Cap. 30 - Și acum ultimul cuvânt

„Vine-o clipă când pătrunzi

taina-n care te scufunzi,

Adevărului ce-l crezi

nu-i mai ceri atunci dovezi,

ci-n iubirea care-o dai

numai foc și lacrimi ai

- clipa asta-i un hotar

între gheață și-ntre jar.

Vine-o clipă când te dor

orice umbre pe izvor,

orice frunze care mor

și-orice rane-a tuturor,

când ai vrea din ochi să-i pui

foc în sufletul oricui

- clipa asta-i sfântul salt

dintr-un cer în celălalt.

Vine-o clipă când ți-e drag

de-orice cale și-orice prag

și-ai dori să le săruți

urma fiilor pierduți

numai să-i întorci plângând

mântuirii așteptând

- clipa asta-i nimb frumos

pus pe-o frunte de Hristos”.

În drumul de la Chendrea spre Cluj, vorbind cu frații despre timida și curajoasa inițiativă de la Galați cu vecerniile misionare, la catedrală, - ne gândeam ce bine ar fi dacă s-ar încerca ceva de felul acesta și la Cluj, unde fuseseră dărâmate de către oficialități în aceeași zi, amândouă casele celor două adunări frățești, iar starea de lucruri de acolo era destul de încărcată atât de-o parte cât și de alta.

- Încercați să vă duceți - le-am zis eu fraților clujeni, - într-o audiență și cu o cerere la înaltul Teofil și explicându-i starea îndurerată la care s-a ajuns prin dărâmarea adunărilor Oastei să-l faceți să înțeleagă că este momentul cel mai necesar să se îndrepte răul acesta și să se prevină un alt rău și mai mare... Să se deschidă și aici în Cluj o biserică încăpătoare și să se numească un preot capabil și binevoitor care să îndrume totul pe cursul cel bun, colaborând cu frații și întocmind în biserică programul duminical atrăgător și frumos.

- Cel mai bun lucru este să mergi frăția ta, îmi ziseră ei - vă cunoașteți împreună demult și veți putea încerca cel mai bine să rezolvați acest lucru.

Și după mai multe discuții și păreri, până la urmă tot așa a rămas, ca eu să fac o cerere în acest sens în numele lor și să merg eu cu ea a doua zi la înaltul Teofil.

Am rămas deci acolo și a doua zi. Am făcut cererea hotărâtă și m-am dus cu ea la arhiepiscopie. Arătam în cererea mea, în numele lor, ce mare nevoie este pentru adunarea răvășită de la Cluj a Oastei Domnului, dar și pentru toată obștea ortodoxă din oraș, de un program duhovnicesc în fiecare duminică după masă și că această mare lipsă s-ar putea împlini prin deschiderea unei biserici mai încăpătoare din Cluj și prin însărcinarea unui preot capabil și binevoitor cu alcătuirea unor astfel de programe în colaborare cu frații ostași, care se oferă voluntar și bucuros pentru asta. O astfel de biserică, în loc să stea goală s-ar umple și cu toții ar fi mulțumiți. Și arătam că un astfel de început s-a făcut deja încă din anul trecut la Galați - și totul merge nespus de frumos.

Această inițiativă se impune cel mai urgent și aici în Cluj, cu atât mai mult cu cât toate argumentele morale, sociale, confesionale, etc., impun cu grabă și stringență acest lucru.

De rezultat rugăm să fie înștiințați unul dintre frații cunoscuți din Cluj.

Într-adevăr în ziua următoare am ajuns cu cererea în mână înaintea venerabilului arhiepiscop Teofil susținând-o și verbal și înmânându-i-o cu toate insistențele și argumentele pentru rezolvarea ei rezonabilă.

Am pus apoi din nou și problema cea mare a memoriului din 1986, fiindcă nici pe dânsul nu-l mai văzusem de atunci, și l-am întrebat din nou de ce nu s-a răspuns din partea nimănui la toată argumentația susținută acolo.

- Trebuie să mai faci un nou memoriu - îmi zise dânsul privindu-mă în ochi, să le reamintim din nou problema, insistând mai hotărât. Din 1986 este mult și au uitat. Mai amintește-le!

- Înalt prea sfințite vă rog să credeți că m-am și săturat și aproape că am pierdut orice speranță din partea Sf. Sinod că vor dori să se mai rezolve vreodată problema asta. Eu sunt foarte obosit și epuizat, iar dintre cei ce ar putea și ar trebui să rezolve această problemă, nu pare să fie nimeni interesat să o facă. Atunci ce rost mai are? Nimeni văd că nu-și face o problemă de conștiință din asta.

- Încearcă, nu dispera!

- Bine înalt prea sfințite, - vă mulțumesc.

Sărut dreapta... Și ieșind să mă petreacă până la ușă, am insistat din nou pentru rezolvarea măcar a problemei din Cluj, care depindea de dânsul. Mi-a spus, închizând ușa, doar atât:

- Să vedem!

Iar eu, după aceea, relatându-le celor din Cluj tot ce s-a petrecut la arhiepiscopie, le-am zis:

- Până veți tot aștepta după o casă pe care să v-o dea alții, mai bine gândiți-vă repede și să găsiți voi o casă a voastră. Va fi mai sigur.

Și așa au făcut.

Iar eu plecând de la înaltul Teofil gândeam la același lucru pe care mi-l spusese în urmă cu trei luni și celălalt arhiepiscop bătrân și venerat de la Galați, înaltul Nica, tot referitor la neapărata trebuință a unui nou memoriu...

Voi căuta să-i ascult, voi căuta să mai fac, dar cred că pentru ultima dată acest pas. Voi spune acolo ultimul nostru cuvânt și minimum de condiții care sunt însă absolut necesare pentru o apropiere și colaborare reală și durabilă dintre biserică și Oastea Domnului...

Cum însă toate argumentele de peste patruzeci de ani și toate dovezile noastre clare de dragoste, supunere și bunăvoință n-au făcut pe nici unii dintre acești sfincși ai Sf. Sinod nici să clintească un deget binevoitor, - mă tem că nici de data asta nu-i va mișca mai mult. Dacă nu cumva îi va face să ridice pumnul mai degrabă decât degetul.

Și cu aceste simțiri și presimțiri, și ușoare și grele în ziua de 14 septembrie, sărbătoarea biruitei Cruci, - în nădejdea înălțării și Crucii noastre, am scris următorul memoriu:

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Către

Sfântul Sinod

Al Bisericii Ortodoxe Române

București

Subsemnatul Traian Dorz de 74 de ani, domiciliat în localitatea Livada Beiușului, județul Bihor, - supus fiu al Bisericii Ortodoxe Române și membru al grupării misionare Ortodoxe Oastea Domnului, cu cea mai profundă smerenie și deosebit respect, înaintez acest

MEMORIU

Cu privire la rezolvarea pozitivă și realistă a problemei normalizării activității Oastei Domnului în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, potrivit statutelor de organizare și funcționare ale acesteia.

Urmare memoriului nostru anterior înaintat Sfântului Sinod în luna mai a anului 1986, - cu toată smerenia fiască înaintez acum acest memoriu către Sf. Sinod tot în problema aceasta. Precum arătam atunci nu numai necesitatea stridentă în viața Bisericii noastre și a poporului nostru, de activitatea Oastei Domnului ca singura mișcare misionară cu caracter laic în Biserica și confesiunea noastră, repetăm și acum rugămintea și dorința noastră pentru ca această activitate să fie recunoscută ca necesară și acceptată potrivit statutelor existente ale Bisericii.

Solicităm aceasta cu o repetată rugăminte după ce au trecut peste doi ani de la primul nostru memoriu, și nu am primit nici până astăzi un răspuns la nici una din propunerile noastre realiste, formulate în memoriul anterior.

Considerând totuși că momentul unei rezolvări pozitive al acestei spinoase probleme care durează de peste 50 de ani, nu numai că n-a trecut, dar este acum de cea mai imperioasă necesitate, având și cea mai favorabilă conjunctură și ocazie spre a se rezolva bine, - revin din nou, mai argumentând vechile propuneri și cu alte noi elemente survenite între timp, și care fac nu numai acută rezolvarea aceasta, dar să o și grăbească. Ce se mai poate face încă azi, s-ar putea să nu se mai poată mâine sau niciodată și pagubele ar fi de neînlocuit.

După cum se știe Oastea Domnului a fost înființată în 1923 la Sibiu cu consimțământul mitropolitului Nicolae Bălan, și cu munca și jertfa preotului Iosif Trifa, - ca o necesitate de prim ordin atunci în viața Bisericii noastre și-a țării, întregite amândouă la sfârșitul primului război mondial. Condițiile deosebit de grele sociale, morale, religioase și geografice, impuneau urgent soluții și rezolvări deosebit de noi și importante pentru consolidarea vieții, atât a Bisericii cât și a statului nostru, ambele atât de primejduite atunci, atât dinăuntru cât și din afară.

La Congresul biblic din 1921 organizat la mitropolia Ardealului la Sibiu, s-a hotărât atunci inițierea de noi și puternice acțiuni pentru stimularea vieții bisericești. Printre aceste măsuri a fost și înființarea gazetei religioase pentru popor Lumina Satelor care i-a fost încredințată pentru redactare celui mai vrednic preot scriitor din cuprinsul mitropoliei considerat atunci mai capabil pentru marea misiune ce i se încredința. Acela era preotul Iosif Trifa.

În cadrul marii misiuni ce i se încredințase în interesul Bisericii și poporului, preotul Iosif Trifa a înființat Oastea Domnului ca o mișcare duhovnicească având două principii de bază și anume: misionarismul laic și voluntariatul duhovnicesc, ambele condiții neapărat necesare în munca vastă și importantă a redresării vieții noastre atât morale cât și sociale.

De la început această acțiune salutară și originală s-a bucurat nu numai de binecuvântarea Bisericii, dar și de adeziunea entuziastă a unora dintre cei mai luminați bărbați ai Bisericii și neamului nostru printre care Nicolae Iorga, Gala Galaction, Iuliu Scriban, Ion Agârbiceanu, Al. Lascarov Moldovanu, I. Gr. Oprișan, Paschia, Goran, etc.

O mare mulțime dintre membrii Bisericii Ortodoxe din toate părțile țării și de peste hotare, s-au atașat de la început cu entuziasm la această acțiune. În 12 ani cât a fost recunoscută și sprijinită de biserică, Oastea Domnului a făcut o uriașă lucrare pozitivă de renaștere sufletească între fiii Bisericii noastre și o puternică redresare morală și socială între fiii poporului nostru, atât în țară cât și în străinătate.

A intervenit însă, la începutul anului 1935, acel nefericit conflict - la început doar pe mărunte probleme administrative între cei doi fondatori și conducători de la Sibiu, mitropolitul Bălan conducător de drept și preotul Iosif Trifa conducător de fapt al Oastei. Alimentat tendențios de către niște ațâțători geloși din anturajul mitropolitului Bălan, apoi amplificat de slăbiciuni atât de-o parte cât și de alta, acest conflict ușor de aplanat la început, a luat în curând proporții catastrofale.

Iar când niște încercări prea timide și prea târzii au căutat să aplaneze acest conflict, lucrurile ajungând prea departe nu s-a mai putut face nimic și astfel acest foc mic la început, doar între doi tăciuni, a ajuns curând un pârjol uriaș care păgubește pădurea Bisericii noastre și o fumegă de peste cincizeci de ani.

E de neînțeles totuși cum de s-a lăsat să treacă atâția zeci de ani și nu s-a ivit nici o inițiativă competentă care să constate ce anormală este această situație din care atât Biserica noastră cât și poporul nostru nu au avut și nu au decât de pierdut.

Oastea Domnului nu numai că n-a încetat să lucreze, ci continuă cu toate condițiile precare în care se găsește, să-și facă lucrarea sa misionară cu și mai mult avânt, așa cum a fost pornită ea de la început și cum a continuat tot timpul primilor 12 ani când ea a fost acceptată și încurajată de biserică. Fără Oastea Domnului, Biserica noastră ar fi ca lipsită de o mână a sa. În lupta contra curentelor de afară, tot mai ostile și mai active, care duc din ce în ce o tot mai susținută propagandă prozelitistă contra Bisericii noastre, - Biserica nu are practic nimic mai eficient ca să le opună acestora. În privința degradării vieții morale dinăuntru și a propagandei prozelitiste dinafară, singură Oastea Domnului cu experiența sa misionară de zeci de ani, cu zestrea ei duhovnicească specific și biblic ortodoxă, precum și cu multele sale talente devotate credinței și Bisericii, Oastea Domnului este cea mai în măsură să completeze în modul cel mai fericit acest gol, și să împlinească real această misiune. Ea ar putea deci să susțină pe deplin munca misionară a Bisericii, de înviorare a credinței noastre, de oprire a exodului de treceri la alte confesiuni și de refacere a vieții noastre sociale, confesionale, familiale. În felul acesta s-ar putea opri puternic prăbușirea alarmantă în rătăciri, în imoralitate, în corupție, în abandon familial, divorțuri, alcoolism, etc.

Problema Oastei Domnului în Biserica și țara noastră, ușor de înțeles, nu este o problemă cu complicații nici politice, nici dogmatice, nici administrative, ea este o problemă pur și simplu internă, familială, între părinții și fiii aceleiași biserici, fără nici o complicitate exterioară. Dat fiind acest adevăr evident, suntem din nou îndreptățiți să mai întrebăm cu întristare: nu este oare de mirare că până astăzi în atâția zeci de ani nu s-a găsit cineva competent, un om, o instituție, o inițiativă care să constate nu numai cât rău s-a făcut prin menținerea acestui anacronism, ci și cât bine s-a împiedicat să se facă. Câte suflete ar fi putut fi salvate. Ce operă pozitivă s-ar fi putut realiza... Câți fii buni ai Bisericii noastre n-ar fi apucat pe calea înstrăinării, ori a decăderii, dacă ar fi avut o mai apropiată căldură de mamă a Bisericii pe care o doreau, după care însetau, dar pe care negăsind-o s-au risipit mulți și au căzut pentru totdeauna.

În urma memoriului nostru din mai 1986 pare să se fi mai limpezit ceva din problemele sesizate acolo. Dar de ce oare se merge atât de timid și de reținut într-o rezolvare atât de necesară, atât de clară și atât de urgentă? Noi înțelegem pe undeva rezerva arătată față de noi că este întemeiată pe neîncredere. Dar oare dovada statorniciei noastre în credința față de Biserica noastră și a devotamentului nostru fără rezerve față de țara noastră în acești 50 de ani, nu sunt oare o garanție suficientă pentru sinceritatea noastră? N-au constituit toate acestea oare în toate privințele o dovadă mai presus de orice bănuială că noi suntem niște fii adevărați și convinși atât ai Bisericii noastre, cât și ai neamului nostru?

Este atât de bine știut și de către toți, prin ce grele încercări a trecut Oastea Domnului atâția zeci și zeci de ani, - și totuși iată că nici unii dintre noi nu ne-am părăsit în toate acestea nici Biserica și nici țara noastră, deși am fost de multe ori dureros de împinși dinăuntru și ispititor de atrași dinafară s-o facem asta, dar n-am făcut-o. Câte zeci de ani ar mai trebui să trăim noi ca să aducem dovezile acestea, spre a convinge?

Credem din toată inima că a sosit în sfârșit timpul unei depline apropieri de Oastea Domnului cu încredere și dragoste părintească, din partea maicii noastre Biserica. Credem că e timpul, - limită când trebuie găsită cu înțelepciune, cu răbdare și cu dragoste părintească, calea realistă și constructivă de adevărată apropiere și colaborare între aceste două valori eterne, față de care suntem răspunzători cu toții fiindcă de ele depinde viitorul nostru și al urmașilor noștri.

Un semn de mare bucurie și un început de mari promisiuni în privința asta s-a făcut în arhiepiscopia Galaților încă din anul trecut, prin inițiativa profund înțeleaptă și binevoitoare a înalt prea sfințitului părinte arhiepiscop Antim Nica. Acolo, în catedrala arhiepiscopală, au loc duminical, vecernii misionare cu un bogat și felurit program duhovnicesc de o înaltă ținută creștină și patriotică, program întocmit și desfășurat de o seamă de preoți și laici credincioși ai Bisericii din Oastea Domnului, sub directa și părinteasca îndrumare și supraveghere a I.P.S. Sale. Dar nu numai la catedrala arhiepiscopală au loc astfel de fericite vecernii misionare, ci în toate parohiile arhiepiscopiei Galaților, dar și în alte multe părți ale țării.

Rezultatul a întrecut și întrece mereu orice așteptări. Bisericile până acum goale se umplu până la refuz. Viața tuturor fiilor Bisericii se resimte din ce în ce tot mai fericit. Cei ce fuseseră tentați să-și caute satisfacerea setei lor sufletești în alte părți, vin acum cu bucurie să se adape la apele curate și limpezi ale învățăturii Bisericii noastre, împărțite din belșug aici cu căldură și prospețime iubitoare. Chiar și din cei ce trecuseră mai înainte la alte culte, mulți se desprind din aceste încurcături și revin fericiți la sânul cald al Bisericii, văzând preocuparea îndeaproape și cu dragoste de trebuințele lor sufletești... Ce fenomen îmbucurător este acesta pentru noi toți, și ce multă recunoștință datorăm cu toții unor astfel de mari și înțelepți ierarhi și părinți ai noștri în Domnul

Auzind despre începutul fericit de la Galați, chiar și în alte eparhii din țară, mulți preoți au început să urmeze acest bun exemplu al vecerniilor misionare, cu bogat program duhovnicesc alcătuit cu concursul devotat de către preoți, împreună cu cei mai buni dintre ostașii Domnului. Întreținut cu căldură și iubire de către toți, modul acesta fericit de colaborare, dă peste tot rezultate peste așteptări. Exemplele se înmulțesc și prin harul lui Dumnezeu credem că în curând experiența aceasta se va extinde în toate părțile Bisericii și țării noastre. Acum așteptăm și binecuvântarea cerută arhiepiscopiei de la Cluj pentru deschiderea unei biserici încăpătoare și inițierea acestor vecernii misionare, și acolo unde de-asemenea este o mare trebuință și o puternică cerere. De la orele 15 la 17 în duminici și sărbători, este timpul când ar participa în biserici un mare număr din cei doritori dintre fiii credinței noastre. Și dacă lucrurile vor continua cu spor în felul acesta în curând toate bisericile noastre din goale cum erau, se vor umplea fericit, iar cei care erau ispitiți să meargă pe căi străine vor avea unde să fie ocrotiți.

Este foarte necesar ca acest program constructiv să se întrețină în biserici mai ales în aceste ore de după masă când prozelitismul străin este cel mai activ și casele lor se umplu cu cei care caută, dar nu găsesc o biserică deschisă și un program atrăgător care să-i adune.

În lumina acestor arzătoare adevăruri prezente - și în perspectiva și mai importantă a unui viitor pe care îl dorim cu toții fericit, atât Bisericii cât și poporului nostru, - iată cu toată smerenia și îngrijorarea inimii noastre, supunem înțeleptei bunăvoințe și părinteștii iubiri a Sf. Sinod al biserici noastre, pentru o deplină apropiere și colaborare dintre biserică și Oastea Domnului, - următoarele respectuoase sugestii și propuneri:

1 - Găsirea unei soluții realiste și binevoitoare care să repare în fond și în formă, greșeala din trecut care a provocat conflictul dureros de la Sibiu, conflict căruia i s-a făcut o atât de exagerată, de tendențioasă și îndelungată publicitate. Să se reabiliteze istoric și dogmatic memoria și opera celor doi care au provocat acest conflict, atât a mitropolitului Bălan cât și a preotului Iosif Trifa. Reabilitarea acestora, este ușor și drept, să se facă pe baza meritelor amândurora față de biserică și față de patrie, prin faptele lor mari, care sunt indiscutabil mai importante. Mai ales că de greșeala aceasta nu numai dânșii s-au făcut vinovați, ci și mulți dintre noi, urmașii lor, care în loc să corectăm această greșeală am mai mărit-o continuând-o și azi. Pe baza acestei reabilitări și reglementări să i se redea Oastei Domnului statutul fericit pe care l-a avut în biserică cei 12 ani de la înființarea ei, de la conflictul din 1935 și până la desființarea ei oficială din 1948.

2 - Să se recunoască Oastei Domnului meritul activității ei frumoase de 65 de ani de la înființarea ei până azi, atât față de biserică cât și față de patria noastră, păstrându-și curată nu numai credința ortodoxă nealterată și atașamentul deplin față de patrie dar și lucrând pentru acestea în tot timpul și în tot felul cu toată puterea ei și cu toată conștiința curată făcându-și exemplară datoria în toate privințele prin fiecare membru al ei, cât și prin demnitatea atitudinii patriotice a întregii Lucrări. Credem că este un foarte mare merit al Oastei Domnului că de-a lungul întregii sale existențe n-a ajuns în conflict deschis de nici un fel nici cu Biserica nici cu statul și nici cu altcineva dintre cei cu care coexistăm.

3 - Să se recomande tuturor preoților Bisericii ca în toate bisericile Ortodoxe să se inițieze programul vecerniilor misionare după exemplul de la Galați în care sub supravegherea și îndrumarea autorității bisericești și cu concursul celor mai vrednici ostași ai Domnului, să se întocmească și să se desfășoare programe de hrană duhovnicească pentru credincioșii Bisericii noastre.

4 - Pentru remedierea unor eventuale deficiențe, ori ivirea vreunor neînțelegeri locale, să nu se mai recurgă la mijloace dure și ostile, ci să se folosească tactul pastoral, blândețea părintească, răbdarea și dragostea creștină, singurele care pot rezolva totul bine și în chip fericit.

Noi promitem din toată inima că așa cum este știut că am lucrat și în trecut - orice condiții am avut - cu toată credincioșia noastră față de biserică și patrie, tot așa vom lucra, chiar cu atât mai mult de acum înainte, în condițiile unei armonii sincere și a unei binecuvântate atmosfere a mai marilor noștri față de noi.

Dorim puternic și ne rugăm Bunului Dumnezeu să găsească în sfârșit acum omul istoric și momentul istoric care să ia această salvatoare inițiativă, pentru ca să bine merite atât din partea Bisericii noastre cât și a poporului nostru, cinstea nemuritoare de a fi vindecat bine o rană și de a fi făcut fericit o cotitură mântuitoare în una dintre cele mai vitale și importante probleme.

Suntem convinși puternic și suntem bine argumentați, susținând că actuala situație și conjunctură ne prezintă șansa cea mai bună și poate unică pentru rezolvarea acestei probleme, care ne-a îndurerat prea păgubitor pe toți, și de prea mulți ani. Dacă vom pierde și șansa aceasta când lucrurile au ajuns atât de aproape de o rezolvare, s-ar putea ca o altă ocazie bună să nu mai revină decât cine știe când, ori poate niciodată. Ceea ce, evident ar fi ireparabil. Cu această puternică încredințare și cu o rugăciune fierbinte spre harul lui Dumnezeu și spre înțelepciunea părinților și conducătorilor noștri a căror răspundere este acum atât de mare, - rămânem cu cea mai smerită și devotată dragoste atât față de Biserica cât și de patria noastră, - în așteptarea grabnicei și fericitei rezolvări.

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Supus fiu duhovnicesc

Traian Dorz.

La Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci

- 14 septembrie 1988 -

Slăvit să fie Domnul!