Cap. 32 - O altă judecată
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Mai fi-va la Sfârșit o Judecată
cumplita Judecată de Apoi
căci trebuie pe drept să-și ia răsplată
cum a făcut, oricare dintre noi...”
De la terminarea anchetei trecuseră aproape 3 luni fără ca noi să primim nici o înștiințare de nicăieri. Toți eram de părere că procesul a fost clasat. Desigur cercetându-se cărțile noastre și negăsindu-se în ele nici un cuvânt dușmănos pe temeiul căruia să fim condamnați, ci numai adevăruri de credință recunoscute de Constituția țării cuprins în învățătura Bisericii ortodoxe și a tuturor celorlalte culte creștine aprobate de lege, toți credeam că ar fi nu numai o nedreptate ci chiar o rușine să ni se facă nouă proces pentru asta. De ce să se condamne la noi ceea ce este un drept recunoscut și aprobat altora? Cărțile noastre oriunde ar fi fost tipărite nu erau dăunătoare întru nimic, nici interesului statului, nici Bisericii oficiale și nici altor culte sau persoane. Mai circulau prin țară atâtea alte cărți tipărite chiar și în străinătate cu un conținut cu adevărat dăunător, fără ca nimeni să se sesizeze de acest fapt. Și chiar cărți la fel cu ale noastre mai erau destule în țară și autoritățile știau.
Dar nicăieri nu fuseseră urmărite. Prin urmare de ce să fie urmărite tocmai ale noastre?
Orice minte cinstită ar fi gândit așa.
Dar prin 25 iunie, tăcerea s-a spart dintr-o dată. Am primit o citație să mă prezint pentru data de 29 iunie ora 8 la Judecătoria din Alba Iulia. Am crezut că este vorba doar de o înfățișare la Procuratură pentru o simplă formalitate de clasare a cauzei noastre, ori de încadrare, după cum ni se spusese.
Iată însă că în dimineața zilei de 29 iunie, ziua când toată Biserica creștină sărbătorea amintirea martiriului sfinților apostoli Petru și Pavel, pe când răsunau clopotele la toate bisericile din Alba Iulia, ne prezentam și noi la judecată tot pentru aceeași vină pentru care au fost judecați și condamnați într-o zi ca asta și cei doi întâi-stătători ai Bisericii și Credinței Creștine, apostolii Petru și Pavel. Ce prevestire și ce cinste pentru noi!
Crezusem la început că voi fi chemat doar eu singur, - nici nu mă gândeam că pe ceilalți nu-i va fi scos ancheta totuși de sub orice acuză.
Dar iată și pe ceilalți frați: Roșianu din Sibiu, Rus Lucian din Alba Iulia, Alexandru și Augustin Pop din Cluj. Și mai iată apărând din alte părți și mulți alți frați din țară.
Din Hunedoara, din Suceava, Bacău, Maramureș, Sibiu... Curtea Judecătoriei ne-a întâlnit cu frații care aflaseră în grabă despre chemarea noastră și veniseră să vadă ce se va întâmpla cu noi.
Pe lista cu numele celor afișați cu procese de la ușa Judecătoriei, din cele două penale din frunte, primul era numele unuia învinuit pentru crimă, iar al doilea era al meu pentru cărți religioase. Celelalte erau procese civile, pentru insulte, certuri, înșelăciuni. Sala și scările erau pline de oameni.
Abia atunci ne-am dat seama că totuși vom fi judecați. Eram curioși ce judecată va putea avea loc fără nici o înfățișare la Procuratură, fără nici o apărare nici măcar din oficiu.
Totul era complet nepregătit pentru un adevărat proces.
Am luat și noi loc printre ceilalți pe bănci, așteptând să vedem ce se va întâmpla.
Nici Ghiță de la Brașov nici Marta soția lui care fuseseră și ei cu noi în 6 martie, nu erau acum aici. Dacă ar fi fost ceva serios, desigur ar fi fost chemați și ei.
După strigarea unor nume absente, s-a trecut repede peste procesul dinaintea noastră cu o amânare. Și s-a ajuns la noi. Era limpede că totul fusese anume lucrat în așa fel ca noi să fim luați total nepregătiți.
Cele două femei judecătoare și bărbatul procuror s-au purtat chiar de la început cu vădită prefăcătorie. Spre a nu da nimic de bănuit, arătau chiar dezinteres pentru amănunte.
De fr. Ghiță nici nu s-au interesat că lipsește. La sora Marta care fusese citată ca martoră s-a renunțat în fugă... „ca să nu mai amânăm procesul, să nu vă mai purtăm pe drumuri...”
- așa motiva președinta.
Am fost chemat primul și întrebat de președintă:
- Îți mai menții declarația de la anchetă?
- Da - am răspuns eu.
- Ai cunoscut legea că nu ai voie să multiplici și să difuzezi materiale religioase neautorizate?
- Da! Dar tot ce am scris și am difuzat nu conține absolut nimic rău și dușmănos nici contra statului, nici contra Bisericii. Conținutul cărților noastre este întru totul pe linia simțirii neamului și a credinței Bisericii noastre.
- Ați știut că secta Oastea Domnului este interzisă, de ce nu ați trecut la o altă sectă autorizată de stat?
La întrebarea aceasta n-am scos nici un cuvânt. Dar am privit-o drept în ochi cu toată durerea sufletului din mine jignit și a conștiinței mele străpunse de totalul dispreț pe care îl arăta ea prin aceasta nu atât față de noi cât față de cele mai sfinte valori ale neamului și credinței noastre. Am clătinat mustrător din cap fără să-i răspund nimic. Aceasta voiam s-o facă să înțeleagă mai mult decât orice răspuns. Nu știu cât a putut ea înțelege. A privit spre procuror:
- Tovarășul procuror dacă are ceva.
- Da! Să răspundă inculpatul de ce a scris și a difuzat aceste materiale, dacă știa că nu are voie?
- Pentru că necesitatea lor nu a încetat, ci a crescut.
- De ce nu v-ați mulțumit cu activitatea Bisericii dacă ziceți că faceți parte din Biserica Ortodoxă?
- Pentru că activitatea Bisericii este insuficientă.
- Ai mai fost condamnat și în trecut la 16 ani muncă silnică tot pentru așa ceva. Statul prin grațiere și amnistie ți-a arătat bunăvoință. De ce n-ai încetat?
- Eu activez de cincizeci de ani în domeniul scrisului religios și știu câtă nevoie este mai ales acum de acesta. Repet: n-am scris nimic rău ci numai ceea ce este necesar pentru popor și credință... Și...
- Destul! Din cele declarate reiese clar vinovăția inculpatului Dorz Traian, ca și a celorlalți inculpați. Cer aplicarea articolului 94 din Legea 3/1974 cu art. 75 litera a din Codul Penal, condamnarea lor, confiscarea tuturor materialelor aflate la ei precum și plata cheltuielilor de judecată. Și se așeză pe scaun.
- Ai primit vreo sumă de bani ca drept de autor pentru aceste cărți? - mă întrebă din nou președinta.
- Nu, nimic de la nimeni.
- Cine ți le-a tipărit și unde?
- Nu știu.
- Mai ai ceva de adăugat?
- Da! Vă rog să scoateți de sub orice învinuire pe ceilalți, fiindcă ei nu sunt vinovați cu nimic. Eu i-am rugat, ei m-au servit. Nici n-au scris, nici n-au difuzat nimic.
- Destul! Semnează declarația. Următorul:
- Roșianu Vasile!
Fratele Roșianu a recunoscut și el tot ce se petrecuse și ceea ce declarase de fapt de la început. Era chiar mai sincer și decât i se cerea. Le tot explica pe larg cu niște amănunte care pe ei nici nu-i prea interesau cum într-o seară din luna ianuarie, un cetățean străin venit cu o mașină la poarta lui, i-a oferit niște cărți religioase. Cum eu îi spusesem lui de mai înainte că dacă va veni cineva să-i ofere astfel de cărți să le primească fiindcă sunt ale mele, iar el amintindu-și de aceasta, le-a primit. Apoi m-a anunțat pe mine să mă duc să le iau. Eu am mers iar el mi le-a dat. Asta fusese tot.
- Câți saci sau pachete cu cărți ai primit?
- Patru sau cinci.
- Și inculpatul Dorz Traian le-a luat pe toate?
- Da.
- Bine, dar și după aceea s-au mai găsit și alte cărți la d-ta. Pe acestea de unde le-ai avut?
- Tot fratele Dorz mi le-a dat altădată.
- D-ta ai difuzat vreo astfel de carte la cineva?
- Nu, nici una.
- D-ta știi să se fi primit de la cineva ceva bani ca drepturi de autor pentru aceste cărți?
- Nu nici 50 de bani.
- Și d-ta faci parte din Oastea Domnului cu Dorz Traian?
- Da, din 1935.
- De când îl cunoști pe Dorz Traian?
- De 50 de ani. Eram tineri la Sibiu atunci.
- Bine. Semnează. Următorul:
- Pop Alexandru.
- D-ta Pop Alexandru din Cluj ai fost împreună cu inculpatul Dorz Traian în seara de 6 martie anul acesta la Roșianu Vasile din Sibiu de unde ați luat niște cărți?
- Da.
- Câte pachete ori saci cu cărți ați luat?
- Cinci.
- Pe care declarație dată la anchetă o menții?
- Pe ultima.
- Și ce ți-a spus inculpatul Dorz Traian să faci cu aceste cărți?
- Să le duc la mine acasă, unde să le păstrez până ce va veni dânsul să le ia.
- Dar d-ta n-ai dat nimănui vreo astfel de carte?
- Nu.
- Și d-ta faci parte din Oastea Domnului?
- Da!
- Bine. Semnează. Următorul:
- Pop Augustin.
D-ta Pop Augustin ai fost cu mașina personală în seara de 6 martie anul acesta împreună cu inculpatul Dorz Traian și cu fratele d-tale Pop Alexandru în Sibiu la Roșianu Vasile ca să luați niște cărți?
- Da!
- Ai fost și d-ta în casa lui Roșianu după aceste cărți?
- Nu.
- Dar unde ai fost d-ta atunci?
- Așteptam în mașină, pe care o parcasem în stradă, ceva mai departe, fiindcă în fața casei nu era loc.
- Câte pachete ați luat?
- Cinci.
- Și unde le-ați pus, în portbagaj sau în mașină?
- În mașină.
- Ce trebuia să faceți cu aceste cărți?
- Să le ținem acasă, până ce va veni fratele Traian să le ia.
- D-ta n-ai difuzat nimănui vreuna din aceste cărți?
- Nu, nici una.
- Și d-ta faci parte din Oastea Domnului?
- Da!
- Bine. Semnează. Următorul:
- Rus Lucian.
- D-ta Rus Lucian nu ai fost cu ei, dar la d-ta acasă s-au găsit niște materiale. O mașină de scris, niște lucrări scrise cu ea precum și alte cărți religioase. De unde ai avut mașina de scris?
- Am cumpărat-o acum vreo 7 ani de la un vecin evreu care se muta în Israel și care mi-a oferit-o spre cumpărare împreună și cu alte lucruri. Eu nu voiam atunci să o iau, dar el a insistat spunând că am copii și că le va folosi lor. Și am cumpărat-o pentru copii. Eu sunt croitor, nu aveam ce să fac cu ea. Pentru ei am luat-o.
- Ți-a dat și d-tale ceva cărți inculpatul Dorz Traian?
- Nu, ci numai mi-a împrumutat un caiet „Cântări Nemuritoare” vol. 8 din care copia poezii băiatul meu de 16 ani pentru a învăța să scrie la mașină.
- De ce le scria în 4 exemplare?
- Ca să aibă câte unul și pentru ceilalți frați ai lui.
- De unde aveai cărțile care s-au găsit la d-ta?
- Le-am primit de pe la alții mai demult.
- D-ta ai mai dat cuiva astfel de cărți?
- Nu aveam de unde să dau. Nu am avut decât câte un singur exemplar pentru mine.
- De ce nu-i înveți pe copii altceva, nu lucruri de astea?
- Ei merg cu toții la școală. Învață ei acolo ce trebuie să știe.
- În altă parte nu merg?
- Mai merg la biserică, fiindcă le place muzica. Toți cântă în cor.
- Și d-ta faci parte din Oastea Domnului?
- Da. Din copilăria mea.
- Bine. Semnează. Următorul:
- Martora Pop Firuța.
- D-ta martora Pop Firuța trebuie să depui jurământ că vei spune tot adevărul și numai adevărul. Altfel vei fi pedepsită.
- Da!
- D-ta știi că soțul d-tale Pop Augustin, împreună cu fratele lui Pop Alexandru și cu inculpatul Dorz Traian au transportat din Sibiu de la Roșianu Vasile niște cărți în seara de 6 martie anul acesta?
- Da!...
- Erai acolo în mașină când au fost găsite aceste cărți?
- Da.
- D-ta ai fost împreună cu ei când au luat cărțile?
- Nu!
- Știi de la cine le-au luat?
- Nu. Când au mers după ele, pe mine m-au lăsat jos undeva în oraș.
- Și d-ta ești din Oastea Domnului?
- Da.
- Semnează declarația.
Apoi privindu-ne pe rând și ridicându-se cu toții să plece, președinta ne spuse:
- Rezultatul îl veți putea afla mâine după ora zece la grefă.
Și atâta a fost...
Dar noi cu toții, chiar și atunci eram și mai convinși că după felul sumar în care judecaseră, după declarațiile clare și scurte - și mai ales după nevinovăția totală și evidentă, măcar a celor patru frați, cel puțin ei vor fi achitați de orice penalizare. De mine, am spus, nu-mi păsa deloc.
Pentru ziua următoare, ne-am hotărât cu fr. Roșianu să rămânem la Alba Iulia ca la ora 10 să mergem la grefa judecătoriei să aflăm rezultatul, după cum ni se spusese.
- Nu se dau astăzi nici un fel de rezultate - ne spuse femeia de la grefă în ziua următoare, când am întrebat-o. Judecătorii sunt ocupați acum cu altceva... veniți mâine, poimâine ori mai târziu. Dacă nu aveți unde să stați aici în oraș, mergeți acasă și vi se va comunica acolo sentința.
Am plecat spre casă, rămânând să așteptăm. Dacă frații din Alba Iulia vor afla mai repede rezultatul ne vor comunica ei la fiecare.
Într-adevăr, peste câteva zile sora Victoria, soția fratelui Lucian ne aducea următoarea notă, copiată din Registrul Proceselor Penale al Judecătoriei Alba Iulia:
HOTĂRÂRE:
Au fost condamnați inculpații Dorz Traian la 2 ani închisoare, Pop Alexandru și Pop Augustin la câte un an închisoare. Rus Lucian la un an și două luni închisoare. Pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de Art. 94 din Legea 3/1974 cu art. 75 litera a. c. p. (Legea Presei - pentru scrieri, înregistrare și difuzare de materiale neautorizate. De la 3 luni la 2 ani închisoare ori amendă).
Am văzut-o pe sora Victoria foarte întristată. Era bolnavă destul de grav cu inima, iar cei patru copii ai lor erau încă mici. Se îngrijora ce vor face ei fără fratele, dacă el va fi luat și dus atâta vreme de acasă.
- Anii sunt în Mâna lui Dumnezeu soră Victoria - i-am zis eu liniștit - nu în mâinile oamenilor. (O, de câte ori mai spusesem și altora aceste adevăruri de-a lungul atâtor ani grei din trecut!). Nu trebuie să fim nici mirați nici zdrobiți de toate acestea. Doar știm Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu care ne spune că în lume vom avea necazuri. Că la acestea am fost rânduiți. Dar suferințele trec iar răsplata lor rămâne. Că alegerea noastră pentru o suferință împreună cu Domnul, este dovada că am fost aleși și să împărățim împreună cu El. Că, nu ne va ajunge nici o suferință care să întreacă puterea pe care ne-o va da Domnul nostru Isus Hristos pentru a o putea răbda, fiindcă Însuși Domnul nostru va avea grijă de noi. Să ne încredem puternic că, dacă noi nu-L lăsăm pe El, nici El nu ne va lăsa pe noi și pe ai noștri. Suferința pentru Domnul este un har care nu-i dat chiar tuturor. Dacă nouă ne-a fost dat, atunci noi să-I mulțumim Domnului pentru aceasta și să ne arătăm vrednici de El.
De altfel, încă nu se știe nimic clar - am încheiat eu, până ce vom primi comunicarea scrisă a sentințelor. Abia atunci vom ști sigur - și vom vedea și ce vom avea de făcut. Cine va vrea atunci să facă recurs împotriva sentinței, va avea termen și va putea să-l facă. În ce mă privește pe mine, eu n-am să fac nici un recurs, oricare ar fi sentința lor împotriva mea. Las totul în grija și în răsplătirea Domnului.
După acestea am așteptat acasă liniștit și pregătit pentru orice îmi va veni de la Domnul ori de la oameni. Fie voia Domnului meu, eu sunt gata să primesc orice sentință. Traista mea de drum este gata și mă așteaptă aci lângă mine încă din 1964, de la ultima mea ieșire din închisori. Câtă vreme Mântuitorul și Domnul meu Isus Hristos este tăgăduit și batjocorit aici, eu voi avea aceeași soartă cu El - și nu trebuie să mă aștept la alta mai bună. Astfel traista mea trebuie să fie mereu gata. Când mi se va spune: vino - eu doar s-o iau și să plec.
Am și luat-o cu mine de atâtea ori de atunci și până astăzi, cât am tot fost chemat sau dus pe la anchetele nenumărate de la Beiuș, de la Oradea, de la București... Traista aceasta mi-a fost un tovarăș nedespărțit în toți cei 35 de ani - din 1947 - prin câte am trecut până astăzi prin toate pentru Numele și Cauza Domnului meu Isus Hristos.
Acum o privesc întrebător, poate mai stăruitor ca oricând - și ea îmi răspunde:
- Eu sunt gata!
Îi răspund și eu cu duioșie iubitoare, privind-o ca pe o soră și soție de pătimiri - de care se vede că nu mă voi despărți până în clipa când mă va lua Mântuitorul și Dumnezeul meu Acolo Sus la El în Împărăția Sa. I-am răspuns:
- Și eu sunt gata!
Apoi m-am așezat lângă ea liniștit în genunchi înaintea Domnului meu Isus Hristos Dragul, Scumpul și Dulcele meu Mântuitor - încredințându-I sufletul meu și soarta mea și a celor scumpi ai noștri, în Mâinile Lui puternice și iubitoare, pentru orice va veni. Ai Lui suntem și facă-se deplin Voia Lui cu noi. Amin.
A trecut apoi toată luna iulie fără să urmeze nimic după procesul din ziua martiriului sfinților Petru și Pavel.
Între timp mai luasem parte la niște frumoase nunți frățești unde fusesem invitat mai stăruitor. Două au fost mai deosebite dintre aceste nunți, una în jud. Timiș, iar cealaltă în jud. Caraș Severin la sfârșitul lui iulie și la începutul lui august, una după alta. La fiecare participaseră până la două mii de frați și se petrecuseră niște lucruri destul de însemnate care cereau ca să fiu neapărat acolo. De acolo auzisem că începuseră și arestările fraților, întâi a lui Roșianu, apoi a lui Rus Lucian.
După ce am ajuns acasă de la ultima dintre nunți, în dimineața zilei de 3 august, când mă așteptam să vină și arestarea mea, iată milițeanul comunal, intrând în curte. Venea cu mandatul meu de arestare. Da, era adevărat, eram condamnat la 2 ani închisoare și el venea acum să mă ridice, fără nici o comunicare mai dinainte. Pentru a nu ne folosi de vreun drept de recurs. Trebuia deci să-mi iau traista și să plec... Ce sfidare a oricărei legi, - totuși.
Până ce eu am intrat în casă ca să-mi iau rămas bun de la soție și de la Florica fiica mea, milițeanul a ieșit în stradă cu ochii plini de lacrimi, vădit îndurerat și jenat și el de ceea ce vedea și trebuia să facă. Omul acesta, ca și toți ceilalți din jur mă cunoșteau de mulți ani de zile și vedeau cu uimire și ei ce nedreptate se face împotriva mea. Vecinii se uitau mirați și neîncrezători de după garduri și din curți cum eram dus la închisoare la anii aceștia și în starea asta ca un făcător de rele. Bietul milițean, mi-a luat bagajul, el să mi-l ducă până unde trebuia să mă predea. Eu mergeam șchiopătând de piciorul bolnav, numai cu bățul în care mă sprijineam.
Pe drum am aflat că mandatul meu de arestare trebuia să sosească mai devreme cu zece zile. Dar fiind întocmit cu o greșeală de nume, a fost înapoiat pentru corectare, Tribunalului Alba Iulia care îl emisese. Domnul Isus făcuse asta, pentru că altfel eu n-aș fi putut lua parte la cele două nunți. Încă o dovadă că tot ce trebuie să se întâmple în viața noastră nu vine nici de la oameni, nici când vreau ei - ci vine de la Domnul și când hotărăște El.
Doamne Isuse, dacă arestarea mea n-ai lăsat-o când au vrut oamenii, nu lăsa nici eliberarea mea când au hotărât-o ei. Chiar dacă numai cu trei zile ar fi mai devreme, vreau s-o primesc din Mâna Ta Isuse Doamne și nu din mâna lor. Să fie tot ce-mi dai numai de la Tine și nimic de la oameni.
După niște formalități de vreo două ceasuri la Beiuș, am fost luat și dus mai departe la miliția din Oradea. Aici mi s-a luat tot ce aveam la mine și am fost predat șefului de arest căruia i s-a spus:
- Du-l și bagă-l la 19!
- Vă rog să-mi lăsați bățul - am zis eu - nu pot umbla fără el.
- Când vei merge mai departe ți-l vom da. Acum rămâne aici. Mergi rezemându-te de pereți.
Cel care mă luase în primire mă împinse pe ușa din dos în coridorul îngust și întunecat al arestului și trânti în urma mea cu zgomot ușa și zăvorul greu de fier. Ce familiar și cunoscut îmi deveni dintr-o dată acest zgomot auzit atâția ani... Și aerul stătut și acru care mă izbi ca un duh rău peste față... Și oamenii cu uniformele astea ale lui Zoli baci și Nehez baci - de care parcă abia ieri mă despărțisem - și nu acum 30 sau 35 de ani...
Cel ce mă ducea de la spate împingându-mă, mă opri în fața unei uși și deschizând-o îmi zise:
- Intră aici!
Mă înspăimântai. Din întunericul coridorului îmi apăru ca o peșteră și mai întunecoasă ceva ca o intrare în iad. Un nor de fum negru și otrăvit de țigări năvăli spre mine și vreo patru umbre de oameni negri, vedeam stând și mă priveau fioros dinăuntrul peșterii acesteia întunecate.
Mă dădui înapoi un pas.
- Vă rog foarte mult să nu mă băgați aici. Nu voi putea suporta fumul acesta nici măcar un ceas și va trebui să mă scoateți ori la morgă ori la infirmerie. Sunt foarte bolnav și nu pot rezista. Duceți-mă oriunde numai nu în fumul acesta.
- Du-l la 8 - zise altul care se oprise lângă noi - acolo nu-i nimeni.
- Vă mulțumesc mult - le zisei eu și mă grăbii să plec sprijinindu-mă de perete și gândind: Doamne Isuse, numai Ție trebuie să-Ți mulțumesc că ești și aici cu mine ca să-mi izbăvești viața.
Celula 8 era tot la fel de mică, dar era goală. Avea două paturi de fier suprapuse pe lângă care abia puteai să te strecori până la fereastra mică, cu gratii și cu plasă de sârmă prin care venea puțină lumină și mai puțin aer. Le-am cerut voie ca să stau întins pe pat. Mă simțeam foarte rău. Tot trupul îmi tremura de dureri și de oboseală.
Îndată ce am fost singur, m-am rugat Domnului și Dumnezeului meu, mulțumindu-I cu lacrimi pentru că din nou a vrut să am parte de suferința asta pentru El și Cuvântul Lui... Dar parcă nici nu-mi venea să cred că totuși s-a putut proceda în felul acesta față de mine. Trecuseră 23 de ani din 1959 când fusesem judecat și închis ultima dată. Mă așteptam să se fi schimbat mult spre bine totul de atunci și până acum. Dar ce surprins văd cât de mult s-a schimbat spre rău.
Atunci fusesem condamnat politic, băgat cu oameni culți, serioși, cumpătați, înțelegători și ordonați, acum sunt un condamnat de drept comun, pus între cei mai înapoiați oameni, mai înrăiți și mai dezordonați. Atunci nu era admis măcar fumatul în celule. Acum acești oameni sunt lăsați să-și aprindă țigară de la țigară, otrăvindu-se cu toții în aceste celule strâmte și fără aer, pentru ca nenorocirea să le fie și mai mare iar pierderea să le fie cât mai grabnică și sigură. Fumatul care afară este strict reglementat și oprit oriunde este o aglomerație de oameni, aici nu-i reglementat de nimeni. Lasă-i să fumeze, lasă-i să se otrăvească, lasă-i să piară cu toții!... Un om bătrân și bolnav este imposibil să reziste în astfel de condiții. Orice condamnare pentru unul ca mine, oricât de scurtă ar fi, înseamnă sigur o condamnare la moarte. Prin urmare la moarte m-au condamnat. Și au știut bine și au vrut asta.
Nu-mi făceam păreri prea înalte despre importanța pe care o am în țara asta, însă la cei aproape 70 de ani ai mei și după activitatea mea îndelungată, eram totuși un nume cunoscut și respectat atât în țară cât și în străinătate și era de așteptat să se procedeze altfel față de mine și nu în acest mod josnic și nedrept. Cel puțin pentru vârsta și boala mea, dacă nu pentru altceva. Dar aceasta este așa, ca să mi se prăbușească orice iluzie despre omenia în care mai speram. Și să-mi dau seama cât de adânc se prăbușește lumea în care trăim. Doamne Isuse, ajută-mi ca să pot suporta totul până la capăt...
A doua zi ușa se deschise brusc și în celulă îmi apăru un tovarăș tânăr și infirm de un picior. Îmi spusese că vine din penitenciarul Satu Mare unde executa o pedeapsă de trei ani pentru o faptă rușinoasă. Era de loc din Oradea și i se aprobase să vină aici pentru confecționarea unei proteze pentru piciorul bolnav. De la el am aflat că închisoarea din Oradea fusese desființată și că cei condamnați din Bihor, execută închisoarea la Satu Mare. Că din cauză de economii din mai multe județe se desființează închisorile, iar condamnații erau îngrămădiți în alte județe. Că din cauza asta toate închisorile sunt supraaglomerate și se mai tot aglomerează mereu, făcând tot mai grele condițiile de hrană, de cazare, de tratament. El era tare descurajat - dar eu mă încredințam Domnului, fără nici o teamă. Fie ce va fi.
- Dacă ești condamnat - adăugă el - nu vei sta aici decât cel mult trei zile. Se fac curse de 2-3 ori pe săptămână spre Satu Mare. Te vor duce acolo.
Într-adevăr, a doua zi mi s-au luat datele pe un dosar, apoi amprentele și în urmă am fost fotografiat din față și din profil, cu un număr penal agățat de umăr. Astfel intram în numărul celor fărădelege, unde voi fi tratat ca ei, fără nici o deosebire formală dar și mai rău decât cei ce săvârșiseră cele mai grele fapte, contra semenilor lor.
A treia zi de dimineață eram scos cu bagajul în curte, unde aștepta, trasă în fața arestului o dubă mică. Un plutonier gras așeza după dosare pe două rânduri înaintea mea pe alții vreo 12 arestați cărora le punea cătușe la mâini, legându-i împreună doi câte doi. Toți erau tineri, pletoși, foarte bruneți și vorbind între ei și râzând zgomotos, țigănește, ungurește, românește... Mulți glumeau familiar chiar și cu milițienii. Erau deci foarte cunoscuți pe aici și nici nu le prea păsa lor, de starea în care se aflau. Cu cătușele la mâini, au fost apoi urcați și împinși cu țigările aprinse, în duba care se umplu cu ei. Rămăsesem numai eu singur la urmă.
- Pe bătrânul ăsta nu-l înghesuim cu ei, că moare acolo - zise unuia plutonierul gras care făcuse apelul dosarelor. Lasă-l lângă tine în boxa de la ușă.
- Ăsta cred că acolo își dă obștescul sfârșit - răspunse celălalt râzând și împingându-mă în dubă.
- Acesta ni-l vom da toți, domnule plutonier - zisei eu privindu-l în ochi. Numai că nici unul nu știm când și cui ne vine rândul să ni-l dăm.
Din nou am mulțumit Domnului Dumnezeului meu în inima mea pentru izbăvirea care mi-o dădea. E ușor de bănuit cum aș fi ajuns eu la Satu Mare după trei ore de călătorie înghesuit și călcat în picioare de cei 12 din duba plină de fum și de înjurături.
Plutonierul de lângă mine, care păzea duba din boxa de la spate mă așezase pe scaunul din fața lui și mă privea puțin indiferent ca un om obișnuit cu drumurile astea. Era și el destul de bătrân și făcea cursa asta de atâția ani, de câte 2 sau 3 ori pe săptămână. Am încercat pe drum câteva cuvinte cu el. Poate că n-am să-l mai văd niciodată, - gândeam. Trebuie să-i spun măcar ceva despre moarte, despre judecată, despre răsplata veșnică a fiecăruia pentru faptele sale. Despre nevoia de a ne gândi fiecare la asta, mai ales noi, care nu mai suntem tineri nici unul.
Omul nu se împotrivea. Văzuse și el destule în viața lui și simțea că am dreptate. De fapt astfel de cuvinte mai spusesem și ieri și alaltăieri la toți ceilalți cu care mai fusesem. Poate vreunuia îi vor folosi. Ascultaseră toți, ca și acesta, fără să spună nimic, nici da nici nu.
De la acest plutonier am aflat prima dată că bătrânii cei trecuți peste 60 de ani nu fac decât un sfert din pedeapsa la care sunt condamnați. D-ta - îmi zise el - n-ai să faci decât 6 luni din cei 2 ani. Există scris în regulament acest lucru. Statul s-a gândit cu omenie, ca să vedeți ce drepte sunt legile noastre și cum s-au făcut ele cu gândul la om...
Din starea în care eram și după câte văzusem și auzisem, știam cât să cred din toate aceste cuvinte. Dar eu care eram plin de încredere în Mâna și grija Domnului meu, părea că nici nu-l aud. Nici nu mă interesa asta.
Câtă dreptate am avut să nu-l cred atunci, am aflat îndată mai târziu. Când a venit vremea să se împlinească față de noi această condiție umană, fratele Roșianu a constatat-o întâi. El care era tot așa de bătrân și de bolnav ca mine trebuia să se elibereze după regula asta în luna noiembrie. Dar când a fost în fața comisiei de eliberare condiționată i s-a spus:
- E adevărat că d-ta ai avut tot timpul o comportare ordonată, respectuoasă și supusă. Dar d-ta nu poți fi eliberat încă fiindcă nu ești de-ajuns reeducat. Mai stai 3 luni.
Și după aceste trei luni ar mai fi fost amânat încă alte trei luni și pe urmă tot așa până la sfârșitul pedepsei sau vieții. Și desigur tot așa s-ar fi procedat și față de mine. Ba cu atât mai mult - dacă Domnul care nu ne-a lăsat nici o clipă din Mâinile Lui. El Însuși să le răsplătească cu o răsplată veșnică tuturor acelora care au lucrat și s-au rugat pentru izbăvirea noastră, fie într-un fel fie în altul.
La Satu Mare am fost imediat luați în primire, înscriși în registre și apoi băgați în sala de baie, tunși la zero și îmbrăcați în haina de ocară a penitenciarului, având peste tot înscrise cu litere mari și murdare de tuș, noua noastră denumire DEȚINUT.
Eram gata să fim împrăștiați prin celulele de carantină, când intră în sala de baie un plutonier strigând aspru:
- Drepți, vine cetățeanul comandant!
Intră un civil gras și dur, însoțit de altul în uniformă care stătea înapoia lui. Venea să ne vadă pe noii sosiți și să-și facă o părere despre noi. La început am crezut că așa este regula de fiecare dată. Dar pe urmă am aflat că cinstea asta li se făcea foarte rar. De fapt nici nu putea în fiecare zi să se ocupe comandantul însuși de cei ce erau vărsați aici de atâtea guri de canale colectoare! Comandantul s-a uitat mândru și autoritar peste toți până la mine cel mai din urmă - și a început să întrebe pe cei mai de aproape:
- Cum te cheamă, de unde ești, pentru ce ești condamnat?
Când a ajuns la mine (se pare că asta și voia fiindcă nu-l interesa răspunsurile celorlalți) - îmi zise privindu-mă foarte atent:
- D-ta cum te numești? Pentru ce ai fost condamnat?
- Mă numesc Dorz Traian, sunt condamnat la doi ani pentru scriere și difuzare de cărți religioase.
- Ești iehovist?
- Sunt ortodox din Oastea Domnului.
- Aha - și ce ai scris?
- Poezii, meditații, proverbe.
- De ce n-ai scris amintiri din copilărie ca Ion Creangă?
- Am scris și amintiri din copilărie, dar nu ca Ion Creangă.
- Bine! - Apoi privind peste toți întrebă grăbindu-se spre ieșire. Aveți cineva ceva de raportat?
- Am eu, d-le comandant - i-am zis îndemnat deodată de un gând. Vă rog foarte mult să dispuneți să fiu repartizat la o cameră cu mai puțini fumători. Aici se fumează foarte mult iar eu sunt bolnav și cu inima. Nu pot suporta fumul de țigară.
- Asta depinde de cei care sunteți în cameră - zise el nepăsător ieșind. Înțelegeți-vă acolo, ca să se fumeze mai puțin.
Am înțeles atunci că și răspunsul acesta era ca și celelalte o bătaie de joc. El știa bine ce puțin îi interesează acolo pe niște fumători înrăiți și pătimași de unul care moare lângă ei din cauza fumului lor. Dar tot atâta îl interesa și pe el de rugămintea mea. De fapt aici parcă nimeni n-are voie să facă nici un bine nimănui... Dar îi poate face orice rău...
Am fost repartizați fiecare pe unde s-a nimerit. La câte o cameră de carantină. Va trebui să stăm în aceste camere 21 de zile sub observație medicală și educativă. Mai mult educativă deoarece penitenciarul nici nu are în realitate un medic. Are doar un oficiant sanitar subofițer care vine destul de rar la cabinetul medical. Și un amărât de sanitar dintre deținuți destul de bolnav și el - și care face ce poate între cei o mie și câteva sute de nefericiți închiși aici. Despre medicină se vorbea mai rar, dar despre educație se vorbea întruna. Aveam în camere broșuri cu regulile obligatorii pentru deținuți pe care trebuia să le învățăm pe de rost.
Eram scoși de câteva ori pe săptămână la clubul penitenciarului unde ni se arătau diafilme, programe de televiziune, conferințe și altele - toate cu conținut de propagandă și educație. E bine totuși că se fac aceste lucruri și aici - dar cred că ar fi mult mai bine dacă s-ar face înainte când acești oameni sunt afară, pentru a nu mai face faptele pentru care ajung aici. Acum pentru cei mai mulți acestea nu mai folosesc la nimic, nu numai pentru că majoritatea sunt țigani, total inculți - și unguri total neștiutori ai limbii române - ci și pentru că felul de viață pe care ei l-au dus înainte de a ajunge aici și de care absolut nimeni nu s-a preocupat, i-a înrăit atât de mult că disprețuiesc totul. Singură educația lui Hristos i-ar mai putea ajuta cu ceva. Dar cine să le-o facă? Așa, aceștia vor pieri și trupește și sufletește.
La cea dintâi înfățișare în sala clubului eram prezenți vreo 40 de deținuți. Căpitanul educator care se ocupa de noi, voia să ne cunoască pe fiecare în parte. După ce ne văzuse dosarele, voia acum să ne vadă și fețele - ca și comandantul. Stătea la o masă și ne fixa pe rând cu ochii, apoi ne făcea semn să ne ridicăm în picioare și să-i raportăm: Să trăiți cetățene căpitan, sunt deținutul ... condamnat la... pentru...
După ce a ascultat vreo 14-15 inși, cu toții tineri și cu pedepse mari pentru crime, tâlhării, spargeri, bătăi - și altele asemenea fapte - se fixă asupra mea și îmi zise:
- D-ta bătrâne pentru ce ai venit aici?
Am spus formula de prezentare și i-am arătat motivul și condamnarea, cum raportasem comandantului.
Toți ceilalți se uitau mirați și neîncrezători la mine. Eram nu numai singurul bătrân cu părul alb dintre toți, dar nici nu-și puteau închipui nici unii că pentru scriere de cărți religioase mai poate fi condamnat cineva în țara noastră. Ei nici unii nu mai auziseră de așa ceva.
- Legea este lege - răspunse căpitanul vădit încurcat de situația asta și neștiind cum să iese din ea. Oricine o calcă trebuie să-i suporte pedeapsa. Apoi reluând șirul întrebărilor pentru alții, trebui să audă alte nume, alte crime, alte tâlhării, alte spargeri.
- Ei, părinte, ce zici de toate astea? - îmi zise din nou mie după ce le auzise toate astea, vezi că are dreptate legea să fie aspră? Auzi ce au săvârșit aceștia?
Mă ridicai îngrozit și îndurerat și răspunsei:
- Sunt foarte întristat de tot ce aud cetățene căpitan. Într-adevăr faptele acestea trebuiesc condamnate... Aș fi vrut să adaug: dar oamenii aceștia ar trebui salvați.
Ca și cum mi-ar fi citit gândul căpitanul îmi zise:
- Nu numai faptele, ci și făptașii trebuiesc condamnați. Fiindcă fapta nu poate fi separată de făptaș...
Am tăcut, nu era cazul să mai spun nimic, acum diferența dintre mine și el nu-mi mai permitea discuție, dar altădată i-aș fi răspuns: da, numai Dumnezeu Cel Bun și Legea Lui cea blândă osândește fapta, dar iartă pe făptașul care se pocăiește, pentru că Sângele Fiului Său a ispășit pentru el... Legile omenești nu pot ierta și salva pe nimeni. Dar faptul că mi-a spus în fața tuturor părinte, m-a aruncat dintr-o dată în afara tuturor. S-au uitat cu toții și mai mirați la mine - și din ceasul acela au început să-mi zică părinte, crezându-mă că sunt preot. Mai ales după vârsta care mă deosebea de toți. Le-am explicat la mulți că nu sunt preot.
Că există o mare diferență între teologia mea de scriitor religios și între a unui preot de altar. Dar pentru ei diferența aceasta nu exista. Iar eu am rămas să suport numele acesta până la capăt, cu tot binele și răul care îl însoțea în mintea și în inima fiecăruia. Unii mă batjocoreau obraznici, iar alții mă priveau cu respect ascultând cuvintele mele despre Dumnezeu și mântuire, socotind că este ceva normal ca un preot să vorbească oriunde și oricui despre Dumnezeu și despre mântuire.
Îndată după aceea am fost mutat într-o cameră mare în care mai erau alți 40 de deținuți, total străini pentru mine. Iată încă unul dintre marile necazuri pe care le am. De data asta nu mai suntem nici doi frați împreună. Pe fiecare dintre noi ne-a aruncat în altă închisoare.
Să nu fim nici doi măcar la un loc. Dacă am fi împreună, ar fi fost mult mai ușor.
Dar nici ușurarea aceasta nu ne-a îngăduit-o legea care ne condamnase. Trebuia să suferim fiecare singur. La nivelul stării noastre sufletești noi suportam închisoarea de o sută de ori mai greu decât ceilalți, chiar în aceleași condiții. Pentru că fiecare suferă potrivit sensibilității sale sufletești. Unuia nu-i pasă dacă îl lovești cu parul. Altul suferă de moarte și pentru un cuvânt jignitor. Unii băteau în ușă de o sută de ori să ceară și să reclame. Noi nici nu ne-am apropiat să cerem ceva niciodată. Pentru noi închisoarea aceasta este de o suferință cumplită și permanentă. Pentru ceilalți este ceva obișnuit. Bandi țiganul spunea: închisoarea este casa mea. Eu am făcut 21 de ani de pușcărie. Primăvara ies, iar toamna fac câte ceva ca să fiu închis pentru iarnă. Aici am mâncare, am pat, am îmbrăcăminte. Eu fur de la toți: vara de la particulari, iarna de la stat. Niciodată nu voi munci. Și nu vreau o altfel de viață decât asta!...
Și așa ca el erau aproape toți. Doar 3-4 % dacă erau altfel.
Când ești mutat într-o cameră nouă, trebuie imediat să te prezinți la șeful de cameră, fiindcă fiecare cameră are un șef dintre deținuți. Acest șef este numit de către cadrele închisorii. De obicei cel mai slugarnic și mai lingușitor dintre toți. Șeful acesta este omul stăpânirii în cameră. De el trebuie să asculte fiecare - și fără știrea lui nu se întâmplă nimic. El repartizează paturile, el numește plantonul, el are grijă să fie ordine și disciplină...
El raportează pe oricine nu se supune dispozițiilor lui, iar conducerea ia imediat măsuri împotriva celor pârâți de el.
M-am prezentat deci și eu în fața noului șef de cameră. Șeful acesta este un om foarte brunet cu o față de piatră, cu niște ochi de oțel și cu o gură de fiară.
- Cum te cheamă bătrâne? - mă străpunse el cu ochii și cu cuvintele, ca și cu niște săgeți veninoase. Am simțit dintr-o dată duhoarea amenințătoare a vrăjmașului duh, cu care iată iarăși mă întâlnesc și aici. Diavolul are nu numai înfățișare sau cuvinte ci are și un miros grozav de greu... La mine - zise el poruncitor, trebuie să te prezinți regulamentar.
- Sunt deținutul Dorz Traian de 68 de ani, condamnat la 2 ani închisoare pentru scriere și difuzare de cărți religioase - răspunsei eu, ca și comandantului, ca și educatorului, ca și maiorului de pe secție, hotărât fiind să-mi duc umilirea până la capăt și convins că am în fața mea pe un vrăjmaș și răufăcător de la care mă pot aștepta la orice. Dar și voind ca să sufăr totul, fără să provoc pe nimeni cu nimic.
- Ești popă ori iehovist?
- Sunt creștin.
- Vom vedea noi asta! Unde ai făcut serviciu?
- În cadrul episcopiei ortodoxe din Oradea.
- Aha, adică ești popă. Bandit de popă care înșeli lumea cu povești despre Dumnezeu, furând bănuțul săracilor ca tu să bei și să mănânci ca un trântor. Lasă că am să te învăț eu regulamentul popiei. Aici ți s-a înfundat cu Dumnezeul tău. Acum eu ți-s popă și dumnezeu să știi. Eu sunt țigan, măi popo, dar sunt un țigan deștept nu prost mă! Știi proverbul că vai de țara unde ajunge țiganul împărat. În camera asta eu sunt împăratul și am să te învăț eu și pe tine ca și pe ceilalți cum se face închisoarea după regulament. Vai de cine mișcă în front când strig eu „drepți” - ai înțeles? Acum te vei duce colo la patul cel din fund că văd că ești bolnav, ori numai te prefaci - vom vedea noi și asta. Îți pui sarsanaua acolo... (sarsanaua se cheamă în limbaj țigănesc - bagajul, traista deținutului) - apoi vii iarăși aici în fața mea ca să facem cunoștință mai îndeaproape, în fața tuturor.
Vorbea șuierător, trufaș, sadic și crud - ca să vadă ceilalți cu toții nivelul lui politic și felul cum știe el să-și bată joc de popi și de Dumnezeu.
- Dar mai stai, nu pleca încă. - Știi să cânți popo? Trebuie să știi, toți popii trebuie să știe cânta. Și dacă știi să cânți trebuie să știi și să joci. Toți popii joacă. La noi popii când se îmbătau pe la nunți jucau mai grozav și decât noi țiganii. Aici vei cânta tu popește și vom juca noi țigănește. Ori dacă nu vrei, vom cânta noi țigănește și vei juca tu popește... Și râdea larg și răutăcios însoțit de cei trei care se țineau slugarnici în preajma lui, - complici spre el și nerușinați, spre mine.
M-am simțit deodată cum aș fi ajuns în fața diavolului și între ai lui. Dar aveam în mine o uriașă putere de a suferi orice rău. Primeam liniștit lupta cu el și îmi făcea parcă o plăcere să mă umilească oricât îi va fi îngăduit.
M-am întors liniștit și tăcut din fața lui și m-am dus să-mi pun traista în patul pe care mi-l arătase. Toți cei din cameră stăteau nemișcați și tăceau înmărmuriți cum eu eram bătaia lui de joc. Nu înțelegeau de ce se poartă el așa de urât cu mine. Eram totuși un om bătrân și nu mă cunoștea ca pe un făcător de rele. Dar nici unul nu avu curajul să mă apere în primul moment. Toți se temeau de șef și nu le convenea nici unuia să și-l scoale pe cap, de dragul meu. Poate că în sufletul lor se distrau puțin și ei pe socoteala mea. Era ceva nou pentru toți.
Șeful mă chemă iarăși la patul lui din mijlocul camerei de unde îi supraveghea pe toți. Acum stătea ca un tiran pe tron și se pregătea cu toată nerușinarea să-și bată joc de mine și mai sadic. Cred că făcuse și afară cele mai mari ticăloșii. Avea toate însușirile pentru asta.
Am mers în fața lui pregătit să îndur orice. Voiam și să văd până unde va merge diavolul în înjosirea mea dar voiam și să fac unele experiențe în privința asta pe care încă nu le făcusem nicăieri prin toate închisorile până astăzi.
Stătea cu mâinile pe genunchi și mă aștepta. Când am ajuns în fața lui își dezgolea amândouă mâinile suflecându-și mânecile până la umeri. Apoi făcu palmele pumni și le îndoi spre piept. Credeam că va începe să mă lovească. Eram pregătit și pentru asta. Dar nu lovi ci îmi zise:
- Vezi tu popă mâinile astea? Uită-te bine la ele, câte cicatrice și vânătăi am. Pe mâinile astea au fost obezi mă, nituite cu ciocanul pe nicovală. Nouă luni am stat odată așa. Habar n-ai tu câte biserici am spart eu, câte potire și cruci și cădelnițe de aur am furat.
Câte evanghelii aurite, câte icoane făcătoare de minuni, câte lucruri și picturi sfinte am dus fără să mă prindă nimeni. În câte familii de popi m-am amestecat și câte legături ascunse am avut. Vezi tu mâinile astea, habar n-ai tu câte isprăvi am făcut cu ele, că n-am avut nici frică, nici respect prostesc față de nimic. Cine s-a pus contra cu mine ori m-a supărat cu ceva, gata a fost cu el. Ehe, la câți bărbați le-am răsucit eu gâtul și la câte femei le-am sucit capul.
Când m-am supărat pe cea cu care trăiam, am împuns-o peste tot corpul cu o sută
și șaptesprezece lovituri de cuțit. Așa am numărat: una, două, trei - și așa până la atâtea cât nu mai aveau loc. Apoi am băgat-o în vana de baie și i-am pus în apă sare și oțet, să se învețe minte. Dar să vezi de acum dacă aș ieși afară! Atunci să auzi despre Reismuveș Aurel din Inand...
Mi se încrâncenase pielea pe spinare de scârbă și mă înfioram de cele ce auzeam. Se lăuda oare acest nenorocit - cum aveau toți hoții de obicei - ori chiar așa și era? Îl puteam crede în stare de orice. N-am mai putut asculta... Orice clipă de stare a mea în fața lui, i-ar fi dat prilej să-și mai reverse și alte mârșăvii prin gură. I-am întors spatele și am pornit spre patul meu, urmat de râsul lui.
- Ce-i popă, te-ai îngrozit? Hă-hă, încă stai să vezi și să mai auzi și altele. Vino înapoi să mai stăm de vorbă și despre ce n-ai auzit tu niciodată, în toată viața ta.
Într-adevăr așa ceva nici nu mai auzisem dar nici nu doream să mai aud. Nu i-am mai răspuns nimic. Înspăimântat de starea lui de îndrăcire, mă așezasem în picioare cu fața la peretele dintre paturile din fundul camerei și stăteam îndurerat așa înaintea lui Dumnezeu. Doamne în ce iad m-ai aruncat și în ce stare pot fi aceste suflete pierdute.
Mă așteptam să vină după mine să mă smucească de acolo, să mă trântească pe jos, să mă târască, să mă lovească, să-mi facă orice - din starea în care era. Dar nu-mi păsa de nimic.
Îl mai văzusem între timp pălmuindu-l și pe un altul înaintea mea, pentru un fleac.
Dar n-a mai venit. Cineva din alt colț se ridicase spunând ceva în apărarea mea. Apoi încă unul. Și lucrurile s-au oprit aici fiindcă pe sală a început să sune clopoțelul vestind pregătirea pentru apelul de seara.
Am fost lăsat în pace seara aceea, ca și cum aș fi fost uitat. Dar încă câteva zile până când el a fost mutat pe neașteptate în altă cameră - am mai avut multe de suferit din cauza lui.
Deși cabinetul medical îmi aprobase să stau la pat, el nu-mi permitea ci mă obliga cu tot felul de vorbe rele și ocări murdare să stau toată ziua pe banca de scândură din mijlocul camerei. De la deșteptare până la stingere, 17 ore. Mai ales duminica făcea cel mai rău.
Dar când totul ajunsese cel mai greu de suportat, Dumnezeu m-a izbăvit de el.
Pe neașteptate a fost scos și mutat nu știu unde și astfel am scăpat pentru totdeauna de el. Încă odată: ce bine este să-ți încredințezi soarta în Mâinile Domnului, suferind cu răbdare orice moment greu. Pentru că totul îți este dat de Sus ca să-ți folosească până la urmă numai spre bine. Iar când lucrarea pentru care ți-a fost dat sau ți-a fost îngăduit răul acesta, se împlinește - momentul încercării trece, vrăjmașul pleacă, starea se schimbă. Domnul Însuși veghează ca nimic să nu dureze nici o clipă mai mult. Și să nu fie nici cu un strop mai greu decât a hotărât El mai înainte de a veni. Și de cât este puterea care ți s-a dat ca să poți suferi.
În lucrarea cea tainică și sfântă a lui Dumnezeu noi nu suntem singuratici, ci uniți cu alții, ca niște mădulare în trup, după cum este scris: sunteți mădulare unii altora... Și după cum în trup există un echilibru fără de care n-ar fi cu putință viața, tot așa în Tainicul Trup al lui Hristos care este Biserica Lui cea Vie, este nevoie să fie și să se păstreze mereu un astfel de echilibru. Dacă unele mădulare sunt mai slabe, altele trebuie să fie mai tari. Dacă unele sunt mai bolnave, trebuie ca altele să fie mai sănătoase. Dacă unele sunt mai ușurate, trebuie ca altele să fie mai împovărate. Când un umăr nu vrea să poarte nici o povară, trebuie ca celălalt umăr să poarte două. Dacă unii păcătuiesc, trebuie alții care să ispășească. Spune sf. Pavel: cine cade și eu să nu ard?
- Dar de ce să arzi tu sfinte Pavele și să nu ardă acela care cade?
- Pentru că lui nu-i pasă, el nu simte. Dar Duhul Sfânt care veghează asupra întregului Trup al lui Hristos, trebuie să restabilească echilibrul, spre a nu se prăbuși totul...
Mai zice sf. Pavel: ... și în trupul meu împlinesc (prin suferința mea) ceea ce mai lipsește suferințelor lui Hristos pentru Trupul Său care este Biserica... Dacă n-ar fi așa organismul bolnav, rămas fără anticorpii care să lupte cu microbul pătruns în el, ar fi cuprins total de moartea și putrefacția păcatului.
Când nu mai este un Avraam care să mijlocească în rugăciune, atunci Sodoma arde
și Gomora piere. Când nu mai este nimeni care să se roage și să sufere pentru iertarea celorlalți, atunci pierzarea se prăbușește peste toți.
De aceea trebuie să fie suferință în unii pentru că sunt păcate în alții. Când pe o parte a cântarului se pune o greutate trebuie neapărat ca pe cealaltă parte să se pună contrariul ei care s-o ridice. De aceea când unii prea râd, trebuie ca alții să prea plângă. Când unii se îmbuibă, trebuie ca alții să postească. Dacă unii nu se roagă nici ziua, trebuie ca alții să se roage
și noaptea. Când unii nu fac nimic pentru Domnul, alții trebuie să facă totul. Când unii nu se înfrânează de la nimic, trebuie ca alții să se înfrâneze de la toate...
O, dacă fiecare mădular din Biserică și-ar face datoria lui - cu cât le-ar fi mai ușor acelora care trebuie să facă și partea altora, purtând prea greu și plângând prea mult. Și până când va mai fi o speranță pentru toți - acesta va fi mereu felul de lucru al Harului lui Dumnezeu.
Doar atunci când Harul va renunța la organismul decăzut, atunci cei nevinovați vor fi luați spre a nu mai suferi pentru cei nepăsători și cei neprihăniți ca să nu se mai chinuiască pentru cei lepădați. Cred că ceasul acela va fi ultimul din viața lumii și din a Bisericii. După aceasta nu va mai fi nici o nădejde de mântuire pentru nimeni. Ca pentru Sodoma, după plecarea lui Lot. Ca pentru fecioarele nebune după luarea celor înțelepte.
O, la ce fenomen înfricoșător asistăm noi astăzi văzând împuținarea celor neprihăniți din adunările și din Bisericile creștine și înmulțirea păcatului în ele... Cum să nu te temi gândindu-te că în curând acești puțini care se tot jertfesc pentru ceilalți care tot păcătuiesc - vor fi luați dintr-o dată. Iar trupul infectat prea adânc de păcat, să fie lăsat total pradă morții și pierzării? Cum să nu te temi de clipa când Dumnezeul Cel Drept nu-i va mai lăsa pe cei drepți să mai sufere pentru cei nedrepți. Și pe cei nevinovați pentru cei ticăloși?
Are și bunătatea o măsură și are și neascultarea de Dumnezeu o limită. Când acestea vor fi atinse, atunci cântarul se va prăbuși, harul se va lua, sfârșitul se va produce. Poate să nu se ia atunci Biblia, - dacă a fost luată înțelegerea ei curată, nimeni nu va mai afla în ea unitatea ci numai dezbinarea. Nu va mai afla pacea ci numai certurile. Nu va mai afla mântuirea ci numai osânda.
Poate să nu se ia atunci adunarea sau Biserica, dar dacă s-a luat viața Duhului - vor rămâne cojile fără miez, formele fără viață, candelele fără lumină, omenirea fără Hristos. Ca să bâjbâie apoi veșnic după Harul pe care l-au batjocorit când l-au avut. După aceea au să se roage de munți să cadă peste ei, ori de morminte să li se deschidă, ori de moarte ca să poată muri - dar nu vor putea.
După câteva zile am fost strânși din toată secția de pe etajul nostru toți bătrânii și inapții. Și băgați într-o singură cameră. Eram vreo 25 de oameni, la 18 paturi suprapuse pe trei rânduri și înghesuite că abia aveai loc să te strecori printre ele. În mijloc era o masă îngustă și o singură bancă de scândură, pe care abia puteau sta înghesuiți vreo 5 sau 6 șezând. Era o înghesuială de aproape 2 oameni pe metru pătrat. Adevăratul calvar pentru mine abia acum începea. Eram înghesuit în această îngrozitoare cușcă cu cei mai nenorociți oameni. Unii erau epileptici, alții nebuni, alții schilozi. Unii ucigași, alții spărgători, alții tâlhari dintre cei mai periculoși. Aproape toți țigani și unguri. Doar 3 sau 4 eram români și vinovați de păcate mai mici...
Țiganii cred că sunt neamul cel mai nenorocit dintre toate neamurile pământului. Trăind ca niște sălbatici între celelalte neamuri, ei nu se pot integra nicăieri. Nimeni nu se ocupă organizat de ei și astfel sunt lăsați să trăiască pe spinarea tuturor (fără o muncă cinstită pentru care nu au nici o educație și nici plăcere). Trăiesc dezordonat numai din înșelăciuni și furturi. Înmulțindu-se fără nici un control, fără nici o morală, fără nici o educație și fiind în stare de orice fărădelege - țiganii au și început să devină o problemă națională și pentru țara noastră, prin crimele, tâlhăriile și răutățile pe care le fac. Și care se vor înmulți tot mai tare din an în an proporțional cu creșterea numărului lor. Iar problema lor va fi cu atât mai greu de rezolvat cu cât întârzie mai mult cine ar trebui să se ocupe cu tot simțul de răspundere față de ea. Este îngrozitor să-i auzi ce spun, ce fac și cum trăiesc între ei, ca vitele, ca fiarele, ca viermii în haznale...
Din primul moment al ajungerii în această cameră au început certurile, înjurăturile
și încăierările. Întâi pentru șefia camerei, apoi pentru paturi, pentru mâncare, pentru țigări
și pentru orice. Loviturile, înjurăturile, țipetele, atacurile cu pumnii, cu bocancii, cu călcâiele, cu capul... mușcăturile cu dinții, sfâșierile cu ghearele, amenințările cu moartea,
se învălmășeau cu o cruzime și cu o sălbăticie de fiare turbate. Și se țineau lanț izbucnind când ici când colo. Paznicul de pe sală nu auzea - sau se făcea că nu aude, fiindcă știa că și așa nu poate rezolva nimic. Condițiile erau de așa natură, schimbarea lor nu depindea de el și apoi, cui îi mai păsa că aceste făpturi fără nici o valoare pentru țară se băteau între ei și se mâncau ca fiarele. Nu-i nici o pagubă că moare unul, că mor zece sau că mor toți. Cu atât mai bine. Scapă lumea de ei. Nu-i nici o pagubă de nici unul. Prin urmare lasă-i să se bată, să se omoare dacă nu le pasă lor de viața lor și nu se înțeleg ei ca să trăiască în pace.
Eu stăteam îngrozit într-un colț sub geam făcându-mă cât mai mic și înghesuindu-mă în perete ca să nu mă calce în picioare și să nu se prăbușească 4-5 încăierați grămadă peste mine. Am pățit-o și asta de câteva ori. Tremuram din tot corpul sfârșit de foame, căci de multe ori îmi luau și mâncarea mea din mână. Tremuram de boala care mi se agrava din lipsa medicamentelor. Tremuram de frig, din lipsa de haine. Tremuram de durere și scârbă pentru tot ceea ce vedeam și auzeam neîntrerupt. Acum aveam și mai deplin simțământul că am ajuns aievea în iad. Vedeam pe Satana nu numai în duh ci și real, fizic, întrupat în făpturile acestea, pe fețele lor, în expresiile lor... Era ceva fioros și îngrozitor.
Ce constatare teribilă și ce adevăr cumplit aflam acum! Niciodată în cei 17 ani de închisoare de până acum nu mai văzusem și nu mai ajunsesem în așa ceva. Nici nu-mi puteam închipui că există undeva pe lume niște ființe omenești decăzute până în halul acesta. Și nici niște condiții de viață ca acestea de aici. Acești bieți oameni bolnavi și nebuni care sunt acum înghesuiți cu toții în bârlogul acesta, fuseseră înainte fiecare în altă cameră. Acolo, printre alții mai sănătoși trupește se pierdeau, nu erau așa de periculoși, fiindcă ceilalți îi suportau, îi înțelegeau și chiar îi înfricau.
Dar aici strânși la un loc, nici unul nu putea suporta nimic. Nu putea înțelege pe nimeni, nu putea răbda nimic. Din oricare fleac îi vezi într-o clipă sărind ca fiarele unii asupra altora, strângându-se de gât sau călcându-se în picioare. Iată condițiile care mi s-au creat aici.
Pe cât de adevărat este că sufletele care se unesc cu Hristos prin curăție - înaintează
și cresc frumos din bine în mai bine până când undeva ajung părtași Firii Dumnezeiești
- tot pe atât este de adevărat că și oricine se unește prin păcat cu diavolul, cade mereu din jos în mai jos până când ajunge părtaș firii diavolești.
Fie în bine, fie în rău, nu există o stare pe loc. Pe cel bun faptele lui bune de ieri îl fac să fie și mai bun astăzi. Iar pe cel rău păcatele lui de astăzi, îl vor face să fie și mai rău mâine. Astfel omul credincios unit cu Dumnezeu ajunge să aibă chipul lui Hristos chiar și pe înfățișarea lui trupească. Iar omul păcătos ajunge să aibă chiar și fizic pe făptura trupului său chipul hidos al diavolului.
Te înspăimânți privind aici unde sunt adunați la un loc toți acești oameni vinovați de cele mai mari păcate ce ochi sticloși au, ce fețe crispate, ce mâini hrăpărețe, ce cuvinte răcnite, ce rânjete sălbatice. După ce crizele dezlănțuite în boală sau în bătăi li se domolesc, îi vezi retrăgându-se gâfâind și așezându-se pe pândă, gata îndată să sară din nou.
Priveam cu spaimă la ușa dublă de fier, zăvorâtă pe dinafară apoi la geamul mic
și zăbrelit. Între acestea, cei patru pereți grei și groși dintre tavanul negru de deasupra
și cimentul negru dedesubt. Toate acestea mi se păreau că se strângeau din ce în ce tot mai mult și se îngustau peste mine strivindu-mă până la sufocarea întregii mele ființe.
Lipsa totală de aer, zgomotul infernal pe care îl făceau strigătele lor necontenite, mai ales ungurește și țigănește pe care nu le înțelegeam, otrava fumului de tutun murdar, tensiunea mulțimii agitate, amenințarea continuă a primejdiei din partea oricui - îmi deveniseră trupește de nemaisuportat. Un val cald mi se urca tot mai des din stomac spre creier. Sudori reci îmi inundau fruntea, o beție învârtea dintr-o dată toată casa cu mine - și totul se prăbușea într-o amețeală ca într-o noapte veșnică.
În ultimul timp mi se părea că așa voi muri. Capul îmi vuia continuu și în urechi îmi creștea din ce în ce mai puternic un țiuit metalic ca o sută de sirene de fabrică, strivindu-mi creierul, nervii, sufletul. Chiar și după ora 10 seara când înceta în afară zgomotul groaznic al zilei, acest zgomot îmi continua prelungindu-se în creier.
Îmi strângeam capul în mâini, îmi înfundam cât puteam urechile cu vată, îmi apăsam degetele în ochi și în tâmple, încercând să mă retrag în mine interiorizându-mă ca altădată, pentru a mă sustrage acestui mediu nimicitor - dar în zadar. Simțeam că încă puțin și ceva trebuie să-mi plesnească: creierul, nervii, inima - ori toate deodată. Sufletul îmi era tare, dar trupul nu mai putea.
Într-o zi s-a anunțat la ușă că se ține raportul comandantului și oricine are ceva de raportat, să se înscrie. M-am înscris și eu. O făceam pentru prima dată în toți anii închisorilor mele. Dintotdeauna am căutat, chiar și afară, dar cu atât mai mult aici, să nu cer nimic nimănui. Să mă mulțumesc totdeauna cu ceea ce am și să mă învăț a răbda când nu am al meu, până ce voi avea. Să renunț la tot ce nu am dreptul ori n-am puterea să mi-l procur singur. Să primesc numai ceea ce mi se dă în mod normal. Să nu primesc să-mi facă altul ceea ce-mi pot face singur și să cer cât mai puțin. Pentru a fi cruțat de rușinea refuzului ori a jignirii. Acestea cu atât mai mult aici unde nimeni nu-i pus ca să-ți dea ce ai dreptul dar fiecare caută să-ți ia cât mai mult. Nu ca să ți se cruțe viața ci ca să ți se chinuiască sau să se piardă mai repede.
Acum însă totul ajunsese la capătul puterii de rezistență. Simțind că nu voi mai putea s-o duc așa nici câteva zile, mi-am zis: hai totuși să încerc pentru a nu păcătui cumva nici împotriva mea însumi. Am întrebat în inima mea pe Domnul iar din partea Lui mi s-a părut că primesc un răspuns mustrător: încearcă! Roagă-te omului dacă nu te rogi mai mult lui Dumnezeu. Dacă nu ești mulțumit cu ceea ce ai primit până acum de la Dumnezeu, caută acum să primești de la oameni ceva mai ușor. Ai să vezi ce vei primi!...
Doream neapărat să ies din camera asta și dintre oamenii aceștia unde ziceam că nu mai pot trăi sperând că în altă cameră și cu alți oameni îmi va fi mai ușor să supraviețuiesc. Știam că mai sunt multe camere mai mici și mai liniștite și doream să cer să fiu mutat în una din acestea. Nu știam că anume fusesem pus aici și anume se aranjase așa.
În ziua raportului am ajuns ultimul în fața mesei dincolo de care stăteau alături tânărul căpitan, ajutorul comandantului și grefierul civil al penitenciarului. Amândoi m-au privit cu trufie și cu dispreț. Am rostit din poziția de drepți umilitoarea formulă de prezentare.
Apoi le-am înfățișat în modul cel mai respectuos și mai supus neînsemnata mea rugăminte de mutare în altă cameră mai liniștită, cu mai mult aer, mai cu puțin fum și mai suportabilă pentru boala și bătrânețea mea.
- D-ta ai mai fost închis mulți ani în trecut - zise căpitanul.
- Da, înainte de 1964!
- Acum vei executa doar 6 luni din cei 2 ani... Da?
- Așa știu că scrie regulamentul!
- Dânsul este un caz special - zise grefierul aplecându-se spre urechea căpitanului
și arătându-i ceva scris.
- Da, - zise căpitanul privind scrisul grefierului. Și apoi din nou privind spre mine nervos:
- Ți-am notat cererea. Când vom avea o cameră pentru d-ta te vom muta acolo.
Până atunci stai unde ești. Poți să pleci!...
Asta se întâmpla la începutul lunii noiembrie 1982...
În ianuarie eram tot acolo. De acolo m-am și eliberat. Câtă dreptate avea Cel ce mă îndemnase să nu le cer nimic!
Poate că a fost totuși un bine că le-am cerut ceva. Pentru ca să mă încredințez încă odată de dreptatea acelui adevăr căruia mă hotărâsem demult să-i fiu credincios. Și apoi pentru ca atunci când ne vom revedea încă odată în fața lui Hristos, să n-aibă nici o dezvinovățire spunând că n-au știut condițiile în care eram. Doar atât am cerut oamenilor în suferința nedreaptă pe care mi-o provocaseră. Și nici atâta nu mi-au dat.
Mi-am adus atunci aminte de strigătul de pe Cruce al Mântuitorului meu: Mi-e sete. Și El le cerea atunci doar ceea ce nu-i costa nimic: - un strop de apă! Dar nici atâta nu I-au dat nici Lui. Se vede că drumul e același.
În noaptea de 23 noiembrie în unele dintre cele mai grele încercări Domnul m-a înștiințat printr-o scurtă vedenie că înainte de 11 ianuarie voi fi acasă. M-am mângâiat și întărit nespus de mult cu această înștiințare tainică, dar îmi închipuiam că această casă îmi va fi cea de Sus. Și mă pregăteam cu liniște și lacrimi pentru aceasta.
Zi și noapte mă frământam cum să-mi împlinesc cât mai bine în acest timp scurt, datoria pe care mi-o simțeam de trimis al Domnului în mijlocul acestor nenorociți. Făceam tot ce omenește îmi era cu putință, dar cu groază constatam că sufletele vinovate de păcate mari sunt căzute atât de adânc în stăpânirea diavolului încât nu numai că nu simt nici un fel de mustrare de conștiință pentru păcatele lor și nici o dorință după iertarea și mântuirea lui Dumnezeu, - dar simt chiar o ură violentă și nebunească față de Dumnezeu. Izbucneau în blesteme și ocări fioroase îndată ce mă apropiam cu aceste îndemnuri față de vreunul din ei. Nu puteau nici înțelege și nici suferi să le pomenești despre Hristos. Înjurau atât de urât la orice cuvânt Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu, atât ungurește cât și românește și țigănește - încât nici nu îndrăzneam să mă mai apropii de ei cu El...
O cât de îngrozitoare este lucrarea păcatului în om. În suferință, starea celui vinovat devine și mai rea. După cum în suferință starea celui nevinovat devine și mai bună.
Într-o sâmbătă din același noiembrie, bătrânul meu tovarăș de pat, cam de aceeași vârstă cu mine a murit. Ce ușor se moare aici unde se trăiește atât de greu. Dimineața și-a mâncat și el ciricul lui de pâine neagră și uscată (- cam 100 de grame cât era porția noastră zilnică -). Apoi a fost cu noi la baie. Sâmbătă dimineața făceam totdeauna o baie la dușuri.
Apoi mai târziu a fost cu noi la cele 10 minute de plimbare. Dar la urcarea pe scări i s-a făcut rău, iar în cameră a fost așezat pe pat. A spus doar o dată că-l doare tare capul, iar după aceea nu l-a mai durut nimic. După vreo alte două ceasuri era scos pe targă și dus la spital, mort, pentru a i se face actul de deces de la spital și nu de la închisoare.
Chinurile și lipsurile de aici îți storc clipă de clipă toată puterea și viața din fiecare celulă a ființei în așa fel încât moartea vine atât de normal ca stingerea unui fitil când uleiul i s-a terminat. Ce ușoară este moartea celui cu viață grea. Și ce grea va fi moartea celor cu viața ușoară!...
Foamea este totuși cel mai greu de suportat aici, unde mâncarea nu-i ajunge nimănui niciodată. Hrana este puțină, slabă și totdeauna aceeași. E cu neputință ca un om să poată trăi câțiva ani doar cu rația care se dă regulamentar. Pentru cei care muncesc, se mai acordă dreptul la pachete cu alimente de acasă - dacă bineînțeles, are cine să le trimită. Câte 5 kg. alimente la o lună sau la 2 luni depinde de mărimea condamnării. Celor care nu muncesc aceste drepturi le sunt mai rare chiar și la 3 ori 4 luni. Dar chiar și acordate lunar aceste 5 kg. alimente sunt - cum s-ar zice, un strop de sare într-o apă mare. Un om înfometat își mănâncă acest pachet - sau i se fură într-o zi sau două. Apoi iarăși se fomește crunt. Cei mai mulți dintre cei de aici nu au pe nimeni să le trimită de acasă nimic. De aceea este bătaie la ușă aproape totdeauna când se dă vreun supliment de arpacaș ori de mămăligă, fiecare înghesuindu-se ca să ia el, fiindcă niciodată nu se ajunge ca să ia toți. Este o priveliște sfâșietoare să-i vezi totdeauna pe acești nefericiți îndobitociți de foame, cum după ce-și înfulecau hămesiți porția lor, se așezau 3-4 în fața ta privind lacomi la castronul tău în care încă mai este ceva, urmărindu-ți lingura ta din castron până la gură, înghițind în sec și salivând să le-o dai lor.
Ce mai pot să fac? Și așa nu mai pot să înghit. Le-o dau lor, la unul, la doi, la trei - cât se ajunge, câte 2-3 linguri. Astfel zilnic îmi înjumătățesc porția de zeamă și mămăligă, cum îmi împărțesc cu ei de fiecare dată cele 5 kg. de alimente, pe care le primesc luna asta.
Când vin cu pachetul în cameră mă așteaptă 20 de guri înfometate și 20 de perechi de ochi lacomi. Ce fericit sunt când am ce le împarte, măcar cât de puțin fiecăruia!
Am înțeles astfel și mai bine adevărul că singurul mijloc prin care îmi pot dovedi în fața lor credința mea este acesta. Nu pot să-mi fac un drum spre inimile lor decât dacă le dau lor și puținul pe care îl am: îmbrăcămintea mea, hrana mea, medicamentul meu. Numai după ce au văzut la mine zilnic această purtare atât de neobișnuită acolo, timp de luni de zile între ei - abia apoi au început să se apropie unul câte unul și puțin câte puțin să asculte ceva de la mine despre Dumnezeu. Dar numai vreo patru dintre toți s-au hotărât pentru Domnul. Și aceștia nu dintre acei cu păcatele cele mari - dintre aceia nu s-au apropiat de Dumnezeu chiar nici unul. Aceia sunt ca niște fiare care vin numai să le dai mâncare, iar după aceea se depărtează imediat devenind tot așa de împotrivitori ca și înainte. Văd bine aceasta, dar acum nu mai pot face altfel. Trebuie să fiu așa până la capăt. Și așa tot nu mai pare să fie mult până la un capăt.
Poate că totuși se va mântui vreunul dintre ei. Iar dacă nu, cel puțin voi ști că mi-am făcut deplin datoria față de cugetul meu și față de sufletele lor, înaintea Domnului Isus.
Simțeam tot mai mult că puterea mi se scurge din toate mădularele și din fiecare părticică a trupului ca apa dintr-un vas crăpat. Toți dinții mi se clătinau în gură. Mi-am și scos doi din față cu mâna. Sufletul mi-l simțeam tare, dar trupul se sfârșea grăbit. Unii văzându-mă în starea asta îmi ziceau compătimitori:
- Noi suntem vinovați părinte și merităm să fim închiși. Dar pe d-ta de ce te-a lăsat Dumnezeu dacă ești credincios, ca să fii închis nevinovat? - Și îi blestemau pe cei care m-au trimis aici.
- Nu blestemați - le-am răspuns. Dumnezeu a vrut ca eu să ajung aici. Nu se întâmplă nimic fără voia Lui.
- Pentru ce a vrut Dumnezeu să vii d-ta la închisoare?
- Uite, chiar și pentru d-ta - i-am zis odată unuia la care tocmai îi dădeam cămașa mea groasă, fiindcă tremura de frig. Și mâncarea mea, pentru că eu posteam iar el era unul dintre cei mai flămânzi totdeauna...
- Da - zise el aplecându-și ochii înlăcrimați. Pentru mine da. Fiindcă de mine până acum n-a fost nimeni să mai aibă milă decât d-ta. Eu sunt singur pe lume.
- Acum să-L primești pe Domnul Isus în inima d-tale ca să nu mai fii singur niciodată. Numai El rămâne pe totdeauna cu noi și ne poate ajuta oricând. El îți va mântui întâi sufletul din păcate, apoi îți va scăpa și trupul din închisoarea asta.
- Să știi că începe să se facă lumină și în viața mea.
Într-adevăr, încă odată nu există un alt fel mai bun de a te apropia de oameni pentru a-i apropia de Dumnezeu, decât dragostea jertfitoare a propriei tale vieți. Dacă poți să te lași tu flămând pe tine ca să le dai lor porția ta de mâncare.
Dacă poți să te lași să tremuri tu de frig, pentru ca să le dai lor îmbrăcămintea ta.
Dacă poți să suferi tu de durere ca să le dai lor medicamentul tău.
Dacă poți să umbli tu nespălat, ca să le dai lor săpunul tău. Numai dacă poți...
Eu pot să postesc, pot să tremur, pot să sufăr - dar ei nu pot. Eu am Cine să-mi ajute,
eu am pentru ce să mă jertfesc, eu am Cine să mă despăgubească, - dar ei nu au, ei nu știu, ei nu pot.
Atâta avut am, acum și aici - și atâta le dau liniștit. Pentru dragostea Hristosului meu
și pentru mila de sufletele lor.
Primesc eu moartea pe care mi-o văd venind grăbită către mine dar numai așa pot fi liniștit și voi putea privi odată în pace atât Fața Domnului meu Isus Hristos, cât și acum fețele lor.
În mijlocul suferințelor, oamenii n-au nevoie în primul rând de predicile noastre ci de pâinea, de cămașa și de mângâierea noastră. Cele sufletești vin numai în urma celor trupești. Ce puțini credincioși știu bine acest adevăr mai înainte de a ajunge aici.
Doamne și Dumnezeul meu, dă-mi puterea și ajutorul Tău, de care mai am încă atât de multă nevoie în acest puțin timp, până în 11 ianuarie când voi fi acasă...
Amin.
Slăvit să fie Domnul!