Cap. 34 - Adevărurile mormântului nemuritor
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Oriunde-aș fi, de-orice Rusalii
să vin în trup, în duh sau vis
să-mbrățișez cu flori și lacrimi
mormântul sfânt - cum am promis
și-aici un suflet cu-nfrățirea
să-mi reînnoiesc cu foc și dor
un legământ până la moarte
lâng-un mormânt nemuritor”.
De trei ori până acum am fost hotărât să pun capăt acestei istorisiri când ici când colo, dar de fiecare dată altceva nou și puternic a intervenit pentru a mă sili să reîncep iarăși. Starea grea a sănătății mele, bătrânețea și neputințele în care mă găsesc, credeam că nu-mi vor mai aduce nici un eveniment vrednic să-l consemnez aici. Că nu am a mai aștepta decât sfârșitul acestei vieți care a început să-mi pară că a ținut neobișnuit de mult. Am acum aproape 70 de ani și mai că nu-mi dau seama cum au trecut acești din urmă 40 de ani ai mei...
Dar evenimentele vin, din ce în ce tot mai noi și împing tot mai puternic înainte desfășurarea luptei noastre mereu tot mai frumoase și mai angajate. Acum, numai Singur Domnul știe ce ne mai așteaptă chiar în viitorul cel mai apropiat și ce întorsătură vor mai lua lucrurile cu privire la noi. Niciodată parcă n-am fost atât de conștient și de puternic angajați. Potrivnicul n-a fost parcă niciodată atât de concentrat și de atent numai asupra noastră ca acum. Dar parcă nici Domnul n-a lucrat chiar atât de vizibil și de direct pentru noi ca în aceste vremuri.
Frații sunt peste tot ținuți foarte îndeaproape sub supravegherea autorităților. Convorbirile telefonice, corespondența poștală, deplasările fraților lucrători le simțim sever și îndeaproape controlate. Au loc din timp în timp și de la caz la caz controale acasă, percheziții, amenzi, anchete și amenințări. Au fost confiscate Biblii, cărți și caiete cu cântări, casete și benzi cu meditații, vorbiri, rugăciuni și cântări frățești, corespondență - și orice alt material religios, mai ales cele în legătură cu mine. Sunt căutate manuscrisele mele, iar cei la care se află ceva, sunt întrebați îndeaproape despre relațiile lor cu mine.
Dar în același timp, în mare, Lucrarea Domnului, merge înainte. Nunțile nu se mai fac cu chemări și vestiri largi ca mai înainte, tocmai pentru a nu se mai aduna mulțimi mari de frați și surori, ca să nu le dăm prilej, să ne acuze de provocări.
Toate prilejurile de adunări, botezuri, nunți, aniversări și chiar înmormântări și parastase care înainte erau folosite din plin pentru adunări mari, acum am început să le folosim mai restrânse, mai locale, pe regiuni mici, pentru a evita marile aglomerări. Frații s-au înmulțit. Chiar și în mod restrâns dacă se adună sunt îngrijorător de mulți. Mai ales tineret. Lucrul acesta cu cât este mai îmbucurător pentru Domnul, cu atât este mai îngrijorător pentru potrivnicul Lui.
Din cauză că se vede clar o tot mai puternică participare a tineretului în adunările Oastei Domnului, atacurile împotriva noastră se înmulțesc în număr și cresc în vrăjmășie. Sunt inventate împotriva noastră tot felul de învinuiri mincinoase și grave, fără ca nimeni să fie silit să dovedească în vreun fel acuzele care ni le aduc. Ori să ni se dea nouă posibilitatea să ne apărăm acolo unde suntem învinuiți. Se iau tot felul de măsuri atât împotriva unor frați și a unor adunări pe plan local, cât și împotriva Oastei Domnului și a mea în special, prin unele ziare locale și mai ales prin ziarul central „Scânteia Tineretului” din București. E de la sine înțeles că aceste măsuri se iau împotriva noastră tocmai din pricina marelui număr de tineri care vin la adunările Oastei, pentru a-i îndepărta pe aceștia de Dumnezeu - și pentru a-i împiedica pe alții să nu vină la El.
Deși în adunările noastre nu s-a spus niciodată nici un cuvânt vătămător pentru stăpânirea lumească ci dimpotrivă numai îndemnurile evanghelice de supunere, de ascultare, de conștiinciozitate, de respect sfânt atât față de mai marii poporului sau Bisericii, cât și față de muncă ori față de toate obligațiile cetățenești, totuși suntem învinuiți de apartenențe și activități politice și antistatale pe care niciodată nu le-am avut. Din copilărie fiind credincioși și total străini de toate acestea. Apoi în toate rugăciunile noastre, chiar și de acasă și din singurătate, noi mijlocim cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu pentru mai marii țării noastre și a Bisericii noastre pentru că așa ne învață pe noi Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 13, 1-4).
Și totuși iată suntem socotiți ca niște răufăcători, ca „O grupare anarhistă de indivizi fără căpătâi și conștiință, care și-au pierdut până și calitatea de om...” - scornindu-se împotriva noastră cele mai grave și mai neadevărate învinuiri și batjocuri, total inventate și imposibil de dovedit.
De pildă după o serie de articole cu referiri directe și insultătoare atât la adresa Oastei Domnului cât și a mea personală, ziarul „Scânteia Tineretului” din sâmbătă 25 iunie (Sâmbăta Rusaliilor) a publicat iarăși pe o pagină aproape întreagă alte articole pline de alte grave calomnii și răstălmăciri.
În unul dintre acestea se făcea o răutăcioasă recenzie asupra cărții mele „Osana, Osana”... Și cel care se pretindea un mare cunoscător, mistifica pasaje întregi citate ca fiind din carte denaturând și batjocorind întregul ei conținut.
Cine cunoaște cartea, își poate închipui ce nivel moral sau ce competență de specialitate, avea acel cadru universitar Petre Bieltz (tot un nume străin) - care semna acel articol.
Dar el mai spunea acolo că o anume Asociație Culturală dintr-o țară apuseană a premiat această lucrare a mea - și mi-a trimis mie un frumos premiu în valută pentru ea...
Cred că și asta era tot o minciună - sau nu știu ce să mai zic, fiindcă de fapt eu n-am primit absolut nimic de felul acesta...
Eu nu pot să știu ce este adevărat și ce nu din cele scrise cu privire la premiile care mi s-ar fi acordat de către o fundație particulară din străinătate! - Eu personal repet n-am primit nici o înștiințare de nicăieri despre aceasta. Poate este un adevăr, poate este o scornire, nu știu.
Dar chiar dacă ar fi un adevărat premiu, eu cred că faptul că cineva dintr-o țară civilizată străină apreciază atât de mult pe unul din neamul tău, ar trebui să-l bucure pe orice fiu al acestui neam. Fiindcă cinstea aceasta se răsfrânge asupra tuturor. Numai că ura unilaterală și oarbă îl împiedică pe nenorocitul care o are, de la orice bucurie. O, dacă ar vedea nefericitul care face (și cel care îl inspiră) acest adevăr!
Chiar pe cealaltă pagină a aceleași foi se făcea o altă apreciere pentru o altă distincție dată de o altă țară unui alt fiu al patriei noastre. Dar despre această apreciere era scris în modul cel mai elogios. De ce oare? Ne întrebăm și noi cui folosește? De ce poate fi omul atât de nedrept și de orbit? Dar ce îngust și ce necinstit poate judeca omul fără Dumnezeu chiar și în cele mai evidente și clare lucruri! Cum respinge ura chiar și cele mai frumoase adevăruri, măcinându-și singură vasul în care s-a adăpostit...
Domnul să aibă milă și de acest amărât scriitoraș și să-l ajute să mănânce și el o pâine câștigată cu o altă muncă mai cinstită și el și urmașii lui primejduiți de el... Mulți frați mi-au cerut voie să le răspundă ei în locul meu, celor de la acest ziar și de la altele care au mai scris astfel. Unora le-am dat voie, altora le-am spus: mai bine vă rugați lui Dumnezeu pentru iertarea și mântuirea lor, cum fac și eu însumi... Cred însă că nu mulți le-au scris, dar că toți s-au rugat. Și Dumnezeu desigur le va răsplăti, după faptele lor. Dar să aibă milă măcar de urmașii lor poate nevinovați, căci de multe ori tocmai aceștia ajung să plătească ei faptele părinților lor, după cum scrie Cartea Sfântă părinții mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinții (Ieremia 31, 29).
Dar chiar a doua zi după apariția acestui articol din ziarul despre care am scris, Dumnezeul nostru Puternic și Fericit ne arăta prin mormântul nemuritor al părintelui nostru și profetul Său de la Sibiu, un adevăr de neuitat: că tot ce ne fac oamenii nouă rău El întoarce îndată spre cel mai mare bine al nostru. Și din orice întristare care ni se face nouă din pricina Numelui Său Sfânt El face să iese pentru noi chiar îndată după aceea cea mai mare binecuvântare. Iată despre ce este vorba:
După cum se știe la mormântul părintelui Iosif de la Sibiu se fac anual două mari strângeri frățești aniversare. Una în ziua de 12 februarie, ziua trecerii sale la Domnul. Și a doua în Ziua de Rusalii, Ziua Pogorârii Duhului Sfânt care a fost declarată de el însuși Sărbătoarea Oastei Domnului și lăsată de el prin testament ca o zi în care frații să vină la mormântul său pentru reculegere și mângâiere.
De data acestor Rusalii care în acest an se sărbătoreau la 26 iunie, hotărâsem cu câțiva frați și surori mai apropiați și în mod mai tainic să facem un parastas, o rugăciune cu daruri la mormântul celor iubiți - după bunul și străbunul obicei al credinței noastre. Era și o datorie creștinească a noastră față de memoria părintelui nostru, dar și respectarea unui procedeu frumos și evanghelic (Matei 10, 42; Marcu 9, 41).
Am hotărât deci împreună cu acești frați și cu familia trupească a urmașilor părintelui Iosif din Sibiu să ne pregătim cu ceva daruri în Numele Domnului și a părintelui pentru frații care vor participa, chemând și pe preotul locului care împreună și cu alți frați preoți din Oastea Domnului să facă slujba obișnuită de rugăciune la mormânt. Iar noi toți cei prezenți să-i însoțim cu glasurile și cu lacrimile noastre...
Se obișnuiește cu aceste ocazii ca să se dea celor prezenți în numele neprihănitului pentru care se face pomenirea aceasta câte o pâinișoară, o batistă ori un ștergar, spre amintire din partea celui pentru care se face rugăciunea și reculegerea aceasta. Toate acestea le-am pregătit din timp. Dar socotind după toți anii de până acum când participaseră un număr cam până la cel mult 200 de frați - ne-am sfătuit ca de data asta să ne pregătim pentru 300 de participanți. Mai bine să rămână ceva decât să nu ajungă. Și așa am făcut.
Dar când în dimineața Sfintei Sărbători de Rusalii, noi am mers la mormânt după cum ne pregătisem - acolo încă din zorii zilei erau sosiți o mare mulțime de frați și surori... Erau cel puțin o mie de suflete. Și încă mai soseau. Mai veneau grupuri-grupuri, pe jos, cu mașini, cu autobuze... Era și un timp frumos cu cerul întreg senin, cu un aer sărbătoresc și unic. Extraordinar ce minune face Dumnezeu pentru Lucrarea Sa și pentru alesul Său. Ni s-au umplut sufletele de lumină și de putere cum trebuie să fi fost numai ale sfinților apostoli în ziua celei dintâi Cincizecime creștină. Era un vuiet ca atunci. Și mormântul acesta nemuritor care este viu și vorbește atât de puternic era acoperit de flori și de lacrimi. Florile și lacrimile nu se usucă niciodată aici.
Ce deosebire între mormântul părintelui Iosif și între cele ale marilor săi prigonitori.
Ale acelora sunt acoperite de uitare și praf și nu le mai cercetează nimeni niciodată, pe când mormântul lui, iată... O mare de fețe strălucitoare, de ochi înlăcrimați, de mâini ținând fiecare câte un mănunchi de flori pentru cel ce făcuse în Domnul fiecăruia un bine de neuitat.
Ce minunate sunt adevărurile și învățămintele acestui mormânt nemuritor!...
Și poate 80% dintre cei prezenți sunt tineri în jur de 20 de ani. Tineret frumos, sănătos, entuziast și fericit prin Hristos care umple inimile lor. Ce viitor fericit pregătește Hristos prin Evanghelia Sa acestui neam și acestei Lucrări a Lui!...
Tinerii noștri frați au pregătit îndată o stație de amplificare fără de care vorbirile n-ar fi putut fi auzite până la marginile mulțimii de suflete. Și astfel de la ora 7 dimineața a început programul adunării, transmis prin stație, pentru a fi auzit de mulțimea care umpluse totul. Erau aici frați și surori veniți din toate județe țării. Niciodată - de la 16 februarie 1938 nu mai veniseră aici deodată atât de multe suflete. Și nu mai văzusem o așa mare mulțime de frați în jurul acestui mormânt. Cum oare i-a înștiințat deodată Duhul Sfânt pe toți?
M-am uitat peste cei prezenți până unde i-am putut vedea și recunoaște. În afară de patru sau cinci care fusesem aici în 1938 - păr. Vladimir, fr. Leon Andronic, Ion Opriș... toți ceilalți dar absolut toți erau noi și tineri. Alte fețe dar aceeași lumină. Alte inimi, dar același foc.
Alți ochi dar aceleași lacrimi. Alte trupuri, dar același duh. Alte voci dar aceeași cântare.
Alte glasuri, dar Același Cuvânt. Slavă veșnică Ție Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, cum știi Tu să lucrezi, cum faci Tu dreptate! Cum știi Tu să dovedești în fața tuturor celor ce au ochi de văzut și văd, care este adevărul cel ales și iubit de Tine. Care este alegerea
și care sunt aleșii Tăi!
S-au perindat la Cuvânt zeci de vorbitori și de declamatoare tinere și tineri, înflăcărați, înlăcrimați, cutremurați, înaripați și puternic inspirați și însuflețiți de revărsarea Duhului Sfânt și de dragostea recunoscătoare.
La urmă o rugăciune mișcătoare a încheiat totul cu înnoirea acelui legământ sfânt pus aici (acum 45 de ani) lângă mormântul acesta. Între cei de acum și cei de atunci parcă nu trecuseră aproape o jumătate de veac de ani. Totul părea atât de viu și de proaspăt și acum ca atunci.
Cât de adevărat este că dragostea adevărată este nemuritoare. Și că adevăratul legământ rămâne același pe vecii vecilor!
Sunt alte suflete, dar este același ideal divin. Sunt alte vremuri dar este același adevăr. Sunt alți frați, dar aceeași Lucrare mântuitoare și vie spre mântuirea neamului acestuia și poate a multor altora. Spre renașterea Bisericii noastre și poate a multor altora. Spre mântuirea sufletelor noastre și poate a multor altora...
Este limpede că dacă vreodată va veni mântuirea acestui popor și renașterea acestei Biserici, acestea nu vor putea veni decât de la Dumnezeu dar prin Lucrarea Oastei Domnului.
Dacă nu vor veni de la El și prin ea, nu vor mai veni - poate - niciodată. Că tocmai așa a rânduit El. Ce bine se vede și acum aici!
Preotul chemat, venit la încheierea adunării frățești pentru îndeplinirea slujbei de pomenire era unul dintr-o generație mai nouă de preoți ai Sibiului. Acesta nu-l cunoscuse pe părintele Iosif, dar căruia desigur i se spusese cu totul altceva decât adevărul despre acest om și despre Oastea Domnului. El vedea pentru prima dată acum adevărul și realitatea acestei Lucrări uriașe. A rămas de-a dreptul uluit văzând și auzind aici ceva nemaivăzut și nemaiauzit de el.
Înflăcărat și el de Duhul Sfânt care Se pogorâse atât de puternic peste toți cei ce erau aici, a rostit fiecare cuvânt al său neobișnuit de puternic și de mișcat înălțând el însuși în numele Bisericii pe care o reprezenta și care cândva îl osândise - înălțând el însuși, numele și meritele părintelui nostru neobișnuit de sus. Pomenind în rugăciunile sale împreună cu numele părintelui nostru și numele mitropolitului care l-a prigonit în viața sa pământească, a fost o dovadă evanghelică despre adevăratele noastre simțăminte ascultătoare de Cuvântul Sfânt: „rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc și vă asupresc pe voi!...”
Am aflat că, în vremea aceea, pe furiș și pe la margini, strecurându-se ca niște stafii, au fost acolo și două umbre de tristă amintire, una mai veche și alta mai nouă - Secaș și Moldoveanu - care, amândoi, batjocoriseră, fiecare în felul său, acest nume și acest mormânt. Se strecuraseră să vadă ce este acolo, pentru că vestea umpluse orașul. Sărmanii de ei, dacă ar fi cunoscut ei adevărul și ar fi înțeles ei ce înseamnă asta, chiar și pentru mântuirea lor! Dar, plini de alte duhuri, ei n-au înțeles pe Duhul Sfânt și își vor chinui mai departe neputința urii lor, în insulte și batjocuri, cum sunt obișnuiți. Până în ziua când veșnic vom fi despărțiți...
Un frate spunea că Moldoveanu, apropiindu-se de el, i-ar fi zis disprețuitor:
- De când parastas la mormânt?
- De când suntem creștini, de când suntem în Oastea Domnului! i-a răspuns fratele mustrător și plin de compătimire pentru starea lui.
- V-ați făcut un idol din mormântul acesta! - a repetat el, depărtându-se. Cum mai zisese și altădată, altor frați. Și cum îi mai învățase și pe alți sibieni să spună, spre nefericirea lor...
Ce trist că în acest fel de oameni ura și diversiunea a otrăvit tot ce mai era bun în ei!
La desfășurarea slujbei religioase răspunsurile au fost date de către toată mulțimea fraților prezenți cu lumânările aprinse în mâini. Ce priveliște unică și înălțătoare! Ce adevăr unic și minunat ne grăiește nouă și tuturor astăzi Duhul Sfânt și mormântul acestui profet al Său mereu viu și mereu proaspăt. În toți ochii strălucește lumina înțelegerii sale. Și în toate inimile arde puternic voința împlinirii Lui.
La încheierea de la ora 3 după masă, frații s-au despărțit îmbrățișându-se fericiți și sărutându-se pe lacrimile dragostei nemuritoare. Mulțumim lui Dumnezeu pentru minunea neobișnuită a sărbătorii și a adevărului pe care îl trăiseră.
Părinte Iosif - și voi toți înaintașii noștri care sunteți acum acolo Sus, în slavă, între cei care cântă pe marea de cristal, în Noul Ierusalim, cu harfele lui Dumnezeu în mâini, - bucurați-vă și lăudați pe Mântuitorul și Dumnezeul nostru Isus Biruitorul pentru biruința pe care a dat-o El și astăzi Lucrării Oastei Sale și jertfelor noastre! Acesta este răspunsul Lui la toate batjocurile și împotrivirile față de noi a vrăjmașilor Lui, care ne prigonesc pe noi pentru El, cum L-au prigonit și pe El pentru noi.
Și cu cât ne vor blestema ei mai mult, cu atât rugați-vă și voi acolo împreună cu noi, aici, ca El, cu atât mai mult să ne binecuvânteze, întorcând spre Slava Lui și spre binele Lucrării Oastei Sale, tot răul care ni-l fac și mai vor să ni-l facă ei nouă!
O Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos, slavă veșnică Numelui Tău Biruitor și strălucit.
Eu închei - deocamdată - aici aceste rânduri proșternute la picioarele Tale în cel mai cutremurător și mai smerit fel mulțumindu-Ți cu toată recunoștința de care este în stare sufletul meu scăldat în lacrimi fierbinți - pentru tot ce ai făcut Tu cu noi și pentru noi.
Și pentru ajutorul pe care mi l-ai dat să ajung și eu până aici.
Pentru aceasta, numai Ție Ți se cuvine toată slava și toată mulțumirea, căci numai datorită Harului Tău s-a făcut tot ce s-a putut face.
Numai Singur Tu știi unde mă așteaptă și pe mine un Nebo, ca și pe Părintele și înaintașul meu. Dar, Te rog, dă-mi și mie, până în clipa când voi închide ochii, bucuria de a vedea în zarea apropiată strălucirea Ierusalimului Tău Ceresc și Oștimea Ta Biruitoare -
Frățietatea mea dulce și dragă - înaintând spre el tot mai unită, tot mai frumoasă și tot mai mare, avându-Te în frunte pe Tine, Mărețul ei Mântuitor și Dumnezeu, Isus Hristos.
Pe tot drumul pe care îl mai avem de parcurs până la intrarea pe Porți în Cetate, Te rugăm Isuse Doamne întărește-i pe toți frații și surorile noastre, pe toți tinerii și urmașii noștri pentru ca nici unii să nu se poată nici despărți și nici lepăda de Tine și de Oastea Ta, în nici un fel și niciodată. Ci mărturisind cu un curaj demn și sfânt de fiecare dată și în fața oricui credința și dragostea lor fierbinte față de Tine - să se întoarcă din fața tuturor în fața Ta, cu nevinovăție și cu biruință.
Ai Tăi suntem Dulce Isus, Drag Isus, Scump Isus și Bun Isus pe viața și pe moartea noastră, fiindcă Tu ne-ai răscumpărat prin Viața și prin moartea Ta. Ție dorim să-Ți slujim în așa fel încât la orice oră din zi sau noapte ne-ai chema Tu pe noi ori vei veni Tu - noi să-Ți putem vedea cu bucurie Fața Ta și să putem auzi dulcea Ta primire în Slava Ta:
veniți binecuvântații Părintelui Meu!...
Ajută-ne atunci să intrăm fericiți în moștenirea Împărăției Tale, împreună cu înaintașii și cu urmașii noștri. În Împărăția Ta dorită și scumpă, pentru care împreună cu Tine și cu ai Tăi am luptat și am suferit, am cântat și am plâns, am trăit și am murit totdeauna crezând în ea și așteptând-o.
Cu tot sufletul nostru Îți aducem Ție cele mai nemuritoare cântări și adorații încă de pe acest pământ, până când va deveni și el Cer.
În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Slavă veșnică Ție
Marele nostru Mântuitor și Dumnezeu
Isus Hristos
Amin.
Închei aceste istorisiri aici, încredințând mai departe tot ce va urma în Mâinile, în grija și în Judecata Domnului și Dumnezeului nostru al tuturor.
Tot ce a urmat din anul 1984 - este scris în Istoria Oastei Domnului - volumul 4.
Slăvit să fie Domnul!