Cap. 30 - Şi acum ultimul cuvânt

„Vine-o clipă când pătrunzi

taina-n care te scufunzi,

Adevărului ce-l crezi

nu-i mai ceri atunci dovezi,

ci-n iubirea care-o dai

numai foc şi lacrimi ai

- clipa asta-i un hotar

între gheaţă şi-ntre jar.

Vine-o clipă când te dor

orice umbre pe izvor,

orice frunze care mor

şi-orice rane-a tuturor,

când ai vrea din ochi să-i pui

foc în sufletul oricui

- clipa asta-i sfântul salt

dintr-un cer în celălalt.

Vine-o clipă când ţi-e drag

de-orice cale şi-orice prag

şi-ai dori să le săruţi

urma fiilor pierduţi

numai să-i întorci plângând

mântuirii aşteptând

- clipa asta-i nimb frumos

pus pe-o frunte de Hristos”.

În drumul de la Chendrea spre Cluj, vorbind cu fraţii despre timida şi curajoasa iniţiativă de la Galaţi cu vecerniile misionare, la catedrală, - ne gândeam ce bine ar fi dacă s-ar încerca ceva de felul acesta şi la Cluj, unde fuseseră dărâmate de către oficialităţi în aceeaşi zi, amândouă casele celor două adunări frăţeşti, iar starea de lucruri de acolo era destul de încărcată atât de-o parte cât şi de alta.

- Încercaţi să vă duceţi - le-am zis eu fraţilor clujeni, - într-o audienţă şi cu o cerere la înaltul Teofil şi explicându-i starea îndurerată la care s-a ajuns prin dărâmarea adunărilor Oastei să-l faceţi să înţeleagă că este momentul cel mai necesar să se îndrepte răul acesta şi să se prevină un alt rău şi mai mare... Să se deschidă şi aici în Cluj o biserică încăpătoare şi să se numească un preot capabil şi binevoitor care să îndrume totul pe cursul cel bun, colaborând cu fraţii şi întocmind în biserică programul duminical atrăgător şi frumos.

- Cel mai bun lucru este să mergi frăţia ta, îmi ziseră ei - vă cunoaşteţi împreună demult şi veţi putea încerca cel mai bine să rezolvaţi acest lucru.

Şi după mai multe discuţii şi păreri, până la urmă tot aşa a rămas, ca eu să fac o cerere în acest sens în numele lor şi să merg eu cu ea a doua zi la înaltul Teofil.

Am rămas deci acolo şi a doua zi. Am făcut cererea hotărâtă şi m-am dus cu ea la arhiepiscopie. Arătam în cererea mea, în numele lor, ce mare nevoie este pentru adunarea răvăşită de la Cluj a Oastei Domnului, dar şi pentru toată obştea ortodoxă din oraş, de un program duhovnicesc în fiecare duminică după masă şi că această mare lipsă s-ar putea împlini prin deschiderea unei biserici mai încăpătoare din Cluj şi prin însărcinarea unui preot capabil şi binevoitor cu alcătuirea unor astfel de programe în colaborare cu fraţii ostaşi, care se oferă voluntar şi bucuros pentru asta. O astfel de biserică, în loc să stea goală s-ar umple şi cu toţii ar fi mulţumiţi. Şi arătam că un astfel de început s-a făcut deja încă din anul trecut la Galaţi - şi totul merge nespus de frumos.

Această iniţiativă se impune cel mai urgent şi aici în Cluj, cu atât mai mult cu cât toate argumentele morale, sociale, confesionale, etc., impun cu grabă şi stringenţă acest lucru.

De rezultat rugăm să fie înştiinţaţi unul dintre fraţii cunoscuţi din Cluj.

Într-adevăr în ziua următoare am ajuns cu cererea în mână înaintea venerabilului arhiepiscop Teofil susţinând-o şi verbal şi înmânându-i-o cu toate insistenţele şi argumentele pentru rezolvarea ei rezonabilă.

Am pus apoi din nou şi problema cea mare a memoriului din 1986, fiindcă nici pe dânsul nu-l mai văzusem de atunci, şi l-am întrebat din nou de ce nu s-a răspuns din partea nimănui la toată argumentaţia susţinută acolo.

- Trebuie să mai faci un nou memoriu - îmi zise dânsul privindu-mă în ochi, să le reamintim din nou problema, insistând mai hotărât. Din 1986 este mult şi au uitat. Mai aminteşte-le!

- Înalt prea sfinţite vă rog să credeţi că m-am şi săturat şi aproape că am pierdut orice speranţă din partea Sf. Sinod că vor dori să se mai rezolve vreodată problema asta. Eu sunt foarte obosit şi epuizat, iar dintre cei ce ar putea şi ar trebui să rezolve această problemă, nu pare să fie nimeni interesat să o facă. Atunci ce rost mai are? Nimeni văd că nu-şi face o problemă de conştiinţă din asta.

- Încearcă, nu dispera!

- Bine înalt prea sfinţite, - vă mulţumesc.

Sărut dreapta... Şi ieşind să mă petreacă până la uşă, am insistat din nou pentru rezolvarea măcar a problemei din Cluj, care depindea de dânsul. Mi-a spus, închizând uşa, doar atât:

- Să vedem!

Iar eu, după aceea, relatându-le celor din Cluj tot ce s-a petrecut la arhiepiscopie, le-am zis:

- Până veţi tot aştepta după o casă pe care să v-o dea alţii, mai bine gândiţi-vă repede şi să găsiţi voi o casă a voastră. Va fi mai sigur.

Şi aşa au făcut.

Iar eu plecând de la înaltul Teofil gândeam la acelaşi lucru pe care mi-l spusese în urmă cu trei luni şi celălalt arhiepiscop bătrân şi venerat de la Galaţi, înaltul Nica, tot referitor la neapărata trebuinţă a unui nou memoriu...

Voi căuta să-i ascult, voi căuta să mai fac, dar cred că pentru ultima dată acest pas. Voi spune acolo ultimul nostru cuvânt şi minimum de condiţii care sunt însă absolut necesare pentru o apropiere şi colaborare reală şi durabilă dintre biserică şi Oastea Domnului...

Cum însă toate argumentele de peste patruzeci de ani şi toate dovezile noastre clare de dragoste, supunere şi bunăvoinţă n-au făcut pe nici unii dintre aceşti sfincşi ai Sf. Sinod nici să clintească un deget binevoitor, - mă tem că nici de data asta nu-i va mişca mai mult. Dacă nu cumva îi va face să ridice pumnul mai degrabă decât degetul.

Şi cu aceste simţiri şi presimţiri, şi uşoare şi grele în ziua de 14 septembrie, sărbătoarea biruitei Cruci, - în nădejdea înălţării şi Crucii noastre, am scris următorul memoriu:

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Către

Sfântul Sinod

Al Bisericii Ortodoxe Române

Bucureşti

Subsemnatul Traian Dorz de 74 de ani, domiciliat în localitatea Livada Beiuşului, judeţul Bihor, - supus fiu al Bisericii Ortodoxe Române şi membru al grupării misionare Ortodoxe Oastea Domnului, cu cea mai profundă smerenie şi deosebit respect, înaintez acest

MEMORIU

Cu privire la rezolvarea pozitivă şi realistă a problemei normalizării activităţii Oastei Domnului în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, potrivit statutelor de organizare şi funcţionare ale acesteia.

Urmare memoriului nostru anterior înaintat Sfântului Sinod în luna mai a anului 1986, - cu toată smerenia fiască înaintez acum acest memoriu către Sf. Sinod tot în problema aceasta. Precum arătam atunci nu numai necesitatea stridentă în viaţa Bisericii noastre şi a poporului nostru, de activitatea Oastei Domnului ca singura mişcare misionară cu caracter laic în Biserica şi confesiunea noastră, repetăm şi acum rugămintea şi dorinţa noastră pentru ca această activitate să fie recunoscută ca necesară şi acceptată potrivit statutelor existente ale Bisericii.

Solicităm aceasta cu o repetată rugăminte după ce au trecut peste doi ani de la primul nostru memoriu, şi nu am primit nici până astăzi un răspuns la nici una din propunerile noastre realiste, formulate în memoriul anterior.

Considerând totuşi că momentul unei rezolvări pozitive al acestei spinoase probleme care durează de peste 50 de ani, nu numai că n-a trecut, dar este acum de cea mai imperioasă necesitate, având şi cea mai favorabilă conjunctură şi ocazie spre a se rezolva bine, - revin din nou, mai argumentând vechile propuneri şi cu alte noi elemente survenite între timp, şi care fac nu numai acută rezolvarea aceasta, dar să o şi grăbească. Ce se mai poate face încă azi, s-ar putea să nu se mai poată mâine sau niciodată şi pagubele ar fi de neînlocuit.

După cum se ştie Oastea Domnului a fost înfiinţată în 1923 la Sibiu cu consimţământul mitropolitului Nicolae Bălan, şi cu munca şi jertfa preotului Iosif Trifa, - ca o necesitate de prim ordin atunci în viaţa Bisericii noastre şi-a ţării, întregite amândouă la sfârşitul primului război mondial. Condiţiile deosebit de grele sociale, morale, religioase şi geografice, impuneau urgent soluţii şi rezolvări deosebit de noi şi importante pentru consolidarea vieţii, atât a Bisericii cât şi a statului nostru, ambele atât de primejduite atunci, atât dinăuntru cât şi din afară.

La Congresul biblic din 1921 organizat la mitropolia Ardealului la Sibiu, s-a hotărât atunci iniţierea de noi şi puternice acţiuni pentru stimularea vieţii bisericeşti. Printre aceste măsuri a fost şi înfiinţarea gazetei religioase pentru popor Lumina Satelor care i-a fost încredinţată pentru redactare celui mai vrednic preot scriitor din cuprinsul mitropoliei considerat atunci mai capabil pentru marea misiune ce i se încredinţa. Acela era preotul Iosif Trifa.

În cadrul marii misiuni ce i se încredinţase în interesul Bisericii şi poporului, preotul Iosif Trifa a înfiinţat Oastea Domnului ca o mişcare duhovnicească având două principii de bază şi anume: misionarismul laic şi voluntariatul duhovnicesc, ambele condiţii neapărat necesare în munca vastă şi importantă a redresării vieţii noastre atât morale cât şi sociale.

De la început această acţiune salutară şi originală s-a bucurat nu numai de binecuvântarea Bisericii, dar şi de adeziunea entuziastă a unora dintre cei mai luminaţi bărbaţi ai Bisericii şi neamului nostru printre care Nicolae Iorga, Gala Galaction, Iuliu Scriban, Ion Agârbiceanu, Al. Lascarov Moldovanu, I. Gr. Oprişan, Paschia, Goran, etc.

O mare mulţime dintre membrii Bisericii Ortodoxe din toate părţile ţării şi de peste hotare, s-au ataşat de la început cu entuziasm la această acţiune. În 12 ani cât a fost recunoscută şi sprijinită de biserică, Oastea Domnului a făcut o uriaşă lucrare pozitivă de renaştere sufletească între fiii Bisericii noastre şi o puternică redresare morală şi socială între fiii poporului nostru, atât în ţară cât şi în străinătate.

A intervenit însă, la începutul anului 1935, acel nefericit conflict - la început doar pe mărunte probleme administrative între cei doi fondatori şi conducători de la Sibiu, mitropolitul Bălan conducător de drept şi preotul Iosif Trifa conducător de fapt al Oastei. Alimentat tendenţios de către nişte aţâţători geloşi din anturajul mitropolitului Bălan, apoi amplificat de slăbiciuni atât de-o parte cât şi de alta, acest conflict uşor de aplanat la început, a luat în curând proporţii catastrofale.

Iar când nişte încercări prea timide şi prea târzii au căutat să aplaneze acest conflict, lucrurile ajungând prea departe nu s-a mai putut face nimic şi astfel acest foc mic la început, doar între doi tăciuni, a ajuns curând un pârjol uriaş care păgubeşte pădurea Bisericii noastre şi o fumegă de peste cincizeci de ani.

E de neînţeles totuşi cum de s-a lăsat să treacă atâţia zeci de ani şi nu s-a ivit nici o iniţiativă competentă care să constate ce anormală este această situaţie din care atât Biserica noastră cât şi poporul nostru nu au avut şi nu au decât de pierdut.

Oastea Domnului nu numai că n-a încetat să lucreze, ci continuă cu toate condiţiile precare în care se găseşte, să-şi facă lucrarea sa misionară cu şi mai mult avânt, aşa cum a fost pornită ea de la început şi cum a continuat tot timpul primilor 12 ani când ea a fost acceptată şi încurajată de biserică. Fără Oastea Domnului, Biserica noastră ar fi ca lipsită de o mână a sa. În lupta contra curentelor de afară, tot mai ostile şi mai active, care duc din ce în ce o tot mai susţinută propagandă prozelitistă contra Bisericii noastre, - Biserica nu are practic nimic mai eficient ca să le opună acestora. În privinţa degradării vieţii morale dinăuntru şi a propagandei prozelitiste dinafară, singură Oastea Domnului cu experienţa sa misionară de zeci de ani, cu zestrea ei duhovnicească specific şi biblic ortodoxă, precum şi cu multele sale talente devotate credinţei şi Bisericii, Oastea Domnului este cea mai în măsură să completeze în modul cel mai fericit acest gol, şi să împlinească real această misiune. Ea ar putea deci să susţină pe deplin munca misionară a Bisericii, de înviorare a credinţei noastre, de oprire a exodului de treceri la alte confesiuni şi de refacere a vieţii noastre sociale, confesionale, familiale. În felul acesta s-ar putea opri puternic prăbuşirea alarmantă în rătăciri, în imoralitate, în corupţie, în abandon familial, divorţuri, alcoolism, etc.

Problema Oastei Domnului în Biserica şi ţara noastră, uşor de înţeles, nu este o problemă cu complicaţii nici politice, nici dogmatice, nici administrative, ea este o problemă pur şi simplu internă, familială, între părinţii şi fiii aceleiaşi biserici, fără nici o complicitate exterioară. Dat fiind acest adevăr evident, suntem din nou îndreptăţiţi să mai întrebăm cu întristare: nu este oare de mirare că până astăzi în atâţia zeci de ani nu s-a găsit cineva competent, un om, o instituţie, o iniţiativă care să constate nu numai cât rău s-a făcut prin menţinerea acestui anacronism, ci şi cât bine s-a împiedicat să se facă. Câte suflete ar fi putut fi salvate. Ce operă pozitivă s-ar fi putut realiza... Câţi fii buni ai Bisericii noastre n-ar fi apucat pe calea înstrăinării, ori a decăderii, dacă ar fi avut o mai apropiată căldură de mamă a Bisericii pe care o doreau, după care însetau, dar pe care negăsind-o s-au risipit mulţi şi au căzut pentru totdeauna.

În urma memoriului nostru din mai 1986 pare să se fi mai limpezit ceva din problemele sesizate acolo. Dar de ce oare se merge atât de timid şi de reţinut într-o rezolvare atât de necesară, atât de clară şi atât de urgentă? Noi înţelegem pe undeva rezerva arătată faţă de noi că este întemeiată pe neîncredere. Dar oare dovada statorniciei noastre în credinţa faţă de Biserica noastră şi a devotamentului nostru fără rezerve faţă de ţara noastră în aceşti 50 de ani, nu sunt oare o garanţie suficientă pentru sinceritatea noastră? N-au constituit toate acestea oare în toate privinţele o dovadă mai presus de orice bănuială că noi suntem nişte fii adevăraţi şi convinşi atât ai Bisericii noastre, cât şi ai neamului nostru?

Este atât de bine ştiut şi de către toţi, prin ce grele încercări a trecut Oastea Domnului atâţia zeci şi zeci de ani, - şi totuşi iată că nici unii dintre noi nu ne-am părăsit în toate acestea nici Biserica şi nici ţara noastră, deşi am fost de multe ori dureros de împinşi dinăuntru şi ispititor de atraşi dinafară s-o facem asta, dar n-am făcut-o. Câte zeci de ani ar mai trebui să trăim noi ca să aducem dovezile acestea, spre a convinge?

Credem din toată inima că a sosit în sfârşit timpul unei depline apropieri de Oastea Domnului cu încredere şi dragoste părintească, din partea maicii noastre Biserica. Credem că e timpul, - limită când trebuie găsită cu înţelepciune, cu răbdare şi cu dragoste părintească, calea realistă şi constructivă de adevărată apropiere şi colaborare între aceste două valori eterne, faţă de care suntem răspunzători cu toţii fiindcă de ele depinde viitorul nostru şi al urmaşilor noştri.

Un semn de mare bucurie şi un început de mari promisiuni în privinţa asta s-a făcut în arhiepiscopia Galaţilor încă din anul trecut, prin iniţiativa profund înţeleaptă şi binevoitoare a înalt prea sfinţitului părinte arhiepiscop Antim Nica. Acolo, în catedrala arhiepiscopală, au loc duminical, vecernii misionare cu un bogat şi felurit program duhovnicesc de o înaltă ţinută creştină şi patriotică, program întocmit şi desfăşurat de o seamă de preoţi şi laici credincioşi ai Bisericii din Oastea Domnului, sub directa şi părinteasca îndrumare şi supraveghere a I.P.S. Sale. Dar nu numai la catedrala arhiepiscopală au loc astfel de fericite vecernii misionare, ci în toate parohiile arhiepiscopiei Galaţilor, dar şi în alte multe părţi ale ţării.

Rezultatul a întrecut şi întrece mereu orice aşteptări. Bisericile până acum goale se umplu până la refuz. Viaţa tuturor fiilor Bisericii se resimte din ce în ce tot mai fericit. Cei ce fuseseră tentaţi să-şi caute satisfacerea setei lor sufleteşti în alte părţi, vin acum cu bucurie să se adape la apele curate şi limpezi ale învăţăturii Bisericii noastre, împărţite din belşug aici cu căldură şi prospeţime iubitoare. Chiar şi din cei ce trecuseră mai înainte la alte culte, mulţi se desprind din aceste încurcături şi revin fericiţi la sânul cald al Bisericii, văzând preocuparea îndeaproape şi cu dragoste de trebuinţele lor sufleteşti... Ce fenomen îmbucurător este acesta pentru noi toţi, şi ce multă recunoştinţă datorăm cu toţii unor astfel de mari şi înţelepţi ierarhi şi părinţi ai noştri în Domnul

Auzind despre începutul fericit de la Galaţi, chiar şi în alte eparhii din ţară, mulţi preoţi au început să urmeze acest bun exemplu al vecerniilor misionare, cu bogat program duhovnicesc alcătuit cu concursul devotat de către preoţi, împreună cu cei mai buni dintre ostaşii Domnului. Întreţinut cu căldură şi iubire de către toţi, modul acesta fericit de colaborare, dă peste tot rezultate peste aşteptări. Exemplele se înmulţesc şi prin harul lui Dumnezeu credem că în curând experienţa aceasta se va extinde în toate părţile Bisericii şi ţării noastre. Acum aşteptăm şi binecuvântarea cerută arhiepiscopiei de la Cluj pentru deschiderea unei biserici încăpătoare şi iniţierea acestor vecernii misionare, şi acolo unde de-asemenea este o mare trebuinţă şi o puternică cerere. De la orele 15 la 17 în duminici şi sărbători, este timpul când ar participa în biserici un mare număr din cei doritori dintre fiii credinţei noastre. Şi dacă lucrurile vor continua cu spor în felul acesta în curând toate bisericile noastre din goale cum erau, se vor umplea fericit, iar cei care erau ispitiţi să meargă pe căi străine vor avea unde să fie ocrotiţi.

Este foarte necesar ca acest program constructiv să se întreţină în biserici mai ales în aceste ore de după masă când prozelitismul străin este cel mai activ şi casele lor se umplu cu cei care caută, dar nu găsesc o biserică deschisă şi un program atrăgător care să-i adune.

În lumina acestor arzătoare adevăruri prezente - şi în perspectiva şi mai importantă a unui viitor pe care îl dorim cu toţii fericit, atât Bisericii cât şi poporului nostru, - iată cu toată smerenia şi îngrijorarea inimii noastre, supunem înţeleptei bunăvoinţe şi părinteştii iubiri a Sf. Sinod al biserici noastre, pentru o deplină apropiere şi colaborare dintre biserică şi Oastea Domnului, - următoarele respectuoase sugestii şi propuneri:

1 - Găsirea unei soluţii realiste şi binevoitoare care să repare în fond şi în formă, greşeala din trecut care a provocat conflictul dureros de la Sibiu, conflict căruia i s-a făcut o atât de exagerată, de tendenţioasă şi îndelungată publicitate. Să se reabiliteze istoric şi dogmatic memoria şi opera celor doi care au provocat acest conflict, atât a mitropolitului Bălan cât şi a preotului Iosif Trifa. Reabilitarea acestora, este uşor şi drept, să se facă pe baza meritelor amândurora faţă de biserică şi faţă de patrie, prin faptele lor mari, care sunt indiscutabil mai importante. Mai ales că de greşeala aceasta nu numai dânşii s-au făcut vinovaţi, ci şi mulţi dintre noi, urmaşii lor, care în loc să corectăm această greşeală am mai mărit-o continuând-o şi azi. Pe baza acestei reabilitări şi reglementări să i se redea Oastei Domnului statutul fericit pe care l-a avut în biserică cei 12 ani de la înfiinţarea ei, de la conflictul din 1935 şi până la desfiinţarea ei oficială din 1948.

2 - Să se recunoască Oastei Domnului meritul activităţii ei frumoase de 65 de ani de la înfiinţarea ei până azi, atât faţă de biserică cât şi faţă de patria noastră, păstrându-şi curată nu numai credinţa ortodoxă nealterată şi ataşamentul deplin faţă de patrie dar şi lucrând pentru acestea în tot timpul şi în tot felul cu toată puterea ei şi cu toată conştiinţa curată făcându-şi exemplară datoria în toate privinţele prin fiecare membru al ei, cât şi prin demnitatea atitudinii patriotice a întregii Lucrări. Credem că este un foarte mare merit al Oastei Domnului că de-a lungul întregii sale existenţe n-a ajuns în conflict deschis de nici un fel nici cu Biserica nici cu statul şi nici cu altcineva dintre cei cu care coexistăm.

3 - Să se recomande tuturor preoţilor Bisericii ca în toate bisericile Ortodoxe să se iniţieze programul vecerniilor misionare după exemplul de la Galaţi în care sub supravegherea şi îndrumarea autorităţii bisericeşti şi cu concursul celor mai vrednici ostaşi ai Domnului, să se întocmească şi să se desfăşoare programe de hrană duhovnicească pentru credincioşii Bisericii noastre.

4 - Pentru remedierea unor eventuale deficienţe, ori ivirea vreunor neînţelegeri locale, să nu se mai recurgă la mijloace dure şi ostile, ci să se folosească tactul pastoral, blândeţea părintească, răbdarea şi dragostea creştină, singurele care pot rezolva totul bine şi în chip fericit.

Noi promitem din toată inima că aşa cum este ştiut că am lucrat şi în trecut - orice condiţii am avut - cu toată credincioşia noastră faţă de biserică şi patrie, tot aşa vom lucra, chiar cu atât mai mult de acum înainte, în condiţiile unei armonii sincere şi a unei binecuvântate atmosfere a mai marilor noştri faţă de noi.

Dorim puternic şi ne rugăm Bunului Dumnezeu să găsească în sfârşit acum omul istoric şi momentul istoric care să ia această salvatoare iniţiativă, pentru ca să bine merite atât din partea Bisericii noastre cât şi a poporului nostru, cinstea nemuritoare de a fi vindecat bine o rană şi de a fi făcut fericit o cotitură mântuitoare în una dintre cele mai vitale şi importante probleme.

Suntem convinşi puternic şi suntem bine argumentaţi, susţinând că actuala situaţie şi conjunctură ne prezintă şansa cea mai bună şi poate unică pentru rezolvarea acestei probleme, care ne-a îndurerat prea păgubitor pe toţi, şi de prea mulţi ani. Dacă vom pierde şi şansa aceasta când lucrurile au ajuns atât de aproape de o rezolvare, s-ar putea ca o altă ocazie bună să nu mai revină decât cine ştie când, ori poate niciodată. Ceea ce, evident ar fi ireparabil. Cu această puternică încredinţare şi cu o rugăciune fierbinte spre harul lui Dumnezeu şi spre înţelepciunea părinţilor şi conducătorilor noştri a căror răspundere este acum atât de mare, - rămânem cu cea mai smerită şi devotată dragoste atât faţă de Biserica cât şi de patria noastră, - în aşteptarea grabnicei şi fericitei rezolvări.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Supus fiu duhovnicesc

Traian Dorz.

La Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci

- 14 septembrie 1988 -

Slăvit să fie Domnul!