Cap. 33 - Și alte lupte
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Fără luptă nu-i cunună veșnică și bună
căci cununa fără luptă este doar minciună
și cununa fără luptă - mâine veștejește
- numai cea cu răni plătită veșnic strălucește.”
Decretul de grațiere care a fost publicat la sfârșitul anului 1982, era mijlocul văzut prin care se aducea la îndeplinire hotărârea cea nevăzută dată mai dinainte de Voia Dumnezeului nostru, pentru noi și pentru mulți alții împreună cu noi. Desigur Domnul și Dumnezeul nostru ne-ar fi putut izbăvi și fără acest decret, dar El așa lucrează minunile Lui încât ele par să fie acte normale venite prin voia oamenilor sau ale întâmplărilor. Voia Domnului a fost ca împreună cu noi să iese cât mai mulți, după cum la Învierea Domnului Isus au mai fost mulți sfinți care au înviat și au ieșit și ei din mormintele lor odată cu El (Matei 27, 52-53). Binecuvântat să fie Domnul care face ca marile bucurii să le guste cât mai mulți, nu numai unii.
Dar eu ieșeam din închisoarea aceasta - cum s-ar zice cu un ochi râzând și cu unul plângând. Mă bucuram de cei ce se eliberau, dar sufeream din pricina celor ce rămâneau acolo și pentru care acest decret nu adusese chiar nici o rază de bucurie. Acest decret nu ierta nimic acelor recidiviști și celor cu condamnări mai mari. Ce bine ar fi fost dacă el ar fi prevăzut măcar o cât de mică reducere și pentru ei. Să vadă și ei că totuși nu sunt lepădați de tot ca niște zdrențe netrebnice. Dar așa, cum vor mai fi ei față de societatea aceasta care i-a uitat total, chiar dacă vreodată vor mai ieși de aici! Aceasta ar fi însemnat să condamni fapta, dar să cauți să salvezi omul.
Adevărul acesta m-a dus cu gândul la celălalt adevăr, la soarta celor care vor rămâne în întunericul veșnic după ce eliberații lui Hristos vor merge în Slava Veșnică. Ce despărțiri sfâșietoare vor fi atunci. Ce plâns amar și ce scrâșnire a dinților, ce urlete ale durerilor!...
O Dumnezeule al Îndurărilor Veșnice, mai îngăduie o vreme de har și mai trimite un duh de pocăință peste omenirea aceasta pentru ca nici această generație din urmă să nu piară de tot, ci să vină toată și ea la mântuirea Ta. Și numai apoi să vină Sfârșitul!
Cu câteva zile înainte de liberare scriseseră ziarele și spusese difuzorul despre acest lucru. Toți trăgeau nădejde, chiar și cei cu condamnări mari, că vor ajunge să beneficieze și ei totuși de o reducere cât de mică... Dar speranțele celor mulți-mulți au fost înșelate. Judecata lumească osândește ușor, dar iartă greu pe când judecata lui Dumnezeu osândește greu, dar iartă ușor. Vai de cei ce ajung la judecata oamenilor - ferice de cel care merge cu lacrimi și rugăciune spre Judecata lui Dumnezeu...
Printre cei eliberați în ultima zi, - am fost și eu. Asupritorii mei lumești au căutat să prelungească chiar până în ultima zi cât au putut chinul lor și apăsarea lor asupra mea. Numai când n-au mai putut să mai țină deloc, - s-au îndurat să mă lase.
Pentru îndeplinirea formalităților de liberare a trebuit să merg împreună cu alți câțiva la grefa temniței. Acolo ni se înapoiau actele și lucrurile oprite la intrarea aici - sau cele sosite între timp, care nu ne fuseseră predate în timpul cât fusesem închiși aici.
În timp ce semnam într-un registru de primirea Dovezii de Liberare, cel ce-mi arăta cu degetul unde să semnez, îmi zise:
- Acum ai avut noroc hoțule... Dar ai grijă dacă ieși afară să nu mai vii iarăși peste câteva zile înapoi, - că nu mai ieși de aici decât în plic... Păcat că ieși și acum așa și nu altfel...
După 33 de ani parcă îl auzeam iarăși pe Zoli baci...
Nu i-am răspuns nimic... Îi va răspunde odată și acestuia Dumnezeu.
Funcționara de la ghișeu din spatele meu mă strigă:
- Hei, cum te cheamă?
- Dorz Traian.
- Treci pe aici să-ți iei banii!
- Ce bani?
- Banii care ți-au fost trimiși de acasă pentru cumpărături alimentare... O mie și cinci sute de lei...
- Păi mie tot timpul mi s-a spus când am vrut să cumpăr alimente, că eu nu am bani la grefă!
- S-a greșit... Acum i-ai că tot ai tăi sunt. Nu ți-i oprește nimeni. Semnează ici...
Doamne, acum aflu iarăși o nelegiuire care se făcuse față de mine... Da, legea dădea dreptul fiecărui deținut căruia i se trimiteau bani de acasă, ori dacă muncea aici, să-și cumpere lunar alimente în valoare de 100 de lei, pentru a-și îmbunătăți hrana puțină care o primea de la cazan.
O dată pe lună venea cineva de la conducere cu o listă și întreba la vizetă cine are bani la grefă și cine vrea să cumpere alimente luna asta. Se înscriau toți cei ce știau că au bani acolo. Știam și eu că am. Îmi spuseseră la vorbitor copiii și îmi scriseseră și în cartea poștală lunară pe care o primeam. Dar mie, în afară de luna întâi când venisem și îmi opriseră niște bani la grefă, - nu mi-au mai aprobat înscrierea pentru alimente spunându-mi scurt:
- Tu nu mai ai bani la grefă!
- Trebuie să mai am. Poate este o greșeală...
- Eu nu știu. Așa mi s-a spus!...
Nu era nu știu ce câteva pachețele de biscuiți, o conservă de pește și două borcănele de compot pe care le-aș fi cumpărat cu cei 100 de lei. Dar era totuși ceva, în foametea de acolo, atât pentru mine cât și pentru ceilalți care nu aveau aproape nici unul nici un leu, după atâția ani de când putrezeau aici.
Așa era cu toate drepturile pe care ni le dădea legea sub care ajunsesem aici. Legea bunului plac al oricăruia la care ajungeai - și care avea dispoziția nu să-ți dea ci să nu-ți dea. Nimeni nu-ți spunea adevărul, ci fiecare te mințea fără nici o rușine de sine însuși - și de nelegiuirea care o făcea mărind prin tot ce putea adăuga și el chinul tău pe care și așa ți-l făcea cât putuse de mare cruzimea judecătorului, cruzimea direcțiunii, cruzimea paznicilor, cruzimea celor ce erau clipă de clipă cu tine și care căutau să-ți răpească și să-ți fure și ei, ce-ți mai rămăsese de la răpitorii și furii cei pe la care trecuseși de la primul pas și prima parte prin care ai trecut până ai ajuns aici.
Acum, slăvit să fie Domnul că am scăpat și așa... Dar El să aibă milă când și ei vor ajunge la Judecata Lui, după cum este scris: ...căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea Scaunului de Judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare dintre noi să-și primească răsplata după binele sau răul pe care îl va fi făcut când trăia în trup (2 Cor. 5, 10).
Îndată după eliberarea mea din 7 ianuarie, Domnul mi-a făcut bucuria să-i revăd și pe ceilalți frați care fuseseră condamnați deodată cu mine. Toți mi-au mărturisit cu lacrimi de bucurie cât de minunat le-a purtat de grijă acolo și lor Domnul și Ocrotitorul nostru Iubit. Înștiințarea pe care mi-o făcuse Duhul Domnului în 23 noiembrie iată ce frumos se împlinea în ziua numelui sfânt al prorocului Ioan Botezătorul Domnului. Fusesem îngropați împreună cu sf. Petru și Pavel - dar am fost izbăviți împreună cu sf. Ioan Botezătorul în ziua biruinței lui.
Slavă veșnică Numelui Sfânt al Dumnezeului nostru care ne dovedește de fiecare dată nu numai cât de puternic dar și cât de credincios este El făgăduințelor Sale față de noi totdeauna - dar mai ales în ziua necazului. O câtă încredere putem avea noi în orice vreme în Cuvântul Său și în puterea Lui.
Frații noștri iubiți și scumpele noastre surori, care veți mai ajunge voi sau ai voștri vreodată în astfel de stări și veți primi harul de a suferi pentru Domnul, vă rog și vă adeveresc, nu vă îngrijorați nicidecum și nu vă temeți niciodată de nimic - ci bizuiți-vă nemărginit pe Dulcele și Puternicul nostru Mântuitor și pe tot Cuvântul făgăduințelor Lui. Nu vă temeți nici de tirani, nici de foame, nici de moarte, căci Domnul nu vă va lăsa în puterea acestora ci Mâna Lui vă va ocroti și vă va ține cu viață - în mijlocul tuturor acestora, până la ziua când este hotărâră izbăvirea voastră fericită. Pentru că Acela care a hotărât data intrării noastre a hotărât deodată cu ea și data ieșirii. Dar aceasta nu ne-o arată El totdeauna (- deși uneori ne-a arătat-o!-) pentru ca să ne bizuim mai dinainte pe puterea și iubirea Lui. Dar El Puternicul nostru Mântuitor Isus Hristos va fi cu noi cu toți ai Lui în orice vreme. Și veți ajunge și voi eliberarea cu bucurie, fiți siguri. Iar până atunci prin toate zilele și nopțile încercării de acolo, El va fi în cuptorul de foc alături de voi mângâindu-vă cu înștiințările de mai înainte despre binefacerile Lui mai din urmă. Ca rod și ca răsplată a răbdării voastre împreună cu El.
Încă odată deci: nu vă temeți! Făgăduința Lui este dulce: Iată Eu sunt cu voi ca să vă scap (Ier. 1, 8; Matei 28, 20) și este întru totul adevărat și totdeauna împlinită chiar așa cum ne este spusă!
Acasă am aflat cu aceeași bucurie că Domnul le purtase și alor noștri de grijă în chip tot așa de minunat ca și nouă prin dragostea Lui și prin dragostea acelora care din dragostea pentru Isus ne-au ajutat și pe noi.
O, voi binefăcătorii noștri și ai alor noștri, Dumnezeul Binefacerilor să vă răsplătească tot binele care ni l-ați făcut în Numele Lui cu toate binefacerile Sale pământești și cerești. Vă vom fi totdeauna cu atât mai recunoscători cu cât ne-ați fost mai necunoscuți înainte - și ați făcut aceste binefaceri mai în ascuns. Tatăl Ceresc care a îngrijit ca Fiul Său în Săptămâna Patimilor Sale să aibă la vremea de nevoie pe un Simon Cirineanul, pe o Marie Magdalena, pe o Veronica, sau pe un Iosif din Arimatea spre a-I împlini ceea ce nimeni alții nu puteau - a avut grijă și de noi și de ai noștri în calvarul nostru, ajutându-ne prin voi.
El să facă neuitate în veșnicie numele și faptele voastre cum le-a făcut neuitate pe ale acelora care L-au ajutat pe El. Și în Ziua Răsplătirii să vă mărturisească înaintea Tatălui și înaintea îngerilor Lui, după făgăduința Sa (Luca 12, 8).
Îndată după acele zile, a venit la mine un frate preot care printre alte noutăți care credea el că mă interesează, mi-a spus bucuros și că s-au mai înființat în țară vreo două episcopii noi, că s-au pictat frumos câteva biserici, că s-au mai ținut nu știu ce conferințe de orientare și altele de felul acesta.
- O, este frumos și asta - i-am zis eu cu tristețe. Dar dacă Hristos Cel din închisoare și Hristos Cel din spitale și Hristos Cel din orfelinate și din aziluri și din casele de nebuni și Hristos Cel din colibele de la periferiile orașelor, - rămâne flămând, rămâne gol, rămâne bolnav și nemângâiat - la ce folos sunt toate laudele, paradele și slujbele noastre?
La Judecata Cea din Urmă Hristos Cel Drept nu ne va întreba în primul rând câte episcopii am înființat, câte case parohiale am înființat, câte biserici de piatră am zidit, câte conferințe am organizat - ci câtă suferință fizică și sufletească a semenilor noștri chinuiți am alinat.
Iată, e plină lumea de la marginea orașelor și satelor de țigani care trăiesc în cea mai cruntă mizerie trupească și sufletească... Sunt pline spitalele, închisorile, azilurile, orfelinatele și casele de nebuni de oameni care trăiesc și mor fără Dumnezeu și fără ajutor. Câți patriarhi, câți mitropoliți, câți episcopi, câți preoți și predicatori oficiali se duc să ia oficial legătura cu conducerea acestor instituții și să organizeze acolo ceva pentru îmbunătățirea condițiilor de hrană și de viață ale acestor oameni? Cine se duce să ofere acolo o parte din veniturile episcopiei sau comunității, făcând aceasta în Numele și în dragostea lui Hristos? În loc să se folosească acestea numai pentru cu totul altceva decât pentru ceea ce cere în primul rând Cuvântul Sfânt! Să nu se spună ușuratic: are grijă Statul de aceștia. Vă rog să vă duceți personal ca să vă convingeți cum are grijă cineva de ei.
Dar iată că cei căzuți sufăr - în timp ce atâția predicatori și preoți și episcopi și mitropoliți și patriarhi trec pe lângă ei legănându-se greoi în mașinile lor elegante și moi, nepăsători și distrați - spre interesele lor lumești sau confesionale sau mârșave...
Și apoi să te mai miri de înfricoșătoarea osândă de la Matei 25 și în care mulți dintre cei ce o predică nici nu mai cred? Pentru că dacă ar crede, ar face ceva ca să nu ajungă acolo la stânga înfricoșată a lui Dumnezeu.
Iar la întoarcerea mea printre multe alte lucruri de mirare am mai aflat și despre două fapte pe care în zilele acelea când s-au petrecut, mulți le-au pus în legătură una cu alta - și anume:
Când instanța de judecată a cerut episcopiei și protopopiatului să admită ca în caz de condamnare a mea să-mi execut pedeapsa la locul de muncă unde fusesem angajat - aceștia au răspuns negativ.
Apoi îndată au hotărât desființarea postului meu, ca să nu-mi plătească nimic.
Asta era între iunie și august 1982 în timpul când avusese loc judecata și arestarea mea.
În zilele acelea mai întâi s-a întâmplat ca într-o duminică chiar la începutul slujbei în biserica parohiei noastre s-a prăbușit dintr-o dată candelabrul de cristal din mijlocul Bisericii cu toate lumânările aprinse, sfărâmându-se de dușumea. Abia plecase de sub el cântărețul care citise apostolul când cablul gros de oțel s-a rupt dintr-o dată și candelabrul a căzut, îngrozind pe toți cei din biserică. Toți au văzut în asta un semn ceresc prevestitor de rău.
La puțin timp după asta s-a stârnit o furtună puternică și vântul a rupt în două turnul Bisericii noastre din zid și din grinzi masive de stejar. Același vânt a rupt și tot atunci
și turnul bisericii din centrul Beiușului, unde slujeau de obicei episcopul și protopopul.
După numai câteva săptămâni de la furtună, trei zile după arestarea mea, pe la miezul nopții sătenii parohiei noastre s-au trezit cu biserica în flăcări. Nimeni nu știe nici azi din ce a izbucnit focul care a ars apoi trei zile și trei nopți fără să mai poată fi stins, nici de pompieri și nici de ploaia care cădea atunci. Așa că nu s-a mai ales din toată frumusețea bisericii nimic. Ce rămăsese de la furtună a nimicit focul. Până și clopotele din turn s-au topit. Așa puternic a fost focul pustiitor. N-a mai rămas decât o ruină afumată din biserica masivă construită în 1887 de mitropolitul Miron Romanul, care fusese originar din satul nostru.
Mulți dintre cei ce au aflat despre aceste două fapte le-au pus îndurerați într-o strânsă legătură una cu alta, socotind pustiirea celor două biserici ca o pedeapsă de la Dumnezeu pentru judecata și condamnarea mea...
Eu nu spun nici da nici nu. Singur Domnul Dumnezeu care le vede și le judecă pe toate știe care este adevărul. Ci le amintesc aici doar ca pe niște întâmplări neobișnuite care poate au în ele niște învățăminte de care e bine să țină cineva seama.
Ce dulce mângâiere îmi dă gândul că în timp ce noi în temniță ne topeam în slujba Domnului, afară toți frații noștri din lumea întreagă stăteau înaintea Dumnezeului nostru cu lacrimi și post rugându-se pentru noi și pentru toți cei care mai sufăr în închisori pentru Cuvântul și dragostea Domnului nostru Isus Hristos.
Aceasta nu este numai pentru noi un prilej de mângâiere ci și unul de mare bucurie pentru Dumnezeu Tatăl nostru Cel Ceresc. În multe privințe sunt dezbinați azi toți copiii lui Dumnezeu din lume, dar dacă măcar în privința rugăciunii pentru cei închiși ei sunt uniți, - atunci aceasta este o mare bucurie pentru Domnul și îngerii Lui. Iată un adevăr care ne face să binecuvântăm Numele Domnului și să-I mulțumim pentru asta și să ne rugăm pentru unirea tuturor fraților și în toate celelalte privințe în care încă nu sunt uniți. Cine îți poate apropia genunchii, îți poate apropia și inima de frați. Calea unirii în rugăciune este singura cale și înspre unirea în credință și în dragoste. O, dacă am folosi mai mult rugăciunea împreună cu frații, ce repede și dulce s-ar putea ajunge și la părtășia armonioasă cu ei.
Scumpii noștri frați și surori din toate adunările, din toate limbile și din toate țările, care știm că ați luat parte la rugăciunile, la ostenelile și la jertfele pentru noi, vă mulțumim în Numele și în dragostea Domnului nostru Isus Hristos. Prin rugăciunile și prin jertfele voastre Dumnezeu ne-a ajutat și ne-a izbăvit atât de minunat. Datorită acestor rugăciuni și jertfe am fost salvați de la moartea sigură care ne era pregătită. Suntem deplin încredințați de asta mai ales eu cel bătrân și bolnav, care n-aș fi putut rezista până la împlinirea termenului ce-mi era pus.
Am văzut-o și mai bine asta când lațul s-a rupt și noi am scăpat, în regretul neputincios al celor de la care scăpasem, că planul lor nu le reușise... și în amenințarea lor că data viitoare nu va mai fi așa! O, dată viitoare dacă va mai veni, va fi și ea tot în Mâinile puternice ale lui Dumnezeu. În aceste Mâini sunt și ei cei care cred că noi suntem în mâinile lor.
Bucurându-ne cu toții că Dumnezeu ne-a împlinit și de data aceasta rugăciunile noastre ale celor de-o parte și de cealaltă a zidurilor, să-I mulțumim neîncetat Lui care ne-a ascultat. Și să nu încetăm a ne ruga și mai departe pentru cei ce încă n-au ieșit la lumina libertății, ajutându-i cu tot ce putem, simțind cu ei, ca și cum noi înșine am fi acolo. Dacă suferim împreună cu Hristos și cu ai Lui, vom și împărăți cândva împreună cu El și cu ei.
O, ce adevăr strălucit și minunat este acesta. Slăvit să fie Domnul Cel care nu v-a lăsat pe voi să fiți nepăsători față de noi. El să nu ne lase să fim nici noi nepăsători niciodată față de alții.
Poate că este ceva cam îngust și cam firesc în o altă bucurie pe care iarăși o simt și anume în aceea că numele familiei mele duhovnicești, numele Oastei Domnului este acum vestit în lumea întreagă din pricina suferințelor noastre, a unora dintre fiii ei pentru Numele și Cuvântul Domnului nostru Iubit. Fiind privită de toată mulțimea mondială a creștinilor cu dragoste și respect ca o lucrare vie și rodnică ce poate aduce o jertfă plăcută și bucuroasă lui Dumnezeu. Bucuria noastră este recunoscătoare Domnului că dacă numele acestei sfinte Lucrări a fost pe nedrept hulit din pricina faptelor nedemne ale unora dintre cei neascultători din sânul ei - acum ea este totuși cinstită prin alții. Mulțumim Domnului și Mântuitorului nostru că El îi face astăzi dreptate memoriei părintelui nostru sufletesc Iosif Trifa care ne-a învățat și ne-a crescut în acest duh de jertfă și de dăruire pentru Hristos. El ne-a învățat aceasta prin toată pilda și jertfa vieții lui pentru Isus.
Te rugăm Doamne Isuse, răsplătește în Ziua Ta și pe cei care ne-au apărat prin radio și ziare pe noi și Lucrarea Oastei Tale.
Dar la mai puțin de o lună după eliberarea noastră, alte vești grele primeam din diferite părți despre întețirea prigoanelor și amenințărilor împotriva frățietății noastre. Unor frați li s-au făcut percheziții luându-li-se tot ce se afla la ei, cărțile de cântări, casetofoane, benzi, unelte de scris.
Alții găsiți la adunare erau amendați la rând, cu sume mari și foarte mari. Chiar și cei care erau 2-4 dintr-o casă, erau amendați fiecare (cum a fost la Bogdănești) - și tot ce s-a aflat asupra lor s-a confiscat: Biblii, cărți de cântări, caiete scrise de mână, tot.
Alții au fost chemați la autorități și puși să dea declarație scrisă că nu se vor mai aduna să se roage... cum a fost la Rediu și la Malu Alb. În alte locuri unii frați au fost luați și bătuți - cum a fost la Ogești, Săucani, Cârpești, etc.
Pe ziua de 3 februarie, ziarul central din București Scânteia Tineretului unul dintre cele 3 mai mari și mai importante ziare din țară, publica împotriva noastră cel mai furios și mai neadevărat dintre toate articolele anticreștine din campania susținută care acum este dusă împotriva lui Dumnezeu. Redăm mai jos în întregime acest articol pentru a rămâne pe totdeauna ca o dovadă a urii cu care suntem priviți din partea lumii. Și cu câtă nedreptate și minciuni se luptă împotriva noastră.
Cuvântul acestui ziar este inspirat de conducerea centrală și prin el se vede limpede că noi suntem priviți cu o ură mai mare decât oricare dintre ceilalți credincioși din țară împotriva cărora au mai scris aceste ziare. Dar față de nici unii nu s-au exprimat în termeni chiar atât de veninoși.
Iată textul articolului amintit din ziarul Scânteia Tineretului din 3 februarie 1983.
Mercenarii fanatismului - procesul întunericului...
Nu demult un post de radio occidental, cu pretenții de seriozitate și respect față de calitatea informației, a făcut mare tapaj de chestia „persecuției religioase din România”, la care este supus un oarecare Traian Dorz, cunoscut preot (probabil poet! n.n.) religios care - vezi Doamne, este maltratat de autorități împreună cu alți membri ai grupării (șic) Oastea Domnului. La rândul ei publicația „Service Ortodoxe de Presse” își informa în luna noiembrie 1982 cititorii că - auziți! - „credincioșii români membri ai mișcării evanghelice ortodoxe Oastea Domnului (?!?) au fost arestați și condamnați”. Normal, de ambele dăți nu s-a ezitat să se citeze cu surle și tobe „încălcarea drepturilor și libertăților de credință de către organele de la București...” Ceea ce au fost însă să recunoască ambele surse, au fost motivele pentru care Traian Dorz, împreună cu alți ciraci ai săi au fost chipurile „persecutați” și anume pentru distribuire de literatură religioasă în scopuri diversioniste, literatură care face apologia ideologiei fasciste, înscriindu-se într-o strategie mai amplă a unor cercuri ultrareacționare capitaliste de infiltrație și de propagare și în țara noastră a unor orientări politice și sociale antiumaniste și antisocialiste. În fine sursele menționate „uită” să facă o precizare de fond, anume că prin trecutul ei jalnic Oastea Domnului s-a scos singură în afara legilor noastre și că ea calcă în mod flagrant principiile fundamentale care reglementează libertatea de credință în România socialistă.
Dar pentru a fi mai bine înțeleși va trebui să precizăm de la bun început care este istoria, care sunt obiectivele, care sunt tendințele acestei mișcări autointitulate ca religioasă, dar care nu are nimic comun cu pretinsa cuvioșie, cumpătare și cinste pe care le proclamă zgomotos.
E bine astfel de știut - sau de reamintit faptul că Oastea Domnului a fost înființată în anul 1923 în Transilvania, de preotul ortodox Viorel (alias Valerian) Iosif Trifa, expulzat din S.U.A. în 1982 deoarece a ascuns autorităților de acolo trecutul său fascist infamant, (de unde se vede că așchia nu sare niciodată departe de... ochi!). Intenția inițială a fost propagarea înnoirilor religioase în această parte a țării. Curând însă mișcarea s-a îndepărtat de la scopurile sale inițiale și a intrat în conflict deschis cu ierarhia ortodoxă română. Însuși unul dintre întemeietorii grupării, fostul mitropolit al Sibiului Nicolae Bălan, se simte obligat să demaște tendințele anarhiste și fanatice ale Oastei Domnului și astfel are loc o sciziune de pe urma căreia Iosif Trifa și adepții săi se îndreaptă fățiș spre legionarism, aspect reflectat în primul rând prin practicile de cult tot mai evident obscurantiste și antiumaniste.
Ulterior, după 1944 când I. Trifa era deja mort și Traian Dorz își asumase sarcina de a fi mentor spiritual al grupării ideologice legionariste, i se adaugă un anticomunism virulent iar Traian Dorz împreună cu alți fanatici precum Nicolae Moldoveanu, Al. Pop și alții încearcă să dea o nouă orientare unor teze de doctrină religioasă ortodoxă, ceea ce face ca prin Decizia nr. 98/1949 Biserica Ortodoxă Română să scoată Oastea Domnului în afara legilor canonice și să interzică preoților ortodocși să oblăduiască în biserici activități specifice acestei grupări. În urma acestei măsuri și datorită faptului că Legea Cultelor nu aprobase lucrării statut legal de ființare, adepții fanatici ai Oastei Domnului au căutat să-și continue în mod clandestin activitatea nocivă, secta devenind în același timp un loc de refugiu pentru tot felul de elemente declasate.
Iată deci că Traian Dorz și acoliții lui sunt departe de a fi niște victime nevinovate, așa cum pretind oficiile de propagandă dușmănoasă menționate, întreaga lor activitate recomandându-i ca pe niște mercenari în slujba unor cauze compromise deplin și definitiv...
Pentru a înlătura eventualele dubii sau observația că ne referim la vremuri revolute,
să vedem cum se prezintă în vremea noastră cei care cu emfază și insolență se proclamă „ostașii Domnului”.
Să notăm mai întâi că în încercările lor fățișe tot mai insistente în ultimul timp de a produce o diversiune politico-ideologică în țările socialiste, cercurile ultrareacționare din Occident, mizează tocmai pe existența unor elemente cu profil moral descompus de teapa „ostașii Domnului” pe care se străduiesc să le angajeze în activități îndreptate împotriva autorității Statului și a legilor. La rândul lor, astfel de elemente se văd încurajate într-un mod nesperat de atenția rău intenționată ce li se acordă în străinătate și încearcă să urmeze sfaturile ce li se dau mai ales prin intermediul unui anumit post de radio folosindu-se de sprijinul moral și material pe care îl primesc în acest scop.
Nutrind visuri deșarte, Traian Dorz și alți fanatici din Oastea Domnului s-au angajat în jocul perfid pus la cale de oficine specializate în diversiune din străinătate. În timpul unei vizite în străinătate Traian Dorz stabilește legături cu un oarecare Sergiu Grosu, un fascist fanatic pripășit în Franța unde trăiește din calomniile și invectivele la adresa țării noastre pe care le vinde cu toptanul celor interesați - legături care ulterior s-au permanentizat. Mai mult, vizitat fiind în țară de finul său Gheorghe Barbu zis Gheți, individ fără căpătâi pripășit prin R.F.G. ca și Cornel Iavlev, alt transfug, Traian Dorz a organizat contactul acestora cu elemente din cadrul Oastei Domnului, cu care prilej s-au dat directive clare către emisarii occidentului asupra modului în care să se intensifice acțiunile sectei, punându-li-se la dispoziție literatură mistică, benzi magnetice, casetofoane care să servească îndeosebi activității de prozelitism, mai ales printre tineri și copii. La plecare, emisarii din R.F.G. au scos în mod ilegal manuscrise care conțineau „opera” celui care își aroga fără pic de jenă titlul pompos de conducător al Oastei Domnului.
Să fie o simplă întâmplare faptul că în R.F.G. a fost tipărită în două volume imunda producție a lui Dorz „Istoria Oastei Domnului”, subintitulată pompos și insolent „Istoria unei Jertfe”? Sigur că nu, de vreme ce cheltuielile de tipărire au aparținut nici mai mult nici mai puțin decât vechii noastre cunoștințe Moricz Richard Wurmbrandt. De altfel Dorz și-a manifestat deschis în repetate rânduri simpatia și admirația față de acest individ fără pic de scrupule, asupra căruia ne-am oprit atenția în numerele trecute. Ce să mai spunem: cine se aseamănă se adună.
Nu-i mai puțin adevărat că Dorz a avut legături sistematice într-o perioadă și cu pseudo-pastorul baptist Iosif Țon, actualmente pripășit și el pe meleaguri străine unde s-a făcut cunoscut pentru acțiunile dușmănoase la adresa patriei și poporului nostru (vezi art. „Între amvon și un anume microfon” apărut în ziarul „Scânteia” din 6-VII-1982).
Ca să fim însă sinceri pân-la capăt, nici soarta lui Dorz nu-i acum la anii bătrâneții prea senină. Uite nu mai departe decât „fratele” Nicolae Moldoveanu aspiră și uneltește ca să-i ia locul, deși pătruns brusc de un fior al adevărului și cinstei pe care nu le-ai putea bănui la prima vedere „fratele” Dorz spune că-i supărat pe N.M. că se pretinde un iluminat (titlu pe care numai Dorz și-l poate aroga) și că are nesăbuite pretenții să întemeieze... o doctrină universalistă (ceea ce iarăși i s-ar putea întâmpla numai lui T.D.).
Mă rog, zarvă mare acum între „oștenii” de peste graniță, alertă, alergie, lacrimi și amenințări, sudălmi și blasfemii, adică toată recuzita care nu reușește să ascundă adevărul limpede ca lumina zilei și anume că Oastea Domnului e pur și simplu o adunătură de mercenari ai întunericului care nu mai au demult nici obraz, nici caracter, nici rușine și nici țară. Mercenari în slujba intereselor unor cercuri neofasciste ultrareacționare - care și-au pierdut demult și deplin calitatea de om.
Pagină realizată de Șerban Cionof.
Am rămas cu toții adânc impresionați și îndurerați de ura cu care se mințea despre noi atât de îndrăzneț de cinic. Fără a se dovedi concret nimic din cele scrise - iată că suntem scoși în afara legii, tăgăduindu-ni-se până și calitatea de om.
Prin urmare nici oameni nu mai suntem considerați a fi. Atunci ce suntem? Fiare, animale, - ce? Putem fi deci scoși afară din cetate și uciși cu pietre de către oricine fără să li se întâmple nimic. Ce instigație oficială la orice crimă împotriva noastră - dacă într-adevăr nu mai suntem considerați nici oameni. Și aceasta se scrie în văzul lumii întregi, în secolul culturii și al civilizației și într-o țară care se laudă că are un popor vestit în lumea întreagă pentru omenia lui.
Dar slăvit să fie Domnul și pentru asta. Iată ce cutremurător se adeverește față de noi și Cuvântul Evangheliei: va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu (Ioan 16, 2).
De fapt de câțiva ani se scriu din ce în ce mai multe cărți, broșuri, articole și alte felurite atacuri împotriva noastră a credinței și a credincioșilor din țara noastră. Dar un ton atât de otrăvit și de dur încă n-a mai fost folosit împotriva nimănui. Tocmai pentru aceasta, toți acei care l-au citit chiar și cei străini de Oastea Domnului și care ne cunosc bine (- fiindcă Lucrarea aceasta este atât de cunoscută și prețuită de tot poporul nostru -) au putut vedea și judeca limpede cât de nedrepte sunt acuzele și cât de neadevărate sunt afirmațiile bietului neștiutor care le semnează și care cred că este singurul om din țara asta total necunoscător al lucrurilor despre care scrie, cu atâta lipsă de respect față de propriul său scris.
Dumnezeul Dreptății și al Adevărului să aibă milă atât de cel care scrie aceste calomnii cât și de acei care l-au inspirat și i-au poruncit să le scrie. Să le deschidă și lor ochii minții și să le lumineze întunericul inimii spre a se îngrozi și a se rușina de faptele lor. Și spre a se întoarce cu pocăință la Hristos ca să li se ierte fărădelegea și să le fie mântuit sufletul, ca să nu moară cu acest păcat neiertat asupra conștiinței lor.
Iar nouă să ne ajute să-i putem înțelege, ierta și iubi până la capăt pe toți, cum i-a iubit și Mântuitorul nostru Isus. Și să ne putem ruga cu toată sinceritatea și curăția inimii pentru batjocoritorii noștri, cum a făcut și cum ne-a învățat El.
Un singur lucru ne-a bucurat din tot ce-a scris acolo și anume acela că cineva a tipărit undeva primele două volume din Istoria Oastei Domnului. Slăvit să fie Domnul, pentru această mare bucurie și biruință pe care ne-a dat-o. Deci dacă Istoria aceasta a apărut, ea tot va ajunge odată și odată la cei care doresc sincer să cunoască adevărul despre această Lucrare Sfântă. Și din cuprinsul dovedit cu acte și documente al acestei Istorii, se vor putea convinge toți despre adevărul ei ca și despre minciuna celor ce ne urăsc. Inclusiv Șerban Cionof și superiorii săi.
Eu îi doresc din toată inima, scriitorului acestui articol să ajungă să citească și el această Istorie spre a cunoaște măcar acum la urmă, ce adevăr a batjocorit și ce jertfă sfântă a călcat în picioare. Sunt convins că dacă le-ar fi cunoscut mai înainte el și-ar fi tăiat mai degrabă mâna dreaptă decât să fi păcătuit cu ea scriind ce a scris.
În ce mă privește pe mine, de acum pot fie să trăiesc fie să mor liniștit, oriunde și oricând. Lucrarea Oastei Domnului și apărarea Cauzei ei pentru care am trăit și am suferit de când mă știu în ea - este pe deplin și puternic cunoscută în lumea întreagă. Sunt fericit că mi-am putut îndeplini legământul pe care l-am pus înaintea Domnului meu Isus Hristos în ziua nașterii mele duhovnicești. Și înaintea părintelui meu Iosif Trifa, în ziua morții lui trupești. Cauza și adevărul Lucrării Oastei Domnului se găsesc temeinic încredințate în Mâinile Puternice și Iubitoare ale Marelui ei Conducător și Mântuitorului nostru Dulce și Viu Isus Hristos. Numele Lui Cel Sfânt Îl poartă ea în numele ei - și din pricina acestui Nume Sfânt al Lui care este peste ea, El o va ocroti și o va îndruma cu putere și cu măreție și mai departe până la Biruința Lui totală și eternă, cum a făcut-o și până azi...
Slavă veșnică Ție Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor care ai purtat în trecut o atât de scumpă grijă Lucrării Oastei Tale și care îi vei purta la fel și în viitor.
Mulțumindu-Ți pentru Trecut și rugându-Te pentru Prezent, noi Îți promitem pentru Viitor toată dragostea, alipirea și ascultarea statornică a sufletelor noastre. Pecetluiește-le toate acestea cu Harul Tău, cu ajutorul și sprijinul Tău, pentru împlinirea lor desăvârșită.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!