Cap. 31 - Alte adevăruri noi
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„O, Revelație Divină
fă ochii orbi și mintea grea
ca Adevărul nici prea tulbur
nici prea târziu a Ți-l vedea”.
În tot cursul anului 1981 am avut multe necazuri din pricina unor frați în inima cărora vrăjmașul Satana strecurase gelozia și răutatea. Vorbirile lor de rău împotriva mea ajunseseră până la stăpânirea lumească, iar oamenii acestei stăpâniri, bănuitori și potrivnici, căutau să strângă și mai mult lațul lor în jurul meu.
În ziua de 3 martie, eram în patul meu bolnav și singur când iarăși îmi intrară în casă doi. Unul îmi era cunoscut. Era căpitanul care însoțise câțiva ani pe maiorul care mă chinuise aproape tot timpul de când mă eliberasem din închisori în 1964. (Multe am avut de pătimit și din partea acelui maior! De câte ori i-am vorbit și lui despre Dumnezeu pe când el mă înjura și mă amenința.
Odată i-am zis hotărât:
- Vă rog să nu mai înjurați Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu!
- Ce Dumnezeu? - sări el furios - în curând nimeni nu va mai crede în Dumnezeu, numai voi nebunii mai credeți prostiile astea!
- Da? - i-am zis eu privindu-l în ochi - până nu veți putea desființa bătrânețea, suferința și moartea, oamenii vor avea mereu nevoie să creadă în Dumnezeu. Și dv. veți crede în El. Nu veți fi tot sus, tot tânăr, tot puternic. Va veni și vremea să fiți bolnav, bătrân și jos. Veți vedea atunci câtă nevoie veți avea de Dumnezeu. Numai să-L mai puteți afla...
...Și ce curând a venit vremea aceea! Parcă i-am profețit. Nu după multă vreme a venit ultima dată la mine. Atunci s-a purtat într-un fel foarte ciudat. Stătea pe gânduri și privea la mine cum zăceam pe patul meu, chiar aci unde sunt acum. Deodată mi-a zis:
- Domnule Dorz, noi am învățat multe de la dv.
- Numai de v-ar folosi, domnule maior, i-am răspuns eu.
- Să știți că și noi avem un Dumnezeu, zise el mai departe privindu-mă.
- Dacă nu-L aveți acum, Îl veți avea, i-am răspuns. Nimeni nu poate să trăiască și mai ales să moară fără Dumnezeu.
Atunci el a venit la mine s-a aplecat și m-a îmbrățișat sărutându-mă pe amândoi obrajii cu lacrimi în ochi, luându-și rămas bun de la mine, în fața celuilalt. Apoi au ieșit să plece.
M-am ridicat și eu și am ieșit după ei până la poartă. În stradă m-a sărutat din nou, apoi s-a urcat în mașină și au plecat. De atunci nu l-am mai văzut.
După câteva luni citeam în ziar la Decese anunțul morții lui... Avea numai 47 de ani. Murise de cancer...
Se sfârșea așadar și acesta ca și toți cei care ne chinuiseră înaintea lui, după cum am mai scris și altădată. Nici unul dintre cei care ne chinuiseră mai înainte nu mai trăiesc...
Acesta însă cred că a murit mântuit. Ultima noastră întâlnire a fost o dovadă că el Îl aflase pe Dumnezeu.
Domnul Isus să-i ierte și să-i odihnească sufletul. Eu l-am iertat din toată inima mea)...
Acum înlocuitorul său venea pentru prima dată la mine. Era un frig puternic atât afară cât și înăuntru.
- De ce stai în frigul acesta fără foc? - mă întrebară amândoi.
- N-am lemne.
- De ce n-ai?
- Pentru că n-am pe ce să le cumpăr.
- Cum n-ai? Nu mai primești plată de la serviciu?
- Nu! Dacă n-am mai putut să lucrez mi-au cerut să-mi dau demisia și mi-am dat-o.
Nu mai am nici salar nici pensie. Nimic, demult...
- Trebuie să dai o declarație amănunțită.
În primul rând despre activitatea pe care ai depus-o în Oastea Domnului tot anul trecut până astăzi. Unde ai fost, pe cine ai întâlnit, ce ați vorbit, cine te-a mai vizitat, totul.
Al doilea: ce ai mai scris și ce cărți ți-au mai apărut în străinătate după „Osana”.
Al treilea: ce mai fac dezidenții din Oastea Domnului.
Al patrulea: relațiile și corespondența cu străinătatea.
Al cincilea: ce planuri mai ai pentru viitor. Dar repede și amănunțit.
Am scris plictisit și de data asta un răspuns la toate aceste întrebări care îmi mai fuseseră puse de sute de ori. Cât mai pe scurt și cât mai în așa fel încât nimeni în afară de mine să nu mai aibă nimic de suferit din asta. Apoi le-am predat declarația.
În tot timpul cât eu scriam, ei îmi cotrobăiau peste tot. Au mers apoi și în cămăruța Domnului de unde au luat câteva cărți. Apoi cel nou mă întrebă:
- Știi ce se vorbește despre d-ta?
- Știu - le-am răspuns eu cu amărăciune. (Într-adevăr cu două zile mai înainte aflasem ce vorbiseră unii despre ceea ce mă întrebau aceștia acum)... Dar dv. care vă interesați de cinstea și de viața mea aveți toate posibilitățile să verificați ce este adevărat din toate acestea ce se spun - și ce nu. Dacă se spune despre mine c-am strâns nu știu ce sumă mare de bani, poftiți și uitați-vă ce avuții am. Eu scriu de 50 de ani. Am tipărit cărți, calendare, reviste poate în milioane de exemplare și acestea s-au vândut atât în țară cât și în multe alte țări. Și acum după 50 de ani de muncă și sacrificiu, priviți în ce condiții materiale trăiesc, atât eu cât și soția mea bolnavă și bătrână.
Într-un șopru în loc de casă, cu un cearșaf în loc de ușă, cu soba rece și cu cămara goală în plină iarnă. Fără salar, fără pensie, fără nici măcar un ajutor social, pe care îl primește și cel din urmă om. Ca să vedeți câtă dreptate au cei ce mă tot pârăsc la dv. Ca să nu mă mai lăsați nici acum după atâția zeci de ani nici să trăiesc și nici să mor în pace.
Cei doi rușinați de sărăcia mea - și mai mult decât mine - au făcut un gest de dezgust cu mâna și cu fața ca și cum ar fi zis: pârâtori mincinoși și nerușinați. Apoi poate și izgoniți de frigul din casă și-au făcut semn de plecare. Și au ieșit.
Iată, mi-am zis apoi singur, cât de mare rău pot face în Lucrarea lui Dumnezeu clevetitorii și pârâșii. Cât de scârbiți sunt de aceștia chiar și oamenii lumești când cercetează și se conving de nevrednicia celor ce fac asemenea bârfeli, cu atât mai mult atunci când aceștia își zic și credincioși.
O, voi cei ce mă ascultați, vă rog să nu lăsați să vă încolțească în inimă gelozia și pizma împotriva nimănui. Că nu-i păcat mai mare decât acela de a pârî pe frați. Spune Sfântul Cuvânt al Domnului că un astfel de om care și-a pierdut dragostea de frați poate chiar să-și dea trupul să fie ars de viu, nu-i va mai folosi la nimic (1 Cor. 13, 1-7). Iar sfinții Părinți au spus: nici sângele martiriului nu spală păcatul vânzării de frați. Domnul Isus să aibă milă de acele suflete nenorocite care s-au și lăsat otrăvite de diavolul cu acest păcat de moarte.
Doamne Duhule Sfinte, trezește-le mintea acestora și zdrobește-le inima cu pocăință amară pentru ceea ce fac... Căci acei care fac păcatul acesta, adesea nu se pot întoarce și pocăi de el niciodată cu adevărat, până-n focul iadului.
În vara acestui an, Domnul ne-a binecuvântat însă din plin și cu o mare mulțime de nunți frățești în toată țara, precum și cu o vreme de liniște din partea stăpânirii. Astfel că am avut câteva bune prilejuri de întâlnire cu frații. Aceste întâlniri erau tocmai necesare pentru o cât mai bună orientare și armonie în mijlocul Frățietății noastre. Totdeauna când încetează necazurile dinafară cresc cele dinăuntru, căci Satana nu doarme niciodată. Iar acuma este atâta nevoie de armonie, fiindcă adunările Domnului cresc. O mare mulțime de suflete noi și mai ales tinere se adaugă la numărul fraților. Îți crește inima de bucurie privind peste sutele și miile de fețe din adunări și nunți, când vezi că peste 80% sunt tineri care spun și ascultă Cuvântul și cântările Domnului cu ochii înlăcrimați. Slavă lui Dumnezeu pentru aceste mii de tineri și copii frumoși care asigură viitorul Oastei Sale. Dintre aceste suflete minunate Duhul Sfânt va alege mulți lucrători străluciți pentru Hristos.
Încă din primăvara anului 1981 când au fost raționalizate în țară alimentele de bază și anume: făina, carnea, uleiul, zahărul, orezul, - Domnul ne-a trimis în inimă îndemnul cum trebuie să procedăm în viitor pentru a rezolva în chip duhovnicesc una dintre cele mai grele probleme care ni se punea în ținerea nunților noastre frățești. Și anume: problema celor două mese care trebuiau pregătite pentru nuntași, cea de sâmbătă noaptea de după terminarea primei părți a programului nunții. Și cea de duminică după venirea de la cununia din biserică și când încheiam de obicei nunta. Căci nunțile noastre se desfășurau obișnuit după acest program.
Sâmbătă seara toți nuntașii trebuiau să fie prezenți până la ora 8 când începea nunta cu rugăciunea unui frate. Sau 2 sau 3. Apoi se continua cu cântări, vorbiri și declamări până la orele 1 sau 2 după miezul nopții când se dădea o masă care ținea cam două ore, întrucât erau cel puțin două serii de frați. Fiindcă obișnuit luau parte de la o mie până la două-trei mii de persoane.
După această masă urma o pauză până la ora 7 dimineața când începea partea a doua a programului. Tot cam la fel cu cel de seara, până la orele 10-11 când se făcea încheierea cu câte o rugăciune a nașilor și apoi a mirilor. După aceasta toții nuntașii, în frunte cu mirii însoțiți de cântăreții cu instrumentele și cu vocea, se încolonau frumos pe rânduri de câte 5 și porneau așa de la casa nunții și până la biserică pentru cununia religioasă. După cununie se întorceau iarăși în același fel frumos și ordonat înapoi la casa nunții unde li se pregătise între timp masa de încheiere...
Ce minunată propovăduire a Evangheliei era această procesiune solemnă și frumoasă de-a lungul localității unde se ținea nunta. Mii de oameni au fost atrași la Domnul și prin acest nou fel creștinesc de a face sărbătorirea nunții. Domnul să fie slăvit și pentru această cerească schimbare din felul păgânesc de mai înainte în acest fel duhovnicesc de azi. Și această fericită schimbare a făcut-o în țara și în Biserica noastră numai această prigonită și disprețuită Lucrare a Oastei Domnului. Dumnezeu să-l binecuvânteze în veșnicie pe părintele nostru Iosif prin care Duhul Domnului a făcut prima dată (după Sf. Ioan Gură de Aur) în Biserica noastră așa ceva. Ce minunat va fi când toți vor înțelege și vor face în acest fel creștinesc și binecuvântat petrecerea nunților și a celorlalte sărbători ale noastre - dacă ne place să ne numim că suntem creștini.
După a doua masă care ținea iarăși vreo două ore urma despărțirea celor mai mulți frați care plecau spre casă. Totul se termina cu rugăciuni și cântări, așa cum și începuse.
Cam acesta era programul după care se desfășurau nunțile noastre înainte. La aceste nunți se obișnuiseră să vină foarte mulți frați și surori, mai ales pentru că erau singurele prilejuri când puteam să ne adunăm, oarecum îndreptățiți, fiindcă „era nuntă”. Altfel, noi, neavând autorizație de funcționare legală, eram totdeauna amenințați cu împrăștierea și cu amenda.
Se înțelege deci că, pentru un atât de mare număr de nuntași, pregătirea a două mese cerea o cheltuială foarte mare și o muncă deosebit de grea. Alimente, veselă, alergare, spațiu, îngrijorări, bătaie de cap... Iar până la urmă, de ce puțin folos erau toate astea pentru un om duhovnicesc, care trebuie să se ducă la nuntă nu pentru mâncarea cea trupească, ci pentru cea duhovnicească. Dar, în realitate, aceste nunți deveniseră tocmai împotriva a ceea ce erau ele rânduite să fie. Trebuia să fie numai pentru folosul sufletesc, iar ele erau pe cale să devină numai pentru folosul trupesc. Adică tocmai ceea ce osândește Cuvântul Domnului.
În ultimul timp, se amesteca firea pământească atât de mult, încât, într-adevăr, era cu neputință să fie lăsate lucrurile să meargă tot așa și pe mai departe. Unii, pentru a fi „mai ceva” ca alții, de la o nuntă la alta era parcă o întrecere în a se face risipă de mâncare și de timp. Se depășea în chip vinovat măsura în osteneli și alergări după aceste lucruri pământești. Mai ceva de cum făcuse cândva sora noastră Marta, din Betania, în ziua când era Mântuitorul în casa ei. Așa făceau și surorile noastre în acele zile, când era nunta în satul și în casa lor. Așa că familiile mai lipsite ajunseseră să nu mai fie în stare să facă față la atâtea cheltuieli, din care cauză unii renunțau cu amărăciune și cu rușine la bucuriile duhovnicești și nu anunțau nunta printre frați. Partea Martei anula partea Mariei - cum se spunea de obicei acestor lucruri. Alimentele nu numai că se cartelaseră, dar se și scumpiseră. O lege aspră oprea procurarea lor în stoc mai mare, și multe îndemnuri invitau, peste tot, la economie și la cumpătare. Cum să nu înțelegi, din toate astea, că venise vremea unei mari cotituri duhovnicești în privința asta? Și cine, oare, trebuia să înțeleagă acest lucru mai întâi și mai bine ca noi, cei ce ne numim credincioși?
Înțelepciunea poruncită de Domnul ne-a îndemnat atunci, pe mai mulți frați de răspundere din Familia noastră sufletească, să facem neîntârziat această cotitură. Să punem capăt la ceea ce devenise un fel atât de lumesc în nunțile noastre! Cu puțină înfrânare de la mâncarea trupească, puteam câștiga mari foloase și binecuvântări sufletești. Prin renunțarea la cele două mese, se vor câștiga patru ceasuri de hrană duhovnicească. Se vor economisi atâtea cheltuieli nefolositoare! Se vor scuti de muncă atâtea suflete care vor putea petrece, și ele, cu noi la masa Domnului. Și se vor evita atâtea necazuri și neplăceri, care se ivesc totdeauna unde se fac astfel de lucruri. Toți frații cei buni, cu care am vorbit despre asta, au găsit de bine acest lucru și au fost de părere să-l aducem îndată la cunoștința tuturor.
Am folosit, pentru aceasta, prilejul unei mari adunări frățești, care a avut loc într-o comună din județul Arad, în primăvara anului 1981, înainte de începerea sezonului nunților mari. Luând ca îndemn cele scrise în Sf. Evanghelie după Luca, cap. 10, 38 - 42, unde se spune despre petrecerea cu Domnul Isus în Betania, când Marta, împărțită cu multă slujire, era îngrijorată și nervoasă, iar Maria, stând fără griji pământești liniștită la picioarele lui Isus, asculta cuvintele Domnului și își hrănea sufletul cu partea cea mai bună, Domnul a mustrat-o aspru pe Marta, fiindcă nu știa să aleagă și pierdea acest timp scump pentru lucruri nefolositoare... Și a lăudat-o pe Maria, pentru că a știut lăsa cele trecătoare și să aleagă cele veșnice.
Pornind de la acest clar îndemn al Domnului, am arătat cuvântul hotărât și convingător, că, atunci când Domnul Isus și frații sunt în mijlocul nostru și în casele noastre, noi trebuie să folosim tot timpul numai pentru cele duhovnicești, după cum este scris: „Toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm!” Spre a ne ocupa numai de grija cea duhovnicească. Să ne gândim cât de păgubitoare și de rea este preocuparea, la nunțile noastre, în așa de mare măsură, de grija mâncării pieritoare. Ce cheltuieli, ce muncă, ce frământări și câte necazuri vin din asta! Câtă pagubă, în loc de folos pentru toți! Ar fi vremea să facem și noi, marea cotitură înțeleaptă de a înțelege, în sfârșit, porunca și mustrarea Domnului. Din mâncarea trupească nu câștigă nimeni, din renunțarea la ea vom câștiga toți. Dintr-o zi de post închinată Domnului nu moare nimeni, dar dintr-un timp scump, folosit întreg pentru ascultarea Cuvântului Ceresc, vom trăi toți. Să luăm deci hotărârea sfântă ca zilele nunților noastre să fie închinate Domnului cu post și cu rugăciune, pentru a fi puse pe deplin numai în slujba Lui... Vom avea destulă vreme să ne desfătăm când va fi adevărata noastră Nuntă, la venirea Mirelui nostru - Isus... Acum când încă El n-a venit, trebuie să ne pregătim mai bine pentru atunci, strângând untdelemn în candelele noastre. Fără grija Martei, vom avea tot timpul pentru grija Mariei. Asta ne va ajuta atât sufletește, cât și trupește. Și, mai ales, îi va scuti pe frații și surorile cu nunta de o mulțime de cheltuieli și oboseli nefolositoare. De primejdia de a încălca prevederile legii, de o risipă și o pagubă. Apoi, și pe nuntașii mai săraci, cum sunt aproape toți frații noștri, de povara unor cheltuieli prea mari pentru puterile lor. Toate aceste avantaje, numai cu puțina înfrânare de la două mese, pe care fiecare le poate lua acasă ori pe drum. Una, înainte de începerea nunții iar alta după terminarea ei.
Toți frații prezenți au primit cu bucurie această hotărâre, promițând să ducă peste tot acest bun îndemn. Nunțile noastre se vor face în viitor fără nici un fel de mâncare gătită. Tot așa fuseseră ele și la frumoasele începuturi ale Oastei. Corturile largi și încăpătoare pentru nuntași nu aveau mese, ci numai scaune. Tot așa să fie și în viitor. Ce minunat va fi când, eliberați de orice dorință trupească, vom închina și noi tot timpul ascultării de Cuvântul Domnului, ca Maria! Și nimeni nu va mai trebui să alerge după cratițe și linguri, ca Marta, cea mustrată de Domnul Isus. Atunci vom rămâne și noi în Istoria Oastei o pildă frumoasă, și nu una urâtă, cum a rămas în Evanghelie Marta, cea robită grijilor lumești.
Desigur, vor mai fi și unii care, fie dintr-o pornire firească fie din vreo constrângere a rudeniilor, vor călca aceste hotărâri luate după voia Domnului. Dar aceștia, desigur, au mai încălcat și în alte privințe Cuvântul Sfânt și cuvântul frățesc. Cine ascultă în cele mari, ascultă și în cele mici. Cine calcă cele mici, va călca și cele mari. Fiecare însă va răspunde în fața Domnului dacă ascultă sau nu - fiindcă nu este cuvântul nostru, ci este al Lui. Și neascultarea unuia mai poate duce și pe alții la neascultare. Dar cine este înțelept și temător de Dumnezeu, acela nu se va uita la ce zice lumea ci la ce este după voia lui Dumnezeu. Bunul început va trebui deci păstrat și apărat cu orice preț, fiindcă vrăjmașul Satan, văzând că a pierdut un bun prilej pentru el de a întina bucuriile noastre, va căuta mereu să aducă între noi ispita mâncărilor trupești, cum a făcut cu Eva, cu Esau, cu poporul desfrânat... Și cum începuse să facă și cu nunțile noastre. Cine nu se poate înfrâna o zi de la mâncare, acela se desfrânează și alte zile cu mai multe și de altele. Dar tocmai prin aceasta se vor dovedi acei care caută Voia lui Dumnezeu, dintre cei care caută plăcerea lumii. Orice slăbiciune și învoială cu păcatul, poate duce sufletul la pierzare. Dar oricine biruie trupul, își va mântui sufletul său.
În felul acesta, anul 1981 a fost un an binecuvântat de Domnul cu mult har și cu multe roade duhovnicești. Adunările au crescut frumos iar nunțile s-au desfășurat fericit, cu mult mai multe bucurii și foloase pentru toți. Am luat și eu parte, fericit, la câteva astfel de nunți, acolo unde sănătatea și mijloacele m-au ajutat.
Totuși hotărârea cu mâncarea s-a statornicit la un singur fel de mâncare scăzută, sâmbătă seara, puțin și repede. Și la ceva și mai puțin duminică, la sfârșitul nunții. Nici mult, dar nici chiar nimic. Și așa a rămas, mulțumitor pentru toți, felul cel mai potrivit cu mesele la nunți.
Revelioanele noastre: nopțile de Anul Nou, sunt pentru noi iarăși un alt prilej fericit de a petrece sfârșitul unui an și începutul altuia împreună cu Domnul și cu frații. Ce neuitate ne rămân pe totdeauna aceste nopți ale Domnului, cum le numeau primii noștri frați. Cuvântul Sfânt, cântarea și rugăciunea fierbinte și înlăcrimată ne treceau dintr-un an în altul cu un bilanț și cu un legământ. Cu o mulțumire pentru trecut și cu o promisiune pentru viitor. Ce mare deosebire este și în privința petrecerilor noastre la revelioanele de acum, față de cele de altădată când nu cunoșteam pe Domnul și nu știam nimic despre Oastea Lui. Ce păgânește petreceam atunci - și ce fericiți suntem acum. Slavă veșnică Domnului nostru care ne-a izbăvit din moartea de atunci și ne-a dăruit viața de acum. El să ne ajute așa până la sfârșit pe toți. Ce bine ar fi dacă toată țara și toată lumea ar petrece numai așa!
După Revelionul Noului An 1982 n-am mai putut pleca de acasă nicăieri, decât în 12 februarie la Sibiu pentru adunarea de reculegere de la mormântul părintelui Iosif - adunare care se ține în fiecare an la această dată a trecerii lui la Domnul. Se împlineau 44 de ani din 1938.
În acest an de ziua aceasta era o zăpadă mare și un ger puternic. Cu toate acestea am aflat la mormânt mulți frați și surori veniți din toate părțile țării. S-au rostit acolo și de data asta înlăcrimate rugăciuni de mulțumire către Domnul din partea tuturor celor prezenți. Și fierbinți înnoiri de legăminte până la moarte. Pilda vieții și morții părintelui nostru sufletesc ne va rămâne pe veci în Domnul, un luminos îndemn de a trăi și noi și de a muri credincioși în Lucrarea cea Sfântă a Oastei Domnului. Și a Bisericii Sale celei vii și duhovnicești.
Cu ocazia acelei adunări, cineva din Sibiu mi-a spus că la fr. Roșianu Vasile mi-au sosit niște cărți religioase - și să merg ca să le ridic. M-am bucurat mult de vestea aceasta pentru că este mai mare nevoie ca oricând de această hrană sufletească în poporul nostru. Niciodată n-a mai fost ca acum o lipsă așa de totală de o carte sufletească în țara noastră.
Dar din cauza frigului mare și din cauza lipsei mijloacelor de transport, am amânat atunci ridicarea cărților sosite, - pentru o nouă ocazie. Tot ce s-a putut face atunci, în afară de cele mărturisite aici, fac parte din acele adevăruri cărora încă nu le-a sosit vremea să fie spuse.
În ultima sâmbătă din acel februarie, trebuind să merg la Cluj pentru boala mea, am găzduit în familia fr. Pop Augustin și a fiilor acestuia Alexandru și Augustin, care mai aveau o soră pe Marta, căsătorită cu fr. Ghiță în Brașov. Acești frați tocmai își cumpăraseră o mașină personală pe care mi-au spus că doresc s-o pună și în slujba Domnului. Că dacă este nevoie de un drum undeva, ei sunt gata să-l facă.
M-am bucurat mult de această promisiune a lor și i-am rugat să vină la Sibiu de unde să-mi aducă până acasă la ei cărțile pe care le aveau acolo. Peste o săptămână eu va trebui să merg la tratament în stațiunea Covasna de lângă Brașov. Așa că dacă cumnatul lor, Ghiță va veni și el la Sibiu, eu voi putea pleca de acolo cu el, iar ei se vor întoarce cu cărțile la Cluj, unde le vor păstra până la venirea mea de la tratament. Am convenit ca întâlnirea noastră în Sibiu să fie pe ziua de 6 martie, la mormântul părintelui Iosif.
Numai că nu știu cine și de pe unde a aflat despre înțelegerea noastră și am fost urmăriți încă de la întâlnirea din cimitir. Așa că după ce am luat cărțile de la fr. Roșianu și ei au plecat spre Cluj, iar noi spre Brașov, când ei au ajuns la Alba Iulia în str. Horea nr. 10 lângă casa fr. Lucian Rus, au fost opriți de miliție și controlați. Li s-au luat cărțile aflate la ei, au fost duși cu toții la miliția orașului, li s-au luat declarații, iar cei doi frați Alexandru și Augustin Pop au fost opriți pentru anchetă mai amănunțită. Tot atunci s-a făcut o percheziție severă și la domiciliul fr. Lucian Rus, de unde au ridicat o mașină veche de scris, niște foi cu poezii pe care încerca să le scrie Ovidiu, copilul de 16 ani al fr. Lucian, precum și niște vechi cărți religioase pe care sora Victoria le avea la casa ei. La anchetă frații de la Cluj au declarat adevărul și anume că cele cinci pachete cu cărți confiscate erau ale mele și că ei nu știu despre ele decât că eu i-am rugat să le ducă până la Cluj acasă la ei unde trebuia să le țină până le voi lua eu.
E adevărat că fr. Alexandru încercase să mă acopere cumva și să ocolească numele meu. Dar până la urmă a fost constrâns să declare și el așa cum au voit ei. Tot în acea noapte s-a făcut percheziție și în Brașov la locuința fr. Ghiță care mă adusese la stațiune. Au confiscat de la el atât pachetul meu cu cărți „Osana” și „Cântările Domnului”, cât și tot ce mai aveau și ei cei doi tineri în casa lor, abia de curând căsătoriți.
A doua zi miliția din Alba Iulia a dus pe cei doi frați Pop la Sibiu unde o altă percheziție avusese loc la casa fr. Vasile Roșianu. Apoi cu toții au fost anchetați mai multe ore la securitatea din Sibiu. Grozav, cât de multă agitație și alarmă pentru niște nevinovate broșuri de învățătură și îndrumare curată și frumoasă pe calea credinței și a binelui. Pentru care tocmai ei care au nevoie de supuși cinstiți și ascultători, ar trebui să le mulțumească celor ce aduc poporului nostru aceste mijloace de educație morală, nu să-i chinuie.
Îndată după aceste întâmplări am fost căutat la telefonul stațiunii de miliția din Covasna, care m-a înștiințat să mă prezint pentru cercetări la Alba Iulia. Am stat la Covasna două săptămâni pentru terminarea tratamentului - și numai după aceea m-am dus. În timpul acesta am terminat lucrul la vol. 10 din „Cântări Nemuritoare”. Presimțeam, puternic că trebuie să mă grăbesc pentru a nu-mi rămâne lucru neterminat. Anul trecut, tot aici profitând de alte câteva zile liniștite am terminat al treilea caiet de 1000 proverbe „Cântările Înțelepciunii”.
Ce mult regret că prea multe din lucrările mele a trebuit să le fac în grabă prea mare, sub presiunea amenințărilor și a ceasului, adesea fără a putea nici să le revăd. Ce ușor se observă această grabă păgubitoare asupra calității lor. Cer din toată inima iertare Domnului meu și semenilor mei pentru asta. Și mai ales lucrului meu însuși care nu poate mărturisi despre mine așa frumos cum aș vrea.
Pe ziua de 30 martie seara eram deci la Alba Iulia pregătit ca a doua zi la ora 8 să fiu la miliția orașului pentru cercetările la care eram chemat. Am rămas peste noapte în casa fr. Lucian și Victoria Rus, unde am aflat tot ce se întâmplase la confiscarea cărților noastre și la percheziția din casa lor. Frații care participaseră la confiscarea cărților noastre povesteau cum în fața lor atât cei care luaseră cărțile cât și alții care intrau și ieșeau din camera unde acestea fuseseră aruncate grămadă, luau fiecare câte 2-3 cărți, dosindu-le prin buzunare și genți pentru a le duce acasă. Am mulțumit sincer Domnului, că-n felul acesta El le dă acestor oameni prilejul să afle Cuvântul Cel mântuitor. Cine știe câți dintre ei, ca și maiorul care mă îmbrățișase la ultima despărțire - vor fi binecuvântați de Dumnezeu cu pocăință și iertare prin citirea acestor cărți! Slăvit să fie Domnul! Dacă acest necaz al nostru nu va fi spre osânda veșnică a celor care ne-au pedepsit nevinovați, Domnul să dea mântuirea veșnică celor care folosindu-se de necazul nostru au ales prin pocăință iertarea lui Hristos pentru care eram dați noi în mâinile lor. Dacă ploaia și zăpada nu se întorc înapoi până ce fac pământul să rodească - să fie așa și cu sfintele cuvinte ale cărților noastre ajunse la ei.
Astfel în dimineața zilei de 31 martie la ora 8 eram cu Domnul meu Isus Hristos prezent la miliția orașului Alba Iulia spunând ofițerului de serviciu cine sunt și pentru ce am venit. Îndată am fost chemat de un civil mai în vârstă, cu o înfățișare inteligentă și cu o atitudine părând binevoitoare. De altfel fețele inteligente știu să aibă o astfel de atitudine chiar și atunci când îți pregătesc cea mai nemiloasă cursă. Așa cum ni se pregătea nouă acum. Mi-a spus că este colonel și că el se ocupă de problema noastră.
Au urmat trei zile lungi de anchete și cercetări. Fața la început părând binevoitoare, se transforma uneori în toate nuanțele de asprime și amenințare, mai ales în prima zi. Mai târziu am aflat că față de ceilalți frați s-a purtat cu mult mai dur.
După ce a obținut ce voia, a doua zi m-a dat pentru câteva ceasuri în primire la un ofițer tânăr care trebuia să-mi transcrie declarația mea la mașina de scris. Acesta, probabil instruit mai dinainte, ori din caracterul pe care i l-a deformat funcția sa, m-a luat în primire de la început cu niște cuvinte și expresii care nici nu ar trebui să le poată rosti un om nicăieri față de nimeni. Dar-mi-te față de un om bătrân, care îi declaram cu respect și cu sinceritate tot adevărul lăsându-mă să mă lege fără nici o împotrivire, cu câte lanțuri voia.
Față de fr. Alexandru am aflat că folosiseră nu numai cuvinte ci și scaune și pumni. Față de mine însă nu ar fi fost nevoie de nimic din acestea fiindcă eu nu numai că nu mă feream deloc ca să nu fiu apăsat cât mai adânc așa cum voiau ei, dar chiar doream aceasta. Simțeam că este nevoie de o suferință pentru Cuvântul și Lucrarea Domnului și căutam să-mi dau cinstit partea mea la aceasta fără să mi se scadă nimic din ea. Ba chiar să-mi fie mai dată mie și ceva din partea altora... De aceea declaram cu seninătate și cu toată sinceritatea adevărul așa cum se petrecuseră toate. Dar acești bieți oameni îmbătați de trufia de o clipă a slujbei la care au ajuns, s-au obișnuit să-și trateze pe semenii lor care le cad în mână, pe toți la fel. Ca și cum ar fi cu toții mai dinainte condamnați pentru cele mai nelegiuite fapte.
Dar eu sunt obișnuit demult cu toate acestea și nu mă mai mir de nimic. Mă aștept la orice, nu numai de la acești oameni ci și de la calea pentru care am fost rânduit.
Odată cu terminarea declarației ar fi trebuit să se fi încheiat totul. Dar după aceea, venind superiorul m-a luat din nou la întrebări și mai pe larg despre toată Istoria Oastei Domnului, despre cauzele care au determinat apariția ei, despre începutul și desfășurarea activității ei, despre toate evenimentele mai importante până azi. Toate acestea cât mai amănunțit fiindcă - zicea el - este nevoie să le știe pentru a-și fixa problema noastră în contextul general al evoluției faptelor din Istoria Oastei.
Eu m-am bucurat sincer de acest lucru, indiferent cu ce gând ar face el ceea ce vrea să facă. Voiam, ca orice om care se ocupă de noi, să cunoască bine adevărul nostru. Pentru ca atitudinea și hotărârea pe care o va lua față de acest adevăr, să fie în deplină cunoștință despre el. Căci numai astfel și responsabilitatea sa veșnică va fi întreagă. De fiecare dată când eram în fața cuiva care se ocupă de cauza Domnului simțeam că trăim un moment de o însemnătate eternă, atât eu cât și cel din fața mea. Cum era cu Pilat la Judecata Mântuitorului. Că omul acesta poate că niciodată nu va mai fi în fața mea decât la Judecata cea din Urmă. Și pentru ca atunci să nu fiu vinovat nici față de Hristos, nici față de el, caut să mă port acum în așa fel încât atunci să pot privi liniștit și la Cel Dintâi și la cel din urmă. Ce bine ar face toți cei care trebuie să judece un adevăr, dacă s-ar interesa mai întâi cu toată grija de el pentru a-l cunoaște limpede - și apoi a-l judeca.
- D-le Dorz - îmi zise el - eu v-am cunoscut pe dv. mai demult. V-am citit poeziile și unele lucrări. Și doream să stau odată de vorbă cu dv. Dar în alte condiții nu în astea de acum...
- Nu-i nimic - i-am răspuns eu. Eu mă bucur că dacă a trebuit să se întâmple așa, măcar să avem de a face cu cineva care ne cunoaște și nu cu un necunoscător al nostru, cum am avut de atâtea ori altădată. Cei ce nu ne cunoșteau, desigur ne-au judecat nedrept sau ne-au osândit chiar nejudecați. Acum cineva care ne cunoaște credem că ne va judeca cel puțin după dreptate.
- Pe mine mă preocupă de mai multă vreme problema Oastei Domnului și adevărul ei istoric. Am dorit mult să aflu acest adevăr dintr-o sursă competentă, dar până acum n-am avut o astfel de ocazie. Acuma mă bucur că o am - și vă rog să-mi descrieți cât mai detaliat totul după cum v-am mai cerut. Cine a înființat-o și când. Ce rol au avut în ea preotul Trifa, mitropolitul Bălan, d-ta și alții. Știu de învățătorul Marini, care prin moartea lui grabnică n-a avut prea mare importanță. Când a murit preotul Trifa și cum s-au desfășurat apoi evenimentele mai importante? Ce cărți a scris el, câte reviste a scos, ce denumire au avut? Cum a făcut cu tipografia? Dar d-ta ce cărți și ce reviste ai tipărit înainte de 1948? Dar după? Ce rol a avut cutare în Oaste? Dar cutare, dar cutare? Când ați cerut legalizarea Oastei - și cu cine ați stat de vorbă în problema asta? Câtă închisoare ați făcut și unde?
A trebuit să-i fac întâi verbal acest istoric foarte amănunțit, răspunzând pe parcurs la o mulțime de alte întrebări privitoare la nelămuririle pe care le avea. I-am vorbit foarte cinstit și sincer, cald și deschis la toate. N-aveam de ce să-mi fie nici rușine și nici frică de nimeni și de nimic, ci dimpotrivă îmi făcea o mare bucurie să-i spun cât mai pe larg toate aceste adevăruri. Am avut astfel un bun prilej spre a-i vorbi despre mesajul ceresc trimis de Dumnezeu prin Lucrarea Oastei Domnului special la poporul nostru. În cel mai crucial moment al istoriei sale și anume imediat după independența noastră națională și întregirea țării. Pentru ca deodată cu dezrobirea trupească de sub dușmanii dinafară, să-și capete și eliberarea sufletească de sub robia dușmanilor dinăuntru care erau păcatele noastre naționale și personale, dușmanii cei mai tirani și mai neîndurători. Marile noastre păcate naționale și personale: alcoolismul, sudalma, furtul, minciuna, analfabetismul. Împotriva acestora a pornit Oastea Domnului de la început un necruțător război de dezrobire națională și personală. Și în nebănuit de mare număr a reușit.
Mesajul divin al Oastei Domnului a fost trimis la Biserica și credința noastră strămoșească la fel într-un moment crucial. Când marea ei datorie pentru sufletul poporului nostru creștea și mai mare în fața neamului întregit și a viitorului frământat. Ce mare și binecuvântat folos ar fi avut atât neamul cât și Biserica prin puterea cerească și înnoitoare a acestui mesaj. Ce salt uriaș ne-ar fi ridicat prin el la nivelul superior al celor mai vrednice popoare, mult mai repede decât pe acestea. Dar ce trist că acest mesaj divin a fost zădărnicit. Atât elitele conducătoare ale poporului cât și cele ale Bisericii, în loc să-l primească cu bucurie l-au respins prigonind Lucrarea Oastei Domnului în modul cel mai necruțător. Dar această Lucrare Sfântă născută din dragostea de Dumnezeu și de semeni, a rămas credincioasă mesajului ei muncind și luptând pentru a-și împlini scopul pentru care a fost trimisă. Dar cu mijloace nespus mai inferioare și în condiții mult mai grele de cum ar fi avut dacă era altfel. Am avut însă permanent în inimile noastre încredințarea puternică și sfântă că va veni o vreme, că se va ridica odată cineva cinstit și drept, înțelept și competent care va vedea, care va aprecia, care va recunoaște și va mărturisi cât bine a făcut Dumnezeu țării și națiunii noastre prin această Lucrare. Această încredințare tot așa de puternică o avem și azi. Cu ea trăim și cu ea vom muri, convinși că vremea ei odată și odată tot va veni. Noi știm că avem dreptate și că ea va străluci odată în fața tuturor. O așteptăm aceasta liniștiți ori pe pământ ori sub pământ, nu are importanță cât.
- Care a fost cel mai efectiv mijloc de propagandă al dv.?
- Cartea, cuvântul scris în cărțile și în gazetele răspândite în cele mai largi pături ale poporului. Cartea este lumină și eliberare. Oricine pune o carte bună în mâna unui om îi aprinde aceluia o lumină în întuneric. Și oricine îi ia cuiva o carte bună, îi stinge aceluia o lumină. De aceea Oastea Domnului, în decursul celor 60 de ani de existență a ei a depus niște jertfe extraordinar de mari pentru a aprinde și răspândi în popor lumina cărții sufletești. S-au tipărit și împrăștiat milioane de cărți și reviste, de calendare și foi religioase, la prețul cel mai ieftin posibil spre a fi la îndemâna tuturor. Acestea au adus un aport nebănuit de mare la moralizarea și culturalizarea poporului nostru în unele din cele mai grele vremuri ale istoriei noastre. Cărțile Oastei au dat o nouă dimensiune credinței și o nouă morală unor mari mulțimi. Au tămăduit multe rane sociale și au culturalizat largi mase de cititori. Mai ales dintre muncitori și țărani. Va veni odată și vremea să se arate asta.
- Care a fost activitatea dv. publicistică înainte de 1948 și după?
- Înainte de 1948 încă din 1932 deci la vârsta de 18 ani am început să scriu și să public lucrări religioase prin gazetele și cărțile Oastei care își avea centrul la Sibiu. Din 1934 am făcut parte din redacția preotului Iosif Trifa, cel care înființase Oastea Domnului la începutul anului 1923.
Până în 1948 am scris și am tipărit legal aproape 20 de titluri de cărți în zeci de mii de exemplare. Apoi reviste și calendare cu tiraj foarte mare pentru vremea aceea și cu răspândire nu numai în țară ci și peste hotare în alte țări și continente.
După 1948 când fără voia noastră am fost aruncați în ilegalitate, noi totuși am continuat pe cât am putut să lucrăm tot așa ca și înainte, convinși fiind nu numai că munca noastră este tot așa de necesară ca și înainte, dar și pentru că eram mereu solicitați de mulțimea de cereri din partea foștilor noștri cititori. Am scris și am răspândit tot timpul lucrări cu același conținut și de aceeași natură cum fuseseră și cele apărute legal.
- Dar acest lucru nu-ți era autorizat să-l faci.
- Suntem un popor de 20 de milioane de ortodocși - și totuși aceste milioane de suflete nu avem acum în țară nici măcar o editură care să tipărească o carte religioasă în tiraje de masă, nu avem o gazetă religioasă în tiraj suficient. Nici măcar cărticica de rugăciuni tipărită de Biserică, așa cum e veche de sute de ani, nu se poate procura decât 2-3% dintre credincioși. Și nevoile sunt atât de mari. Cum atunci să nu faci tot ce poți pentru acoperirea acestor nevoi? Mai ales că noi avem o tradiție de zeci de ani în privința asta! Și o mare masă de cititori formați.
- Cum, dar Biserica nu tipărește cărți și gazete religioase? Telegraful Român de la Sibiu ce-i?
- Biserica tipărește lunar sau trimestrial o serie de reviste teologice scrise de erudiți pentru erudiți, în tiraje minime și cu conținut istoric, dogmatic, social-politic, etc. de interes strict clerical-informativ, dar fără nici o legătură cu arzătoarele probleme și trebuințe sufletești ale oamenilor. Aceste reviste ajung numai în biblioteci și pe cele mai multe nu le mai răsfoiește nimeni niciodată. Tot așa se întâmplă și cu puținele cărți de cult tipărite în tiraje mici și pe lângă că sunt foarte scumpe nu ajung niciodată la marea mulțime de cititori.
Ceea ce vă spun acum e foarte trist dar e adevărat. Știu un mare număr de credincioși care pentru a citi o pagină de tâlcuiri biblice, se abonează la „Revista Cultului Mozaic” și cumpără cărțile rabinului Mozes Rozen. Aceste reviste și cărți se găsesc în număr oricât de mare și oamenii în lipsă totală de altceva le cumpără, deși în ele apar uneori jigniri la adresa credinței altora. Evreii sunt numai vreo 30.000 de suflete în țara noastră și ei au și reviste și cărți. Noi suntem 20 de milioane și nu avem aproape nimic... Pentru asta am lucrat.
- Ne cam iei în vârful peniței, d-le Dorz!
- Aceasta nu-i o glumă d-le colonel. E o tragedie și vorbesc despre ea cu toată durerea mea. Eu sunt un om simplu ca Badea Cârțan ciobanul de la Făgăraș de acum o sută de ani. Dar dacă nu-i altcineva care să se ocupe de acest lucru, fac și eu ca el, care cu prețul vieții lui și prin greutăți nebănuit de mari a adus cu desaga pe spate peste munți, cartea sufletească pentru luminarea poporului său.
(Într-adevăr acest cioban, badea Gheorghe Cârțan, născut în satul Cârța din județul Făgăraș în anul 1849, a fost un om dăruit de Dumnezeu în chip cu totul ales și minunat cu o pătimașă iubire pentru cărți. Și cu o chinuitoare grijă pentru luminarea semenilor săi. Cartea românească nu se găsea atunci în Transilvania din cauză că stăpânirea ungurească sub care eram robiți nu numai că nu dădea voie să se tipărească astfel de cărți, dar urmărea cu asprime pe oricine le-ar fi adus de peste graniță din Țara Românească și le-ar fi răspândit în popor. Acest om simplu și curajos însă trecând Munții Carpați prin Brașov, noaptea și în ascuns ca să nu fie prins de grănicerii unguri a făcut de nenumărate ori aceste drumuri pe jos până la București. Și întorcându-se înapoi tot pe jos, aducea desagii plini de cărți pentru el și pentru ai lui în Ardealul subjugat. El a făcut acestea ilegal ani de zile cu prețul vieții și libertății sale. Astfel a umplut el cu cărți și cu lumină satele Făgărașului, ale Brașovului până la Sibiu, trecând munții cu nespuse greutăți printre grăniceri și primejdii de fiare, de zăpezi, de prăpăstii, de tâlhari. De multe ori a fost prins de grăniceri, bătut, judecat și închis. De multe ori i s-au confiscat cărțile. Odată, după opt zile de percheziții în locuința lui și în tot satul pe la rudeniile sale, au fost confiscate peste 75.000 de cărți. Patru căruțe pline de cărți au fost ridicate atunci de către jandarmii unguri și arse.
Toate acestea le cărase el cu desagii și cu sacii pe spate de la București peste munți, peste graniță, pentru școlile românești și pentru sătenii lui lipsiți de hrană sufletească. În multe școli din Ardeal au învățat atunci copiii și țăranii limba și istoria țării noastre din cărțile aduse de el. În multe biserici se citea în altare și se cânta la strane din cărțile pentru care el își punea în primejdie sănătatea și viața lui în orice clipă. Odată a alunecat într-o prăpastie - și trei zile și trei nopți a zăcut acolo în zăpadă și gheață. Din cauza asta s-a îmbolnăvit grav. Din boala aceasta i s-a tras și moartea. A murit în anul 1911 în vârstă de 62 de ani. Dar și după moartea lui ciobanii au găsit ascunse prin peșteri și adăposturi din Munții Brașovului saci întregi cu cărți aduse de el până acolo ca să le poată duce mai târziu acasă, celor care le așteptau ca pe o pâine a sufletului lor. În vremea vieții sale a suferit și el atât de mult pentru misiunea lui profetică. Dar astăzi ce nemărginită admirație și recunoștință înconjoară numele și chipul său simplu dar eroic. Statuile lui din centrele orașelor Brașov, Făgăraș și Sibiu vor vorbi mereu despre biruința pe care o dă totdeauna Dumnezeu luminii și dragostei jertfitoare pentru triumful Adevărului și binele oamenilor).
Cele scrise între aceste paranteze nu le-am spus atunci lui. El cred că le știa. Ci vi le spun acum vouă care poate nu le știți.
- Cum ai trimis în străinătate lucrările d-tale care s-au tipărit acolo? Scrise de mână ori scrise de mașină?
- Mai mult scrise de mână.
- Păcat! Cândva lucrările d-tale vor constitui un patrimoniu național.
- O, domnule colonel, cine se mai gândește astăzi la asta? De ați ști dv. câte din aceste lucrări mi-au fost arse de securitate. Câte mi-au putrezit ascunse pe unde am putut. Câte au fost roase de șoareci... Dar acum nu se întâmplă oare tot așa?...
În cele trei zile de anchetă, mergeam să dorm peste noapte la familia fr. Rus Lucian. Am petrecut astfel ceasuri neuitate cu ei și cu cei patru copilași cuminți și buni ai lor. Nu mă puteam nici gândi atunci că din faptele noastre binevoitorul meu anchetator ne va pregăti un proces penal în care va fi judecat și fr. Lucian împreună cu noi, deși nu avusese absolut nici un amestec în tot ce făcusem noi. Ce merite își va fi câștigat bravul colonel, prin vitejia asta contra noastră.
Atât la plecarea dimineața spre miliție cât și la întoarcerea seara de la anchetă, treceam totdeauna pe jos, pe sub marea poartă a vechii cetăți din Alba Iulia, deasupra căreia se găsește celula în care fuseseră închiși înainte de moartea lor tragică cei trei neuitați martiri ai neamului nostru: Horea, Cloșca și Crișan. Și acești martiri luptaseră la vremea lor - acum 200 de ani - cum luptase și Badea Cârțan - acum 100 de ani - tot pentru lumina și mântuirea acestui neam românesc.
Mă duceam de câte ori treceam în sus ori în jos pe sub această poartă și urcam treptele înguste și reci până la acea cumplită celulă unde zăcuseră ei. Urcam singur și îndurerat aceleași scări grele pe care înainte cu 200 de ani trebuie să le fi urcat și ei abia târându-și grozavele lanțuri grele de la mâini și de la picioare. Împinși și împunși de la spate, ori trași și smuciți din față de către chinuitorii lor. Și mi se părea că retrăiesc și eu acest cumplit calvar pe care îl tot suie toți acești martiri ai neamului nostru - mereu alții și alții - de sute de ani, fără ca aceste trepte reci și aceste celule amare spre care îi duc ele, să se fi sfârșit nici azi.
Acolo sus, coborând cele două praguri până la ușa grea cu ferestruica zăbrelită a celulei dureroase, îmi propteam fruntea arzând de gratiile înguste și reci, privind înăuntru la locul unde zăcuseră și pătimiseră ei - mă rugam cu lacrimi fierbinți pentru odihna sufletului lor și pentru zbuciumul sufletului nostru. Și nu încetam să mă întreb amar de ce oare lumina acestui neam trebuie să treacă spre el prin atâtea întunecimi îngrozitoare. Și purtătorii acestei lumini să ispășească prin atâtea celule, pe atâtea cruci și sub atâtea roți.
Nu mă comparam cu ei, ci în cazul de acum, însăși Lucrarea aceasta a Oastei Domnului, acest martir al lui Hristos, care prin fiii ei cei mai buni și mai curați s-a jertfit și se jertfește în iubire și lacrimi pentru același ideal nobil și sfânt al luminii și mântuirii neamului acestuia. Toți acești modești și tăcuți mucenici n-au dat laolaltă o jertfă nici mai mică nici mai ușoară decât a acestor nemuritori eroi și martiri ai istoriei și ai gliei noastre strămoșești. Va veni odată și ziua când și acest adevăr al nostru va străluci tot atât de minunat în fața întregii lumi, cum strălucește astăzi al lor.
În tot timpul anchetei l-am rugat mereu pe anchetatorul nostru să țină seama de faptul că nici unul dintre ceilalți frați implicați cu mine, nu sunt vinovați absolut cu nimic față de lege. Legea aceasta a presei o încălcasem numai eu singur care scrisesem și difuzasem materialele acestea neautorizate. Ei nu scriseseră și nici nu difuzaseră nimic. Prin urmare să fiu pedepsit numai eu, iar ei să fie scoși de sub orice acuzare.
- D-ta - îmi zise el odată - ești ca părintele care caută cu orice preț să-și scape copiii.
Dar și ei au partea lor de vină. Nu se poate. Fiecare cu partea lui. Legea nu iartă pe nimeni.
Nu ierta el, nu ierta legea lui, căci adevărata lege n-avea pentru ce să-i condamne.
A treia zi la despărțire, anchetatorul îmi zise:
- Va fi totuși un proces penal. Însă poate că nu vor fi decât ceva amenzi, ori ceva cu suspendare. Nu știu... Nu depinde numai de mine. Mai sunt și alții care hotărăsc. Judecata va decide.
Ce nesincer era... Doar el pregătise totul. Dar treaba lui.
- Nu va fi ultima judecată domnule colonel. Va mai fi una: a Istoriei și a lui Dumnezeu.
- M-da!
- Cam peste cât timp totuși să ne așteptăm să fim chemați?
- Pregătirea procesului durează obișnuit aproximativ o lună. Dar mai întâi veți fi chemați la Procuratură pentru încadrare. Apoi va avea loc procesul. Veți fi înștiințați din timp atunci. Dar veți fi judecați din starea de libertate.
- Vă mulțumim! Să trăiți.
Nu-mi păsa absolut deloc de toate amenințările acestea. Parcă nici nu mi se pregăteau aici niște necazuri ci niște bucurii. Dumnezeu îmi dase așa putere încât simțeam o mare binecuvântare în orice suferință pentru Domnul și pentru frați. Îndată am făcut un drum până la Sibiu pentru a-l vedea pe fr. Roșianu și pentru a-l îmbărbăta, fiindcă îl știam fără nici o experiență în privința asta, cam frământat și îngrijorat. Nimeni nu va fi în stare - i-am zis eu - să ne facă nimic din ce nu ar fi îngăduit de Dumnezeul nostru. Iar ceea ce va îngădui El va fi numai spre binele nostru și spre slava Lui.
În ce mă privește pe mine am o puternică încredințare că n-ar fi ei în stare să-mi poată face nimic, din ceea ce eu n-aș fi în stare să pot răbda. Așa putere primisem de la Domnul Isus pentru dragostea și Numele Lui. Slăvit să fie Domnul nostru care lucrează totdeauna minunat. El nu îngăduie să ni se facă crucea mai grea până când ne dă putere mai întâi ca noi să o putem purta. Am mai simțit această putere și acest adevăr și altă dată când mi se pregăteau mai mari necazuri ca acum și trebuia să trec prin și mai mari primejdii. O pace plină de liniște nepăsătoare și o încredere puternică îmi umplea inima și mă făcea să socotesc ca o nimica orice rău ce mi s-ar putea face. Eram pregătit ca și puternicul ucenic Petru să sar afară din corăbioară fără să-mi pese de noaptea furtunoasă și de marea agitată, în întâmpinarea lui Isus peste valuri. Totul îmi părea atât de ușor de biruit, încât parcă doream să vină cât mai repede. Aflam din nou dulcele adevăr că o putere totdeauna mai mare decât jertfa ce ni se cere ne susține în lupta spre care mergem și că de fapt această putere biruitoare este a Mântuitorului nostru Isus Hristos. Ea ne asigură și ne dă biruința.
Ce dovadă strălucită despre acest adevăr ne sunt toți martirii și sfinții care înaintea noastră, au trecut cu miile prin experiențe mult mai grele și prin suferințe mult mai mari ca noi, cu o liniște și o putere ca a lui Hristos. Și ei erau oameni ca și noi, dar ce strălucită biruință au avut ei prin puterea lui Hristos Isus care era în ei, care suferea și biruia cu ei în cuptoarele de foc, în arenele cu fiare, în răstignirile arzând.
Să fie siguri și în viitor toți frații și surorile noastre pe care Domnul nostru Isus Hristos îi va mai alege pentru harul suferinței cu El, că la vremea potrivită El îi va întări și că ei vor trece cu o biruință strălucită prin orice suferință și moarte, până la slava Lui. Cred puternic și eu aceasta. Și nu mă mai tem de absolut nimic.
Totuși mulțumesc și acum lui Dumnezeu că ne-au găsit atunci - și nu de alte dăți când aveam la noi lucrări mult mai multe și mai de mare preț. Atunci paguba ar fi fost mult mai mare și urmările mult mai grele. Iată că dacă trebuie să trecem vreodată prin necazuri, Domnul Isus în Mâinile căruia sunt toate, întocmește toate condițiile în așa fel încât noi să putem trece cât mai ușor și cât mai repede prin ele. Acum, dacă a fost nevoie de o jertfă, iată că Domnul a făcut ca pierderile să fie din cele mai mici, iar primejdia să nu mă amenințe de fapt decât pe mine. La drept vorbind, după toate faptele petrecute, ceilalți frați n-ar trebui să fie acuzați absolut deloc. Orice lege dreaptă din lume nu ar avea cu ce să-i învinuiască. Iar eu, chiar dacă am călcat această lege nedreaptă care nu face nici o deosebire între cartea bună și cea rea ci le osândește la fel - eu un om atât de bătrân și de bolnav desigur nu voi fi băgat într-o închisoare de drept comun la un loc cu toți criminalii și borfașii - fiindcă trebuie să existe un discernământ. Vina mea, dacă am o vină - nu este de drept comun, ca să fiu închis acolo. De asemenea se știa bine câți ani mai suferisem pe nedrept, judecat abuziv și chiar necondamnat prin justiție. Acum luându-se toate acestea în considerare, desigur că nici o instanță dreaptă nu va putea rosti împotriva noastră o sentință de condamnare obișnuită...
Așa gândeam...
Dar multe iluzii ne facem noi cei ce nu cunoaștem oamenii și legile lor. Nici răutatea și viclenia inimii lor călăuzită numai de ură împotriva lui Dumnezeu. Trecuseră 23 de ani de la ultima noastră judecată din 1959. Și credeam că trebuie să se fi schimbat mult în bine de atunci și până acum, felul cum se judecă astfel de pricini.
Credeam... Dar încă o dată cu ce surprindere amară vom vedea în curând ce mult s-a schimbat spre rău!...
Mulți frați credincioși din diferite adunări și confesiuni care mă cunoșteau - unii numai din auzite - când au aflat despre necazul în care ajunsesem din cauza Domnului, îngrijorați fiind de bătrânețea și boala mea că nu voi putea suporta închisoarea, ori că nu voi avea cu ce plăti amenda - s-au oferit cu o generozitate sfântă să-mi plătească ei amenda și chiar să facă ei închisoare în locul meu. M-a mișcat nespus de mult această dragoste frățească.
Am mulțumit cu multe lacrimi Domnului meu Isus Hristos că încă mai arde atât de frumos credința și dragostea Lui în mijlocul Lucrării și Bisericii Sale vii.
Acestea s-au dovedit că nu fuseseră numai vorbe, ci chiar cele mai frumoase fapte.
După ce am fost arestați și închiși, câțiva frați fuseseră în audiențe până sus de tot la conducerea instanțelor superioare și făcuseră cereri scrise ca să li se admită să mă înlocuiască ei în închisoare pentru că eu bătrân și bolnav n-am să rezist la regimul de acolo. Dar li s-a răspuns atât verbal cât și în scris că legea nu admite așa ceva și fiecare trebuie să-și poarte vina lui însuși. Hotărârea ascunsă era ca să mor acolo în temniță...
Dumnezeul dragostei jertfitoare să le răsplătească - și El le va răsplăti acestor scumpe ființe și suflete de frați, care au fost gata să sufere ei în locul altuia. Gestul lor chiar dacă nu a fost împlinit, rămâne totuși plin de frumusețe veșnică înaintea lui Dumnezeu și chiar înaintea vrăjmașilor Lui care ne-au condamnat. Au putut astfel vedea limpede și ei ce poate face dragostea lui Hristos pe care ei Îl tăgăduiesc. Oare pentru care dintre dânșii sau dintre mai marii lumii de acum, ar mai fi în stare cineva dintre supușii lor care îi tot laudă și-i lingușesc - să ceară ca să fie ei închiși în locul lor, sau să moară de bunăvoie, numai din dragostea sinceră și dezinteresată pentru ei? Dar iată cât de frumos o face aceasta dragostea lui Hristos și azi ca acum mii de ani! Slavă veșnică pentru aceasta Ție Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos.
Doamne Isuse, răsplătește fr. Petrița de la Hălmagiu, fr. Sandu de la Juc și celorlalți care au cerut stăruitor în scris și în audiențe să fie ei duși în locul meu... Jertfa lor este atât de frumoasă, - fie binecuvântat Numele Tău pentru ei.
Slăvit să fie Domnul!