Cap. 31 - Şi acum încheierea

„Vine-i vremea fiecui

cu-ncheierea slujbei lui,

vine-i clipa bună - rea

să-şi primească plata sa

pentru orice rău făcut

şi ştiut şi neştiut,

şi pe faţă şi-n ascuns

şi răspuns şi nerăspuns,

şi cu faptă şi cu gând

şi spunând şi nespunând,

căci cunoaşte Cel de Sus

şi ce-am dus şi ce n-am dus.

Vine-i vremea fiecui

cu răsplata faptei lui,

vine-i ceasul - şi-n curând

fiecăruia la rând,

fie mort ori fie viu

nici devreme nici târziu

fie bun ori fie rău

vine sigur ceasul său,

ceasul cu plata sa

fie bună, fie rea

nici cel sfânt nici cel stricat

nimeni nu v-a fi uitat.

Vine-mi vremea şi a mea

şi răsplata mea cu ea.

...Duhul meu cel amărât

şi-al tău ceas e hotărât,

numele meu cel hulit

şi-al tău ceas e rânduit,

vine-Acela ce-a văzut

şi ce-am spus şi ce-am făcut,

şi El va plăti cinstit

şi ce-am dat şi ce-am primit

şi mie cum am făcut

şi celor ce m-au bătut”.

Deci am făcut ultimul memoriu după cum am spus - şi cu el am plecat în grabă pe ziua de 16 septembrie 1988 direct la înaltul Nica de la Galaţi. Doream cât mai repede să-mi fac şi această ultimă datorie, după care voiam să pun capăt pentru totdeauna acestor drumuri în a căror reuşită nu mai puteam crede ca până acum - şi pentru care nu mai simţeam nici un îndemn şi nici o putere.

M-a însoţit şi de data asta tânărul şi bunul părinte secretar care mă înştiinţase şi care mă conducea şi de data asta la dânsul.

După primele formule de politeţe i-am prezentat memoriul, spunându-i că este singura şi ultima formă în care îl înfăţişam. Insistam să-l examineze cu atenţie şi să-mi spună părerea şi îndrumarea necesară.

Am observat îndată că n-avea răbdare şi am simţit că n-are interes şi plăcere să-l cunoască. De la prima frază de început, s-a oprit şi cu un glas cam acru a făcut observaţia că introducerea este total nepotrivită:

- De la început este o nepotrivire. Sf. Sinod este o instituţie înaltă, una dintre cele mai înalte din ţară, şi ea nu poate sta de vorbă cu o persoană oarecare, cum este cazul acum cu Traian Dorz. Ea stă de vorbă numai cu instituţii...

Mi-am zis cu amărăciune:

- Dacă eu sunt acum o persoană oarecare şi nu se poate sta de vorbă cu mine, atunci de ce am fost îndrumat de ani de zile şi de către toţi - să fac aceste memorii? Atunci nici nu mai are rost nici acest memoriu şi nici un alt drum la nimeni. Îmi iau memoriul şi plec acasă - am zis eu ridicându-mă gata de plecare. O să las totul să se rezolve de la sine...

- Nu aşa, - dar ar trebui să mai adaugi aici lângă semnătura d-tale încă măcar vreo alte 20 de nume, mai ales intelectuali, dintre conducătorii Oastei, ca să dea greutate memoriului dv.

Când am văzut că cere de repetate ori nume, atunci am bănuit că nu problema îl interesează să o rezolve, ci numele noastre ca să le aibă la mână. Am zis:

- Greutatea cred că nu-i dau numele noastre, ci însăşi importanţa problemei ridicate.

- Şi să nu-l mai faceţi în numele Oastei Domnului, întrucât nici Sinodul şi nici statul nu vreau să mai audă numele acesta, nu vrea să mai înfiinţeze ceea ce au desfiinţat o dată. Biserica a desfiinţat Oastea Domnului şi ea nu mai există... Am rămas uimit şi contrariat. Biserica a desfiinţat într-adevăr în 1948, dar nu Oastea Domnului, ci oastea Bisericii, oastea lui Bălan. Acest produs născut mort pe care îl înfiinţase el, - dar nu Oastea pe care o înfiinţase Dumnezeu. Această Oaste înfiinţată de Domnul n-o poate desfiinţa omul. Ea există, ea este o realitate mai vie ca oricând, ea este o forţă puternică răspândită în toată lumea. Nu trebuie înfiinţată, trebuie numai să fie recunoscută ca o realitate fericită şi folosită ca un dar şi ca un har ceresc... De ce oare este aşa de greu să se vadă această realitate izbitoare, pe care o vede o lume întreagă, numai cei de aici de lângă acest munte, nu văd muntele acesta?

Ce optică ciudată, răsturnată, deformată...

Şi pentru că în timp ce gândeam acestea nu vorbisem nimic, îmi zise:

- Trebuie să reformezi altfel introducerea spunând că sunteţi doar o asociaţie fără identitate specială, ci doar nişte fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe care aţi rămas ai nimănui după desfiinţarea Oastei Domnului, iar acum rugaţi sfânta biserică să vă primească şi să vă îndrume pentru a ajuta lucrarea misionară a Bisericii sub deplina ascultare de îndrumarea preoţilor... Atât. Şi fără a mai aminti acolo numele lui Trifa, ori a cere legalizarea numelui de Oastea Domnului. Aceasta este părerea membrilor Sf. Sinod.

Eram şi mai uimit. Aproape să nu-mi mai cred urechilor... De ce dacă aceasta este părerea lor m-au purtat cu vorba atâţia ani promiţând. De ce mi s-a spus că am ajuns acum la faza acelui dialog cu: „mai pune românul, mai lasă jupânul”. Când românul nu mai are ce să pună, iată jupânul îi cere mâinile legate...

- Înalt prea sfinţite, vă mulţumesc pentru bunăvoinţa şi sincera îndrumare. Voi vedea dacă mai este nevoie să mai fac un alt memoriu, cred însă că nu voi mai avea când. Eu vi-l las pe acesta aici, ca să aveţi bunăvoinţa când veţi avea timp să-l recitiţi totuşi mai amănunţit şi să vedeţi tot ce cuprinde el. Eu am să-l trimit tot aşa şi la Sf. Sinod şi dacă vor avea ceva pentru ori contra, probabil îmi vor comunica. E ultimul cuvânt pe care îl putem spune, iar după aceea vom tăcea, aşteptând să se facă voia lui Dumnezeu. Dacă încă nu a sosit vremea unei rezolvări, noi vom mai aştepta, un an, zece, cincizeci, o sută, până ce va veni. Fiecare lucru îşi are vremea lui. Nu vrem să forţăm nimic. Aşteptăm.

- Dar despre cartea închinată Maicii Domnului de ce nu ni s-a spus nimic? Cu Maica Domnului nu sunt probleme ca şi cu Oastea Domnului. Cultul Maicii Domnului este respectat cu sfinţenie în Biserica şi poporul nostru de la naşterea noastră în lume, - ce este rău în lucrarea aceasta de nu se poate tipări?

- Iconografia nu este în întregime ortodoxă, este şi catolică şi protestantă.

- Şi oare nu este bine aşa? Nu avem acum un ecumenism creştin despre care se vorbeşte atât de mult, iar Maica Domnului nu este ea oare a tuturor creştinilor? Numai iconografia asta este singura piedică?

- Da!

- Atunci vă rog înalt prea sfinţite să ne daţi din partea Bisericii alte icoane şi le înlocuim imediat pe cele nepotrivite.

- Avem aici un album cu 40 de reproduceri Ortodoxe! Şi căutându-le într-un raft, mi le arăta încântat şi admirativ.

- Foarte frumoase, - le-am admirat şi eu. Vă rog să ne daţi şi nouă un exemplar, sau să ni-l împrumutaţi să-l reproducem şi noi, ca să înlocuim ce spuneţi. Suntem fericiţi să facem acest lucru imediat... Dar după ce vom face înlocuirea aceasta acceptaţi I.P.S. Voastră să giraţi un „bun de tipar” pentru ea?

În timpul acesta fără să răspundă nimic, mi-a luat din faţă albumul arătat, îl puse la loc în raftul de unde îl luase, apoi luând de acolo o altă carte de iconografie istoriografie bisericească locală îmi zise:

- Vezi, cartea asta ne-a costat enorm de scump. Asta cu Maica Domnului va cere hârtie specială, muncă mai pretenţioasă şi altele, care ar costa foarte scump.

- Dacă numai problema materială mai rămâne, n-aveţi nici o grijă. O mare mulţime de credincioşi ne-au spus că dacă s-ar tipări această lucrare, ei ar fi gata să achite dinainte toate exemplarele, oricât de mult ar costa. Costul ar putea fi asigurat integral încă dinainte. Aveţi toată siguranţa asupra acestui lucru. Nu credem noi oare în puterea şi ajutorul rugăciunilor ei mijlocitoare?

- Să ne mai gândim. Vom mai vorbi.

Trecuseră două ceasuri în aceste discuţii. Înaltul era obosit... îşi dase drumul sincer la tot ce gândise.

M-am ridicat şi eu, nu mai aveam ce să mai aştept. Mă lămurisem în sfârşit din discuţia asta sinceră mai mult decât din toate cele 100 de discuţii nesincere din trecut. Ce bine poţi afla adevărul când omul îşi pierde răbdarea.

I-am cerut iertare pentru deranj şi i-am mulţumit pentru toate spunând:

- Sărut dreapta şi vă rog încă o dată să-mi iertaţi tot ce v-am putut greşi. Poate-i ultima dată când v-am mai deranjat.

Şi am ieşit urmat de tânărul şi bunul secretar, mirat şi abătut şi el.

Îndată după audienţa de la Galaţi, întristat şi adânc decepţionat din cauza acestei miopii oficiale iremediabile, am trimis memoriul nostru aşa cum era, prin poştă pe adresa Sf. Sinod din Bucureşti. Nu mai am nici o speranţă, nu mai aştept nici un răspuns, - dar vreau să rămână acolo un document istoric, un semnal de alarmă, un glas care strigă în pustiu... În acest pustiu unde nu mai există astăzi nici un ecou, - dar a existat totuşi un glas. Cineva, cândva care va trece pe aici şi va avea urechi de auzit va auzi... Şi se va bucura că totuşi nu au dormit chiar cu toţii în această eră...

După o lună de zile de la trimiterea memoriului la Bucureşti am aflat întâmplător de la fraţii din Galaţi că după plecarea mea de acolo şi după trimiterea memoriului, înaltul Nica s-a întors de la patriarh foarte supărat. A venit în mijlocul lor, le-a făcut nişte mustrări neobişnuite, anunţând nişte aspre măsuri pentru limitarea şi anularea unor părţi din desfăşurarea programelor misionare din catedrală.

Atunci cu toţii au înţeles că dânsul fusese chemat la Bucureşti şi situaţia se înrăutăţise. Toţi văzându-l supărat s-au gândit că din cauza mea a avut de întâmpinat desigur mari neplăceri la cei mari, şi acum vine cu totul întors pe dos.

M-am gândit imediat că i s-a putut întâmpla şi înaltului Nica de data asta, tot aşa cum i s-a întâmplat acum 30 de ani în 1958 şi regretatului patriarh Iustinian, singurului binevoitor faţă de problema noastră când căutase şi el să ajute atunci Oastea Domnului, cu memoriul nostru din vremea aceea.

Acum fraţii mă rugau să le spun ce să facă în cazul când lucrurile vor merge tot mai rău acolo la ei... şi mă îndemnau zicând că ar fi bine dacă în situaţia asta nouă aş vrea să-i scriu câteva cuvinte recunoscătoare înaltului Nica, pentru ca dacă se poate să nu se sisteze de tot ceea ce începuse la catedrală.

Lor le-am scris să fie răbdători şi supuşi mai marilor Bisericii, oricare ar fi în viitor metodele care se vor întrebuinţa faţă de ei. Şi dacă vor suspenda orice cuvânt al fraţilor, ori declamările şi corurile copiilor, ei tot să meargă tot aşa de liniştiţi la slujbe, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ca să nu se spună iarăşi cu răutate alte învinuiri cum se tot caută cu dinadinsul să se spună numai rău despre noi. Să fie respectuoşi şi ascultători stând liniştiţi la locul lor fără să cârtească, fără să pretindă, fără să reclame nimic. Va avea Domnul grija să scoată dreptatea noastră la lumină şi va găsi El timpul şi felul în care s-o facă asta cum a găsit-o şi altă dată, când vremea acestora va trece şi vremea acelora va veni. Lucrarea Lui este nemuritoare, oamenii sunt trecători. Noi avem vreme. Aşteptăm.

Iar la înaltul Nica, i-am trimis imediat următoarea scrisoare:

Înalt Prea Sf. Părinte Arhiepiscop

Cu cea mai sinceră smerenie

Sărutăm Dreapta

Ca un rob netrebnic care n-am reuşit să-mi fac bine nici datoria asta - cum spune Mântuitorul nostru Isus Hristos la Luca 17, 10, vin acum la încheierea acestei lupte în care am căzut înfrânt, - şi vă mulţumesc nespus de îndatorat că în vâltoarea acestei lupte atât de cinstite, dar atât de inegale, în care s-au folosit contra noastră nişte arme şi nişte metode atât de nemeritate - ne-aţi dat un pahar de apă şi un popas în una din cele mai grele clipe ale calvarului nostru. Dumnezeul Cel Mare şi Drept pe care ne-am străduit fiecare să-L slujim, după locul mare sau mic pe care ni l-a rânduit El, ne va răsplăti fiecăruia după cum am lucrat, Mâine când va veni să ne ceară fiecăruia socoteala talantului încredinţat (Rom.2, 10-11 și Matei 25, 19-30).

Mă întorc pe scurt din lupta asta, dar conştiinţa îmi este împăcată că deşi nu sunt nimic, totuşi mărturia mea, strigătul nostru ultim stă acum acolo pe cea mai înaltă masă, ca un document în faţa viitorului, în faţa istoriei, care ştim că ne va da dreptate şi suntem convinşi că el va sta pe masa Marelui Judecător Veşnic în ziua când toate problemele îşi vor primi limpezirea şi răsplata lor finală.

Eu de acum m-am liniştit. Nu voi mai deranja pe nimeni cu privire la acest lucru în nici un fel. Merg liniştit în veşnicie că după slabele mele puteri am tras şi eu ca bietul Vasile Roaită un ultim semnal de alarmă crezând totuşi că se va trezi cineva înainte de a fi prea târziu.

Cu acest ultim deranj I.P.S. Arhiepiscop vă mulţumesc încă o dată. Şi dacă şi I.P.S. Voastră aţi avut de suferit ceva precum regretatul patriarh Iustinian în 1958, pentru această divină şi dreaptă cauză, gândiţi-vă ca moş Ioan Roată că în curând vă va săruta Împăratul mulţumit şi mulţumitor, iar aceasta vă va fi o compensare veşnică (2 Tim. 2, 11-12).

Livada Beiuşului

20 oct. 1988

Cu cea mai profundă recunoştinţă

Sărutăm dreapta

supus fiu duhovnicesc

Traian Dorz.

Eram adânc bolnav şi mâhnit sufleteşte pentru tot ce s-a întâmplat după ce depusesem atâtea eforturi şi speranţe sincere şi chinuitoare pentru acest lucru - din care iată cu ce ne-am ales.

În starea asta zăceam în pat, când miliţeanul locului vine la mine alarmat că fusese trimis de mai marii lui de la Oradea să afle imediat unde sunt eu şi ce fac, căci eu mi-am pierdut urma de două săptămâni şi nu ştiu ce m-am făcut. El trebuia să raporteze urgent unde am fost de două săptămâni, ce fac în prezent - şi ce am de gând să fac în viitor.

- Iată d-le - i-am zis eu, - aici sunt pe patul acesta de două săptămâni, pot să vină să mă vadă când vor vrea cum sunt şi ce fac.

După ce a plecat omul acesta, am rămas şi mai îndurerat de felul cum s-a răspuns la eforturile mele sincere, atât spre binele ţării cât şi a Bisericii pentru pacea şi armonia în care ar fi avut cu toţii numai de câştigat.

Se procedează acum cu mine exact cum a procedat acum de curând preotul din Cărpinişul Sibiului, care aflând că la casa unuia dintre cei mai credincioşi enoriaşi ai săi, dar care era şi el din Oastea Domnului, au mai venit doi fraţi din sat şi că stau de vorbă şi cântă... Acest preot căutând un motiv s-a dus la om acasă să se convingă, a vorbit cu el frumos câteva cuvinte ca să nu fie bănuit, dar îndată a luat cu împrumut o maşină şi s-a grăbit să meargă zece km. până la miliţean să-l aducă să-i prindă pe aceşti trei răufăcători care cântau şi să-i pedepsească... Şi nu s-a lăsat preotul până l-a făcut pe miliţean să-l amendeze pe cel mai sărac şi mai paşnic fiu al Bisericii sale cu cinci mii de lei... pentru huliganism...

Şi pentru că încă nu s-a prăbuşit nici cerul peste el, şi nu s-a deschis nici pământul să-l înghită, „cucernicul” preot de la Cărpinişul Sibiului se felicita şi acum bucuros pentru o astfel de ispravă. Şi se lăuda cu „vigilenţa sa pastorală”, pentru grija turmei sale.

Probabil tot cam aşa ceva mi se pregăteşte acum şi mie de către vreun astfel de zelos duhovnic, dacă am început să fiu iarăşi urmărit chiar atât de îndeaproape, ca unul dintre cei mai primejdioşi răufăcători.

Şi ştiind bine că din clipă în clipă vor veni şi după mine iarăşi - m-am pregătit să fiu gata cu tot ce am să declar, ca să lămuresc acum acest lucru definitiv şi pe totdeauna... Şi am scris următoarea:

Declaraţie

Subsemnatul Traian Dorz de 74 de ani, domiciliat în Livada Beiuşului Nr. 9, jud. Bihor, - prin prezenta declar - sper pentru ultima dată, următoarele:

Am activat în mişcarea religioasă ortodoxă Oastea Domnului din copilăria mea, de la vârsta de 15 ani, din 1930.

De la începutul ei, această Lucrare creştină avea un caracter moral şi social inspirat din iubirea de ţară şi de neam, şi un caracter religios inspirat din dragostea de Biserică. Iar eu la acestea am rămas şi am lucrat toţi aceşti aproape 60 de ani câţi au trecut de atunci din viaţa mea şi până astăzi. În toţi aceşti zeci de ani evenimentele din lume şi din ţară s-au schimbat atât de mult, dar caracterul nostru a rămas acelaşi, pe această dragoste de Biserică şi de ţară, cu care am trecut prin toate.

În ultimii trei ani 1985-1988, am fost din nou solicitat de către ierarhia bisericească să întreprind o nouă acţiune pentru o şi mai uşoară apropiere a Oastei Domnului de preoţi şi de biserică, - în urma celor prin care trecuserăm aceste relaţii cu Biserica după conflictul de la Sibiu din 1935, întrucât este bine ştiut că aceste relaţii se deterioraseră mult. Iar acest lucru crea mereu necazuri atât Oastei şi Bisericii cât şi societăţii, tulburând relaţiile chiar dintre acei oameni care aveau chemarea să conlucreze pentru armonia socială.

Am ascultat acest îndemn, eu fiind pe deplin animat de această dorinţă totdeauna, cu atât mai mult cu cât am fost îndemnat la aceasta şi de către acele organe de stat cu care am putut păstra o permanentă legătură în privinţa asta. Fiind convins că toţi acei care mă îndemnau la această acţiune erau sinceri interesaţi ca şi mine la buna şi reuşita ei. Şi că în final, colaborând cu toţii, se va ajunge la o rezolvare înţeleaptă a acestei probleme spre pacea şi armonia tuturor.

În speranţa aceasta am alergat aceşti trei ani pe la toţi ierarhii Bisericii noastre, inclusiv la cei doi patriarhi din ultima perioadă. Tot la îndemnul acestor ierarhi, începând cu episcopul Vasile al Oradei am făcut un memoriu în luna mai 1986 conţinând argumente şi soluţii pentru rezolvarea realistă a acestei probleme de apropiere definitivă şi colaborare în sânul Bisericii între clerul şi credincioşii aceştia ai ei.

Memoriul acesta a fost prezentat întâi atât Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de la Bucureşti, cât şi personal într-o audienţă patriarhului Iustin Moisescu şi celor patru mitropoliţi de la Iaşi, de la Sibiu, de la Craiova şi de la Timişoara, precum şi episcopilor de la Oradea, Cluj, Arad, Alba Iulia, Roman şi Galaţi. Toţi au arătat o satisfacţie şi încurajare pentru această acţiune. Acel memoriu vi s-a înaintat şi dv. la timp. Dar nimeni n-a mai dat niciodată un răspuns oficial la el, deşi s-a observat totuşi o uşoară ameliorare în atitudinea clerului Bisericii faţă de ostaşii Domnului. Mai ales din partea ierarhilor de la Sibiu, Galaţi şi Alba Iulia. La fel o mare parte a preoţilor simpli din parohie, acolo unde aceştia aveau membrii din Oastea Domnului, organizând cu ei vecernii misionare duminicale în biserici, lucru care îi bucura pe toţi.

Cu toate ocaziile în care ne-am întâlnit atunci toţi ierarhii Bisericii - mai ales de la Oradea, Sibiu şi Galaţi ne-au încurajat verbal la continuarea acestei acţiuni de apropiere între cler şi Oastea Domnului - făcându-mă să cred puternic în deplina reuşită cu timpul a acestei apropieri în care eu puneam tot sufletul atât de-o parte cât şi de alta.

Cel mai mult însă am fost încurajaţi din partea autorităţii de stat a cărei atitudine se schimbase în chip binevoitor faţă de noi nemaiintervenind spre a ne deranja adunările noastre nici din biserici, nici din case ori chiar din aer liber cu ocazii de nunţi, aniversări ori parastase şi înmormântări. Aceasta noi am interpretat-o ca un semn bun că mai marii patriei noastre au apreciat favorabil străduinţele noastre paşnice şi cinstite, faţă de societate, faţă de lege, faţă de muncă, faţă de patrie şi de bunul ei mers în toate privinţele în care noi dovedeam cu sinceritate că ne facem conştiincios datoria de cetăţeni ai patriei şi de fii ai Bisericii noastre.

Pentru această bunăvoinţă, noi ne-am exprimat neîncetat mulţumirea şi recunoştinţa nu numai în declaraţii şi rugăciuni publice, ci şi în toată atitudinea noastră cât mai conştiincioasă arătată faţă de aceste valori prin împlinirea lor cu fapta.

În ultimul timp însă, din partea oficialităţii bisericeşti am observat o neînţeleasă schimbare de atitudine faţă de noi în sens negativ, - schimbare credem noi tot din vechile şi neîntemeiatele bănuieli şi suspiciuni pe care cu toate eforturile şi dovezile noastre sincere constatăm că n-au reuşit să şi le schimbe spre bine întru nimic.

Am mai fost îndemnat stăruitor atât de arhiepiscopul Nica de la Galaţi în luna iunie anul acesta, cât şi de arhiepiscopul Teofil de la Cluj în august, să mai facem un nou memoriu către Sf. Sinod de la Bucureşti spre a le aminti din nou şi a insista pentru grăbirea normalizării acestei situaţii, şi pentru o mai hotărâtă acţiune oficială de apropiere a Bisericii faţă de poporul Oastei Domnului, aceşti fii devotaţi ai Bisericii şi ţării.

În urma acestor sfaturi am alcătuit acest nou memoriu şi l-am prezentat întâi arhiepiscopului Nica de la Galaţi în ziua de 16 septembrie 1988, lăsându-i-l în copie pentru o mai amănunţită cercetare şi pentru a-l sprijini în Sinod.

La prima vedere înaltul Nica l-a apreciat favorabil şi cu nişte mici observaţii a avut despre acţiunea asta cuvinte încurajatoare... De fapt la Galaţi se începuse încă din anul trecut 1987, această acţiune practică de colaborare a Bisericii cu Oastea Domnului prin organizarea de vecernii misionare în fiecare duminică, lucru care a fost spre bucuria şi mulţumirea tuturor. Acolo am fost invitat să ţin şi eu o predică în catedrala arhiepiscopală, şi se spera de către toţi că acest bun început se va face şi la Cluj, apoi şi în alte părţi ale ţării, până când s-ar fi generalizat spre bucuria tuturora.

Am înaintat acest memoriu în 20 septembrie 1988 prin poştă şi Sf. Sinod - şi aşteptam să se vadă o urmare favorabilă.

Dar îndată după asta am observat că în jurul meu s-a creat o atmosferă rece şi ostilă, lucru care m-a îndurerat nespus de mult şi m-a doborât de tot. Sunt foarte bolnav şi obosit, după atâţia zeci de ani, aşa cum au fost ei.

Am alergat şi am muncit adesea peste puteri, dar cu toată conştiinţa mea curată, numai pentru a ajuta, după modestele mele puteri la realizarea acestui lucru atât de frumos şi de necesar - după convingerea mea, atât pentru biserică cât şi pentru ţară, spre binele lor atât material cât şi spiritual.

Iar acum, la sfârşitul vieţii şi puterilor mele iată, în loc de o apropiere cât mai slabă a acestor eforturi atât de dezinteresate din partea mea, din care n-am avut absolut nici un avantaj material, ci numai pagube, necazuri şi suferinţe uneori peste puterile mele şi care mi-au extenuat sufletul şi mi-au ruinat sănătatea, viaţa, familia, - mă aflu răsplătit numai cu dureri, cu jigniri şi bănuieli rele, la care totuşi nu m-am aşteptat şi pe care cred că nu le-am meritat. Dat fiind acest rezultat atât de amar şi dureros pentru mine, sunt silit să declar de data aceasta în modul cel mai hotărât şi definitiv că eu în privinţa acestei acţiuni şi a oricărei alteia de acest fel, la care am luat până acum parte pe faţă şi de bună credinţă, - am renunţat total. Nu mai sunt în stare să mai fac absolut nici un fel de deplasare şi nici un fel de efort pentru o astfel de acţiune în care nu mai cred.

Tot organismul meu este dărâmat şi bolnav. Consider că pentru o viaţă de om cum a fost a mea, eu mi-am făcut pe deplin şi în mod cinstit datoria faţă de cele două valori pe care eu le-am iubit şi le-am slujit mai mult decât viaţa mea. Le-am fost credincios şi folositor în paguba vieţii mele, a liniştii mele, a familiei mele. Şi nu le-am părăsit, nici nu le-am dispreţuit ori păgubit niciodată, indiferent de preţul pe care mi l-au cerut ataşamentul lor. N-am părăsit şi nu mi-am păgubit nici Biserica şi nici patria mea, ci le-am sprijinit oricând mi s-a dat ocazia asta, atât faţă de ai noştri, cât şi faţă de străini. Cine vrea să fie drept, nu va putea să nu recunoască aceasta - deşi eu spun acum mult mai puţin decât am făcut. Istoria şi Dumnezeu va arăta odată acest adevăr.

Acum, după cum toate au un sfârşit, a sosit şi sfârşitul acesta. Lunile trecute în câteva săptămâni am îngropat la rând unul după altul, pe încă patru dintre fraţii mei de aceeaşi generaţie: Voina de la Sebeş, Ilie Marini de la Lancrăm, Tăbăcaru de la Hunedoara şi Leon de la Bacău. În trei zile s-au dus fiecare. Acum îmi aştept şi eu cele trei zile ale mele şi să mă pregătesc pentru ele.

De aceea vă rog atât pe dv. cât şi pe oricine alţii cu ultima mea putere, - să fiu lăsat pe viitor în pace să mor cel puţin liniştit, dacă n-am putut trăi aşa. După peste 40 de ani cred că ajunge.

Această declaraţie sper şi doresc să-mi fie ultima, în problema asta.

De zeci de ani mi s-a controlat tot trecutul şi toate datele vieţii mele şi sper că sunt cunoscut până în străfundul fiinţei mele în tot ce am gândit şi am făcut.

Ca orice om care am lucrat ceva, desigur că am avut şi am putut avea şi greşeli... Rog însă să fiu crezut că n-am greşit vrând să fac răul ci vrând să fac binele pe care n-am ştiut totdeauna să-l fac, fie dintr-o pricină, fie din alta, dar totdeauna l-am dorit sincer. Pentru aceste greşeli prin care am putut păgubi, ori întrista pe cineva, îmi cer sincer şi din inimă iertare şi înţelegere. Eu însumi am iertat şi iert toate tuturor şi nu voi avea niciodată şi nici o pretenţie faţă de nimeni şi pentru nimic din ceea ce mi s-a făcut, nici în faţa oamenilor nici în faţa lui Dumnezeu. Doresc să se ştie şi să se reţină asta.

Pentru tot ce se poate să fi făcut şi bine cuiva, la fel nu-mi cer şi nu-mi doresc nici o răsplată, nici înainte de moarte şi nici după ea. Nu aştept nimic mai mult decât am şi primit. Faptele mele mă vor judeca şi mă vor răsplăti odată pe merit, şi pe mine şi pe oricare dintre noi.

Anexez aici şi copia ultimului - şi celui de pe urmă - memoriu pe care l-am înaintat Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe de la Bucureşti. Vă rog să-l cercetaţi spre a reflecta şi decide. E un document istoric a cărui vreme dacă n-a sosit încă, va sosi sigur. Şi Viitorul va adeveri dacă am avut sau nu dreptate.

În ultimele două luni am fost la Galaţi la înaltul Nica în 16 septembrie pentru a-i prezenta copia acestui memoriu, după cum am amintit.

După Galaţi am fost la Felix zece zile pentru un tratament, dar acolo răcind m-am îmbolnăvit şi mai rău.

Multă vreme am zăcut bolnav grav la Hunedoara spre a mă reface puţin ca să pot pleca la Cluj pentru a mă interna într-un spital spre a face o nouă operaţie şi pentru o examinare amănunţită a stării generale. Dar neavând o trimitere oficială de nicăieri, nu am putut fi internat. Astfel că am renunţat şi am venit acasă, unde stau de două săptămâni la pat bolnav şi obosit.

Acum stau aici în frig şi aştept. Câtă vreme încă mai pot din cauza frigului, voi sta aici. Dar când va veni zăpada şi gerul va trebui să merg la ceilalţi copii ai mei fie la Cluj, fie la Hunedoara unde voi avea pe cineva mai apropiat ca să mă îngrijească şi nişte condiţii mai bune.

Spun aceste lucruri pentru ca toţi acei care se interesează de viaţa mea, să ştie unde sunt şi să fie liniştiţi cu privire la mine.

Privitor la orice intenţie de deplasare a mea în viitor, în probleme ca cele declarate mai sus, rog să se ia act de hotărârea mea de a nu mai întreprinde absolut nimic. Consider că mi-am făcut toată datoria în privinţa asta. Şi nemaiavând ce să declar rog să fiu lăsat în pace. Să nu mai fiu cercetat şi întrebat nimic. Va face pe viitor fiecare pe socoteala sa ce face şi va răspunde singur pentru sine fiecare. Aşa şi eu.

Aceasta îmi este - sper şi doresc - ultima declaraţie pe care o mai dau şi semnez.

Livada Beiuşului

la 5 noiembrie 1988

Traian Dorz

Anexă: copia memoriului din 14 septembrie 1988.

Şi cu aceasta iată că am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu şi la capătul acestor istorisiri - dar nu şi la capătul Istoriei Oastei Domnului. Istoria ei va merge înainte şi va curge mereu cu timpul ei, cu luptele ei, cu roadele ei binecuvântate, care prin harul lui Dumnezeu revărsat peste ea, vor fi mereu tot mai dulci şi tot mai frumoase, ca tot ce este ceresc.

În fruntea acestei Oştiri Biblice este Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos care Şi-a pus de la începutul ei peste ea Numele Său Cel Sfânt. Şi din pricina Acestui Nume al Lui, El o va apăra şi o va purta cu biruinţă până o va intra în Canaanul şi Ierusalimul Său cel Ceresc.

Să nu ne mai îndoim nici unii şi niciodată de izbânda şi viitorul acestei Lucrări!... Domnul a înfiinţat-o şi nimeni n-o va mai putea desfiinţa. Domnul o conduce - şi nimeni nu o va mai putea opri. Domnul o apără - şi nimeni nu o va putea nimici. Despre noi ne putem îndoi, dar despre ea nu.

Se spune că la sfârşitul vieţii când Moise profetul Domnului a fost dus de Domnul pe Muntele Nebo şi de acolo arătându-i departe Canaanul i-a zis: Poporul tău va ajunge şi va intra acolo, - dar tu nu vei intra.

- De ce Doamne să nu intru eu? a zis cu durere şi cu lacrimi Moise. Am luptat atât de mult cu Faraon, am înfruntat marea, am străbătut pustiul, am suferit 40 de ani şi acum să nu intru şi eu cu poporul meu?

- Nu Moise, pentru că tu ai făcut un mare păcat şi nu poţi intra.

- E adevărat Doamne că am păcătuit la rugul aprins, când n-am vrut să Te ascult.

- Alt păcat şi mai mare ai făcut.

- E adevărat Doamne că am păcătuit la Mara şi la Meriba.

- Alt păcat şi mai mare.

- Am sfărâmat tablele Legii Tale sfinte!

- Alt păcat şi mai mare...

- Doamne, Te rog spune-mi care a fost păcatul meu cel foarte mare?

- Păcatul tău cel mare este că te-ai îndoit de viitorul poporului Meu. De soarta lui.

De izbânda lui şi de slava lui; pentru că Eu Însumi M-am pus Garant şi peste care Eu Însumi Îmi pusesem Numele Meu Cel Biruitor. Şi când te-ai îndoit de Oastea Mea, de Mine te-ai îndoit... Acesta este păcatul cel mare...

Au fost mulţi şi dintre noi care s-au îndoit de Oastea asta peste care este pus Numele Domnului şi s-au lepădat de ea, ori au părăsit-o, ori au şi luptat împotriva ei. Când s-a ivit faraonul ameninţând-o, au crezut că o va nimici, - dar n-a nimicit-o. Când s-a ivit marea înfuriată au crezut că o vor îneca valurile ei, - dar n-au înecat-o. Când s-au ivit flăcările şi au înconjurat-o din toate părţile, au crezut că o vor arde, - dar n-au ars-o. Când s-au năpustit fiarele asupra ei, au crezut că o vor sfâşia, - dar iată că n-au sfâşiat-o.

Şi aceştia au părăsit Oastea Domnului.

Toţi cei ce s-au îndoit de această Oaste, sau au luptat contra ei, de Domnul s-au îndoit şi contra Lui au luptat.

Cine se ridică în contra unei oştiri, se ridică în contra împăratului ei.

Cine loveşte într-o casă, loveşte în stăpânul ei.

Cine dispreţuieşte un copil, dispreţuieşte pe cel ce l-a născut.

De noi înşine, putem să ne îndoim fiecare dacă vrem şi poate că mai putem găsi dezvinovăţiri. Dar despre poporul Domnului ca popor al Domnului şi despre Oastea Domnului ca Oaste a Domnului, nu trebuie să ne putem îndoi nici unul şi niciodată, căci pentru asta n-am mai putea avea nici o dezvinovăţire. Ce a început Dumnezeu, El va şi duce totdeauna la bun sfârşit. Cine se îndoieşte, nu va putea avea parte de Făgăduinţă, şi nu va putea intra în Ţara ei, odată cu poporul sfânt, oricine ar fi acela - şi oricine va mai fi el (Iacov 1, 5-8).

Am spus de la început ce greu mi-a venit să scriu această istorie. Tot drumul acestei scrieri mi-a fost nespus de greu şi să spun şi să nu spun, multe din cele de aici, căci oricum tot eram în primejdie să greşesc.

Dar un glas divin am simţit că-mi porunceşte şi mie ca în Apocalipsa 19, 9: Scrie, - şi am scris. Mi-a zis: Spune, - şi am spus.

Scriind şi spunând, am putut să fac o sută de greşeli mici, faţă de o sută de oameni mici şi greşitori ca şi mine. Şi aş fi putut avea şi eu iertarea lor cum au avut-o şi ei pe a mea, fiindcă toţi eram la fel.

Dar nescriind şi nespunând, aş fi făcut doar un singur păcat, dar păcatul cel nespus de mare faţă de Adevăr, faţă de Dumnezeu, care nemaiavând El Însuşi nici un păcat - nu mi-ar fi avut poate nici mie nici o iertare.

Şi acum când zilele mele s-au dus şi vorbele mele s-au dus şi scrierile mele se duc, - iată că sunt gata să mă duc şi eu pe urma lor la Judecata cea Mare şi adevărată a Istoriei şi a lui Dumnezeu.

Cu datoria mea faţă de fraţi şi de Frăţietate, mă duc împăcat, căci pe cât mi-a ajutat harul lui Dumnezeu şi puterile mele, am căutat să alerg zi şi noapte, cu vreme şi fără vreme, bolnav ori sănătos, ca să-i pot ajuta pe toţi să ajungă la pace, la unitate, la colaborare şi la orientarea cea sănătoasă şi bună în dreapta învăţătură. Cine a vrut să asculte, s-a fericit. Cine n-a vrut, - se va osândi singur. În privinţa asta simt că nu mai am nici o datorie faţă de nimeni.

Cu datoria faţă de ceilalţi - de la cei mai mari şi până la cei mai străini şi vrăjmaşi, - la fel mă duc împăcat. Am făcut tot ce eram dator şi faţă de ei. Nu mai datorez faţă de nimeni nimic. Pot privi şi acum şi în faţa Judecăţii, curat în ochii oricăruia cu care m-am întâlnit, ori de care m-am despărţit...

Şi acum vreau să mă întorc pe totdeauna şi cu toată faţa fiinţei mele în întregime, numai spre Tine Dulcele, Dragul şi Scumpul meu Mântuitor Isus Hristos, - cu care am pornit pe acest drum, de la primul meu pas şi cu care rămân singur acum la pasul acesta cel din urmă.

Nici Ţie nu trebuie să-Ţi mai spun acum nimic pentru că Ţi-am spus totul, totul, totul, clipă de clipă, loc de loc şi stare de stare până aici.

Şi acum, iată Doamne Isuse când pun ultimul punct la cartea aceasta şi o închid, - îngenunchind pentru totdeauna înaintea Ta cu toată recunoştinţa dragostei mele, o depun la picioarele Tale rugându-Te să binecuvântezi cu bucurie tot ce este în cuprinsul ei potrivit voii Tale... şi să acoperi cu milă înţelegătoare tot ce găseşti mai mult ori mai puţin.

Iar pe mine Te rog iartă-mă dacă n-am putut face mai bine şi mai frumos ceea ce ai vrut Tu, căci n-am fost nici eu decât un rob nevrednic care m-am apucat de acest lucru al Tău atât de mare, cu aceste unelte ale mele atât de mici.

Dăruieşte-mi Te rog pentru toate sărutul milei, al iertării şi al înţelegerii Tale iubitoare şi duioase.

Iar celui care va prelua din mâna mea acest condei, această solie şi acest Steag, Te rog dăruieşte-i şi mai mult sprijinul şi harul Tău, ca să le poată înălţa mai inspirat, mai frumos, şi mai strălucit decât mine. Şi aşa să-l primeşti pe el intrând biruitor în fruntea nenumăratei Tale Oştiri Biruitoare pe Porţile Triumfului Veşnic în Ierusalimul Tău şi al nostru.

Slavă veșnică Ție,

Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor,

Isus hristos!

Slăvit să fie Domnul!