Cap. 33 - Şi alte lupte
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Fără luptă nu-i cunună veşnică şi bună
căci cununa fără luptă este doar minciună
şi cununa fără luptă - mâine veştejeşte
- numai cea cu răni plătită veşnic străluceşte.”
Decretul de graţiere care a fost publicat la sfârşitul anului 1982, era mijlocul văzut prin care se aducea la îndeplinire hotărârea cea nevăzută dată mai dinainte de Voia Dumnezeului nostru, pentru noi şi pentru mulţi alţii împreună cu noi. Desigur Domnul şi Dumnezeul nostru ne-ar fi putut izbăvi şi fără acest decret, dar El aşa lucrează minunile Lui încât ele par să fie acte normale venite prin voia oamenilor sau ale întâmplărilor. Voia Domnului a fost ca împreună cu noi să iese cât mai mulţi, după cum la Învierea Domnului Isus au mai fost mulţi sfinţi care au înviat şi au ieşit şi ei din mormintele lor odată cu El (Matei 27, 52-53). Binecuvântat să fie Domnul care face ca marile bucurii să le guste cât mai mulţi, nu numai unii.
Dar eu ieşeam din închisoarea aceasta - cum s-ar zice cu un ochi râzând şi cu unul plângând. Mă bucuram de cei ce se eliberau, dar sufeream din pricina celor ce rămâneau acolo şi pentru care acest decret nu adusese chiar nici o rază de bucurie. Acest decret nu ierta nimic acelor recidivişti şi celor cu condamnări mai mari. Ce bine ar fi fost dacă el ar fi prevăzut măcar o cât de mică reducere şi pentru ei. Să vadă şi ei că totuşi nu sunt lepădaţi de tot ca nişte zdrenţe netrebnice. Dar aşa, cum vor mai fi ei faţă de societatea aceasta care i-a uitat total, chiar dacă vreodată vor mai ieşi de aici! Aceasta ar fi însemnat să condamni fapta, dar să cauţi să salvezi omul.
Adevărul acesta m-a dus cu gândul la celălalt adevăr, la soarta celor care vor rămâne în întunericul veşnic după ce eliberaţii lui Hristos vor merge în Slava Veşnică. Ce despărţiri sfâşietoare vor fi atunci. Ce plâns amar şi ce scrâşnire a dinţilor, ce urlete ale durerilor!...
O Dumnezeule al Îndurărilor Veşnice, mai îngăduie o vreme de har şi mai trimite un duh de pocăinţă peste omenirea aceasta pentru ca nici această generaţie din urmă să nu piară de tot, ci să vină toată şi ea la mântuirea Ta. Şi numai apoi să vină Sfârşitul!
Cu câteva zile înainte de liberare scriseseră ziarele şi spusese difuzorul despre acest lucru. Toţi trăgeau nădejde, chiar şi cei cu condamnări mari, că vor ajunge să beneficieze şi ei totuşi de o reducere cât de mică... Dar speranţele celor mulţi-mulţi au fost înşelate. Judecata lumească osândeşte uşor, dar iartă greu pe când judecata lui Dumnezeu osândeşte greu, dar iartă uşor. Vai de cei ce ajung la judecata oamenilor - ferice de cel care merge cu lacrimi şi rugăciune spre Judecata lui Dumnezeu...
Printre cei eliberaţi în ultima zi, - am fost şi eu. Asupritorii mei lumeşti au căutat să prelungească chiar până în ultima zi cât au putut chinul lor şi apăsarea lor asupra mea. Numai când n-au mai putut să mai ţină deloc, - s-au îndurat să mă lase.
Pentru îndeplinirea formalităţilor de liberare a trebuit să merg împreună cu alţi câţiva la grefa temniţei. Acolo ni se înapoiau actele şi lucrurile oprite la intrarea aici - sau cele sosite între timp, care nu ne fuseseră predate în timpul cât fusesem închişi aici.
În timp ce semnam într-un registru de primirea Dovezii de Liberare, cel ce-mi arăta cu degetul unde să semnez, îmi zise:
- Acum ai avut noroc hoţule... Dar ai grijă dacă ieşi afară să nu mai vii iarăşi peste câteva zile înapoi, - că nu mai ieşi de aici decât în plic... Păcat că ieşi şi acum aşa şi nu altfel...
După 33 de ani parcă îl auzeam iarăşi pe Zoli baci...
Nu i-am răspuns nimic... Îi va răspunde odată şi acestuia Dumnezeu.
Funcţionara de la ghişeu din spatele meu mă strigă:
- Hei, cum te cheamă?
- Dorz Traian.
- Treci pe aici să-ţi iei banii!
- Ce bani?
- Banii care ţi-au fost trimişi de acasă pentru cumpărături alimentare... O mie şi cinci sute de lei...
- Păi mie tot timpul mi s-a spus când am vrut să cumpăr alimente, că eu nu am bani la grefă!
- S-a greşit... Acum i-ai că tot ai tăi sunt. Nu ţi-i opreşte nimeni. Semnează ici...
Doamne, acum aflu iarăşi o nelegiuire care se făcuse faţă de mine... Da, legea dădea dreptul fiecărui deţinut căruia i se trimiteau bani de acasă, ori dacă muncea aici, să-şi cumpere lunar alimente în valoare de 100 de lei, pentru a-şi îmbunătăţi hrana puţină care o primea de la cazan.
O dată pe lună venea cineva de la conducere cu o listă şi întreba la vizetă cine are bani la grefă şi cine vrea să cumpere alimente luna asta. Se înscriau toţi cei ce ştiau că au bani acolo. Ştiam şi eu că am. Îmi spuseseră la vorbitor copiii şi îmi scriseseră şi în cartea poştală lunară pe care o primeam. Dar mie, în afară de luna întâi când venisem şi îmi opriseră nişte bani la grefă, - nu mi-au mai aprobat înscrierea pentru alimente spunându-mi scurt:
- Tu nu mai ai bani la grefă!
- Trebuie să mai am. Poate este o greşeală...
- Eu nu ştiu. Aşa mi s-a spus!...
Nu era nu ştiu ce câteva pacheţele de biscuiţi, o conservă de peşte şi două borcănele de compot pe care le-aş fi cumpărat cu cei 100 de lei. Dar era totuşi ceva, în foametea de acolo, atât pentru mine cât şi pentru ceilalţi care nu aveau aproape nici unul nici un leu, după atâţia ani de când putrezeau aici.
Aşa era cu toate drepturile pe care ni le dădea legea sub care ajunsesem aici. Legea bunului plac al oricăruia la care ajungeai - şi care avea dispoziţia nu să-ţi dea ci să nu-ţi dea. Nimeni nu-ţi spunea adevărul, ci fiecare te minţea fără nici o ruşine de sine însuşi - şi de nelegiuirea care o făcea mărind prin tot ce putea adăuga şi el chinul tău pe care şi aşa ţi-l făcea cât putuse de mare cruzimea judecătorului, cruzimea direcţiunii, cruzimea paznicilor, cruzimea celor ce erau clipă de clipă cu tine şi care căutau să-ţi răpească şi să-ţi fure şi ei, ce-ţi mai rămăsese de la răpitorii şi furii cei pe la care trecuseşi de la primul pas şi prima parte prin care ai trecut până ai ajuns aici.
Acum, slăvit să fie Domnul că am scăpat şi aşa... Dar El să aibă milă când şi ei vor ajunge la Judecata Lui, după cum este scris: ...căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea Scaunului de Judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare dintre noi să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care îl va fi făcut când trăia în trup (2 Cor. 5, 10).
Îndată după eliberarea mea din 7 ianuarie, Domnul mi-a făcut bucuria să-i revăd şi pe ceilalţi fraţi care fuseseră condamnaţi deodată cu mine. Toţi mi-au mărturisit cu lacrimi de bucurie cât de minunat le-a purtat de grijă acolo şi lor Domnul şi Ocrotitorul nostru Iubit. Înştiinţarea pe care mi-o făcuse Duhul Domnului în 23 noiembrie iată ce frumos se împlinea în ziua numelui sfânt al prorocului Ioan Botezătorul Domnului. Fusesem îngropaţi împreună cu sf. Petru şi Pavel - dar am fost izbăviţi împreună cu sf. Ioan Botezătorul în ziua biruinţei lui.
Slavă veşnică Numelui Sfânt al Dumnezeului nostru care ne dovedeşte de fiecare dată nu numai cât de puternic dar şi cât de credincios este El făgăduinţelor Sale faţă de noi totdeauna - dar mai ales în ziua necazului. O câtă încredere putem avea noi în orice vreme în Cuvântul Său şi în puterea Lui.
Fraţii noştri iubiţi şi scumpele noastre surori, care veţi mai ajunge voi sau ai voştri vreodată în astfel de stări şi veţi primi harul de a suferi pentru Domnul, vă rog şi vă adeveresc, nu vă îngrijoraţi nicidecum şi nu vă temeţi niciodată de nimic - ci bizuiţi-vă nemărginit pe Dulcele şi Puternicul nostru Mântuitor şi pe tot Cuvântul făgăduinţelor Lui. Nu vă temeţi nici de tirani, nici de foame, nici de moarte, căci Domnul nu vă va lăsa în puterea acestora ci Mâna Lui vă va ocroti şi vă va ţine cu viaţă - în mijlocul tuturor acestora, până la ziua când este hotărâră izbăvirea voastră fericită. Pentru că Acela care a hotărât data intrării noastre a hotărât deodată cu ea şi data ieşirii. Dar aceasta nu ne-o arată El totdeauna (- deşi uneori ne-a arătat-o!-) pentru ca să ne bizuim mai dinainte pe puterea şi iubirea Lui. Dar El Puternicul nostru Mântuitor Isus Hristos va fi cu noi cu toţi ai Lui în orice vreme. Şi veţi ajunge şi voi eliberarea cu bucurie, fiţi siguri. Iar până atunci prin toate zilele şi nopţile încercării de acolo, El va fi în cuptorul de foc alături de voi mângâindu-vă cu înştiinţările de mai înainte despre binefacerile Lui mai din urmă. Ca rod şi ca răsplată a răbdării voastre împreună cu El.
Încă odată deci: nu vă temeţi! Făgăduinţa Lui este dulce: Iată Eu sunt cu voi ca să vă scap (Ier. 1, 8; Matei 28, 20) şi este întru totul adevărat şi totdeauna împlinită chiar aşa cum ne este spusă!
Acasă am aflat cu aceeaşi bucurie că Domnul le purtase şi alor noştri de grijă în chip tot aşa de minunat ca şi nouă prin dragostea Lui şi prin dragostea acelora care din dragostea pentru Isus ne-au ajutat şi pe noi.
O, voi binefăcătorii noştri şi ai alor noştri, Dumnezeul Binefacerilor să vă răsplătească tot binele care ni l-aţi făcut în Numele Lui cu toate binefacerile Sale pământeşti şi cereşti. Vă vom fi totdeauna cu atât mai recunoscători cu cât ne-aţi fost mai necunoscuţi înainte - şi aţi făcut aceste binefaceri mai în ascuns. Tatăl Ceresc care a îngrijit ca Fiul Său în Săptămâna Patimilor Sale să aibă la vremea de nevoie pe un Simon Cirineanul, pe o Marie Magdalena, pe o Veronica, sau pe un Iosif din Arimatea spre a-I împlini ceea ce nimeni alţii nu puteau - a avut grijă şi de noi şi de ai noştri în calvarul nostru, ajutându-ne prin voi.
El să facă neuitate în veşnicie numele şi faptele voastre cum le-a făcut neuitate pe ale acelora care L-au ajutat pe El. Şi în Ziua Răsplătirii să vă mărturisească înaintea Tatălui şi înaintea îngerilor Lui, după făgăduinţa Sa (Luca 12, 8).
Îndată după acele zile, a venit la mine un frate preot care printre alte noutăţi care credea el că mă interesează, mi-a spus bucuros şi că s-au mai înfiinţat în ţară vreo două episcopii noi, că s-au pictat frumos câteva biserici, că s-au mai ţinut nu ştiu ce conferinţe de orientare şi altele de felul acesta.
- O, este frumos şi asta - i-am zis eu cu tristeţe. Dar dacă Hristos Cel din închisoare şi Hristos Cel din spitale şi Hristos Cel din orfelinate şi din aziluri şi din casele de nebuni şi Hristos Cel din colibele de la periferiile oraşelor, - rămâne flămând, rămâne gol, rămâne bolnav şi nemângâiat - la ce folos sunt toate laudele, paradele şi slujbele noastre?
La Judecata Cea din Urmă Hristos Cel Drept nu ne va întreba în primul rând câte episcopii am înfiinţat, câte case parohiale am înfiinţat, câte biserici de piatră am zidit, câte conferinţe am organizat - ci câtă suferinţă fizică şi sufletească a semenilor noştri chinuiţi am alinat.
Iată, e plină lumea de la marginea oraşelor şi satelor de ţigani care trăiesc în cea mai cruntă mizerie trupească şi sufletească... Sunt pline spitalele, închisorile, azilurile, orfelinatele şi casele de nebuni de oameni care trăiesc şi mor fără Dumnezeu şi fără ajutor. Câţi patriarhi, câţi mitropoliţi, câţi episcopi, câţi preoţi şi predicatori oficiali se duc să ia oficial legătura cu conducerea acestor instituţii şi să organizeze acolo ceva pentru îmbunătăţirea condiţiilor de hrană şi de viaţă ale acestor oameni? Cine se duce să ofere acolo o parte din veniturile episcopiei sau comunităţii, făcând aceasta în Numele şi în dragostea lui Hristos? În loc să se folosească acestea numai pentru cu totul altceva decât pentru ceea ce cere în primul rând Cuvântul Sfânt! Să nu se spună uşuratic: are grijă Statul de aceştia. Vă rog să vă duceţi personal ca să vă convingeţi cum are grijă cineva de ei.
Dar iată că cei căzuţi sufăr - în timp ce atâţia predicatori şi preoţi şi episcopi şi mitropoliţi şi patriarhi trec pe lângă ei legănându-se greoi în maşinile lor elegante şi moi, nepăsători şi distraţi - spre interesele lor lumeşti sau confesionale sau mârşave...
Şi apoi să te mai miri de înfricoşătoarea osândă de la Matei 25 şi în care mulţi dintre cei ce o predică nici nu mai cred? Pentru că dacă ar crede, ar face ceva ca să nu ajungă acolo la stânga înfricoşată a lui Dumnezeu.
Iar la întoarcerea mea printre multe alte lucruri de mirare am mai aflat şi despre două fapte pe care în zilele acelea când s-au petrecut, mulţi le-au pus în legătură una cu alta - şi anume:
Când instanţa de judecată a cerut episcopiei şi protopopiatului să admită ca în caz de condamnare a mea să-mi execut pedeapsa la locul de muncă unde fusesem angajat - aceştia au răspuns negativ.
Apoi îndată au hotărât desfiinţarea postului meu, ca să nu-mi plătească nimic.
Asta era între iunie şi august 1982 în timpul când avusese loc judecata şi arestarea mea.
În zilele acelea mai întâi s-a întâmplat ca într-o duminică chiar la începutul slujbei în biserica parohiei noastre s-a prăbuşit dintr-o dată candelabrul de cristal din mijlocul Bisericii cu toate lumânările aprinse, sfărâmându-se de duşumea. Abia plecase de sub el cântăreţul care citise apostolul când cablul gros de oţel s-a rupt dintr-o dată şi candelabrul a căzut, îngrozind pe toţi cei din biserică. Toţi au văzut în asta un semn ceresc prevestitor de rău.
La puţin timp după asta s-a stârnit o furtună puternică şi vântul a rupt în două turnul Bisericii noastre din zid şi din grinzi masive de stejar. Acelaşi vânt a rupt şi tot atunci
şi turnul bisericii din centrul Beiuşului, unde slujeau de obicei episcopul şi protopopul.
După numai câteva săptămâni de la furtună, trei zile după arestarea mea, pe la miezul nopţii sătenii parohiei noastre s-au trezit cu biserica în flăcări. Nimeni nu ştie nici azi din ce a izbucnit focul care a ars apoi trei zile şi trei nopţi fără să mai poată fi stins, nici de pompieri şi nici de ploaia care cădea atunci. Aşa că nu s-a mai ales din toată frumuseţea bisericii nimic. Ce rămăsese de la furtună a nimicit focul. Până şi clopotele din turn s-au topit. Aşa puternic a fost focul pustiitor. N-a mai rămas decât o ruină afumată din biserica masivă construită în 1887 de mitropolitul Miron Romanul, care fusese originar din satul nostru.
Mulţi dintre cei ce au aflat despre aceste două fapte le-au pus îndureraţi într-o strânsă legătură una cu alta, socotind pustiirea celor două biserici ca o pedeapsă de la Dumnezeu pentru judecata şi condamnarea mea...
Eu nu spun nici da nici nu. Singur Domnul Dumnezeu care le vede şi le judecă pe toate ştie care este adevărul. Ci le amintesc aici doar ca pe nişte întâmplări neobişnuite care poate au în ele nişte învăţăminte de care e bine să ţină cineva seama.
Ce dulce mângâiere îmi dă gândul că în timp ce noi în temniţă ne topeam în slujba Domnului, afară toţi fraţii noştri din lumea întreagă stăteau înaintea Dumnezeului nostru cu lacrimi şi post rugându-se pentru noi şi pentru toţi cei care mai sufăr în închisori pentru Cuvântul şi dragostea Domnului nostru Isus Hristos.
Aceasta nu este numai pentru noi un prilej de mângâiere ci şi unul de mare bucurie pentru Dumnezeu Tatăl nostru Cel Ceresc. În multe privinţe sunt dezbinaţi azi toţi copiii lui Dumnezeu din lume, dar dacă măcar în privinţa rugăciunii pentru cei închişi ei sunt uniţi, - atunci aceasta este o mare bucurie pentru Domnul şi îngerii Lui. Iată un adevăr care ne face să binecuvântăm Numele Domnului şi să-I mulţumim pentru asta şi să ne rugăm pentru unirea tuturor fraţilor şi în toate celelalte privinţe în care încă nu sunt uniţi. Cine îţi poate apropia genunchii, îţi poate apropia şi inima de fraţi. Calea unirii în rugăciune este singura cale şi înspre unirea în credinţă şi în dragoste. O, dacă am folosi mai mult rugăciunea împreună cu fraţii, ce repede şi dulce s-ar putea ajunge şi la părtăşia armonioasă cu ei.
Scumpii noştri fraţi şi surori din toate adunările, din toate limbile şi din toate ţările, care ştim că aţi luat parte la rugăciunile, la ostenelile şi la jertfele pentru noi, vă mulţumim în Numele şi în dragostea Domnului nostru Isus Hristos. Prin rugăciunile şi prin jertfele voastre Dumnezeu ne-a ajutat şi ne-a izbăvit atât de minunat. Datorită acestor rugăciuni şi jertfe am fost salvaţi de la moartea sigură care ne era pregătită. Suntem deplin încredinţaţi de asta mai ales eu cel bătrân şi bolnav, care n-aş fi putut rezista până la împlinirea termenului ce-mi era pus.
Am văzut-o şi mai bine asta când laţul s-a rupt şi noi am scăpat, în regretul neputincios al celor de la care scăpasem, că planul lor nu le reuşise... şi în ameninţarea lor că data viitoare nu va mai fi aşa! O, dată viitoare dacă va mai veni, va fi şi ea tot în Mâinile puternice ale lui Dumnezeu. În aceste Mâini sunt şi ei cei care cred că noi suntem în mâinile lor.
Bucurându-ne cu toţii că Dumnezeu ne-a împlinit şi de data aceasta rugăciunile noastre ale celor de-o parte şi de cealaltă a zidurilor, să-I mulţumim neîncetat Lui care ne-a ascultat. Şi să nu încetăm a ne ruga şi mai departe pentru cei ce încă n-au ieşit la lumina libertăţii, ajutându-i cu tot ce putem, simţind cu ei, ca şi cum noi înşine am fi acolo. Dacă suferim împreună cu Hristos şi cu ai Lui, vom şi împărăţi cândva împreună cu El şi cu ei.
O, ce adevăr strălucit şi minunat este acesta. Slăvit să fie Domnul Cel care nu v-a lăsat pe voi să fiţi nepăsători faţă de noi. El să nu ne lase să fim nici noi nepăsători niciodată faţă de alţii.
Poate că este ceva cam îngust şi cam firesc în o altă bucurie pe care iarăşi o simt şi anume în aceea că numele familiei mele duhovniceşti, numele Oastei Domnului este acum vestit în lumea întreagă din pricina suferinţelor noastre, a unora dintre fiii ei pentru Numele şi Cuvântul Domnului nostru Iubit. Fiind privită de toată mulţimea mondială a creştinilor cu dragoste şi respect ca o lucrare vie şi rodnică ce poate aduce o jertfă plăcută şi bucuroasă lui Dumnezeu. Bucuria noastră este recunoscătoare Domnului că dacă numele acestei sfinte Lucrări a fost pe nedrept hulit din pricina faptelor nedemne ale unora dintre cei neascultători din sânul ei - acum ea este totuşi cinstită prin alţii. Mulţumim Domnului şi Mântuitorului nostru că El îi face astăzi dreptate memoriei părintelui nostru sufletesc Iosif Trifa care ne-a învăţat şi ne-a crescut în acest duh de jertfă şi de dăruire pentru Hristos. El ne-a învăţat aceasta prin toată pilda şi jertfa vieţii lui pentru Isus.
Te rugăm Doamne Isuse, răsplăteşte în Ziua Ta şi pe cei care ne-au apărat prin radio şi ziare pe noi şi Lucrarea Oastei Tale.
Dar la mai puţin de o lună după eliberarea noastră, alte veşti grele primeam din diferite părţi despre înteţirea prigoanelor şi ameninţărilor împotriva frăţietăţii noastre. Unor fraţi li s-au făcut percheziţii luându-li-se tot ce se afla la ei, cărţile de cântări, casetofoane, benzi, unelte de scris.
Alţii găsiţi la adunare erau amendaţi la rând, cu sume mari şi foarte mari. Chiar şi cei care erau 2-4 dintr-o casă, erau amendaţi fiecare (cum a fost la Bogdăneşti) - şi tot ce s-a aflat asupra lor s-a confiscat: Biblii, cărţi de cântări, caiete scrise de mână, tot.
Alţii au fost chemaţi la autorităţi şi puşi să dea declaraţie scrisă că nu se vor mai aduna să se roage... cum a fost la Rediu şi la Malu Alb. În alte locuri unii fraţi au fost luaţi şi bătuţi - cum a fost la Ogeşti, Săucani, Cârpeşti, etc.
Pe ziua de 3 februarie, ziarul central din Bucureşti Scânteia Tineretului unul dintre cele 3 mai mari şi mai importante ziare din ţară, publica împotriva noastră cel mai furios şi mai neadevărat dintre toate articolele anticreştine din campania susţinută care acum este dusă împotriva lui Dumnezeu. Redăm mai jos în întregime acest articol pentru a rămâne pe totdeauna ca o dovadă a urii cu care suntem priviţi din partea lumii. Şi cu câtă nedreptate şi minciuni se luptă împotriva noastră.
Cuvântul acestui ziar este inspirat de conducerea centrală şi prin el se vede limpede că noi suntem priviţi cu o ură mai mare decât oricare dintre ceilalţi credincioşi din ţară împotriva cărora au mai scris aceste ziare. Dar faţă de nici unii nu s-au exprimat în termeni chiar atât de veninoşi.
Iată textul articolului amintit din ziarul Scânteia Tineretului din 3 februarie 1983.
Mercenarii fanatismului - procesul întunericului...
Nu demult un post de radio occidental, cu pretenţii de seriozitate şi respect faţă de calitatea informaţiei, a făcut mare tapaj de chestia „persecuţiei religioase din România”, la care este supus un oarecare Traian Dorz, cunoscut preot (probabil poet! n.n.) religios care - vezi Doamne, este maltratat de autorităţi împreună cu alţi membri ai grupării (şic) Oastea Domnului. La rândul ei publicaţia „Service Ortodoxe de Presse” îşi informa în luna noiembrie 1982 cititorii că - auziţi! - „credincioşii români membri ai mişcării evanghelice ortodoxe Oastea Domnului (?!?) au fost arestaţi şi condamnaţi”. Normal, de ambele dăţi nu s-a ezitat să se citeze cu surle şi tobe „încălcarea drepturilor şi libertăţilor de credinţă de către organele de la Bucureşti...” Ceea ce au fost însă să recunoască ambele surse, au fost motivele pentru care Traian Dorz, împreună cu alţi ciraci ai săi au fost chipurile „persecutaţi” şi anume pentru distribuire de literatură religioasă în scopuri diversioniste, literatură care face apologia ideologiei fasciste, înscriindu-se într-o strategie mai amplă a unor cercuri ultrareacţionare capitaliste de infiltraţie şi de propagare şi în ţara noastră a unor orientări politice şi sociale antiumaniste şi antisocialiste. În fine sursele menţionate „uită” să facă o precizare de fond, anume că prin trecutul ei jalnic Oastea Domnului s-a scos singură în afara legilor noastre şi că ea calcă în mod flagrant principiile fundamentale care reglementează libertatea de credinţă în România socialistă.
Dar pentru a fi mai bine înţeleşi va trebui să precizăm de la bun început care este istoria, care sunt obiectivele, care sunt tendinţele acestei mişcări autointitulate ca religioasă, dar care nu are nimic comun cu pretinsa cuvioşie, cumpătare şi cinste pe care le proclamă zgomotos.
E bine astfel de ştiut - sau de reamintit faptul că Oastea Domnului a fost înfiinţată în anul 1923 în Transilvania, de preotul ortodox Viorel (alias Valerian) Iosif Trifa, expulzat din S.U.A. în 1982 deoarece a ascuns autorităţilor de acolo trecutul său fascist infamant, (de unde se vede că aşchia nu sare niciodată departe de... ochi!). Intenţia iniţială a fost propagarea înnoirilor religioase în această parte a ţării. Curând însă mişcarea s-a îndepărtat de la scopurile sale iniţiale şi a intrat în conflict deschis cu ierarhia ortodoxă română. Însuşi unul dintre întemeietorii grupării, fostul mitropolit al Sibiului Nicolae Bălan, se simte obligat să demaşte tendinţele anarhiste şi fanatice ale Oastei Domnului şi astfel are loc o sciziune de pe urma căreia Iosif Trifa şi adepţii săi se îndreaptă făţiş spre legionarism, aspect reflectat în primul rând prin practicile de cult tot mai evident obscurantiste şi antiumaniste.
Ulterior, după 1944 când I. Trifa era deja mort şi Traian Dorz îşi asumase sarcina de a fi mentor spiritual al grupării ideologice legionariste, i se adaugă un anticomunism virulent iar Traian Dorz împreună cu alţi fanatici precum Nicolae Moldoveanu, Al. Pop şi alţii încearcă să dea o nouă orientare unor teze de doctrină religioasă ortodoxă, ceea ce face ca prin Decizia nr. 98/1949 Biserica Ortodoxă Română să scoată Oastea Domnului în afara legilor canonice şi să interzică preoţilor ortodocşi să oblăduiască în biserici activităţi specifice acestei grupări. În urma acestei măsuri şi datorită faptului că Legea Cultelor nu aprobase lucrării statut legal de fiinţare, adepţii fanatici ai Oastei Domnului au căutat să-şi continue în mod clandestin activitatea nocivă, secta devenind în acelaşi timp un loc de refugiu pentru tot felul de elemente declasate.
Iată deci că Traian Dorz şi acoliţii lui sunt departe de a fi nişte victime nevinovate, aşa cum pretind oficiile de propagandă duşmănoasă menţionate, întreaga lor activitate recomandându-i ca pe nişte mercenari în slujba unor cauze compromise deplin şi definitiv...
Pentru a înlătura eventualele dubii sau observaţia că ne referim la vremuri revolute,
să vedem cum se prezintă în vremea noastră cei care cu emfază şi insolenţă se proclamă „ostaşii Domnului”.
Să notăm mai întâi că în încercările lor făţişe tot mai insistente în ultimul timp de a produce o diversiune politico-ideologică în ţările socialiste, cercurile ultrareacţionare din Occident, mizează tocmai pe existenţa unor elemente cu profil moral descompus de teapa „ostaşii Domnului” pe care se străduiesc să le angajeze în activităţi îndreptate împotriva autorităţii Statului şi a legilor. La rândul lor, astfel de elemente se văd încurajate într-un mod nesperat de atenţia rău intenţionată ce li se acordă în străinătate şi încearcă să urmeze sfaturile ce li se dau mai ales prin intermediul unui anumit post de radio folosindu-se de sprijinul moral şi material pe care îl primesc în acest scop.
Nutrind visuri deşarte, Traian Dorz şi alţi fanatici din Oastea Domnului s-au angajat în jocul perfid pus la cale de oficine specializate în diversiune din străinătate. În timpul unei vizite în străinătate Traian Dorz stabileşte legături cu un oarecare Sergiu Grosu, un fascist fanatic pripăşit în Franţa unde trăieşte din calomniile şi invectivele la adresa ţării noastre pe care le vinde cu toptanul celor interesaţi - legături care ulterior s-au permanentizat. Mai mult, vizitat fiind în ţară de finul său Gheorghe Barbu zis Gheţi, individ fără căpătâi pripăşit prin R.F.G. ca şi Cornel Iavlev, alt transfug, Traian Dorz a organizat contactul acestora cu elemente din cadrul Oastei Domnului, cu care prilej s-au dat directive clare către emisarii occidentului asupra modului în care să se intensifice acţiunile sectei, punându-li-se la dispoziţie literatură mistică, benzi magnetice, casetofoane care să servească îndeosebi activităţii de prozelitism, mai ales printre tineri şi copii. La plecare, emisarii din R.F.G. au scos în mod ilegal manuscrise care conţineau „opera” celui care îşi aroga fără pic de jenă titlul pompos de conducător al Oastei Domnului.
Să fie o simplă întâmplare faptul că în R.F.G. a fost tipărită în două volume imunda producţie a lui Dorz „Istoria Oastei Domnului”, subintitulată pompos şi insolent „Istoria unei Jertfe”? Sigur că nu, de vreme ce cheltuielile de tipărire au aparţinut nici mai mult nici mai puţin decât vechii noastre cunoştinţe Moricz Richard Wurmbrandt. De altfel Dorz şi-a manifestat deschis în repetate rânduri simpatia şi admiraţia faţă de acest individ fără pic de scrupule, asupra căruia ne-am oprit atenţia în numerele trecute. Ce să mai spunem: cine se aseamănă se adună.
Nu-i mai puţin adevărat că Dorz a avut legături sistematice într-o perioadă şi cu pseudo-pastorul baptist Iosif Ţon, actualmente pripăşit şi el pe meleaguri străine unde s-a făcut cunoscut pentru acţiunile duşmănoase la adresa patriei şi poporului nostru (vezi art. „Între amvon şi un anume microfon” apărut în ziarul „Scânteia” din 6-VII-1982).
Ca să fim însă sinceri pân-la capăt, nici soarta lui Dorz nu-i acum la anii bătrâneţii prea senină. Uite nu mai departe decât „fratele” Nicolae Moldoveanu aspiră şi unelteşte ca să-i ia locul, deşi pătruns brusc de un fior al adevărului şi cinstei pe care nu le-ai putea bănui la prima vedere „fratele” Dorz spune că-i supărat pe N.M. că se pretinde un iluminat (titlu pe care numai Dorz şi-l poate aroga) şi că are nesăbuite pretenţii să întemeieze... o doctrină universalistă (ceea ce iarăşi i s-ar putea întâmpla numai lui T.D.).
Mă rog, zarvă mare acum între „oştenii” de peste graniţă, alertă, alergie, lacrimi şi ameninţări, sudălmi şi blasfemii, adică toată recuzita care nu reuşeşte să ascundă adevărul limpede ca lumina zilei şi anume că Oastea Domnului e pur şi simplu o adunătură de mercenari ai întunericului care nu mai au demult nici obraz, nici caracter, nici ruşine şi nici ţară. Mercenari în slujba intereselor unor cercuri neofasciste ultrareacţionare - care şi-au pierdut demult şi deplin calitatea de om.
Pagină realizată de Şerban Cionof.
Am rămas cu toţii adânc impresionaţi şi îndureraţi de ura cu care se minţea despre noi atât de îndrăzneţ de cinic. Fără a se dovedi concret nimic din cele scrise - iată că suntem scoşi în afara legii, tăgăduindu-ni-se până şi calitatea de om.
Prin urmare nici oameni nu mai suntem consideraţi a fi. Atunci ce suntem? Fiare, animale, - ce? Putem fi deci scoşi afară din cetate şi ucişi cu pietre de către oricine fără să li se întâmple nimic. Ce instigaţie oficială la orice crimă împotriva noastră - dacă într-adevăr nu mai suntem consideraţi nici oameni. Şi aceasta se scrie în văzul lumii întregi, în secolul culturii şi al civilizaţiei şi într-o ţară care se laudă că are un popor vestit în lumea întreagă pentru omenia lui.
Dar slăvit să fie Domnul şi pentru asta. Iată ce cutremurător se adevereşte faţă de noi şi Cuvântul Evangheliei: va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu (Ioan 16, 2).
De fapt de câţiva ani se scriu din ce în ce mai multe cărţi, broşuri, articole şi alte felurite atacuri împotriva noastră a credinţei şi a credincioşilor din ţara noastră. Dar un ton atât de otrăvit şi de dur încă n-a mai fost folosit împotriva nimănui. Tocmai pentru aceasta, toţi acei care l-au citit chiar şi cei străini de Oastea Domnului şi care ne cunosc bine (- fiindcă Lucrarea aceasta este atât de cunoscută şi preţuită de tot poporul nostru -) au putut vedea şi judeca limpede cât de nedrepte sunt acuzele şi cât de neadevărate sunt afirmaţiile bietului neştiutor care le semnează şi care cred că este singurul om din ţara asta total necunoscător al lucrurilor despre care scrie, cu atâta lipsă de respect faţă de propriul său scris.
Dumnezeul Dreptăţii şi al Adevărului să aibă milă atât de cel care scrie aceste calomnii cât şi de acei care l-au inspirat şi i-au poruncit să le scrie. Să le deschidă şi lor ochii minţii şi să le lumineze întunericul inimii spre a se îngrozi şi a se ruşina de faptele lor. Şi spre a se întoarce cu pocăinţă la Hristos ca să li se ierte fărădelegea şi să le fie mântuit sufletul, ca să nu moară cu acest păcat neiertat asupra conştiinţei lor.
Iar nouă să ne ajute să-i putem înţelege, ierta şi iubi până la capăt pe toţi, cum i-a iubit şi Mântuitorul nostru Isus. Şi să ne putem ruga cu toată sinceritatea şi curăţia inimii pentru batjocoritorii noştri, cum a făcut şi cum ne-a învăţat El.
Un singur lucru ne-a bucurat din tot ce-a scris acolo şi anume acela că cineva a tipărit undeva primele două volume din Istoria Oastei Domnului. Slăvit să fie Domnul, pentru această mare bucurie şi biruinţă pe care ne-a dat-o. Deci dacă Istoria aceasta a apărut, ea tot va ajunge odată şi odată la cei care doresc sincer să cunoască adevărul despre această Lucrare Sfântă. Şi din cuprinsul dovedit cu acte şi documente al acestei Istorii, se vor putea convinge toţi despre adevărul ei ca şi despre minciuna celor ce ne urăsc. Inclusiv Şerban Cionof şi superiorii săi.
Eu îi doresc din toată inima, scriitorului acestui articol să ajungă să citească şi el această Istorie spre a cunoaşte măcar acum la urmă, ce adevăr a batjocorit şi ce jertfă sfântă a călcat în picioare. Sunt convins că dacă le-ar fi cunoscut mai înainte el şi-ar fi tăiat mai degrabă mâna dreaptă decât să fi păcătuit cu ea scriind ce a scris.
În ce mă priveşte pe mine, de acum pot fie să trăiesc fie să mor liniştit, oriunde şi oricând. Lucrarea Oastei Domnului şi apărarea Cauzei ei pentru care am trăit şi am suferit de când mă ştiu în ea - este pe deplin şi puternic cunoscută în lumea întreagă. Sunt fericit că mi-am putut îndeplini legământul pe care l-am pus înaintea Domnului meu Isus Hristos în ziua naşterii mele duhovniceşti. Şi înaintea părintelui meu Iosif Trifa, în ziua morţii lui trupeşti. Cauza şi adevărul Lucrării Oastei Domnului se găsesc temeinic încredinţate în Mâinile Puternice şi Iubitoare ale Marelui ei Conducător şi Mântuitorului nostru Dulce şi Viu Isus Hristos. Numele Lui Cel Sfânt Îl poartă ea în numele ei - şi din pricina acestui Nume Sfânt al Lui care este peste ea, El o va ocroti şi o va îndruma cu putere şi cu măreţie şi mai departe până la Biruinţa Lui totală şi eternă, cum a făcut-o şi până azi...
Slavă veşnică Ţie Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor care ai purtat în trecut o atât de scumpă grijă Lucrării Oastei Tale şi care îi vei purta la fel şi în viitor.
Mulţumindu-Ţi pentru Trecut şi rugându-Te pentru Prezent, noi Îţi promitem pentru Viitor toată dragostea, alipirea şi ascultarea statornică a sufletelor noastre. Pecetluieşte-le toate acestea cu Harul Tău, cu ajutorul şi sprijinul Tău, pentru împlinirea lor desăvârşită.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!