Foto Traian Dorz

Cap. 31 - Și acum încheierea

Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4

„Vine-i vremea fiecui
cu-ncheierea slujbei lui,
vine-i clipa bună - rea
să-și primească plata sa
pentru orice rău făcut
și știut și neștiut,
și pe față și-n ascuns
și răspuns și nerăspuns,
și cu faptă și cu gând
și spunând și nespunând,
căci cunoaște Cel de Sus
și ce-am dus și ce n-am dus.
Vine-i vremea fiecui
cu răsplata faptei lui,
vine-i ceasul - și-n curând
fiecăruia la rând,
fie mort ori fie viu
nici devreme nici târziu
fie bun ori fie rău
vine sigur ceasul său,
ceasul cu plata sa
fie bună, fie rea
nici cel sfânt nici cel stricat
nimeni nu v-a fi uitat.
Vine-mi vremea și a mea
și răsplata mea cu ea.
...Duhul meu cel amărât
și-al tău ceas e hotărât,
numele meu cel hulit
și-al tău ceas e rânduit,
vine-Acela ce-a văzut
și ce-am spus și ce-am făcut,
și El va plăti cinstit
și ce-am dat și ce-am primit
și mie cum am făcut
și celor ce m-au bătut”.
Deci am făcut ultimul memoriu după cum am spus - și cu el am plecat în grabă pe ziua de 16 septembrie 1988 direct la înaltul Nica de la Galați. Doream cât mai repede să-mi fac și această ultimă datorie, după care voiam să pun capăt pentru totdeauna acestor drumuri în a căror reușită nu mai puteam crede ca până acum - și pentru care nu mai simțeam nici un îndemn și nici o putere.
M-a însoțit și de data asta tânărul și bunul părinte secretar care mă înștiințase și care mă conducea și de data asta la dânsul.
După primele formule de politețe i-am prezentat memoriul, spunându-i că este singura și ultima formă în care îl înfățișam. Insistam să-l examineze cu atenție și să-mi spună părerea și îndrumarea necesară.
Am observat îndată că n-avea răbdare și am simțit că n-are interes și plăcere să-l cunoască. De la prima frază de început, s-a oprit și cu un glas cam acru a făcut observația că introducerea este total nepotrivită:
- De la început este o nepotrivire. Sf. Sinod este o instituție înaltă, una dintre cele mai înalte din țară, și ea nu poate sta de vorbă cu o persoană oarecare, cum este cazul acum cu Traian Dorz. Ea stă de vorbă numai cu instituții...
Mi-am zis cu amărăciune:
- Dacă eu sunt acum o persoană oarecare și nu se poate sta de vorbă cu mine, atunci de ce am fost îndrumat de ani de zile și de către toți - să fac aceste memorii? Atunci nici nu mai are rost nici acest memoriu și nici un alt drum la nimeni. Îmi iau memoriul și plec acasă - am zis eu ridicându-mă gata de plecare. O să las totul să se rezolve de la sine...
- Nu așa, - dar ar trebui să mai adaugi aici lângă semnătura d-tale încă măcar vreo alte 20 de nume, mai ales intelectuali, dintre conducătorii Oastei, ca să dea greutate memoriului dv.
Când am văzut că cere de repetate ori nume, atunci am bănuit că nu problema îl interesează să o rezolve, ci numele noastre ca să le aibă la mână. Am zis:
- Greutatea cred că nu-i dau numele noastre, ci însăși importanța problemei ridicate.
- Și să nu-l mai faceți în numele Oastei Domnului, întrucât nici Sinodul și nici statul nu vreau să mai audă numele acesta, nu vrea să mai înființeze ceea ce au desființat o dată. Biserica a desființat Oastea Domnului și ea nu mai există... Am rămas uimit și contrariat. Biserica a desființat într-adevăr în 1948, dar nu Oastea Domnului, ci oastea Bisericii, oastea lui Bălan. Acest produs născut mort pe care îl înființase el, - dar nu Oastea pe care o înființase Dumnezeu. Această Oaste înființată de Domnul n-o poate desființa omul. Ea există, ea este o realitate mai vie ca oricând, ea este o forță puternică răspândită în toată lumea. Nu trebuie înființată, trebuie numai să fie recunoscută ca o realitate fericită și folosită ca un dar și ca un har ceresc... De ce oare este așa de greu să se vadă această realitate izbitoare, pe care o vede o lume întreagă, numai cei de aici de lângă acest munte, nu văd muntele acesta?
Ce optică ciudată, răsturnată, deformată...
Și pentru că în timp ce gândeam acestea nu vorbisem nimic, îmi zise:
- Trebuie să reformezi altfel introducerea spunând că sunteți doar o asociație fără identitate specială, ci doar niște fii credincioși ai Bisericii Ortodoxe care ați rămas ai nimănui după desființarea Oastei Domnului, iar acum rugați sfânta biserică să vă primească și să vă îndrume pentru a ajuta lucrarea misionară a Bisericii sub deplina ascultare de îndrumarea preoților... Atât. Și fără a mai aminti acolo numele lui Trifa, ori a cere legalizarea numelui de Oastea Domnului. Aceasta este părerea membrilor Sf. Sinod.
Eram și mai uimit. Aproape să nu-mi mai cred urechilor... De ce dacă aceasta este părerea lor m-au purtat cu vorba atâția ani promițând. De ce mi s-a spus că am ajuns acum la faza acelui dialog cu: „mai pune românul, mai lasă jupânul”. Când românul nu mai are ce să pună, iată jupânul îi cere mâinile legate...
- Înalt prea sfințite, vă mulțumesc pentru bunăvoința și sincera îndrumare. Voi vedea dacă mai este nevoie să mai fac un alt memoriu, cred însă că nu voi mai avea când. Eu vi-l las pe acesta aici, ca să aveți bunăvoința când veți avea timp să-l recitiți totuși mai amănunțit și să vedeți tot ce cuprinde el. Eu am să-l trimit tot așa și la Sf. Sinod și dacă vor avea ceva pentru ori contra, probabil îmi vor comunica. E ultimul cuvânt pe care îl putem spune, iar după aceea vom tăcea, așteptând să se facă voia lui Dumnezeu. Dacă încă nu a sosit vremea unei rezolvări, noi vom mai aștepta, un an, zece, cincizeci, o sută, până ce va veni. Fiecare lucru își are vremea lui. Nu vrem să forțăm nimic. Așteptăm.
- Dar despre cartea închinată Maicii Domnului de ce nu ni s-a spus nimic? Cu Maica Domnului nu sunt probleme ca și cu Oastea Domnului. Cultul Maicii Domnului este respectat cu sfințenie în Biserica și poporul nostru de la nașterea noastră în lume, - ce este rău în lucrarea aceasta de nu se poate tipări?
- Iconografia nu este în întregime ortodoxă, este și catolică și protestantă.
- Și oare nu este bine așa? Nu avem acum un ecumenism creștin despre care se vorbește atât de mult, iar Maica Domnului nu este ea oare a tuturor creștinilor? Numai iconografia asta este singura piedică?
- Da!
- Atunci vă rog înalt prea sfințite să ne dați din partea Bisericii alte icoane și le înlocuim imediat pe cele nepotrivite.
- Avem aici un album cu 40 de reproduceri Ortodoxe! Și căutându-le într-un raft, mi le arăta încântat și admirativ.
- Foarte frumoase, - le-am admirat și eu. Vă rog să ne dați și nouă un exemplar, sau să ni-l împrumutați să-l reproducem și noi, ca să înlocuim ce spuneți. Suntem fericiți să facem acest lucru imediat... Dar după ce vom face înlocuirea aceasta acceptați I.P.S. Voastră să girați un „bun de tipar” pentru ea?
În timpul acesta fără să răspundă nimic, mi-a luat din față albumul arătat, îl puse la loc în raftul de unde îl luase, apoi luând de acolo o altă carte de iconografie istoriografie bisericească locală îmi zise:
- Vezi, cartea asta ne-a costat enorm de scump. Asta cu Maica Domnului va cere hârtie specială, muncă mai pretențioasă și altele, care ar costa foarte scump.
- Dacă numai problema materială mai rămâne, n-aveți nici o grijă. O mare mulțime de credincioși ne-au spus că dacă s-ar tipări această lucrare, ei ar fi gata să achite dinainte toate exemplarele, oricât de mult ar costa. Costul ar putea fi asigurat integral încă dinainte. Aveți toată siguranța asupra acestui lucru. Nu credem noi oare în puterea și ajutorul rugăciunilor ei mijlocitoare?
- Să ne mai gândim. Vom mai vorbi.
Trecuseră două ceasuri în aceste discuții. Înaltul era obosit... își dase drumul sincer la tot ce gândise.
M-am ridicat și eu, nu mai aveam ce să mai aștept. Mă lămurisem în sfârșit din discuția asta sinceră mai mult decât din toate cele 100 de discuții nesincere din trecut. Ce bine poți afla adevărul când omul își pierde răbdarea.
I-am cerut iertare pentru deranj și i-am mulțumit pentru toate spunând:
- Sărut dreapta și vă rog încă o dată să-mi iertați tot ce v-am putut greși. Poate-i ultima dată când v-am mai deranjat.
Și am ieșit urmat de tânărul și bunul secretar, mirat și abătut și el.
Îndată după audiența de la Galați, întristat și adânc decepționat din cauza acestei miopii oficiale iremediabile, am trimis memoriul nostru așa cum era, prin poștă pe adresa Sf. Sinod din București. Nu mai am nici o speranță, nu mai aștept nici un răspuns, - dar vreau să rămână acolo un document istoric, un semnal de alarmă, un glas care strigă în pustiu... În acest pustiu unde nu mai există astăzi nici un ecou, - dar a existat totuși un glas. Cineva, cândva care va trece pe aici și va avea urechi de auzit va auzi... Și se va bucura că totuși nu au dormit chiar cu toții în această eră...
După o lună de zile de la trimiterea memoriului la București am aflat întâmplător de la frații din Galați că după plecarea mea de acolo și după trimiterea memoriului, înaltul Nica s-a întors de la patriarh foarte supărat. A venit în mijlocul lor, le-a făcut niște mustrări neobișnuite, anunțând niște aspre măsuri pentru limitarea și anularea unor părți din desfășurarea programelor misionare din catedrală.
Atunci cu toții au înțeles că dânsul fusese chemat la București și situația se înrăutățise. Toți văzându-l supărat s-au gândit că din cauza mea a avut de întâmpinat desigur mari neplăceri la cei mari, și acum vine cu totul întors pe dos.
M-am gândit imediat că i s-a putut întâmpla și înaltului Nica de data asta, tot așa cum i s-a întâmplat acum 30 de ani în 1958 și regretatului patriarh Iustinian, singurului binevoitor față de problema noastră când căutase și el să ajute atunci Oastea Domnului, cu memoriul nostru din vremea aceea.
Acum frații mă rugau să le spun ce să facă în cazul când lucrurile vor merge tot mai rău acolo la ei... și mă îndemnau zicând că ar fi bine dacă în situația asta nouă aș vrea să-i scriu câteva cuvinte recunoscătoare înaltului Nica, pentru ca dacă se poate să nu se sisteze de tot ceea ce începuse la catedrală.
Lor le-am scris să fie răbdători și supuși mai marilor Bisericii, oricare ar fi în viitor metodele care se vor întrebuința față de ei. Și dacă vor suspenda orice cuvânt al fraților, ori declamările și corurile copiilor, ei tot să meargă tot așa de liniștiți la slujbe, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ca să nu se spună iarăși cu răutate alte învinuiri cum se tot caută cu dinadinsul să se spună numai rău despre noi. Să fie respectuoși și ascultători stând liniștiți la locul lor fără să cârtească, fără să pretindă, fără să reclame nimic. Va avea Domnul grija să scoată dreptatea noastră la lumină și va găsi El timpul și felul în care s-o facă asta cum a găsit-o și altă dată, când vremea acestora va trece și vremea acelora va veni. Lucrarea Lui este nemuritoare, oamenii sunt trecători. Noi avem vreme. Așteptăm.
Iar la înaltul Nica, i-am trimis imediat următoarea scrisoare:
Înalt Prea Sf. Părinte Arhiepiscop
Cu cea mai sinceră smerenie
Sărutăm Dreapta
Ca un rob netrebnic care n-am reușit să-mi fac bine nici datoria asta - cum spune Mântuitorul nostru Isus Hristos la Luca 17, 10, vin acum la încheierea acestei lupte în care am căzut înfrânt, - și vă mulțumesc nespus de îndatorat că în vâltoarea acestei lupte atât de cinstite, dar atât de inegale, în care s-au folosit contra noastră niște arme și niște metode atât de nemeritate - ne-ați dat un pahar de apă și un popas în una din cele mai grele clipe ale calvarului nostru. Dumnezeul Cel Mare și Drept pe care ne-am străduit fiecare să-L slujim, după locul mare sau mic pe care ni l-a rânduit El, ne va răsplăti fiecăruia după cum am lucrat, Mâine când va veni să ne ceară fiecăruia socoteala talantului încredințat (Rom.2, 10-11 și Matei 25, 19-30).
Mă întorc pe scurt din lupta asta, dar conștiința îmi este împăcată că deși nu sunt nimic, totuși mărturia mea, strigătul nostru ultim stă acum acolo pe cea mai înaltă masă, ca un document în fața viitorului, în fața istoriei, care știm că ne va da dreptate și suntem convinși că el va sta pe masa Marelui Judecător Veșnic în ziua când toate problemele își vor primi limpezirea și răsplata lor finală.
Eu de acum m-am liniștit. Nu voi mai deranja pe nimeni cu privire la acest lucru în nici un fel. Merg liniștit în veșnicie că după slabele mele puteri am tras și eu ca bietul Vasile Roaită un ultim semnal de alarmă crezând totuși că se va trezi cineva înainte de a fi prea târziu.
Cu acest ultim deranj I.P.S. Arhiepiscop vă mulțumesc încă o dată. Și dacă și I.P.S. Voastră ați avut de suferit ceva precum regretatul patriarh Iustinian în 1958, pentru această divină și dreaptă cauză, gândiți-vă ca moș Ioan Roată că în curând vă va săruta Împăratul mulțumit și mulțumitor, iar aceasta vă va fi o compensare veșnică (2 Tim. 2, 11-12).
Livada Beiușului
20 oct. 1988
Cu cea mai profundă recunoștință
Sărutăm dreapta
supus fiu duhovnicesc
Traian Dorz.
Eram adânc bolnav și mâhnit sufletește pentru tot ce s-a întâmplat după ce depusesem atâtea eforturi și speranțe sincere și chinuitoare pentru acest lucru - din care iată cu ce ne-am ales.
În starea asta zăceam în pat, când milițeanul locului vine la mine alarmat că fusese trimis de mai marii lui de la Oradea să afle imediat unde sunt eu și ce fac, căci eu mi-am pierdut urma de două săptămâni și nu știu ce m-am făcut. El trebuia să raporteze urgent unde am fost de două săptămâni, ce fac în prezent - și ce am de gând să fac în viitor.
- Iată d-le - i-am zis eu, - aici sunt pe patul acesta de două săptămâni, pot să vină să mă vadă când vor vrea cum sunt și ce fac.
După ce a plecat omul acesta, am rămas și mai îndurerat de felul cum s-a răspuns la eforturile mele sincere, atât spre binele țării cât și a Bisericii pentru pacea și armonia în care ar fi avut cu toții numai de câștigat.
Se procedează acum cu mine exact cum a procedat acum de curând preotul din Cărpinișul Sibiului, care aflând că la casa unuia dintre cei mai credincioși enoriași ai săi, dar care era și el din Oastea Domnului, au mai venit doi frați din sat și că stau de vorbă și cântă... Acest preot căutând un motiv s-a dus la om acasă să se convingă, a vorbit cu el frumos câteva cuvinte ca să nu fie bănuit, dar îndată a luat cu împrumut o mașină și s-a grăbit să meargă zece km. până la milițean să-l aducă să-i prindă pe acești trei răufăcători care cântau și să-i pedepsească... Și nu s-a lăsat preotul până l-a făcut pe milițean să-l amendeze pe cel mai sărac și mai pașnic fiu al Bisericii sale cu cinci mii de lei... pentru huliganism...
Și pentru că încă nu s-a prăbușit nici cerul peste el, și nu s-a deschis nici pământul să-l înghită, „cucernicul” preot de la Cărpinișul Sibiului se felicita și acum bucuros pentru o astfel de ispravă. Și se lăuda cu „vigilența sa pastorală”, pentru grija turmei sale.
Probabil tot cam așa ceva mi se pregătește acum și mie de către vreun astfel de zelos duhovnic, dacă am început să fiu iarăși urmărit chiar atât de îndeaproape, ca unul dintre cei mai primejdioși răufăcători.
Și știind bine că din clipă în clipă vor veni și după mine iarăși - m-am pregătit să fiu gata cu tot ce am să declar, ca să lămuresc acum acest lucru definitiv și pe totdeauna... Și am scris următoarea:
Declarație
Subsemnatul Traian Dorz de 74 de ani, domiciliat în Livada Beiușului Nr. 9, jud. Bihor, - prin prezenta declar - sper pentru ultima dată, următoarele:
Am activat în mișcarea religioasă ortodoxă Oastea Domnului din copilăria mea, de la vârsta de 15 ani, din 1930.
De la începutul ei, această Lucrare creștină avea un caracter moral și social inspirat din iubirea de țară și de neam, și un caracter religios inspirat din dragostea de Biserică. Iar eu la acestea am rămas și am lucrat toți acești aproape 60 de ani câți au trecut de atunci din viața mea și până astăzi. În toți acești zeci de ani evenimentele din lume și din țară s-au schimbat atât de mult, dar caracterul nostru a rămas același, pe această dragoste de Biserică și de țară, cu care am trecut prin toate.
În ultimii trei ani 1985-1988, am fost din nou solicitat de către ierarhia bisericească să întreprind o nouă acțiune pentru o și mai ușoară apropiere a Oastei Domnului de preoți și de biserică, - în urma celor prin care trecuserăm aceste relații cu Biserica după conflictul de la Sibiu din 1935, întrucât este bine știut că aceste relații se deterioraseră mult. Iar acest lucru crea mereu necazuri atât Oastei și Bisericii cât și societății, tulburând relațiile chiar dintre acei oameni care aveau chemarea să conlucreze pentru armonia socială.
Am ascultat acest îndemn, eu fiind pe deplin animat de această dorință totdeauna, cu atât mai mult cu cât am fost îndemnat la aceasta și de către acele organe de stat cu care am putut păstra o permanentă legătură în privința asta. Fiind convins că toți acei care mă îndemnau la această acțiune erau sinceri interesați ca și mine la buna și reușita ei. Și că în final, colaborând cu toții, se va ajunge la o rezolvare înțeleaptă a acestei probleme spre pacea și armonia tuturor.
În speranța aceasta am alergat acești trei ani pe la toți ierarhii Bisericii noastre, inclusiv la cei doi patriarhi din ultima perioadă. Tot la îndemnul acestor ierarhi, începând cu episcopul Vasile al Oradei am făcut un memoriu în luna mai 1986 conținând argumente și soluții pentru rezolvarea realistă a acestei probleme de apropiere definitivă și colaborare în sânul Bisericii între clerul și credincioșii aceștia ai ei.
Memoriul acesta a fost prezentat întâi atât Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de la București, cât și personal într-o audiență patriarhului Iustin Moisescu și celor patru mitropoliți de la Iași, de la Sibiu, de la Craiova și de la Timișoara, precum și episcopilor de la Oradea, Cluj, Arad, Alba Iulia, Roman și Galați. Toți au arătat o satisfacție și încurajare pentru această acțiune. Acel memoriu vi s-a înaintat și dv. la timp. Dar nimeni n-a mai dat niciodată un răspuns oficial la el, deși s-a observat totuși o ușoară ameliorare în atitudinea clerului Bisericii față de ostașii Domnului. Mai ales din partea ierarhilor de la Sibiu, Galați și Alba Iulia. La fel o mare parte a preoților simpli din parohie, acolo unde aceștia aveau membrii din Oastea Domnului, organizând cu ei vecernii misionare duminicale în biserici, lucru care îi bucura pe toți.
Cu toate ocaziile în care ne-am întâlnit atunci toți ierarhii Bisericii - mai ales de la Oradea, Sibiu și Galați ne-au încurajat verbal la continuarea acestei acțiuni de apropiere între cler și Oastea Domnului - făcându-mă să cred puternic în deplina reușită cu timpul a acestei apropieri în care eu puneam tot sufletul atât de-o parte cât și de alta.
Cel mai mult însă am fost încurajați din partea autorității de stat a cărei atitudine se schimbase în chip binevoitor față de noi nemaiintervenind spre a ne deranja adunările noastre nici din biserici, nici din case ori chiar din aer liber cu ocazii de nunți, aniversări ori parastase și înmormântări. Aceasta noi am interpretat-o ca un semn bun că mai marii patriei noastre au apreciat favorabil străduințele noastre pașnice și cinstite, față de societate, față de lege, față de muncă, față de patrie și de bunul ei mers în toate privințele în care noi dovedeam cu sinceritate că ne facem conștiincios datoria de cetățeni ai patriei și de fii ai Bisericii noastre.
Pentru această bunăvoință, noi ne-am exprimat neîncetat mulțumirea și recunoștința nu numai în declarații și rugăciuni publice, ci și în toată atitudinea noastră cât mai conștiincioasă arătată față de aceste valori prin împlinirea lor cu fapta.
În ultimul timp însă, din partea oficialității bisericești am observat o neînțeleasă schimbare de atitudine față de noi în sens negativ, - schimbare credem noi tot din vechile și neîntemeiatele bănuieli și suspiciuni pe care cu toate eforturile și dovezile noastre sincere constatăm că n-au reușit să și le schimbe spre bine întru nimic.
Am mai fost îndemnat stăruitor atât de arhiepiscopul Nica de la Galați în luna iunie anul acesta, cât și de arhiepiscopul Teofil de la Cluj în august, să mai facem un nou memoriu către Sf. Sinod de la București spre a le aminti din nou și a insista pentru grăbirea normalizării acestei situații, și pentru o mai hotărâtă acțiune oficială de apropiere a Bisericii față de poporul Oastei Domnului, acești fii devotați ai Bisericii și țării.
În urma acestor sfaturi am alcătuit acest nou memoriu și l-am prezentat întâi arhiepiscopului Nica de la Galați în ziua de 16 septembrie 1988, lăsându-i-l în copie pentru o mai amănunțită cercetare și pentru a-l sprijini în Sinod.
La prima vedere înaltul Nica l-a apreciat favorabil și cu niște mici observații a avut despre acțiunea asta cuvinte încurajatoare... De fapt la Galați se începuse încă din anul trecut 1987, această acțiune practică de colaborare a Bisericii cu Oastea Domnului prin organizarea de vecernii misionare în fiecare duminică, lucru care a fost spre bucuria și mulțumirea tuturor. Acolo am fost invitat să țin și eu o predică în catedrala arhiepiscopală, și se spera de către toți că acest bun început se va face și la Cluj, apoi și în alte părți ale țării, până când s-ar fi generalizat spre bucuria tuturora.
Am înaintat acest memoriu în 20 septembrie 1988 prin poștă și Sf. Sinod - și așteptam să se vadă o urmare favorabilă.
Dar îndată după asta am observat că în jurul meu s-a creat o atmosferă rece și ostilă, lucru care m-a îndurerat nespus de mult și m-a doborât de tot. Sunt foarte bolnav și obosit, după atâția zeci de ani, așa cum au fost ei.
Am alergat și am muncit adesea peste puteri, dar cu toată conștiința mea curată, numai pentru a ajuta, după modestele mele puteri la realizarea acestui lucru atât de frumos și de necesar - după convingerea mea, atât pentru biserică cât și pentru țară, spre binele lor atât material cât și spiritual.
Iar acum, la sfârșitul vieții și puterilor mele iată, în loc de o apropiere cât mai slabă a acestor eforturi atât de dezinteresate din partea mea, din care n-am avut absolut nici un avantaj material, ci numai pagube, necazuri și suferințe uneori peste puterile mele și care mi-au extenuat sufletul și mi-au ruinat sănătatea, viața, familia, - mă aflu răsplătit numai cu dureri, cu jigniri și bănuieli rele, la care totuși nu m-am așteptat și pe care cred că nu le-am meritat. Dat fiind acest rezultat atât de amar și dureros pentru mine, sunt silit să declar de data aceasta în modul cel mai hotărât și definitiv că eu în privința acestei acțiuni și a oricărei alteia de acest fel, la care am luat până acum parte pe față și de bună credință, - am renunțat total. Nu mai sunt în stare să mai fac absolut nici un fel de deplasare și nici un fel de efort pentru o astfel de acțiune în care nu mai cred.
Tot organismul meu este dărâmat și bolnav. Consider că pentru o viață de om cum a fost a mea, eu mi-am făcut pe deplin și în mod cinstit datoria față de cele două valori pe care eu le-am iubit și le-am slujit mai mult decât viața mea. Le-am fost credincios și folositor în paguba vieții mele, a liniștii mele, a familiei mele. Și nu le-am părăsit, nici nu le-am disprețuit ori păgubit niciodată, indiferent de prețul pe care mi l-au cerut atașamentul lor. N-am părăsit și nu mi-am păgubit nici Biserica și nici patria mea, ci le-am sprijinit oricând mi s-a dat ocazia asta, atât față de ai noștri, cât și față de străini. Cine vrea să fie drept, nu va putea să nu recunoască aceasta - deși eu spun acum mult mai puțin decât am făcut. Istoria și Dumnezeu va arăta odată acest adevăr.
Acum, după cum toate au un sfârșit, a sosit și sfârșitul acesta. Lunile trecute în câteva săptămâni am îngropat la rând unul după altul, pe încă patru dintre frații mei de aceeași generație: Voina de la Sebeș, Ilie Marini de la Lancrăm, Tăbăcaru de la Hunedoara și Leon de la Bacău. În trei zile s-au dus fiecare. Acum îmi aștept și eu cele trei zile ale mele și să mă pregătesc pentru ele.
De aceea vă rog atât pe dv. cât și pe oricine alții cu ultima mea putere, - să fiu lăsat pe viitor în pace să mor cel puțin liniștit, dacă n-am putut trăi așa. După peste 40 de ani cred că ajunge.
Această declarație sper și doresc să-mi fie ultima, în problema asta.
De zeci de ani mi s-a controlat tot trecutul și toate datele vieții mele și sper că sunt cunoscut până în străfundul ființei mele în tot ce am gândit și am făcut.
Ca orice om care am lucrat ceva, desigur că am avut și am putut avea și greșeli... Rog însă să fiu crezut că n-am greșit vrând să fac răul ci vrând să fac binele pe care n-am știut totdeauna să-l fac, fie dintr-o pricină, fie din alta, dar totdeauna l-am dorit sincer. Pentru aceste greșeli prin care am putut păgubi, ori întrista pe cineva, îmi cer sincer și din inimă iertare și înțelegere. Eu însumi am iertat și iert toate tuturor și nu voi avea niciodată și nici o pretenție față de nimeni și pentru nimic din ceea ce mi s-a făcut, nici în fața oamenilor nici în fața lui Dumnezeu. Doresc să se știe și să se rețină asta.
Pentru tot ce se poate să fi făcut și bine cuiva, la fel nu-mi cer și nu-mi doresc nici o răsplată, nici înainte de moarte și nici după ea. Nu aștept nimic mai mult decât am și primit. Faptele mele mă vor judeca și mă vor răsplăti odată pe merit, și pe mine și pe oricare dintre noi.
Anexez aici și copia ultimului - și celui de pe urmă - memoriu pe care l-am înaintat Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe de la București. Vă rog să-l cercetați spre a reflecta și decide. E un document istoric a cărui vreme dacă n-a sosit încă, va sosi sigur. Și Viitorul va adeveri dacă am avut sau nu dreptate.
În ultimele două luni am fost la Galați la înaltul Nica în 16 septembrie pentru a-i prezenta copia acestui memoriu, după cum am amintit.
După Galați am fost la Felix zece zile pentru un tratament, dar acolo răcind m-am îmbolnăvit și mai rău.
Multă vreme am zăcut bolnav grav la Hunedoara spre a mă reface puțin ca să pot pleca la Cluj pentru a mă interna într-un spital spre a face o nouă operație și pentru o examinare amănunțită a stării generale. Dar neavând o trimitere oficială de nicăieri, nu am putut fi internat. Astfel că am renunțat și am venit acasă, unde stau de două săptămâni la pat bolnav și obosit.
Acum stau aici în frig și aștept. Câtă vreme încă mai pot din cauza frigului, voi sta aici. Dar când va veni zăpada și gerul va trebui să merg la ceilalți copii ai mei fie la Cluj, fie la Hunedoara unde voi avea pe cineva mai apropiat ca să mă îngrijească și niște condiții mai bune.
Spun aceste lucruri pentru ca toți acei care se interesează de viața mea, să știe unde sunt și să fie liniștiți cu privire la mine.
Privitor la orice intenție de deplasare a mea în viitor, în probleme ca cele declarate mai sus, rog să se ia act de hotărârea mea de a nu mai întreprinde absolut nimic. Consider că mi-am făcut toată datoria în privința asta. Și nemaiavând ce să declar rog să fiu lăsat în pace. Să nu mai fiu cercetat și întrebat nimic. Va face pe viitor fiecare pe socoteala sa ce face și va răspunde singur pentru sine fiecare. Așa și eu.
Aceasta îmi este - sper și doresc - ultima declarație pe care o mai dau și semnez.
Livada Beiușului
la 5 noiembrie 1988
Traian Dorz
Anexă: copia memoriului din 14 septembrie 1988.
Și cu aceasta iată că am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu și la capătul acestor istorisiri - dar nu și la capătul Istoriei Oastei Domnului. Istoria ei va merge înainte și va curge mereu cu timpul ei, cu luptele ei, cu roadele ei binecuvântate, care prin harul lui Dumnezeu revărsat peste ea, vor fi mereu tot mai dulci și tot mai frumoase, ca tot ce este ceresc.
În fruntea acestei Oștiri Biblice este Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos care Și-a pus de la începutul ei peste ea Numele Său Cel Sfânt. Și din pricina Acestui Nume al Lui, El o va apăra și o va purta cu biruință până o va intra în Canaanul și Ierusalimul Său cel Ceresc.
Să nu ne mai îndoim nici unii și niciodată de izbânda și viitorul acestei Lucrări!... Domnul a înființat-o și nimeni n-o va mai putea desființa. Domnul o conduce - și nimeni nu o va mai putea opri. Domnul o apără - și nimeni nu o va putea nimici. Despre noi ne putem îndoi, dar despre ea nu.
Se spune că la sfârșitul vieții când Moise profetul Domnului a fost dus de Domnul pe Muntele Nebo și de acolo arătându-i departe Canaanul i-a zis: Poporul tău va ajunge și va intra acolo, - dar tu nu vei intra.
- De ce Doamne să nu intru eu? a zis cu durere și cu lacrimi Moise. Am luptat atât de mult cu Faraon, am înfruntat marea, am străbătut pustiul, am suferit 40 de ani și acum să nu intru și eu cu poporul meu?
- Nu Moise, pentru că tu ai făcut un mare păcat și nu poți intra.
- E adevărat Doamne că am păcătuit la rugul aprins, când n-am vrut să Te ascult.
- Alt păcat și mai mare ai făcut.
- E adevărat Doamne că am păcătuit la Mara și la Meriba.
- Alt păcat și mai mare.
- Am sfărâmat tablele Legii Tale sfinte!
- Alt păcat și mai mare...
- Doamne, Te rog spune-mi care a fost păcatul meu cel foarte mare?
- Păcatul tău cel mare este că te-ai îndoit de viitorul poporului Meu. De soarta lui.
De izbânda lui și de slava lui; pentru că Eu Însumi M-am pus Garant și peste care Eu Însumi Îmi pusesem Numele Meu Cel Biruitor. Și când te-ai îndoit de Oastea Mea, de Mine te-ai îndoit... Acesta este păcatul cel mare...
Au fost mulți și dintre noi care s-au îndoit de Oastea asta peste care este pus Numele Domnului și s-au lepădat de ea, ori au părăsit-o, ori au și luptat împotriva ei. Când s-a ivit faraonul amenințând-o, au crezut că o va nimici, - dar n-a nimicit-o. Când s-a ivit marea înfuriată au crezut că o vor îneca valurile ei, - dar n-au înecat-o. Când s-au ivit flăcările și au înconjurat-o din toate părțile, au crezut că o vor arde, - dar n-au ars-o. Când s-au năpustit fiarele asupra ei, au crezut că o vor sfâșia, - dar iată că n-au sfâșiat-o.
Și aceștia au părăsit Oastea Domnului.
Toți cei ce s-au îndoit de această Oaste, sau au luptat contra ei, de Domnul s-au îndoit și contra Lui au luptat.
Cine se ridică în contra unei oștiri, se ridică în contra împăratului ei.
Cine lovește într-o casă, lovește în stăpânul ei.
Cine disprețuiește un copil, disprețuiește pe cel ce l-a născut.
De noi înșine, putem să ne îndoim fiecare dacă vrem și poate că mai putem găsi dezvinovățiri. Dar despre poporul Domnului ca popor al Domnului și despre Oastea Domnului ca Oaste a Domnului, nu trebuie să ne putem îndoi nici unul și niciodată, căci pentru asta n-am mai putea avea nici o dezvinovățire. Ce a început Dumnezeu, El va și duce totdeauna la bun sfârșit. Cine se îndoiește, nu va putea avea parte de Făgăduință, și nu va putea intra în Țara ei, odată cu poporul sfânt, oricine ar fi acela - și oricine va mai fi el (Iacov 1, 5-8).
Am spus de la început ce greu mi-a venit să scriu această istorie. Tot drumul acestei scrieri mi-a fost nespus de greu și să spun și să nu spun, multe din cele de aici, căci oricum tot eram în primejdie să greșesc.
Dar un glas divin am simțit că-mi poruncește și mie ca în Apocalipsa 19, 9: Scrie, - și am scris. Mi-a zis: Spune, - și am spus.
Scriind și spunând, am putut să fac o sută de greșeli mici, față de o sută de oameni mici și greșitori ca și mine. Și aș fi putut avea și eu iertarea lor cum au avut-o și ei pe a mea, fiindcă toți eram la fel.
Dar nescriind și nespunând, aș fi făcut doar un singur păcat, dar păcatul cel nespus de mare față de Adevăr, față de Dumnezeu, care nemaiavând El Însuși nici un păcat - nu mi-ar fi avut poate nici mie nici o iertare.
Și acum când zilele mele s-au dus și vorbele mele s-au dus și scrierile mele se duc, - iată că sunt gata să mă duc și eu pe urma lor la Judecata cea Mare și adevărată a Istoriei și a lui Dumnezeu.
Cu datoria mea față de frați și de Frățietate, mă duc împăcat, căci pe cât mi-a ajutat harul lui Dumnezeu și puterile mele, am căutat să alerg zi și noapte, cu vreme și fără vreme, bolnav ori sănătos, ca să-i pot ajuta pe toți să ajungă la pace, la unitate, la colaborare și la orientarea cea sănătoasă și bună în dreapta învățătură. Cine a vrut să asculte, s-a fericit. Cine n-a vrut, - se va osândi singur. În privința asta simt că nu mai am nici o datorie față de nimeni.
Cu datoria față de ceilalți - de la cei mai mari și până la cei mai străini și vrăjmași, - la fel mă duc împăcat. Am făcut tot ce eram dator și față de ei. Nu mai datorez față de nimeni nimic. Pot privi și acum și în fața Judecății, curat în ochii oricăruia cu care m-am întâlnit, ori de care m-am despărțit...
Și acum vreau să mă întorc pe totdeauna și cu toată fața ființei mele în întregime, numai spre Tine Dulcele, Dragul și Scumpul meu Mântuitor Isus Hristos, - cu care am pornit pe acest drum, de la primul meu pas și cu care rămân singur acum la pasul acesta cel din urmă.
Nici Ție nu trebuie să-Ți mai spun acum nimic pentru că Ți-am spus totul, totul, totul, clipă de clipă, loc de loc și stare de stare până aici.
Și acum, iată Doamne Isuse când pun ultimul punct la cartea aceasta și o închid, - îngenunchind pentru totdeauna înaintea Ta cu toată recunoștința dragostei mele, o depun la picioarele Tale rugându-Te să binecuvântezi cu bucurie tot ce este în cuprinsul ei potrivit voii Tale... și să acoperi cu milă înțelegătoare tot ce găsești mai mult ori mai puțin.
Iar pe mine Te rog iartă-mă dacă n-am putut face mai bine și mai frumos ceea ce ai vrut Tu, căci n-am fost nici eu decât un rob nevrednic care m-am apucat de acest lucru al Tău atât de mare, cu aceste unelte ale mele atât de mici.
Dăruiește-mi Te rog pentru toate sărutul milei, al iertării și al înțelegerii Tale iubitoare și duioase.
Iar celui care va prelua din mâna mea acest condei, această solie și acest Steag, Te rog dăruiește-i și mai mult sprijinul și harul Tău, ca să le poată înălța mai inspirat, mai frumos, și mai strălucit decât mine. Și așa să-l primești pe el intrând biruitor în fruntea nenumăratei Tale Oștiri Biruitoare pe Porțile Triumfului Veșnic în Ierusalimul Tău și al nostru.
Slavă veșnică Ție,
Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor,
Isus hristos!
Slăvit să fie Domnul!
Articol 35 din 35
Folosește săgețile ← → pentru navigare