, harul Domnului m-a ajutat totuşi şi la munca cea duhovnicească, atât pentru călătoriile şi stările de vorbă spre lămurirea fraţilor, cât şi pentru concentrarea asupra scrisului, pentru depănarea firului cântărilor, a meditaţiilor, a proverbelor şi a tuturor celor ce le adusesem din închisori - sau din cele trăite pe acolo.

Ziua nu puteam să merg ori să scriu, decât duminicile. Celelalte zile trebuia să fiu văzut la câmp. Eram special şi permanent urmărit dacă sunt la muncă sau nu. Dacă îmi lucrez lotul sau nu. Dacă fac munca la timp şi de calitate sau nu.

Dar noaptea mă sculam după primul somn şi cu toate obloanele închise ca să nu se vadă nici o rază de nicăieri, aprindeam lumina, lampa mea de petrol din perete şi începeam să scriu. Reluam astfel după aproape 20 de ani de întrerupere pentru închisori, firul scrisului lăsat la sfârşitul anului 1947... Ceasurile de după miezul nopţii şi până la ivirea zorilor erau singurele mele ceasuri pe care le aveam libere pentru scris. În aceste ceasuri când toţi ceilalţi dormeau obosiţi de munca cea grea a zilei eu trăiam cele mai fericite stări de rugăciune, de lacrimi şi de muncă. Din acestea au curs mereu undele dulci şi proaspete ale cântărilor mele, trimise apoi spre înviorarea câmpiilor de aproape şi de departe ale sufletelor însetate

şi dornice după frumuseţile şi adevărurile lui Hristos... În zile furate astfel, făceam şi drumurile pe la fraţi.

Dar cei ce mă supravegheau şi mă urmăreau, deşi păreau că au ochii închişi,

totuşi nu dormeau.

La începutul lunii mai 1970 într-o seară intră peste mine în casă un necunoscut voinic

şi îndrăzneţ. Am bănuit îndată cine este şi pentru ce vine. Se cunosc bine oamenii aceştia.

- Sunt căpitanul... zise el provocator, spunându-şi numele. Am venit ştii d-ta pentru ce.

Am privit la el liniştit şi întrebător, fără să spun nimic.

- Ştim totul despre d-ta, continuă el. Ştim pe unde ai fost aceşti trei ani din urmă.

Ştim cu cine ai stat de vorbă, ştim câţi au venit pe la d-ta pe acasă. Uite aici dosarul d-tale cu toate acestea. E încheiat gata. Doar mai trebuie câteva rânduri şi o semnătură. Şi vei merge din nou acolo de unde ai venit. D-ta eşti un incorigibil. În şapte rânduri ai fost la închisoare. S-a încercat totul cu d-ta, dar vedem că fără nici un rezultat. Nu mai avem altceva de făcut acum decât să te trimitem înapoi. Să nu ne mai tot dai atâta de lucru.

- Faceţi cum ştiţi.

- Trebuie să dai o declaraţie amănunţită despre tot ce ai făcut în toţi aceşti ani de când ai venit de la închisoare.

- Nu-mi aduc aminte de tot ce am făcut.

- Trebuie să-ţi aduci! Voi sta aici până mâine, dar trebuie să închei acest dosar, cu declaraţia asta pe care trebuie s-o dai. Până ce vei scrie, aveţi aici ceva de băut şi de mâncat?

Eram în casă la fiica mea de lângă noi. Ea s-a dus prin sat şi i-a adus ceea ce ceruse să bea. Pe mine m-a trecut dincolo în camera din fund, care nu avea altă ieşire decât pe unde era el, stând la masă...

Am stat şi am scris ceea ce am crezut de cuviinţă, pe urmă am pus capul pe masă, rugându-mă. Într-un târziu a stins lampa şi s-a întins pe pat - golise sticla până la fund. L-am auzit îndată sforăind.

Eu stam aşteptând din clipă în clipă să vină maşina lor şi să mă ia. Eram încredinţat că aceasta aşteaptă şi el.

Pe la miezul nopţii l-am auzit ţipând şi sărind din pat, încercând să aprindă lampa.

- Ce s-a întâmplat dom’căpitan? - i-am zis eu.

- Am visat ceva grozav. Lasă-mă în pace!

L-am auzit apoi multă vreme zvârcolindu-se în pat.

Dimineaţa a reluat aceleaşi presiuni şi ameninţări. Declaraţia mea nu era bună, trebuia să dau alta mai pe larg.

- Vă rog să-mi daţi timp de gândire măcar trei zile - i-am răspuns. Nu-mi pot aminti în timp aşa de scurt şi sub presiunea acestor ameninţări.

- Bine. Peste trei zile voi veni din nou. Voi vedea atunci dacă va fi altfel de cum îţi spun.

Cu acest cuvânt scrâşnit printre dinţi şi cu o privire plină de ură a trântit uşa şi a plecat.

Dar abia a ieşit el din casă până ce au început ploile marilor inundaţii din acel an.

Apele s-au revărsat ca la potop toată săptămâna care a urmat pustiind şi înecând sate, oraşe, toată ţara... Ameninţătorul meu n-a mai venit până astăzi. Dumnezeu le dase altceva de lucru.

Nu după multă vreme auzisem că a fost dat afară din serviciul pe care îl avea, astfel că n-a mai avut timp să-şi împlinească ameninţările cu care mă împroşcase toată noaptea aceea. Apoi am aflat că s-a îmbolnăvit de nervi şi a fost dus într-un spital de nebuni, unde l-au întâlnit nişte îngrijitori pe care el îi bătuse cândva cam nevinovaţi. Acum pentru nu ştiu ce faptă făcută de el în nebunia lui, aceştia au prins ocazia şi băgându-l în cămaşa de forţă l-au bătut până la desfigurare. Mai târziu revenindu-şi puţin şi fiind internat pentru un tratament într-un spital, nişte fraţi care îl cunoşteau l-au aflat plângând cu deznădejde şi cerşind de pe la cineva un Noul Testament să-l citească şi să se roage... I se întâmplase şi lui mai curând de cât crezuse, să vină peste el plata faptelor sale, ca şi peste alţii dinaintea lui.

Ştie Adevăratul Dumnezeu care vede totul, că nu mint. Nici măcar o singură dată n-am dorit răul nimănuia dintre toţi cei care m-au chinuit. Cu toate acestea este într-adevăr cutremurător ce s-a petrecut cu toţi oamenii aceştia care ne-au făcut nouă vreun rău în toţi anii suferinţelor noastre. Din câte ştiu despre toţi, nici unul dintre ei nu mai este sănătos ori în viaţă, deşi erau tineri, sănătoşi şi puternici ca nişte urşi. Unul a murit de cancer, altul de paralizie, altul într-un accident, altul s-a sinucis după ce îşi împuşcase soţia şi fetiţa, altul a fost găsit zdrobit între nişte sălcii pe malul unei ape...

Dintre toţi cei care ne-au condamnat, ne-au înfometat, ne-au bătut şi ne-au chinuit, în zece ani nu ştiu să mai fi scăpat unul viu şi în viaţă până astăzi.

Acum stau şi eu ca femeia salvată pe care a întrebat-o Mântuitorul: - unde sunt pârâşii tăi? Unde sunt ameninţătorii şi chinuitorii tăi? (Ioan 8, 10).

- Domnul meu şi Salvatorul meu, nu ştiu unde sunt, dar nu mai sunt. Nici unul nu mai este. Ca fumul s-au dus şi ca ceara s-au topit. Şi ce puternici şi ce trufaşi erau! Cât de adevărat este Doamne Cuvântul Tău şi cât de cumplită Dreptatea Ta. O de-ar lua aminte la asta toţi cei care trebuie să ia - până nu le vine şi lor amarul - prea târziu!...

În ianuarie 1971 am intrat din nou în spital. Boala mea de inimă se agravase atât de mult încât a trebuit să mă internez cu crize din ce în ce mai dese şi mai grele. Mă şi pregătisem pentru plecarea la Domnul, inima mea mărită şi tensiunea scăzută până la limită mă înştiinţau întruna că trebuie să fiu gata în orice clipă. Am stat în situaţia asta acolo trei săptămâni.

Îmi aşteptam moartea din nou ca pe o izbăvire. Dar din nou voia Domnului a fost alta.

În ultimele zile de spital, am văzut mereu dând târcoale în jurul meu nişte necunoscuţi pe care acum mă deprinsesem să-i cunosc bine după spate, chiar dacă nu-i cunoşteam deloc după faţă. Erau 24 de ani de când eu eram mereu în jurul lor şi ei mereu în jurul meu.

Ne cunoşteam acum bine. Aveam fiecare semnele noastre.

Medicul care mă trata, l-am văzut mai îngrijorat ca de obicei pentru mine. Desigur stătuseră de vorbă şi cu el, iar acum el bănuia că voi fi din nou arestat. Mă cunoştea - ţinea la mine şi voia să mă scape. Într-un moment îmi propuse în şoaptă, făcându-mi trist un semn cu înţeles:

- N-ai vrea să-ţi obţin un certificat de boală de la un medic psihiatru? Ar fi o şansă să scapi de ei!

- Nu, domnule doctor - i-am răspuns. Vă mulţumesc, dar aşa ceva eu nu pot să accept. Credinţa mea în Dumnezeul meu şi dragostea mea faţă de Mântuitorul meu Isus,

nu se datoresc unei boli mintale, ci tocmai celei mai sănătoase lucidităţi.

- Treaba dv. Eu am vrut să vă fac un bine.

- Vă mulţumesc domnule doctor, dar numai Dumnezeu Singurul ştie care este pentru noi binele adevărat. Eu doresc să se facă voia Lui.

După câteva zile de la ieşirea din spital, zăceam încă pe patul meu acasă, când aud pe necunoscuţii de la spital, intrând pe poartă şi dând buzna grăbiţi în casă. Tocmai lucram la meditaţiile psalmilor având pe pat în jurul meu caietele, Biblia, însemnările şi notiţele strânse cu timp şi trudă. Abia avui timp să întorc pătura peste toate, acoperindu-le lângă mine în pat.

Erau trei, mai luaseră cu ei şi pe şeful de post.

Doamne Isuse, gândii eu, apără Tu totul. Dacă le vor lua se duce toată munca mea de atâţia ani. Nu-i lăsa.

- Suntem de la securitate - zise primul (Ce cuvânt înspăimântător era acesta pentru oricine îl auzea!). Trebuie să vă facem o percheziţie generală. Puteţi să vă sculaţi din pat?

- Nu prea pot. Mă simt încă rău cu inima.

- Bine vom căuta noi toate cărţile dv. scrisorile, benzile, manuscrisele. Toate ne interesează. Pe unde mai ai în altă parte caiete, cărţi, scrisori?

- Astea sunt pe care le vedeţi.

- Trebuie să mai chemăm doi martori...

După trei ceasuri de răvăşire a tot ce era prin casă, pe lângă casă, pe după casă, pe sub casă, au strâns pe masă, au ales şi au consemnat într-un proces verbal tot ce era compromiţător. Mi le-au dat să le semnez găsit la mine. La plecare cel mai mare dintre ei îmi zise ameninţător şi răstit:

- Azi e sâmbătă. Bagă de seamă! - Luni dimineaţa la ora 8 să fii prezent la Inspectoratul Securităţii din Oradea! Şi au ieşit luând cu ei un sac mare plin şi un pachet legat cu toate lucrările mele confiscate.

Ştiind bine ce urmează de fiecare dată când ţi se face o percheziţie, înţelegeam că iarăşi sunt arestat şi că dacă mă duc la ei nu mă mai întorc. Doar era a opta oară acum în douăzeci şi patru de ani. Acum, dată fiind starea mea de boală precum şi de recidivist înrăit şi incorigibil cum eram numit - eram încredinţat că de data asta nu voi mai ieşi dacă mă vor condamna din nou. Aşa că era normal să mă pregătesc pentru plecarea mea din urmă.

- Slăvit să fie Domnul - mi-am zis plin de pace şi de resemnare. În închisori mi-am trăit aproape toată viaţa, acolo este normal şi să mor. Pentru Domnul meu mi-am trăit viaţa, pentru El este şi frumos şi drept să-mi trăiesc şi moartea. Mi-am pregătit astfel familia şi pe toţi cei care îmi erau mai apropiaţi. Ne-am rugat pentru ultima oară împreună, i-am îmbrăţişat şi mi-am luat pe umăr traista, vechea mea traistă care îmi fusese pregătită gata încă de pe când mă eliberasem din închisoare acum şapte ani. Îmi pusesem în ea câteva lucruşoare şi schimburi de care voi avea nevoie cât voi trăi, iar apoi să-i rămână ceva celui ce va trage undeva puţin pământ peste mine.

La Beiuş în trecere i-am întâlnit pe fraţi. Le-am dat ultimele îmbărbătări şi după ce ne-am rugat împreună ne-am îmbrăţişat şi ne-am despărţit plângând în dulcea nădejde a revederii doar în Împărăţia lui Dumnezeu. Era ceva atât de ceresc şi de frumos în această despărţire liniştită şi sfântă, pentru mergerea spre moartea cea mai minunată.

Sunt fericit că m-au lăsat să merg singur. N-aş merge atât de fericit dacă aş fi dus de ei. Ce frumos este să mergi singur către rugul tău, tu de bunăvoie şi nu forţat. Să vadă Domnul tău Isus că dragostea ta faţă de El nu se duce spre jertfă împinsă ori trasă cu sila, ci senină, de bunăvoie şi cu demnitate. Să vadă Mântuitorul tău Isus care a mers de bunăvoie la moartea Lui pentru tine, că şi tu tot de bunăvoie te duci la moartea ta pentru El. Că te duci la ea cu linişte, ba chiar cu o anumită bucurie. Să vadă şi fraţii acest lucru. Să vadă şi vrăjmaşii că tot ce ai spus, ai cântat şi ai scris pentru Hristos, - n-a fost minciună... Că puterea dragostei pentru Dumnezeu este mai tare decât frica morţii...

Chiar în faţa clădirii securităţii din Oradea, există o biserică deschisă toată ziua de dimineaţa până noaptea. Poate Dumnezeu a aranjat totul aşa, pentru ca acei care trebuie să meargă acolo, să treacă mai întâi aici prin faţa Mântuitorului, de la care să ceară putere şi ajutor pentru tot ce îi aşteaptă dincolo.

Aici în această biserică, sub crucea mare care se înalţă acolo, am îngenuncheat şi eu la picioarele Scumpului meu Mântuitor răstignit. Acolo am privit la răbdarea Lui pentru mine - şi mi-am cerut putere la răbdarea mea pentru El. De acolo din faţa lui Isus - m-am dus în faţa celor ce mă căutaseră.

Am urcat scări, am străbătut coridoare, şi am ajuns iarăşi într-o cameră dosnică, unde mă aştepta dosarul meu mare şi gros. Înapoia acestui dosar - de data asta mi s-a părut că văd nu o fiară ca până acum - ci un om.

Este sau nu este un om - voi vedea. De fapt acuma îmi este absolut totuna. Când hotărârea morţii îţi este luată - mergi ori stai liniştit oriunde. Nu te mai interesează nici cine, nici cum, nici unde te va ucide. Doreşti doar un singur lucru: să se termine cât mai repede, - şi cauţi să faci totul în vederea acestui sfârşit.

Anchetatorul, un maior cu o faţă liniştită, se uită la traista mea şi râse:

- Ce faci cu asta, de ce ai adus-o?

- O să-mi folosească câtva timp! După aceea să-i rămână cuiva după mine.

- Bine, în sfârşit - să începem! Şi deschizând dosarul se uită pe o însemnare lungă şi zise:

- D-ta ai scris Tinerime rătăcită?

- Eu!

- Ei spune d-ta, nu conţine asta idei duşmănoase? Nu este aici o instigare la ură?

Un îndemn la revoltă contra regimului nostru? - Ascultă:

Tinerime rătăcită prinsă-n lanţul celui rău

Oastea Domnului te cheamă să te-ntorci la Dumnezeu

- rupeţi lanţul ce vă leagă, biruiţi-l pe Satana

şi smulgeţi-vă din inimi şi din suflet buruiana...

Pe cine vizezi d-ta aici? Care este lanţul celui rău, nu filozofia noastră marxistă?

Care este buruiana, nu educaţia care se dă acum tineretului? Care este Satana? Spune pe cine ai vizat d-ta direct prin aceste scrieri?

- Domnule - i-am răspuns eu liniştit privindu-l în luminile ochilor - ştiţi dv. când am scris eu cântarea aceasta? - În 1934! Aveam atunci abia 20 de ani. Şi sunt acum aproape 40 de ani de atunci. Cine ar fi putut crede atunci că peste 40 de ani se va găsi cineva să interpreteze aşa cum o interpretaţi dv. acum?

- Da, dar ea se cântă acum, astăzi! Deci se poate uşor şi normal interpreta ca privind starea de lucruri de acum.

- După felul acesta de a judeca, dv. mă puteţi condamna tot atât de uşor şi pentru că spun Tatăl nostru.

- Cum să te condamn că spui Tatăl nostru?

- Da, tot cu interpretarea cântării Tinerime rătăcită care a fost scrisă acum 40 de ani.

Şi Tatăl nostru a fost scris acum 2000 de ani, dar eu îl spun astăzi. Iar acolo există un cuvânt care spune: şi ne izbăveşte pe noi de cel rău. Iar dv. interpretaţi că eu când zic cel rău vă vizez pe dv. şi iată că mă condamnaţi.

- Doar nu suntem absurzi!

- O aşa absurditate este şi cealaltă interpretare.

- Bine, să zicem că o lăsăm pe asta aşa. Sunt şase ani de când ai ieşit din închisoare.

Ai semnat acolo o declaraţie că te vei abţine de la orice activitate împotriva regimului. De ce n-ai respectat această declaraţie? De ce ai început să organizezi din nou Oastea Domnului? De ce ai cutreierat ţara în lung şi în lat agitând lumea? De ce nu laşi oamenii în pace să-şi vadă de muncă? De ce nu-ţi vezi şi d-ta de muncă?

- Domnule maior - şi asta este o exagerare. Dv. ştiţi că eu şi familia mea - trei bătrâni

- suntem colectivişti. Ştiţi că nouă ni se repartizează pe număr de casă, suprafeţe obligatorii să le muncim. La secerat, la săpat, la plivit, la cules. Şi trebuie să ştiţi că tot timpul am muncit la toate astea numai cu mama şi cu soţia - şi că totdeauna nu am rămas în urma altora, nici n-am lucrat mai rău ca alţii.

- Ei şi? Ce are asta cu ceea ce te-am întrebat?

- Dacă eu mi-am făcut aproape singur această muncă bine şi la timp - atunci când am avut eu vreme să cutreier toată ţara în lung şi în lat? Să organizez, să agit?

- Bine, hai să trecem mai departe...

Şi aşa am trecut tot mai departe de la una la alta nu ştiu câte astfel de învinuiri.

Tot timpul discuţiilor noastre l-am privit mereu în ochi, liniştit şi senin. În privirile mele era numai ceea ce îmi era şi în inimă: linişte şi seninătate hotărâră şi împăcată.

Şi de fiecare dată, a lui privire trebuia să se plece ori să fugă - nu a mea. Pe la amiază sculându-se să plece la masă m-a întrebat:

- D-ta nu mănânci?

- Am să mănânc şi eu.

- Atunci eşti liber până la ora 4, când trebuie să vii din nou aici. Şi m-a condus până jos la poartă spre a spune paznicului să mă lase să ies.

Am trecut din nou peste drum, am intrat iarăşi în Casa Domnului meu şi am îngenuncheat înlăcrimat la picioarele Crucii Lui, mulţumindu-I recunoscător pentru tot sprijinul pe care mi l-a dat pe tot timpul acestei lupte.

La ora 4, după ce trecusem din nou pe la picioarele Domnului meu, eram din nou în faţa învinuitorului meu ajuns pe la jumătate - scoţându-mi alte învinuiri. Se făcuse ora 9 seara,

iar eu eram tot acolo. Atunci pe uşă au mai intrat încă doi. Unul era şeful cel mare iar celălalt un căpitan, probabil un ajutor al maiorului...

- Spune d-le Dorz - zise cel mare, aşezându-se pe un scaun între cei doi - ce te face pe d-ta să fii chiar atât de fanatic în activitatea asta a d-tale? Înţeleg dacă ai fi un episcop sau măcar un popă, ca să ai vreun avantaj, un salar, un venit din asta. Dar aşa... Ai făcut 17 ani de închisoare, ai rămas fără nimic, câştigi o pâine cu munca cea mai grea, eşti permanent în pericol de a fi închis din nou - ce te face pe d-ta să fii astfel? Că văd că nu eşti un om prost!

Am înţeles atunci că mi se oferă o ocazie să pot vorbi ceea ce îmi stătea demult pe suflet. Avusesem timp toată ziua să mă conving din felul cum mi se îngăduise să discut. De data asta într-adevăr nu mai era chiar aşa ca şi înainte. Am început deci:

- Conştiinţa mă face. Conştiinţa mea de creştin în primul rând, apoi conştiinţa mea de român. Noi românii suntem un popor care ne-am născut creştini, nu ne-am încreştinat după multe secole de păgânism ca unii sau ca alţii. Aşezaţi aici la răscrucea dintre două lumi, am fost de la început în calea tuturor năvălirilor şi primejdiilor de tot felul. Dacă n-ar fi fost Dumnezeu Ocrotitorul poporului nostru, demult nici n-ar mai aminti istoria despre noi. Nici un alt prieten şi apărător nu am mai avut prin secolele existenţei noastre şi în toate perioadele dramatice prin care am trecut.

Toată zestrea noastră istorică, culturală, naţională şi religioasă ne-a dat-o şi ne-a păstrat-o Hristos numai, şi credinţa în El. Cine a creat Suceviţa şi Voroneţul, Putna şi Curtea de Argeş - aceste podoabe unice cu care ne mândrim în faţa lumii întregi? Cine a întărit braţul lui Ştefan, al lui Mircea, al lui Mihai? Ştiţi apoi că drept recunoştinţă după fiecare izbăvire I se înălţa lui Dumnezeu un semn nemuritor de mulţumire şi recunoştinţă, o mânăstire, o biserică, un monument al dragostei şi credinţei îndatorate şi frumoase a părinţilor noştri faţă de El. Atunci cum să putem noi acum uita toate acestea? Noi care după atâtea secole de jertfă şi lupte ale înaintaşilor noştri, ne bucurăm de o patrie liberă de sub orice robie străină - avem o cutremurătoare datorie să nu uităm nimic din toate acestea şi să ne arătăm cu atât mai mult dragostea şi credinţa noastră faţă de Singurul şi Puternicul nostru Salvator.

Cum să ne lepădăm noi acum de El, cum să-L tăgăduim, cum să ne întoarcem călcâiul împotriva Lui? Dar cine ne va mai ajuta pe noi mâine, când iarăşi va veni marea şi teribila primejdie? Că nici astăzi nu avem nici un alt aliat şi ajutor nici împotriva vrăjmaşilor dinafară, nici împotriva vrăjmaşilor dinăuntru care sunt păcatele, dezbinările dintre noi, decăderea trupească şi sufletească, toate ţintind în final la nimicirea noastră şi ca valoare şi ca fiinţă decât pe Dumnezeu?

Asta m-a făcut şi mă face să nu pot sta liniştit acasă ocupându-mă de nimicurile pământeşti, când aceste sfinte şi veşnice valori ale credinţei şi ale vieţii noastre sunt în cea mai mare primejdie.

Acum da, sunt aici. Puteţi să mă bateţi, să mă condamnaţi - pot chiar să şi mor aici - conştiinţa mea este liniştită fiindcă numai în felul acesta simt că îmi fac datoria pe care mi-a poruncit-o Dumnezeu. Dar nu pot să mă împac cu nici un compromis ruşinos şi nimicitor a ceea ce privesc mai de preţ decât însăşi viaţa mea. Eu cred în Dumnezeu, în Judecata şi în răsplata Lui...

Eram atât de mişcat încât vorbeam cu lacrimi. Toţi trei mă ascultau fără să mă privească. Stăteau pe ascuns cu feţele spre uşă. Mi s-a părut că şi ei sunt mişcaţi sufleteşte.

Nu ştiu cât timp trecuse de când începusem să vorbesc - dar când am ajuns la acest punct, am simţit că vorbisem de-ajuns - şi am tăcut. În cameră atmosfera era încărcată de ecoul simţămintelor celor ce le evocasem.

Au trecut câteva minute aşa. Tăceam cu toţii - şi ei şi eu. Cred că tuturor ne vorbea atunci Duhul lui Hristos şi duhurile strămoşilor neuitaţi, lanţurile, morţii, sângele şi descătuşarea istoriei noastre. Poate că şi primejdiile ei.

Dacă au văzut că nu mai vorbesc, au ieşit pe rând afară începând cu şeful cel mare, fără să spună nimic. Şi m-au lăsat singur. După vreun sfert de ceas a venit înapoi maiorul anchetator.

- Domnule Dorz - îmi zise el - este ora 10. Ajunge pentru astăzi. Acum te duci şi d-ta la cineva aici în oraş să te culci până dimineaţă... Eu îţi pot da şi aici un loc, dar nu vreau să dau un aspect atât de tragic lucrurilor, aşa cum văd că le dai d-ta. Şi dimineaţă la ora 8, ne revedem iarăşi. Şi m-a petrecut până la poartă. Astfel a fost o seară şi apoi o dimineaţă, ziua a doua...

Dimineaţa înainte de ora 8, eram iarăşi în biserică îngenuncheat la picioarele Mântuitorului meu care mă izbăvise ieri şi care mă va izbăvi şi astăzi. Din faţa lui Isus - am mers din nou în faţa lor, plin de încredere şi pace.

În această zi a trebuit să răspund la alte întrebări mai ales în legătură cu drumurile mele pe la fraţii din ţară. Cu frământările şi sfaturile noastre. Cu dezbinările şi cu luptele din mijlocul adunărilor.

- De ce te amesteci d-ta în credinţa altora? De ce nu laşi pe fiecare să creadă cum vrea şi să meargă cum îi place?

- Pentru că aceste dezbinări, e adevărat, sunt acum o problemă arzătoare numai pentru Oastea Domnului, dar dacă astăzi nu se va lucra grabnic şi cu simţ de răspundere nu numai de către noi, pentru rezolvarea lor - mâine dezbinările acestea vor fi o problemă pentru Biserică. Iar poimâine o problemă gravă pentru naţiune.

- Pentru ce?

- Veţi vedea!

- Dar cu tineretul ce aveţi?

- Sunt copiii noştri, viitorul neamului şi credinţei noastre şi avem răspunderea pentru educaţia şi viaţa lor.

- De ce aveţi probleme cu ei, dacă i-aţi educat cum aţi vrut?

- Câtă vreme erau numai sub educaţia noastră nu aveam probleme. Problemele cu ei încep când trec sub educaţia altora.

- A cui?

- A şcolii, a străzii, a societăţii.

- Până când răspunde părintele de educaţia copilului său?

- Toată viaţa - dar acum, de fapt el nu are putere asupra copilului său decât până la 7 ani. Până atunci copilul este ascultător. Dar îndată după această vârstă, când copilul intră pe mâna altor educatori, i se smulge din suflet tot ce au sădit părinţii şi el se înstrăinează de tot felul cel sănătos şi moral în care îl educaseră părinţii săi.

- Societatea noastră este un mai bun educator al tineretului decât aceşti părinţi înapoiaţi, care caută să frâneze mersul nou al vieţii spre înainte. Acum nu vedeţi dv. că lumea s-a emancipat? Cultura, civilizaţia, tehnica - au depăşit mentalităţile învechite ale religiei şi credinţei. Lăsaţi tineretul în pace să-şi trăiască viaţa după cerinţele firii lui şi a spiritului modern de astăzi.

- Fie că-i lăsăm fie că nu - cea mai mare parte a tineretului merge astăzi cu ochii închişi pe calea plăcută firii lui - şi a spiritului modern, adică desfrânat, de care spuneţi. Dar cu acest tineret se va întâmpla exact ca şi cu problema dezbinărilor de la credinţă despre care am vorbit. Astăzi este o problemă dureroasă pentru părinţi, mâine ea va fi o problemă şi mai dureroasă pentru societate, pentru naţiune, pentru dv.

- Cum?

- Dacă nu vreţi să aveţi creştinism, veţi avea huliganism, alcoolism, trântorism, terorism...

- Cum terorism? Există la noi în ţară terorism?

- Ziarele publică în fiecare zi ştiri despre tineri care îşi chinuiesc părinţii, care fură, care ucid - pentru a-şi procura bani cu care apoi să ducă viaţa modernă şi emancipată despre care spuneaţi că au dreptul să şi-o trăiască. Ce devin aceşti tineri neobişnuiţi cu munca, cu înfrânarea, cu disciplina, cu ascultarea? Nu-i asta terorism? - Şi dacă nu-i încă în forma violentă şi destructivă, - va deveni fiţi siguri!

- Statul are legi - şi nu va permite!

- Legile nu-l pot transforma pe om. Iată dv. băgaţi pe un om a 7-a oară la închisoare,

iar după ce iese, el fură din nou, bate din nou, ucide din nou. Numai Hristos Singur poate transforma pe om făcându-l nou, demn, vrednic, - fiindcă El operează asupra inimii...

- Face o grefă, o transplantare şi El, ca ăştia? - zise el râzând.

- Da, Singur Hristos face adevărata înnoire, transplantare a inimii, fiindcă o face nu cu o inimă străină, ci chiar cu aceeaşi inimă. Înnoirea oamenilor, vine din afară şi de aceea nu reuşeşte niciodată. A lui Hristos vine dinăuntru, iar acolo numai El poate opera. Noi astă operaţie o propovăduim. E singura adevărată. Asta este naşterea din nou pe care o face numai Hristos în om.

- Cu Pop de ce nu te împaci? Acum s-a îndreptat, nu mai este cum a fost.

- Cu acest om nu vreau să mai am nimic, am avut destul... Dacă s-a îndreptat cu adevărat, cu atât mai bine pentru el.

- Dar sunt mulți care se iau după el.

- Treaba lor, i-am sfătuit destul! Cine nu ascultă de nici un sfat, își merită soarta.

- Dar cu Moldoveanu ce aveți?

- O problemă mai gingașă, de învățătură, de credință, de rătăcire fundamentală de la însăși calea și învățătura evanghelică a Oastei Domnului.

- Ce deosebire este între el și Pop?

- Mare în formă, nici una în fond. Pop este un val zgomotos de suprafață, Moldoveanu este un vârtej ascuns mai de adâncime. Pop face o tulburare locală și trecătoare, Moldoveanu face o dezbinare de adâncime și de durată...

- De ce luptaţi voi atât de mult pentru Biserica asta din care toate foloasele le trag numi popii, iar dv. nu aveţi din asta decât munca, suferinţa, ponoasele? Vezi că nici unii dintre ei nu riscă nimic. Ei nu-s nebuni, ci toţi sunt nişte oameni deştepţi în ce priveşte înţelesul lor, îşi văd de scaunele şi de mâinile lor albe şi moi şi tot dv. sunteţi vinovat de tulburările şi de trecerile din Biserică. Numai dv. nu vedeţi asta. Numai dv. sunteţi altfel.

- Mda, - numai noi!... Aveţi dreptate!

Din nou am întrerupt pentru masă. El s-a dus la mâncare, eu în faţa Domnului meu...

După un timp, la ora hotărâtă eram iar în faţa anchetatorului meu.

- Acum să ne apropiem de încheiere - zise el. - Eu voi începe să-mi scriu concluziile, iar d-ta îmi vei răspunde doar când te voi întreba. La urmă vei citi ce-am scris iar dacă nu vei avea nimic de obiectat, vom termina. Dacă ceva nu-ţi va părea clar sau drept vei spune.

Vrei şi d-ta să terminăm mai repede, nu? Şi mă privi iscoditor să vadă ce simt eu la asta?

- Nu eu decid ci dv.

- Când vrei să pleci acasă?

Am crezut că glumeşte, ori că vrea să mă încerce cât de mult ţin eu să plec cât mai repede acasă. Am răspuns foarte liniştit.

- Când vreţi dv. Astăzi, mâine, peste o lună, peste un an...

- Cum, îţi este indiferent?

- Eu n-am venit aici cu gândul că voi mai întoarce vreodată acasă. Ştiu cum a fost până acum, când am mai fost arestat.

- Ha, ha, ha - râse el zgomotos. Dar d-ta nu ai observat că s-a făcut acum o mare schimbare în ţară?

- Am văzut afară, dar nu credeam că şi înăuntru.

- Acum vei vedea că şi înăuntru!

Şi a început să scrie.

A scris poate un ceas, poate două. La urmă mi-a citit ce scrisese ca o declaraţie a mea, tot ce discutasem împreună, ce întrebase el şi ce răspunsesem eu. La urmă m-a întrebat:

- Este adevărat?

- Da, i-am răspuns.

- Ai ceva de obiectat?

- Nu.

- Atunci semnează!

Am semnat şi i-am predat cele vreo 15 foi scrise.

- Acum va trebui să completăm asta din declaraţiile celor de prin ţară pe la care ai fost. Dacă vor corespunde ale lor cu ale d-tale este bine, dacă nu - vom mai vorbi noi împreună. Deocamdată eşti liber. Vezi că totuşi s-a schimbat ceva şi înăuntru...

- Într-adevăr, s-a schimbat enorm de mult, - dacă va dura. Vă mulţumesc că mi-aţi permis să vă vorbesc liber, aşa cum am vorbit acum. Sunt peste 20 de ani de când am fost purtat pe la dv. dar până acum n-am putut vorbi în felul acesta. Când am încercat să spun adevărul mi s-a închis gura cu pumnul. Atunci mi-am împreunat mâinile ca să-mi fie legate după voie - şi am tăcut.

Doisprezece ani am făcut închisoare fără să fi fost condamnat de vreun tribunal sau judecătorie, fără să fi avut voie niciodată să mă apăr în faţa cuiva. Acum da, acum văd că s-a făcut într-adevăr o mare schimbare. Ca de la cer la pământ. Oricare va fi urmarea anchetei, eu doresc să-mi exprim mulţumirea şi stima mea pentru felul cum m-aţi tratat.

- Mulţumim şi noi, - mi-a răspuns. Şi mi-a întins prieteneşte mâna. Mi se părea că visez ceea ce auzeam şi vedeam acum.

La despărţire mi-a spus:

- După ce vom cerceta cărţile, caietele, scrisorile, benzile şi tot ce-am luat de la d-ta, dacă nu vom găsi nimic compromiţător, te vom chema şi poate vei scăpa mai uşor. Dacă nu...

Aşa că ai să mai vii pe la noi!

Din faţa lui, am mers iarăşi în faţa Dulcelui, Dragului şi Scumpului meu Izbăvitor Isus, din biserica de peste drum. I-am mulţumit cu lacrimi de recunoştinţă, îngenunchind îndelung la picioarele Crucii Lui. Ce minunat şi ce puternic lucrase El pentru mine şi de data asta, ca din morţi mă întorsese iarăşi la viaţă şi libertate.

Deocamdată totul se încheiase fericit, dar ameninţarea nu dispăruse. Orice ar urma, sunt fericit că de data asta voi suferi numai eu singur. Nimeni nu mai era implicat în procesul meu. Nici o clipă nu angajasem pe nimeni, decât pe mine.

Totuşi rămânea duşmănoasă şi ameninţătoare atitudinea lor faţă de Lucrarea Oastei Domnului, familia noastră frăţească. Pentru schimbarea acestei atitudini va mai trebui muncit mult, luptat mult, alergat mult - şi poate suferit încă mult...

Întors acasă am găsit într-o revistă un anunţ că patriarhul ţării sărbătorea 70 de ani de viaţă. Şi un îndemn mi-a venit dintr-o dată să folosesc acest prilej pentru a-i scrie despre tot ceea ce ni se pregăteşte iarăşi.

I-am trimis astfel o scrisoare de felicitare şi aducând-i aminte de luptele noastre pe care ni le ştiam, îl înştiinţam pe scurt despre noua ameninţare care ni se pregăteşte. Peste câteva zile mi-a răspuns şi mi-a cerut un memoriu confidenţial privitor la necazurile noastre.

I-am trimis acest memoriu de vreo 8 pagini, în ziua de 20 martie 1971. Descriam pe scurt lupta istorică a Oastei, scopul ei minunat şi rostul ei mântuitor atât în Biserica noastră cât şi în poporul nostru, atitudinea ostilă faţă de noi cu toată credincioşia şi sinceritatea umblării noastre, măsurile şi mai restrictive care se luaseră în ultimul timp din nou împotriva adunării noastre, amenzile mari, îndepărtări din servicii, eliminarea copiilor din şcoli şi prigonirea din partea preoţilor care în foarte multe părţi ne pârau ei înşişi la autorităţi şi ne dădeau pe mâna organelor de stat, deşi nu contraveneam întru nimic nici împotriva legii, nici împotriva Bisericii, nici împotriva statului. La urmă îl rugam să înainteze conducătorului statului un exemplar din acest memoriu intervenind pentru schimbarea favorabilă a atitudinii Bisericii şi statului faţă de noi.

Trecuseră aproape şase luni de la ancheta mea, iar de prin ţară se strânseseră multe declaraţii în legătură cu cauza mea. Stările continuau a fi mereu încordate şi prigonirea împotriva noastră nu se domolise deloc nici după memoriul înaintat Bisericii şi statului.

Într-o zi din august fusei anunţat să mă prezint din nou la Oradea pentru urmarea celor începute în februarie.

Am trecut iarăşi pe la picioarele Crucii Mântuitorului meu şi am ajuns în biroul anchetatorului - care mă aştepta. Nu mai era maiorul inteligent şi corect cu care avusesem a face rândul trecut ci un altul. Căpitanul care părea ajutorul lui. Un om dur şi mai puţin inteligent.

- Iar ai venit cu bagajul? - zise el aspru uitându-se supărat şi batjocoritor la mine şi la traista mea.

- La dv. e bine să nu vină omul decât aşa!

- Dar bine, n-ai înţeles că acum e altfel?

- Poate că este altfel, dar uşor poate să se şi schimbe. Cred că nu deranjează pe nimeni că am venit aşa!

- Ţi-am cercetat toate cărţile şi manuscrisele pe care le ai aici la noi. Nu ţi-am găsit în ele deocamdată nici o vină. Unele vei putea să le ei, iar altele în cel mai bun caz vor merge în foc. Eşti de acord?

- Pot să nu fiu?

- De ce nu te ocupi d-ta de ceva serios? De ce nu-ţi iei un serviciu ci te ocupi de prostiile astea depăşite?

- Cine mă mai angajează pe mine acum într-un serviciu la vârsta asta cu autobiografia mea, bătrân şi bolnav?

- Am putea interveni să fii angajat la o revistă, la o editură... De ce nu vrei să scrii d-ta poezii patriotice, sociale, politice? - Ai câştiga mii de lei.

- N-am talent şi pregătire pentru asta. Eu m-am format numai pentru genul în care scriu.

- D-ta un om inteligent şi talentat ar trebui să lucrezi în alt fel decât cu sapa. Cât câştigi muncind la sapă?

- Doi-trei lei pe zi, vreo două kg de grâu, vreo două de porumb şi cam atât. Dar mai muncesc câteodată şi cu nişte dulgheri, la construcţii prin sate.

- Şi-ţi ajunge asta?

- Ajunge!

- Am crezut că eşti mai inteligent decât ceilalţi, dar văd că eşti tot aşa ca ei. Între toţi religioşii pe care i-am anchetat, n-am găsit pe nici unul puţin mai cult. Toţi sunt nişte prostănaci care nu ştiu nici să vorbească, cum era unul chiar azi. Nu ştia nici ce contigent este şi măcar cum îi cheamă pe copiii lui.

Şi râdea cu hohote. Mai venise încă unul în birou şi râdea şi acesta.

- Vedeţi domnule, i-am zis eu uitându-mă în ochii lui cu o privire în care era şi mustrare şi durere - vedeţi ce groază aţi băgat în oameni? Vă închipuiţi dv. că omul acela nu ştia ce contigent este şi cum îi cheamă copiii? Dar aşa groază aţi băgat în lume că omul numai când aude despre dv., se pierde de tot - şi nu mai ştie nici ce să mai vorbească!

Atunci probabil că i-a fost ruşine de râsul lui - şi n-a mai râs. Gura i s-a crispat dintr-o dată într-un rânjet încurcat.

- Bine, te priveşte ce faci - îmi răspunse supărat. Dar vei mai vedea d-ta. Acum i-aţi cărţile care ţi se înapoiază, iar aceste manuscrise şi caiete, aruncă-le colo în soba aia. Le voi da foc în faţa d-tale, ca să ştii care va fi soarta tuturor lucrărilor pe care le faci. Stai zi şi noapte şi scrii la prostii cu care apoi zăpăceşti minţile oamenilor şi nu le mai dai pace să-şi vadă de treabă.

Ei, ce zici despre ce ţi-am propus? Te angajezi să scrii ca şi ceilalţi?

- Rămân deocamdată tot la sapă.

- Bine, vom mai avea noi grijă de d-ta. Aruncă-le alea în foc, iar astea ia-ţi-le de aici şi pleacă. Gata?

Am făcut întocmai cum îmi spusese, convins fiind că împlinesc un destin rânduit de Dumnezeu, nimic neîntâmplându-se decât cu voia Lui.

Orice adevăr ars, va grăbi nimicirea unei minciuni şi pedepsirea unui nimicitor.

Şi orice jertfă dată, va grăbi o biruinţă şi va încununa un biruitor.

În timpul lunii decembrie 1971, la unul dintre controalele care mi se făceau destul de des, cei doi ofiţeri care mi-au făcut percheziţia mi-au cerut să le prezint şi un memoriu în care să arăt pe scurt toată activitatea mea publicistică şi scriitoricească. De asemenea să răspund din ce motiv nu scriu şi nu trimit la publicaţiile şi editurile din ţară. În câteva zile după acestea, le-am prezentat următorul:

MEMORIU

Cu privire la activitatea mea publicistică şi scriitoricească dintre anii 1932-1977.

Sunt născut în 25 Decembrie 1914 în localitatea Mizieş, jud. Bihor.

În 8 iunie 1930 am trecut printr-o totală transformare sufletească în urma lecturii unei scrieri a părintelui Iosif Trifa din Sibiu, care iniţiase şi conducea atunci asociaţia religioasă ortodoxă „Oastea Domnului”.

În Sibiu preotul Iosif Trifa redacta atunci gazeta oficială a asociaţiei numită Lumina Satelor având ca supliment săptămânal Oastea Domnului la care m-am abonat, odată cu intrarea mea în rândurile acestei mişcări duhovniceşti în data de 8 iunie 1930.

Am cumpărat apoi şi am citit toate cărţile editate de preotul Iosif Trifa, întărindu-mi tot mai mult sentimentele şi convingerile mele sufleteşti.

Sub influenţa puternică a acestor scrieri, încă din 1930 abia trecut de 15 ani am început să compun primele mele încercări literare, versuri religioase şi mici povestiri pe care le-am trimis spre publicare gazetelor preotului Iosif Trifa de la Sibiu.

Aceste încercări au plăcut redacţiei şi astfel începând din 1932 mi-au apărut primele lucrări tipărite. După acestea în curând am fost prezentat elogios şi încurajator prin gazetă, ca un element promiţător. Astfel am fost îndemnat să scriu.

Şi am scris.

După un an, în 1933 primeam un încurajator premiu literar de la Sibiu din partea redacţiei Oastea Domnului, constând din bani, cărţi, o medalie-cruciuliţă (semnul distinctiv al asociaţiei Oastea Domnului) - şi diferite ilustrate şi tablouri religioase.

În anul 1934 primeam un alt premiu în bani şi obiecte din partea conducerii Oastei Domnului, secţia Oradea, pe atunci foarte numeroasă şi bine organizată sub conducerea Episcopiei Ortodoxe Oradea.

La sfârşitul anului 1934, solicitat în scris din partea conducerii Oastei Domnului din Sibiu (preotul Iosif Trifa personal) m-am angajat permanent la redacţia gazetelor şi editurii asociaţiei.

Din noiembrie 1934 am început să lucrez efectiv ca redactor la aceste gazete alături de preotul Iosif Trifa şi alţi colaboratori ai acestuia, contribuind cu o parte substanţială la tot materialul publicat. Gazeta apărea atunci în tiraj de între 15-20 de mii de exemplare săptămânal şi avea mulţi abonaţi şi în alte ţări şi continente.

În anul 1935, mi-a apărut în editura Oastei Domnului din Sibiu primul volum de poezii religioase La Golgota într-un tiraj de 5 mii de exemplare.

La începutul anului 1935, în urma unei neînţelegeri pe motive administrative şi organizatorice dintre mitropolitul Bălan şi preotul Iosif Trifa asociaţia Oastea Domnului atât din Sibiu cât şi din ţară s-a scindat în două părţi. Preotul Iosif Trifa a scos în continuare o nouă gazetă pentru abonaţii săi sub titlul Isus Biruitorul.

Eu am rămas alături, în continuare de preotul I. Trifa.

Noua gazetă s-a stabilit la un tiraj între 9 şi 10 mii de exemplare săptămânal, păstrându-şi pe cei mai devotaţi cititori atât în ţară cât şi în străinătate. Aveam mulţi abonaţi nu numai în multe ţări ale Europei ci şi în America de Nord şi de Sud, în Africa şi Australia - printre toţi românii împrăştiaţi dinainte şi din primul război mondial prin toate aceste părţi.

În anul 1937, mi-a apărut al doilea volum de poezii religioase tot la Sibiu

Pe drumul crucii mele în cinci mii de exemplare.

În anul 1937, gazeta Isus Biruitorul a fost suspendată de către autoritatea de stat, la presiunea mitropolitului Bălan din Sibiu. Tot în acel an a apărut în continuare gazeta Ecoul - la Făgăraş, dar după câteva numere ne-a fost suspendată şi aceasta.

În urma suspendării gazetei Ecoul am scos din nou în Sibiu o altă gazetă anume Glasul Dreptăţii, care a continuat să apară până după moartea preotului I. Trifa, - survenită în 12 februarie 1938.

După moartea preotului I. Trifa, - în aprilie 1938, Glasul Dreptăţii a fost suspendat definitiv. Tipografia Oastea Domnului a fost confiscată de mitropolia din Sibiu iar noi cei din redacţie am fost împrăştiaţi.

Solicitaţi insistent de către miile de cititori şi abonaţi ai noştri, dar urmăriţi permanent de către autorităţile clericale şi politice - am căutat mereu să putem apărea cu alte publicaţii şi chiar sub alte nume, prin alte părţi ale ţării.

Astfel prin luna septembrie 1938 am convenit la Oradea cu George A. Petre, să scoatem un supliment religios duminical la ziarul Noua Gazetă de Vest, atât pentru cititorii noştri cât şi pentru ai ziarului său. Suplimentul a fost numit Ogorul Domnului...

Am redactat şi am tipărit astfel câteva numere din acest supliment până când mitropolia din Sibiu care ne urmărea făcând presiuni asupra episcopiei din Oradea şi prin aceasta asupra lui George A. Petre - suplimentul Ogorul Domnului a fost suspendat definitiv.

În anul 1939 mi-a apărut la tipografia Diecezană Oradea al treilea volum de poezii religioase Doina Golgotei în 4 mii de exemplare.

În anul 1939 la începutul anului, împreună cu vechiul meu coleg de redacţie de la Sibiu, învăţătorul Ioan Marini am convenit cu preotul Vasile Chindriş din Cluj să edităm acolo gazeta săptămânală Viaţa Creştină ulterior Misionarul Vieţii Creştine - în tiraj de 6-7 mii de exemplare. Aceste gazete au apărut până în septembrie 1940 la cedarea Ardealului de Nord.

În 1939 mi-a apărut la Cluj al patrulea volum de poezii religioase Darul Lacrimilor

- în 4 mii de exemplare.

În 1940 mi-a apărut tot la Cluj al cincilea volum de poezii religioase Cântări de Pace tot în 4 mii de exemplare.

Tot în anul 1939-1940 am tipărit şi la Oradea în tipografia Grafica o serie de cărţi religioase, atât personale cât şi de alţi autori în diferite tiraje, variind între 2-5 mii de exemplare.

Dintre cele personale am tipărit:

- Cântări religioase pe note - 5 mii ex.

- Cântări religioase fără note - 5 mii ex.

- Al 6-lea volum de poezii Din Lupta Domnului vol. I în 3 mii ex.

- Al 7-lea volum de poezii Sfaturi bune (proverbe versificate) în 3 mii ex.

- Al 8-lea volum de poezii Din Lupta Domnului vol. II în 3 mii ex.

Din anul 1941 până în 1943 am scos la Beiuş revista lunară Familia Creştină în tiraj de 5 mii ex. pentru abonaţii noştri din ţară şi din străinătate.

În anul 1943 am tipărit la Beiuş în tipografia Doina al 9-lea volum de poezii religioase În aşteptarea Mirelui, sub pseudonimul Cristian Dor, din pricina cenzurii. Cartea a apărut în 3 mii de exemplare.

În anul 1945 am tipărit la Sibiu al 10-lea volum de poezii Cântările Apocalipsei în editura Cartea de Aur - tiraj 5 mii de exemplare.

În anul 1946 în colaborare cu Ioan Marini şi Tit Trifa (fiul preotului Trifa) - am scos la Sibiu seria nouă din gazeta Isus Biruitorul.

La această gazetă am fost redactor până la 1 ianuarie 1948, când gazeta a fost suspendată definitiv, iar eu arestat.

În 1946, am tipărit la Beiuş al 11-lea volum de poezii religioase Un cântec de iubire

- în 3 mii de exemplare.

Tot în 1946, am tipărit la Sibiu Cartea de cântări o ediţie în 10 mii de exemplare,

altă ediţie în 10 mii de exemplare. Total 20 de mii de exemplare.

În anul 1947, am tipărit la Beiuş al 12-lea vol. de poezii Spre Ţara Dragostei în 3 mii ex.

Tot în anul 1947 şi tot la Beiuş am tipărit al 13-lea volum Pe genunchii lui Isus - poezii pentru copii - în 3 mii de exemplare.

De asemenea un Calendar pentru Tineret al 14-lea volum în 3 mii de exemplare.

Din anul 1924 preotul I. Trifa a scos anual, câte un calendar-carte, pentru abonaţii gazetelor sale, cât şi pentru toţi cititorii din popor. Fiind bine alcătuit, cu material felurit şi scos cu mult gust şi talent acest calendar era unul dintre cele mai potrivite pentru popor ce se scriau pe vremea aceea. Aşa că de la început şi-a făcut foarte mulţi cititori chiar şi dintre cei care nu erau nici membri ai Oastei Domnului şi nici abonaţi ai gazetei ei.

Acest calendar a fost întocmit de către preotul I. Trifa până în 1938. Iar după aceea, timp de 10 ani - până în 1948, a fost întocmit de către mine, în colaborare uneori cu Ioan Marini, alteori cu Tit Trifa.

Tirajul unui calendar varia anual între 15-30 de mii de exemplare.

Din cauza evenimentelor din lume şi a ostilităţii lor împotriva noastră, după 1938 acest calendar n-a mai apărut la Sibiu ci la Oradea, Cluj, Arad, Bucureşti, Beiuş...

În aceşti 15 ani - din 1932 până în 1947 - am mai colaborat cu material religios şi la alte gazete şi reviste din ţară printre care:

Revista Funcţionarilor Publici - Bucureşti.

Prietenul copiilor - Iaşi.

Satul - Bucureşti.

Revista Penitenciarelor - Bucureşti.

Farul creştin - Arad.

Vestitorul Evangheliei - Bucureşti.

Beiuşul - Beiuş.

Glasul Bihorului - Beiuş.

Noua Gazetă de Vest - Oradea.

Ostaşul Domnului - Bucureşti - etc.

În cei 15 ani cât am activat liber, tipărind gazete, cărţi, reviste, calendare, - am avut de înfruntat enorme greutăţi fiindcă toţi aceşti ani au fost bântuiţi de tot felul de crize şi frământări politice, economice, financiare, sociale... Dar am luptat neobosit, împreună cu tovarăşii mei de lucru şi de ideal pentru răspândirea luminii, culturii, moralei şi frumosului, în acele vremuri când nu era iniţiativă de stat în privinţa asta, ci totul era lăsat în seama câtorva entuziaşti iubitori de credinţă şi de popor.

Cu slabele noastre puteri, cu puţinul nostru talent şi modestele noastre mijloace am căutat din răsputeri, să ajutăm la trezirea conştiinţei şi a unităţii noastre de neam şi de credinţă în mijlocul tuturor marilor frământări şi primejdii prin care a trecut istoria naţiunii şi a Bisericii noastre de la terminarea primului război mondial.

Răspândirea tirajelor noastre de sute de mii de cărţi, reviste, calendare, a împlinit la vremea lor, o mare şi necesară operă de culturalizare, moralizare şi chiar alfabetizare a poporului, mulţi învăţând carte din dorinţa de a citi singuri aceste lucrări atât de mult căutate şi iubite atunci de popor.

Din dorinţa de a pune carte bună cât mai la îndemâna tuturor, am fixat lucrărilor noastre, preţul cel mai scăzut, mai ales că ţara trecea prin tot felul de crize iar oamenii în marea lor majoritate n-ar fi putut să-şi procure o carte la un preţ mai ridicat. Pe urmă au fost foarte mulţi cititori care luând cărţile şi gazetele noastre pe datorie, nu ni le-au mai achitat niciodată.

Aşa că deşi din drepturile de autori care ni s-ar fi cuvenit, ar fi trebuit să-mi realizez măcar o existenţă onorabilă pentru mine şi familia mea - totuşi la sfârşit am ajuns şi mai sărac decât fusesem la început. Ba am făcut şi împrumuturi pentru care am pus garanţie până şi averea părinţilor mei, din care până la urmă a trebuit să vândă o parte, pentru a le plăti.

După anul 1964, când am fost eliberat definitiv din închisori, am început să scriu din nou, fără însă a publica nimic.

Foarte mulţi din vechii mei cititori mi-au solicitat mereu cântări, poezii, meditaţii, astfel că a trebuit să scriu aproape tot timpul meu când eram liber de la obligaţiile mele de muncă la C. A. P. unde lucram cu familia mea până în 1974 când m-am angajat funcţionar la Protopopiatul Ortodox Beiuş.

Din anul 1964 şi până în 1976, am compus şi scris de mână şi la maşină alte peste 80 de lucrări originale: poezii, povestiri, meditaţii religioase, precum şi 3 volume de memorii.

Din aceste lucrări unele pe care le credeam mai potrivite le-am trimis spre publicare la diferite reviste, dar fără nici un rezultat.

Dintre ele amintesc:

Revista Albina - Bucureşti (lui Eugen Frunză)

Revista Familia - Oradea (lui Ioan Isaiu)

Ziarul Crişana - Oradea (lui Ioan Isaiu).

De asemenea cu lucrarea mea Comori Universale (o culegere şi versificare a unui număr de 2.000 proverbe de la 27 naţiuni - am fost personal la editurile Albatros, Litera şi altele din Bucureşti, - dar peste tot am fost refuzat sub diferite motive.

La Oradea am încercat la fel prin tovarăşul Ion Brad cât şi prin alţii, la revista Familia şi la diferite alte instituţii de resort - dar cu acelaşi rezultat negativ.

În astfel de condiţii se înţelege că am renunţat la orice speranţă de a reuşi pe această cale să public ceva.

În ultimul timp al anului 1977, lucram la gruparea de volume mai mari a tuturor lucrărilor mele precum şi la revizuirea şi completarea lor, intenţionând să trimit câte o serie următoarelor instituţii de stat:

1 - Uniunea Scriitorilor - Bucureşti - (căreia îi şi trimisesem de altfel încă din luna august 1977, o notă completă cu toate lucrările mele, prin scriitorul Ion Dumitriu Snagov, împreună cu zece volume din lucrările mele).

2 - Academia Republicii Socialiste România - Bucureşti.

3 - Departamentul Cultelor - Bucureşti.

4 - Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române - Bucureşti - pentru fondul documentar al acestor instituţii şi eventuală tipărire, convins fiind de o reală valoare a lor literară, istorică, religioasă, educativă.

În ziua de 16 decembrie 1977 mi-au fost ridicate de către organele de stat tot ce aveam asupra mea din aceste lucrări ale mele până şi notiţele şi caietele mai vechi pe care le mai aveam...

Dacă nu mi se vor înapoia, nu voi mai avea niciodată posibilitatea să finisez acele lucrări şi nici să le trimit instituţiilor de mai sus.

În speranţa că totuşi autoritatea de stat va aprecia pozitiv aportul moral, cultural şi educativ adus în poporul nostru de toate aceste lucrări ale mele, atât vechi cât şi noi - doresc să-mi exprim şi cu acest prilej devotamentul meu rămas întreg pentru acest nobil ideal.

Livada Beiuşului - jud. Bihor

Traian Dorz

la 1 Ianuarie 1978.

În urma acestui memoriu am fost solicitat la episcopul Oradei personal ca să-i predau un volum din lucrările mele întrucât a primit dispoziţie să-l publice. Mi s-a recomandat să aleg ceea ce s-ar putea publica în condiţiile de azi.

Am selecţionat un număr de 2.500 proverbe, le-am transcris sub titlul La Izvoarele Luminii şi le-am predat personal episcopului Oradei care le-a înaintat Departamentului Cultelor spre a dispune.

După 7 luni am primit înapoi prin poştă acasă, volumul trimis împreună cu adresa în original a Departamentului Cultelor, Direcţia Relaţii Culte Nr. 11279 din 13-VII-1978, către Episcopia Oradei, cabinetul P. S. Episcop Dr. Vasile Coman.

„Ca urmare a adresei dv. nr. 3322/1978 vă restituim alăturat lucrarea La Izvoarele Luminii de Traian Dorz cu rugămintea de a recomanda autorului să se adreseze unei alte edituri din afara sistemului cultelor.

Semnat Director SS Eugen Munteanu”.

Am trimis lucrarea cu acest memoriu şi cu adresa în Original Departamentului Cultelor la redactorul revistei Flacăra din Bucureşti - Adrian Păunescu - solicitându-i ajutorul şi recomandarea sa către vreo editură pentru tipărirea lucrării. Dar după un timp şi acesta mi-a returnat pachetul nedesfăcut.

Când am spus aceasta celor ce-mi reproşează că nu scriu şi nu trimit la reviste şi edituri din ţară - unul dintre ei mi-a răspuns:

- De, fiecare îşi teme pâinea lui...

Şi nici un alt răspuns n-am mai primit din nici o parte la acest memoriu, - până astăzi.

Slăvit să fie Domnul!