Cap. 6 - Între două judecăţi
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Îşi deschid gura împotriva mea
ca un leu care sfâşie şi răcneşte”
În timp ce din toate părţile se ridicau cu durere şi indignare protestele împotriva sentinţei nedrepte date de Consistoriul Mitropolitan din Sibiu contra părintelui Iosif, - toată marea mulţime a ostaşilor din ţară şi din străinătate îşi manifestau dragostea fierbinte faţă de el. Foile din vremea aceea vor fi o veşnică mărturie despre aceste două feţe ale acestei judecăţi. De data aceasta glasul poporului era într-adevăr glasul lui Dumnezeu.
Se refăcuse acum deplin şi unitatea ostaşilor. Glasurile celor de sus se uniseră cu cele ale celor de jos şi cântau plini de entuziasm cadenţele aceluiaşi marş victorios. Cu toţii prezenţi la datorie, cu Biserica şi cu părintele Iosif... Nimeni nu ne va putea despărţi niciodată de credinţa Bisericii noastre şi de dragostea părintelui nostru...
Încurajaţi de apariţia neîntreruptă a foii Isus Biruitorul, chiar cei ce ezitaseră puţin la început, căpătau acum un mare curaj. Număr de număr foaia ducea clarificarea lucrurilor care aduseseră conflictul acesta şi spulbera minciunile care la început amăgiseră pe mulţi. Isus Biruitorul a dus o lumină deplină şi acum nimeni nu se mai îndoaie câtuşi de puţin asupra adevărului pentru care suferea păr. Iosif.
Cuprinşi de un elan sincer şi puternic, intelectualii Oastei erau şi ei din nou alături de popor, căutând fiecare să facă ceva pentru rezolvarea problemei acesteia atât de frământată, - după cum am arătat şi în capitolul dinainte.
Acuzele pe care se întemeia sentinţa dată părintelui Iosif erau atât de vădit rău-voitoare şi faptele erau atât de intenţionat denaturate încât nu puteau rămâne fără precizările mereu necesare cunoaşterii adevărului.
După comunicarea cu o intenţionată întârziere a sentinţei dată de prima instanţă de judecată, - părintele Iosif şi-a înaintat îndată apelul împotriva acestei nedrepte sentinţe la Instanţa a doua, tot la Sibiu, aşteptând cu nădejde că, în urma tuturor demersurilor care se făceau din toate părţile, cel puţin aceasta a doua instanţă va judeca lucrurile mai cu simţ de răspundere şi mai fără grabă pătimaşă.
Pentru a ajuta la această mai bună documentare în vederea viitoarelor dezbateri ale procesului său, părintele Iosif face o serie de precizări asupra afirmaţiilor rău-voitoare din motivările primei sentinţe.
Eram cu el în zilele acelea de după judecată şi îi vedeam bine îndurerarea pentru nedreptatea care se făcuse, nu lui - în primul rând, - ci cauzei lui Hristos, Lucrării Oastei, interesului Bisericii, mântuirii poporului...
Pentru această nedreptate era în primul rând adevărata lui durere.
La soarta lui şi la interesele sale nu s-a gândit niciodată atât de puţin ca acum când aceste sfinte şi mari interese erau în primejdie. Ce lipsit de responsabilitate era felul în care tratau lucrurile aceşti oameni care alcătuiseră forul de judecată! Ce superficial şi rău intenţionat mod de a judeca!
E adevărat că totul fusese dictat de mâna stăpânului neînduplecat şi răzbunător. Dar oricât ar fi fost de violent temperamentul său, în acest mare moment nu era permis ca un întreg Consistoriu să se lase anulat în aşa hal încât să nu schiţeze nici măcar un gest de lucidă evaluare a situaţiei şi să încerce a salva faţa Dreptăţii şi a Bisericii.
Pe de altă parte, ce făţişă sfidare a protestelor întregii opinii publice! Ce nesocotire a tuturor apelurilor la raţiune şi la conştiinţă! Ce oarbă urmărire a răzbunării şi a nimicirii totale asupra victimei fără apărare! Ce nemiloasă comportare faţă de un slujitor devotat al lui Hristos şi al Bisericii, tocmai în momentele când acesta era un muribund într-un spital.
Un martir al muncii pentru Hristos şi pentru semeni!
Într-o dimineaţă din vara aceea părintele îmi dictase şi tocmai terminasem de scris articolul de fond pentru nr. 29 din 14 aprilie 1935.
Era o mişcătoare izbucnire a amărăciunii pentru zădărnicirea unei acţiuni atât de frumoase şi de folositoare tuturor...
Încă nu-i fixase nici un titlu potrivit când ridicând din pat ochii spre mine mă întrebă:
- Ce titlu zici tu să-i dăm?
- Între două judecăţi - răspunsei eu îndurerat, într-un îndemn venit ca o lumină de Sus. Pentru că mai este o Judecată. Şi Aceea va fi cea adevărată şi Definitivă!
- Bine, scrie aşa!
Astfel apărură aceste precizări:
Între două judecăţi... Mă uit peste judecata ce mi-a făcut-o Consistoriul din Sibiu. E scrisă pe 7 pagini mari de hârtie şi e plină cu acuzele şi învinuirile cunoscute de prin Lumina Satelor. La pagina a 3-a găsesc însă şi una nouă. Ea grăieşte aşa:
Tendinţa lui (a preotului Trifa) este de a duce cu sine în vag, spre o ţintă nedefinită, întreaga armată de peste 100 de mii de ostaşi ai Domnului, credincioşi fii ai Bisericii, din toate unghiurile ţării.
Stau uimit şi uluit în faţa acestei acuze. Eu, sărmanul de mine, ştiam că alerg spre ţintă şi îi chem şi pe alţii la ţintă - şi când colo, sunt acuzat că merg - şi îi duc şi pe alţii - în vag, în necunoscut.
Toţi îmi spuneau că am sunat din trâmbiţă desluşit - şi când colo, sunt acuzat că încurc lumea...
Prin cele peste douăzeci de tâlcuiri intitulate Spre Canaan, spre Ţara Făgăduinţei... eu i-am chemat pe toţi cei 100 de mii spre o ţintă bine lămurită: spre Patria Cerească - şi când colo, sunt acuzat că îi duc pe ostaşi în necunoscut, în haos, în pierzare...
De 12 ani de zile strig mereu pe ostaşii Domnului: Cu ochii ţintă la Căpetenia Desăvârşirii noastre - şi totuşi Consistoriul Spiritual din Sibiu, mă acuză şi mă judecă pentru că duc lumea ostaşilor spre o ţintă nedefinită. Cumplită judecată!...
Stau şi mă întreb: oare merge după mine, după un om mic şi slab, o armată întreagă de 100 de mii de oameni? Ridicol!
Da! Armata merge, dar nu după mine, ci după Isus Biruitorul: merge cu ochii ţintă la Căpetenia Desăvârşirii şi luptei noastre. Eu nu am nici un alt merit, decât atât că am arătat desluşit ţinta şi m-am silit să păşesc şi eu spre ea.
Da! îmi recunosc greşeala, am târât după mine pe drumul Crucii, o armată întreagă de 100 de mii de oameni, pe care i-am adus la picioarele Crucii... şi pentru crima asta, desigur, am meritat aspra pedeapsă pe care mi-a dat-o Consistoriul Spiritual din Sibiu.
În poveştile lui Anderson, este şi una cu un om nevoiaş, care avea un fluier fermecat.
Cu vraja fluierului său, putea duce după sine pe oricine. Consiliul comunal din acel orăşel, a judecat că omul acela nevoiaş ar putea fi şi de folos cu vraja fluierului său.
Duminica, nevoiaşul era pus să cânte de-a lungul străzilor, pe unde erau crâşme şi locuri de petrecere, şi îi scotea pe oameni din cârciumi şi îi ducea cu fluierul la biserică...
Un om nevoiaş s-a ivit şi în ţara asta. Şi a început să cânte dintr-un fluier fermecat: din fluierul Golgotei. Şi cu fluierul ăsta a scos de prin cârciumi mulţime mare de oameni şi i-a dus la biserică...
Şi drept răsplată, strigă acum unii: să piară vrăjitorul!... să tacă fluierul!...
Iar alţii de altă parte răspund: dar ce rău a făcut omul acesta?... Şi cei vrăjiţi aşijderea nu vreau să audă de moartea vrăjitorului şi strigă să le cânte mai departe din fluier...
Iar nevoiaşul stă la mijloc şi aşteaptă Judecata Dreptului Judecător.
Sub aceste precizări era unul din viguroasele articole scrise atunci de I. Gr. Oprişan, care venea ca o mărturie întăritoare a celor de mai sus şi ca un răspuns celor ce făceau tot felul de vinovate şi uşuratice afirmaţii:
Noi nu ne jucăm cu Biserica... Vremea din urmă ne-a dat prilejul să facem un legământ statornic (Neemia 9, 38).
Acest legământ l-au scris şi mai marii noştri: Leviţii noştri şi preoţii noştri sunt la pecetluire (Neemia 9, 38).
Da, l-a văzut ţara toată în foile de la Sibiu! Toţi părtaşii ostăşiei s-au lipit de fraţii lor cei mai de vază şi au intrat în... legământ că vor umbla în legea lui Dumnezeu şi că vor păzi şi vor face toate poruncile Domnului nostru şi judecăţile Lui şi aşezămintele Lui (Neemia 10, 29).
Din furtuna cea mare, această concluzie s-a desprins limpede: toţi părtaşii luptei celei bune s-au strâns în jurul Bisericii! Din inima lor a izbucnit un legământ care ne-a umplut inima de bucurie: ...şi nu vom părăsi Casa Dumnezeului nostru (Neemia 10, 39). Acest legământ scris şi pecetluit cu focul dragostei dintâi ne-a mânat pe toţi în Casa Domnului ca să aducem acolo juruinţele noastre şi darurile noastre de bună voie (Deut. 12, 6) cu credincioşie (2 Cronici. 31, 12), simţind că în fruntea noastră Dumnezeu şi preoţii noştri sunt cu noi... şi avem şi trâmbiţele (2 Cronici. 13, 12) şi cunoscând, în încercare, că Domnul este Dumnezeul nostru şi nu L-am părăsit (2 Cronici. 13, 11).
Poate niciodată n-am fi avut prilejul unor mărturisiri atât de hotărâte pentru Domnul şi Biserica Lui.
Însuşi congresul de la Sibiu, în condiţiile în care încercările din urmă l-au adus, a fost o unanimă mărturisire: roadele sunt bune. Şi fireşte, nu pot scăpa nici duşmanii noştri judecata chibzuită că dacă roadele sunt bune, şi pomul care le produce trebuie să fie bun. Căci nu este nici un pom bun care să facă roadă rea şi orice pom se cunoaşte după roada lui (Luca 6, 43-44).
Noi nu am făcut altceva decât să frământăm cu aluatul Evangheliei. Şi pârga frământăturii, am adus-o la picioarele preoţilor s-o sfinţească (Sf. Ioan Gură de Aur). Am adus-o Bisericii!
Un sfinţit slujitor scria unui ostaş mai zilele trecute: ai mei au mai avut prilejul, fie aici, fie la Bucureşti, să audă propovăduitori ai lui Hristos, însă aşa de înfocaţi ca Dv. încă n-au auzit. A fost inima care a vorbit către inimă. Aţi fost ostaşi adevăraţi, vrednici de numele pe care-l purtaţi. Ce fericire pentru preotul care are printre păstoriţii lui propovăduitori ai lui Hristos. Mai ales aşa ca acei cu care aţi venit să mă ajutaţi a salva sufletele din mâna vrăjmaşilor.
Da, Oastea Domnului este a Lui, în slujba Bisericii Lui! Aşa a fost dintru început pornită de iniţiatorul ei!
Aşa a fost pecetluită!
Aşa vrea să rămână.
I. Gr. Oprişan.
I. B. nr. 29 din 14 iulie 1935, pag. 1
Pe această linie hotărâtă se înscria şi frumoasa atitudine a fr. Constantin Goran, poetul plin de simţire sfântă, şi el unul din intelectualii Oastei din Bucureşti.
Iată şi cuvântul lui:
Oastea Domnului şi Biserica.
Biserica înfiinţată de Mântuitorul, fără îndoială că va dura până la sfârşitul veacurilor, mai sus de toate valurile pământului. - Corabia veşniciei condusă însă un timp de oameni sfinţiţi – Biserica - nu îşi îndeplineşte menirea integral, decât numai în cazul când slujitorii sfinţiţi şi fiii duhovniceşti luptă pentru împlinirea Împărăţiei Mântuitorului pe pământ din toate punctele de vedere, - căutând cu toate mijloacele să spiritualizeze viaţa, să o înalţe întru totul pe culmile sfinţeniei eterne. Părintele Iosif Trifa nu face şi nu a făcut altceva cu Oastea Domnului, decât să învioreze o atmosferă creştină de tradiţie bună, să împuternicească un creştinism de cele mai multe ori de formă, să facă din fiii Bisericii nişte luptători înflăcăraţi pentru Isus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu.
Părintele Trifa, apărător dârz al Bisericii străbune caută să făurească cu ajutorul mişcării creştine Oastea Domnului o ţărănime nouă, o ţărănime conştientă, o ţărănime activă în care să vibreze duhul primar al celor dintâi creştini aşa cum sunt zugrăviţi în Faptele Apostolilor.
- Părintele Iosif Trifa caută să mântuiască în chip înalt neamul nostru cu ajutorul Bisericii active, vii, misionare, cu ajutorul darurilor Bisericii, cu ajutorul Tainelor Bisericii. Cu ajutorul Celui Care este Ajutorul, Lumina, Calea, Adevărul şi Viaţa, cu ajutorul lui Isus Hristos, - Alfa şi Omega, Împăratul Bucuriei noastre.
Părintele Iosif Trifa - într-o vreme când puteri vrăjmaşe caută să dărâme Biserica, - înflăcărează şi umple bisericile cu suflete şi făureşte o armată creştină, hotărâtă să apere până la moarte altarele sfinte şi să mărturisească Numele Împăratului nostru Sfânt, Numele lui Isus Hristos - Fiul Dumnezeului Celui Viu.
Roadele mişcării Oastei Domnului se pot vedea de oricine este sincer: după doisprezece ani rezultatele voluntariatului creştin al Oastei Domnului sunt zguduitoare pentru cine crede cu adevărat în Puterea Puternicului Împărat şi Domn, Răscumpărătorul nostru Isus Hristos.
Părintele Iosif Trifa - apărător al Bisericii în cea mai înaltă şi sfinţitoare putere a cuvântului, este târât astăzi în faţa forurilor de judecată clericale pentru că umple bisericile cu suflete înflăcărate pentru Hristos - Dumnezeu. Aceasta este o crimă, şi dacă părintele Iosif Trifa, de dragul unor datini sau unor tradiţii care nu formează decât litera legii, va fi caterisit, cu o judecată definitivă - atunci va urma o tulburare fără egal în istoria Bisericii noastre.
Mântuitorul Şi-a vărsat Sângele Său Sfânt pentru ca oamenii să aibă viaţă din belşug şi să fugă de litera pentru care El Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor a fost schingiuit şi spânzurat pe culmea Golgotei.
Cine are urechi de auzit să audă.
Constantin Goran.
...Cinste veşnică tuturor celor care având odată curajul mărturisirii adevărului, - au şi avut până la sfârşit curajul statorniciei lângă El!
Dar inima scornitorilor este un adânc nemaisăturat de minciuni şi vorbe înveninate... Zidind cu o mână, noul Neemia, omul lui Dumnezeu care dorea să înalţe şi să întărească zidurile vii ale Oastei Domnului, - trebuia mereu să se apere cu cealaltă mână.
Prin foile Mitropoliei se revărsau ca un potop tot felul de scorniri răutăcioase şi de afirmaţii necontrolate. Multora din acestea nu li se mai dădea nici un răspuns. Ar fi însemnat să se umple toate paginile foii Isus Biruitorul numai cu astfel de răspunsuri, nemairămânând loc pentru cuvântul ziditor.
Totuşi unora trebuia să li se răspundă.
Iată un răspuns dat preotului Moţa de la Orăştie, fostul tovarăş de acum doi ani de la Lumina Satelor, care trecuse şi el, cu toate armele pe care le avea, în tabăra celor ce aruncau cu pietrele hulei şi batjocurii în părintele nevinovat.
...A noua poruncă bisericească...
Cum o calcă în picioare protopopul I. Moţa.
A noua poruncă din decalog spune: Să nu mărturiseşti mărturie mincinoasă asupra deaproapelui tău... Această poruncă o calcă în picioare şi protopopul I. Moţa de la Orăştie, ridicând acum împotriva preotului Iosif Trifa o mare mărturie mincinoasă în foaia Lumina Satelor.
Pe o pagină întreagă din Lumina Satelor păr. Moţa se războieşte cu fr. Colonel Coman Ionescu, cu păr. Trifa şi cu toţi intelectualii de la Oastea Domnului. Iar în războirea aceasta păr. Moţa spune într-un loc că în toate cărţile şi foile sale, păr. Trifa nu scria nici măcar trei rânduri de închinare Maicii Domnului.
Asta e o minciună. Şi ca dovadă că păr. Moţa a minţit, amintim cele scrise pe larg despre Maica Domnului în cartea cu Însemnările călătoriei la Ierusalim - din care reproducem ceva la pagina 4. Amintim apoi locul de la pag. 55, din cartea cea mai nouă, Tâlcuirea Evangheliilor (cartea I) unde se pot citi rândurile:
Prin o viaţă de rugăciune s-a învrednicit Preacurata de cel mai mare dar pe care l-a putut primi un pământean. Viaţa Preacuratei stă şi va sta până la sfârşitul veacurilor ca o pildă de rugăciune şi viaţă curată. Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n-au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi desăvârşit vas din lume, pe care Cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare de mântuire a neamului omenesc.
O frumoasă tâlcuire se află şi în Lumina Satelor anul 1924 nr. 13, care încheie cu cuvintele: Preasfânta Născătoare de Dumnezeu roagă-te pentru noi păcătoşii. Şi altele...
Prin urmare iată dovada: părintele Moţa a mărturisit mărturie mincinoasă asupra deaproapelui său (şi prins odată asupra acestui fapt, ce crezare mai pot avea spusele lui?).
Iată ce lucru urât se întâmplă şi aici: un protopop sare să apere Biserica călcând în picioare poruncile Bisericii. Şi lucrul acesta, iată, se petrece în faţa poporului care vede, aude şi judecă.
Şi cu întreaga frământare de la Oaste se întâmplă acelaşi lucru: greşeli şi lipsuri de tact şi de dragoste se ascund după paravanul măreţ al sfintei Biserici. Şi asta - cică înseamnă apărarea Bisericii. Dar va veni el odată ceasul dreptăţii şi ceasul răspunderilor ca să se vadă lămurit cine e vinovat.
Ne oprim aici, căci noi n-avem pagini întregi pentru polemici şi discuţii. Iar pe păr. Moţa, care a scos pe vremuri renumita foaie Bobârnace şi Bazaconii, îl rugăm respectuos să nu prea dăscălească pe cei ce am crezut că poporul poate fi educat şi cu altceva decât cu bobârnace şi bazaconii. Noi îl rugăm pe păr. Moţa să caute sf. sa prin colecţia scrisului său pentru popor să ne arate unde a scris sf. sa ceva mai frumos despre Maica Domnului decât păr. Trifa!...
I. B. nr. 29 din 14 iulie 1935, pag. 6.
Dar pentru că învinuitorii nu cruţau nici un mijloc şi nici o armă pentru a-şi ajunge scopul lor de a nimici şi discredita pe cel pe care îl urau cu înverşunare, pregătind astfel atmosfera celei de a doua judecăţi care urma să i se facă tot aici la Sibiu - părintele se vedea silit să se apere şi el.
Astfel Isus Biruitorul nr. 30 din 21 iulie 1935 publică următoarele:
În faţa judecăţii Consistoriului de la Sibiu
Precum este ştiut, Consistoriul Spiritual din Sibiu a aflat de bine să mă caterisească. Adică să-mi dea pedeapsa cea mai grea care se poate da unui netrebnic preot. Iar după ce această judecată - precum era de aşteptat - a făcut resenz, mâhnire şi indignare în lumea ostaşilor, judecătorii umblă acum prin Lumina Satelor să justifice judecata în faţa poporului. Spre acest scop a fost aranjat şi păr. protopop Moţa de la Orăştie. Astfel stând lucrurile mă văd şi eu silit să mă apăr tot în faţa poporului. Mă sileşte să-mi fac această apărare şi faptul că în timpul din urmă Lumina Satelor îi dă mereu înainte cu căderea, răzvrătirea, şi ieşirea mea din ascultare. Fără însă să amintească nimic despre cauzele care au produs lucrul acesta şi care îl menţin. Aşijderea şi păr. Moţa stăruie asupra mărunţişurilor cărora le-a provocat o reacţie fără să cerceteze cauza acestei reacţii.
Când se începe o judecată
De câte ori se începe o judecată, de câte ori este acuzat cineva pentru o crimă, o nelegiuire, - legiuitorul caută şi sondează cu sârguinţă intenţia, cauzele şi împrejurimile care au prilejuit fapta incriminată.
Ori judecata şi sentinţa Consistoriului Spiritual Eparhial, tocmai peste acest punct a trecut. Am fost judecat pentru o stare faptică: ieşirea din ascultarea ierarhică, fără a se examina şi fără a se ţine seama de cauzele, intenţiile şi împrejurările cele adevărate care au prilejuit această stare.
De unde a pornit conflictul?
Judecata şi sentinţa de caterisire a mea a ieşit dintr-un conflict cu I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae. E de cercetat deci cu de-amănuntul când, unde şi de ce a erupt acest conflict. Şi cine poartă vina pentru eruperea lui. Punctul acesta - eruperea conflictului - în sentinţa Consistoriului este redat astfel:
Ţinta sa era să tipărească acolo (adică în tipografia mea) atât cele două foi, sau măcar Oastea Domnului cât şi cărţile sale. Având însă Mitropolia tipografia proprie nu i-a încuviinţat trecerea foilor în altă tipografie. De aici înainte cu păr. Trifa se întâmplă o mare schimbare la faţă. Cu adresa sa din 31 decembrie 1934, păr. Trifa încunoştinţează pe I.P.S. Mitropolit că: şi-a dat demisia din postul de preot al Catedralei...
Susţin categoric: - nu de aici a pornit conflictul! Nu de aici a pornit „supărarea” mea. N-am cerut nimic pozitiv de la autorităţile mele bisericeşti, despre care s-ar putea dovedi că ar fi fost un motiv de erupere a conflictului şi de ruperea legăturilor mele cu autoritatea bisericească. Adevărul este cu totul altul. Supărarea mea era de altă natură şi mai veche. Supărarea mea a fost arătată pe larg în articolul Istoria unei Jertfe.
Lucruri încurcate care au zămislit încurcături
Arhiepiscopia ţinea încurcate şi nerezolvate absolut toate chestiunile în legătură cu Oastea Domnului şi bunul mers al ei. O mişcare care cuprinsese de la început toate eparhiile şi toată ţara, avea desigur o mulţime de lucruri de lămurit, de pus la punct. Precizarea rosturilor ei în faţa Sf. Sinod şi încadrarea ei în cadrele întregii Biserici se impunea. Mai ales că eram atacat din toate părţile, chiar din cercurile preoţeşti şi bisericeşti. Şi astfel aveam necazuri de care trebuia şi puteam fi scutit. Dar Sibiul niciodată n-a pus problema Oastei Domnului desluşit în Sf. Sinod, pentru a avea o precizare şi o încadrare a ei în cadrul întregii Biserici. Şi astfel a putea lucra mai liniştit şi cu mai multă izbândă. Lucrul acesta l-am spus şi I.P.S. Sale Patriarhului arătând că dacă s-ar fi făcut la timp lucrul acesta, Oastea ar fi fost cruţată de frământările de acum.
Erau apoi chestiunile cu precizarea aşa numitului apostolat laic, cu redactarea foii mişcării - şi altele multe.
Pe lângă asta, precum se vede pe larg în articolul Istoria unei Jertfe aveam de luptat cu enorme greutăţi financiare neavând de la Consistoriul din Sibiu nici un deosebit ajutor financiar. Tocmai din supărările acestea a ieşit gândul cu mutarea mea la Bucureşti unde plănuisem organizarea şi încadrarea Oastei Domnului în cadrele întregii Biserici, prin Sf. Sinod şi Sf. Patriarhie.
Sunt mândru că am vrut să fug „pe furiş” la Bucureşti
În sentinţa Consistoriului Spiritual Eparhial mi se face un punct de gravă acuză din intenţia mea cu mutarea pe furiş la Bucureşti. Ca astfel să nu mai fiu supus în vreun fel unui control din partea autorităţilor bisericeşti. Dar acolo e articolul meu în capitala ţării (publicat în foaia Oastea Domnului tipărită la Bucureşti) în care spuneam între altele: Descălecând în capitala ţării ne punem sub scutul Sfintei noastre Patriarhii, prin Sfântul Sinod urmând să dăm Oastea Domnului Bisericii întregi - şi prin Capitală, ţării întregi...
Sunt mândru de intenţia cu care am vrut să fug la Bucureşti, la începutul anului 1934. Şi de colaboratorii cu care voisem să organizez Oastea Domnului. Chiar fuga mea pe furiş la Bucureşti va rămânea în istoria Oastei Domnului ca un punct luminos despre frământările şi năzuinţele mele de a-mi ajuta şi mai mult Biserica mea.
Propuneri respinse mereu
Încercarea cu mutarea mea la Bucureşti era şi ea un semn vădit, o poruncă lămurită să se lămurească odată şi să se pună la punct lucrurile de la Oastea Domnului. Îndată după tulburarea cu mutatul la Bucureşti am propus I.P.S. Sale un sfat restrâns în care să se clarifice toate lucrurile care tulburau bunul ei mers. Dar I.P.S. Sa n-a primit acest sfat care ar fi preîntâmpinat izbucnirea frământărilor de mai târziu. În schimb mi s-a trimis la Geoagiu, unde zăceam bolnav, spre iscălire un fel de declaraţie din partea Consistoriului Arhidiecezan, pe care însă n-am putut-o primi pentru că nu rezolva nici chestiunea Oastei Domnului nici chestiunile celelalte.
Această declaraţie-document (publicată în Istoria unei Jertfe) arată lămurit că Arhiepiscopia din Sibiu nu se preocupă atât cu bunul mers al Oastei ci cu planul de a monopoliza această mişcare pentru eparhia Sibiului - şi de a acapara înfăptuirile mele, declaraţia cuprinzând şi unele puncte în puterea cărora eu puteam fi dat afară din Oastea Domnului oricând. Şi îmi lua şi putinţa de a putea lucra mai departe liniştit. În faţa acestor lucruri am propus din nou I.P.S. Sale un sfat restrâns al Oastei Domnului. Dar I.P.S. Sa nici de data aceasta nu l-a acceptat.
Şi astfel lucrurile au mers mai departe şchiopătând. Între timp preotul Gheorghe Secaş căruia i se predase administraţia foii Lumina Satelor îmi făcea mizerii şi mâhniri care întreceau şi hotarele bunei cuviinţe. Îmi era imposibil să mai lucrez în situaţia aceasta.
Nenorocita zi de 28 decembrie 1934
Faţă de aceste lucruri m-am prezentat a 3-a oară în faţa I.P.S. Sale cerând stăruitor un sfat al Oastei Domnului pentru lămurirea lucrurilor. De data aceasta I.P.S. Sa l-a acceptat. Cu ştirea şi aprobarea I.P.S. Sale am chemat la Sibiu pe fraţii ostaşi de la Bucureşti, păr. Vasile Ouatu şi fr. I. Gr. Oprişan. În sfârşit era o nădejde că acum se vor lămuri toate lucrurile care tulburau bunul mers al Oastei şi vom păşi înainte cu şi mai multă izbândă.
Ne-am prezentat în faţa I.P.S. Sale în duminica după Naşterea Domnului. Nu mergeam să impunem ceva ci mergeam aşa cum se merge la orice sfat de lămurire. Însă în loc de o paşnică înţelegere, - spre uimirea tuturor, - I.P.S. Sa, îndată, de la început s-a arătat extrem de nervos, aspru şi nerăbdător, nici nu ne îngăduia să vorbim. Iar pe mine, îndată, de la început, m-a bruscat cu ieşirea şi declaraţia aspră: Să se ştie odată şi pentru totdeauna că Oastea Domnului este iniţiativa mea... Păr. Trifa a pus aici cel mult ceva din personalitatea lui. Păr. Trifa nu-i aparţine nimic... etc., etc...
Am ieşit de la acest sfat adânc mâhnit şi rănit în sufletul meu. După o muncă şi jertfă de 12 ani iată - îmi ziceam - cum sunt tratat în faţa celor doi prieteni străini. Ieşirea şi declaraţia I.P.S. Sale era categorică. Ea îmi dădea să înţeleg răspicat că nu mai am nimic cu Oastea Domnului. Ea însemna de fapt alungarea mea din Oaste. Mi se dădea să înţeleg că pot pleca. Orice încercare de înţelegere era din capul locului imposibilă. I.P.S. Sa nu suferea nici măcar intrarea în ceva amănunte de înţelegere. Şi de la început a izbit brusc uşa oricărei înţelegeri. Însuşi fr. Oprişan îmi spunea după această audienţă: Părinte Iosife, nici o punte de înţelegere n-a mai rămas între I.P.S. Sa şi Cucernicia Ta... Totul e în zadar. Ceea ce s-a văzut şi după amiază când fraţii de la Bucureşti s-au dus să-şi ceară binecuvântarea de plecare şi I.P.S. Sa era într-o stare de iritaţie şi mai pronunţată.
Orice încercare de înţelegere era imposibilă.
Ziua şi audienţa nenorocită de la 30 decembrie 1934, - aci este cheia conflictului. Eu stau aci la punctul acesta şi voi striga mereu că de aci a plecat conflictul. De aci a plecat greşeala şi lipsa de tact care a tulburat Oastea Domnului, a tulburat Biserica şi a tulburat poporul. De aci a plecat şi ieşirea mea din ascultare, sau mai bine zis, această lipsă de tact m-a scos din ascultare - şi îmi pare bine că nu am fost singur în ziua şi audienţa din 30 decembrie 1934. Mai trăiesc încă păr. Vasile Ouatu şi dl. I. Gr. Oprişan, care pot mărturisi oricând ce s-a petrecut în ziua şi audienţa din 30 dec. 1934.
Dacă în audienţa aceasta eu aş fi păşit cu ceva cereri, cu ceva pretenţii imposibile, atunci, desigur, eu aş fi vinovat. Dar câtă vreme măcar nu ni s-a îngăduit să putem preciza şi formula ceva, - hotărât, nu eu pot fi făcut vinovat pentru consecinţele acestei lipse de tact.
O abzicere în galop - şi contra canoanelor
A doua zi după audienţă mi-am zis: faţă de ieşirea şi jignirea ce mi-a adus-o I.P.S. Sa în faţa celor doi conducători de Oaste, răspunsul meu nu putea fi decât abzicerea de la postul ce l-am avut de preot al catedralei şi de la redactarea foii Lumina Satelor. Acest răspuns, această abzicere, mergeau ca un semn de mâhnire. Eu însă mai credeam într-o revenire, într-o liniştire a iritaţiei. De aceea nu mi-am înaintat demisia pe cale ierarhică, la biroul Consistoriului, ci am înaintat-o personal I.P.S. Sale. Căci - îmi ziceam - episcopul este şi părinte care trece peste anumite momente de iritare. Dar cu abzicerea mea s-a alergat imediat la Registratură şi a doua zi - prin câteva rânduri de birou - am fost înştiinţat că mi s-a primit demisia şi am fost alungat din Oaste. Mai mult chiar, am fost scos din slujba de preot de pe cuprinsul Eparhiei.
Hotărât: graba şi nervozitatea au făcut şi aici greşeli şi au arătat intenţii.
1 - S-a trecut bărbăteşte peste părinteasca dragoste şi grijă de a se aplana un conflict care, evident, prevedea consecinţe dezastruoase pentru Biserică.
2 - S-a făcut apoi o greşeală canonică. Această greşeală o arată C. Sa preotul Toma Chiricuţă din Bucureşti într-un ziar astfel:
Biserica ardeleană are nota unui specific ardelenesc. Iar nota aceasta este: Puţinul respect, cu nesocotirea canoanelor Bisericii Ortodoxe ecumenice. Iată de pildă, canoanele Bisericii ecumenice: opresc, sub pedeapsa caterisirii pe orice preot care, pentru orice motiv s-ar demite din slujba preoţiei. Ori, iată în eparhia Sibiului şi chiar Catedrala Mitropolitană se prezintă un ciudat caz de ieşire din tradiţia expresă a clasicei ortodoxii.
Iată despre ce este vorba: Părintele Iosif Trifa iniţiatorul şi conducătorul asociaţiei religioase Oastea Domnului este preot la Catedrala Mitropolitană. Preotul Iosif Trifa, pentru motive care nu importă, cade în dizgraţia Mitropolitului Nicolae - şi spre a se evita alte neplăceri păr. Iosif Trifa îşi cere demisia, iar I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae îi comunică: Am primit demisia C. Tale din funcţia de preot ce ai avut în Arhiepiscopia noastră... (cf. ord. 32/1935 din 2 ianuarie, a Cancelariei Mitropolitane din Sibiu). E clar, nu? Părintele Trifa demisionează, cere a fi demis dar din postul de la catedrală, - iar Mitropolia îl consideră demisionat din funcţia de preot de pe tot cuprinsul Arhiepiscopiei Ardealului.
Este, evident, o depăşire. Mitropolitul îi acordă mai mult, imens mai mult decât a cerut preotul Trifa, anume îi acordă altceva decât ceea ce a cerut preotul Iosif. Dar mai ales şi totodată este aci, în acest caz, o depăşire şi o decădere din clasica tradiţie a ortodoxiei ecumenice: Preotul nu poate să demisioneze. Nici din locul de slujbă cum a cerut păr. Iosif nici din funcţia treptei cum s-a grăbit să-i ofere cancelaria din Sibiu...
(luat din ziarul Naţionalul Nou din 1 februarie 1935).
Din felul cum s-a desfăşurat conflictul se impune constatarea că am fost dat afară, - aşa zicând, - din ascultare. Martor îmi este Domnul că departe de mine a fost şi numai gândul să ies din ascultare. Sau că vor ajunge lucrurile până la ieşirea din ascultare. Lipsa de tact şi de dragoste m-a târât la ieşirea din ascultarea ierarhică.
Cauze şi efecte
Desigur, după ce conflictul a ajuns în starea aceasta nenorocită, lucrurile s-au schimbat înspre rău şi am apucat forţat pe o cale nouă, de care împrejurare justiţia bisericească trebuie să ţină seama. Recunosc că felul cum am răspuns la felul cum autoritatea bisericească m-a tratat, primindu-mi abzicerea şi alungându-mă din Oastea Domnului, - nu este corect. Dar nici felul cum a procedat Consistoriul nu este în baza canoanelor. Iar dacă în acuta desfăşurare a conflictului am avut anumite ieşiri şi violenţe, am declarat cu graiul şi în scris că recunosc acest lucru, îl regret şi îmi cer iertare pentru el. Accentuez însă că aceste ieşiri, în cea mai mare parte au fost provocate tocmai din partea de unde trebuiau domolite lucrurile. Astfel, la numai câteva zile după demisia mea, în foaia Lumina Satelor - unde mi-am jertfit sănătatea, - am fost dat în chipul unui lup îmbrăcat în piele de oaie, urmând apoi un şir nesfârşit de hule, batjocuri şi ocări la adresa mea. Începând de la răzvrătit, demagog, înşelător, şarlatan, etc., etc... care puteau face o colecţie întreagă de cuvinte, de ocări, nedemne pentru autoritatea bisericească ce le dădea loc în foaia Lum. Sat., foaie pentru popor. Prin urmare, la o greşeală s-a răspuns cu o altă greşeală.
Despre cum s-a desfăşurat conflictul mai departe, este ştiut, am scris şi aci la foaie. Am arătat pe larg cum în interesul Bisericii am căutat mereu aplanarea conflictului. Cum mi-am cerut şi cuvenita iertare. Şi cum a înţeles Mitropolia să primească această cerere. Şi cum a înţeles să mă judece, trecând peste ea, tocmai de Paşti, de praznicul iertării. (Şi cum mi s-a dat să înţeleg că la Sibiu cuvântul iertare înseamnă răzbunare, exil, închiderea graiului şi altele). În plină şedinţă a Consistoriului Spiritual, pr. Gâlea mi-a spus că în conflictul de la Oaste I.P.S. Sa nu suferă cuvântul soluţionare!
Am furat ceva?
Fireşte, din judecata Consistoriului nu lipseşte nici tipografia care, cică, este rodul muncii Consistoriului şi averea Consistoriului. Despre chestiunea acestei tipografii am scris pe larg în Istoria unei Jertfe. Aici voi spune numai atât: tipografia este rodul muncii mele şi dacă Consistoriul ştia că am furat ceva avea cale deschisă spre tribunalul Civil, fără să târască această chestiune pe teren spiritual.
Calomnia că am făcut bani şi avere
Neavând probe şi dovezi spirituale şi canonice contra mea, cei ce vreau şi cred că mă pot distruge, încă de la început au pornit contra mea, fel de fel de zvonuri, insinuări, scornituri, minciuni.
Aşa este şi insinuarea cică mi-am făcut bani şi averi - şi nu aşa cu nimica, ci milioane, multe milioane...
Şi cică sunt stăpânit de duhul lăcomiei de bani...
Ciudat lucru: sunt acuzat tocmai în locul unde am suferit cel mai mult. M-am târât ani de zile prin datorii, greutăţi şi mizerii, pe care Singur Domnul de Sus le ştie. Şi mă frământ şi azi cu greutăţi, datorii şi mizerii, pe care Singur Domnul de Sus le ştie şi cei care trăiesc în jurul meu (însuşi Lumina Satelor mă batjocorea că nu-mi pot plăti lucrătorii la timp). Iar pe cei care nu cred în mărturia Domnului de Sus, îi poftesc şi le dau voie să cerceteze oricând situaţia mea materială. Am lucrat deschis, cu contabilitatea despre toate - şi sunt gata să răspund pentru toate. Protestez însă contra insinuărilor şi minciunilor confidenţiale, care se debitează contra mea pe chestiunea aceasta.
Iar dacă prin truda şi munca mea am înjghebat o tipografie pentru lucrul Domnului, sunt mândru de această înşelăciune. Căci cu furtul acesta iată trimit prin ţară cea mai ieftină foaie pentru popor şi cele mai ieftine cărţi pentru popor.
Un editor din Bucureşti îmi spunea că cel care dă o carte cum este cartea Mai lângă Domnul meu (cu 80 de pag. şi 10 chipuri) cu 12 lei, acela nu poate fi decât un nebun... Amin, am zis eu, acel nebun sunt eu, care am jertfit totul pentru ca să străbată Cuvântul lui Dumnezeu în popor.
Şi totuşi Lumina Satelor (care se vinde cu 180 de lei) mă acuză de îmbogăţire şi lăcomie. Şi e de mirat că împreună cu ei cântă şi păr. Moţa care ştie bine ce fel de avere este o tipografie, că şi Sf. Sa are una pe care o roade rugina şi cu care a făcut datorii.
(Nu-i aşa păr. Moţa?).
Da, tipografia Oastea Domnului este o avere a Domnului, o moşie a Lui, după care se înfruptă mii şi mii de suflete. Când Domnul va afla că nu chivernisesc bine această moşie, o va lua El de la noi şi o va da altor ispravnici... Însă până când El ne-a încredinţat-o nouă, numai El Singur o poate lua de la noi.
În faţa acuzelor şi insinuărilor că sunt stăpânit de lăcomie şi că am făcut milioane - ridic mâinile spre cer şi rog să mă judece Domnul din Cer, fără cruţare, dacă ştie El că sunt un înşelător şi un strângător de bani. Şi să judece El pe acei care mă acuză cu astfel de mârşăvii şi nedovedite insinuări. Dar asupra acestui lucru vom mai reveni.
Cică am declarat război „Bisericii”...
O gravă acuză mi se aduce prin afirmaţia că am declarat război Bisericii şi că vreau să pornesc un curent religios singur, fără control şi supraveghere. „Tendinţa lui (adică a mea!) - zice sentinţa - e de a duce cu sine în vag, spre o ţintă nedefinită întreaga armată de peste 100.000 de ostaşi ai Domnului, credincioşi fii ai Bisericii din toate unghiurile ţării. Biserica nu poate privi nepăsătoare la această pornire schismatică... Păr. Trifa stă gata de luptă, dorind să scuture jugul supravegherii şi al disciplinei bisericeşti...
Resping cu indignare această acuză! În toată activitatea mea de preot, - cu graiul şi în scris, - nu se află nici un război contra Bisericii şi nici un îndemn contra Bisericii. Ca o mărturie vie sunt şi zecile de mii de ostaşi care sunt cei mai zeloşi cercetători ai bisericii şi cei mai buni fii ai ei.
Stau uimit în faţa acestei acuze. Sunt acuzat tocmai în punctul în care am stăruit să se facă încadrarea deplină a Oastei Domnului în cadrele Bisericii. Şi cei ce n-au voit să facă acest lucru la timpul său, mă acuză pe mine că sunt contra Bisericii.
Dar stă mărturie şi în privinţa aceasta şi atitudinea mea de după eruperea conflictului. Faţă de hulele ce le-a ridicat contra mea autoritatea bisericească arătându-mă prin Lumina Satelor ca pe un răzvrătit contra Bisericii, - bolnav, de pe pat, m-am ridicat astă-iarnă şi m-am dus de trei ori la Bucureşti, declarând solemn în faţa I.P.S. Patriarhului, că înţeleg să rămân până la sfârşit un devotat slujitor al Bisericii mele. Şi de la fronturi, ostaşii aşijderea au declarat solemn acest lucru.
Stau uimit şi mă mir şi mă doare nespus de mult că tocmai într-o sentinţă a Bisericii mi se aduc astfel de acuze fără nici un temei.
Dintr-un conflict personal, - un conflict bisericesc
Examinarea dreaptă a cauzelor şi împrejurărilor care au provocat conflictul din Oaste, arată lămurit că întreaga chestiune are un pronunţat colorit personal: este un conflict personal care pe urmă, a fost târât în chip nefericit, într-un conflict bisericesc, într-un conflict cu Biserica. Căci, cu chip logic, se impune întrebarea: cu ce am greşit eu, personal, sau cu Oastea Domnului contra Bisericii şi contra învăţăturilor ei. Ori, din toată desfăşurarea conflictului se poate vedea tocmai contrariul.
Am voit şi am stăruit mereu să fie încadrată Oastea, prin Sf. Sinod, în cadrele întregii Biserici. Să fie lămurită situaţia ei în cadrele Bisericii. Să fie soluţionate toate chestiunile ei pentru a lucra cu mai multă izbândă pentru Biserică. Dar tocmai la râvna şi pornirea mea aceasta, am fost tulburat mereu de ambiţii şi interese personale, regionale. Şi tocmai pentru că am tulburat aceste ambiţii, am fost dat afară din ascultare. Chiar şi asprele ieşiri ale I.P.S. Sale din audienţa din 30 decembrie 1934, prin care mi se tăgăduia iniţiativa Oastei, sunt o dovadă despre pornirea personală împotriva mea. Aşijderea şi graba cu care mi s-a primit demisia şi mi s-a dat ceea ce nici nu cerusem, - este o dovadă că înlăturarea mea de la Oaste era deja pusă la cale de anumite planuri şi interese.
De altfel, lucrul acesta - latura personală a conflictului - l-a văzut de la început toată lumea. Şi l-au văzut mai ales ostaşii Domnului, care nu s-au speriat de lămuririle pătimaşe publicate prin Lumina Satelor. O mărturie grăitoare despre aceasta este şi faptul că intelectualii care fac parte de la început din mişcarea Oastea Domnului, ca: I. Gr. Oprişan, publicist şi director în Ministerul de Industrie şi Comerţ, Dr. Samson din Roman, avocatul Traian Corodeanu din Tecuci şi Lt. Col. Coman Ionescu din Huşi, etc., etc., au dezaprobat procedura ce s-a folosit contra mea în acest conflict. Tot aşa s-au pronunţat şi o seamă de preoţi din cuprinsul ţării, dezaprobând şi ei felul cum s-a procedat aici.
Conflictul, de la început, are un caracter personal.
După paravanul măreţ al Bisericii
Iar când a erupt conflictul şi a luat proporţii, s-a făcut marea greşeală - şi mie mi s-a făcut marea nedreptate - de a se aşeza acest conflict în dosul ideii de Biserică. Greşelile şi lipsa de tact s-au aşezat după paravanul măreţ al Sf. Biserici de unde s-a strigat şi se strigă după mine ca după un răzvrătit, ca după unul ce vreau să fac război contra Bisericii.
Dacă autoritatea mea bisericească ar fi încadrat la timpul său mişcarea Oastei în ordinea canonică a Bisericii - şi dacă s-ar fi lămurit la timp toate chestiunile în legătură cu această mişcare aşa cum am cerut eu stăruitor în repetate rânduri, - tulburarea de acum n-ar fi venit.
Amânarea, tărăgănarea şi tăgăduirea vădită a unei soluţionări, arată lămurit că la mijloc erau anumite interese şi ambiţii personale. Aceste interese şi ambiţii m-au judecat pe mine, după o muncă istovitoare de 12 ani, pentru binele şi întărirea Bisericii mele. Consistoriul Spiritual Eparhial, neţinând seama de aceste împrejurări m-a judecat după o stare faptică de care nu sunt eu vinovat.
Am dat aceste amănunte ca un răspuns la cele ce le spune mereu Lumina Satelor, despre căderea, răzvrătirea mea, etc.
Lumea să judece şi să afle adevărul, care nu poate fi îngropat. În istoria Bisericii noastre este ceva nemaipomenit ce s-a întâmplat aici la Sibiu, cu judecarea unui om care a jertfit totul pentru a-şi face slujba deplin.
Doamne, Tu vezi... Judecă-mă după Dreptatea Ta...
În faţa judecăţii de la Sibiu, în fiecare zi şi în fiecare noapte îmi ridic glasul şi mâinile spre Cer, rugând pe Domnul să mă judece El după Dreptatea Lui. „Scoală-Te Doamne ca să-mi ajuţi şi rânduieşte o judecată (Psalm 9, 19). Căci Tu îmi sprijineşti dreptatea şi pricina mea. Şi stai pe Scaunul Tău de Domnie ca un Judecător Drept (Psalm 9, 4).
După judecata de la Sibiu, eu aştept şi judecata aceasta. Mă rog pentru ea şi mă mângâi cu făgăduinţa Lui că El face dreptate şi judecată tuturor celor asupriţi (Psalm 103, 6)!
Pr. Iosif Trifa.
Îndată după aceste lucruri, începând de la Bucureşti s-a pornit acţiunea de organizare a Oastei pe ţară. Grupul de preoţi şi laici din Bucureşti, însufleţiţi de gândul măreţ de a lărgi aria de lucru a Oastei şi de a organiza acţiunea ei binefăcătoare pe ţară, în cadrele întregii Biserici, lucrau după cum puteau pentru atingerea măreţului ei scop pentru care fusese născută de Duhul Sfânt.
Începând cu nr. 38 din 15 sept. 1935, foaia Isus Biruitorul publică pe pagini întregi:
„A început organizarea Oastei în Arhiepiscopia Bucureştilor, cu binecuvântarea I.P.S. Patriarh...”
În acest scop aveau loc mari adunări de constituire şi de organizare pe centre, atât în oraşul Bucureşti cât şi în diferitele localităţi din cuprinsul Arhiepiscopiei. Preoţi şi laici entuziaşti, luau parte într-o fericită şi avântată unire de cuget şi de simţire la această binecuvântată acţiune. Într-o atmosferă de mare entuziasm şi înălţare duhovnicească aveau loc adunări pline de putere în care se mărturisea cu înflăcărare Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. În urma acestor mărturisiri rămâneau roade fericite şi mântuitoare: mulţime mare de suflete se întorceau la Dumnezeu. Bisericile se umpleau de închinători cu fapta. - Şi o mare lucrare de trezire cuprinsese cercurile cele mai largi ale poporului de pretutindeni. Se întâmplau minuni nemaipetrecute. Şi toţi mărturiseau că o putere nemaiobişnuită era peste popor, ca în vremea primilor creştini. Toamna anului 1935, era ca o primăvară duhovnicească peste toate părţile ţării.
Înconjuraţi de biruinţele celor din Bucureşti, mulţi alţii, preoţi şi laici din alte părţi ale ţării, au pornit la astfel de acţiuni.
În Moldova, în Bucovina, în Banat, aveau loc din ce în ce tot mai puternice şi înflăcărate acţiuni de acest fel. Intelectualii erau acum din nou şi cu toată inima în primele rânduri ale Oastei, înflăcăraţi de marele gând al ridicării Bisericii şi poporului nostru într-un suflet şi-o unire la o viaţă înaltă şi sfântă, prin Evanghelie în Hristos.
Rapoarte pline de însufleţire soseau din toate părţile şi lucrul acesta era o mare îmbărbătare pentru părintele Iosif şi pentru noi toţi.
Se părea că în faţa acestei puternice avalanşe, va fi zădărnicit în curând tot ce se pusese la cale împotriva Oastei şi pentru nimicirea Lucrării Domnului.
Se părea că însăşi autoritatea bisericească de la Sibiu, începea să se clatine în hotărârea ei. Şi că este înclinată să caute un fel de împăcare a lucrurilor.
Ici-colo se porneau acţiuni de mediere. Diferite personalităţi din cler şi dintre laici, îşi ofereau bunele lor oficii pentru aceasta. O astfel de acţiune a fost cea a doctorului Samson de la Roman, a grupului de la Bucureşti şi a altor binevoitori chiar dintre ierarhii Bisericii.
Se puneau mari speranţe în aceste încercări...
În vara lui 1935 s-au petrecut şi evenimentele de la Maglavit. Iată cum a pornit totul:
Un ziar anunţa, într-o zi, că pe marginea Dunării, lângă satul Maglavit, unui cioban care îşi păştea oile, i s-a arătat o vedenie. Ceva ca un moş foarte alb i s-a înfăţişat şi l-a trimis în sat la biserică să spună preotului şi lumii să se pocăiască, fiindcă altfel va veni o mare prăpădenie...
Ciobanul care era sărac şi gângav, cam dispreţuit de satul lui, - s-a sfiit şi s-a scuzat faţă de moşul învinuindu-şi sărăcia şi neputinţa din cauza cărora nimeni nu-l va băga în seamă şi că oamenii nu-l vor crede... Dar moşul a stăruit - ameninţându-l că dacă nu va face ceea ce i se spune, i se va întâmpla un mare rău. Omul n-a făcut, dar la a doua şi la a treia arătare - n-a mai avut încotro ci s-a dus şi a spus în biserică, preotului şi poporului...
Unii s-au îndoit, dar mulţi au început să creadă. Şi astfel au început pelerinajele la locul minunii. A început să vină lumea din împrejurimi, apoi şi din depărtări tot mai mari...
Ziarele făceau multă publicitate că se petrec acolo vindecări miraculoase.
Astfel a început din toată ţara şi chiar de peste hotare un exod nemaivăzut spre Maglavit.
Au început colectele, strângeri de bani, planuri cu o mânăstire, cu un centru misionar, cu un loc sfânt, - după modelul de la Lourdes din Franţa, etc....
După ce se vestiseră cele petrecute la Maglavit în toiul pelerinajelor, - părintele Iosif ne zise într-o zi:
- Despre tot ce se întâmplă acolo la Maglavit sunt două păreri şi lumea e împărţită în două tabere: unii spun că e cu adevărat ceva de la Dumnezeu, iar alţii că nu e altceva decât o înşelătorie pornită din afacerism religios.
Din toate părţile curge lumea acolo. Gazetele bisericeşti toate laudă că ceea ce s-a petrecut acolo este o minune Dumnezeiască. Celelalte, unele, sunt de altă părere.
Eu mă tem, după cum văd că merg lucrurile, că dacă totuşi ar fi fost ceva - totul se va sfârşi într-un şi mai mare bigotism şi superstiţie, într-o mai mare înstrăinare a sufletelor de adevărul Evangheliei, de Jertfa lui Isus Cel Răstignit şi de alergarea după istorisiri mai mult sau mai puţin închipuite... - Ar trebui să vă duceţi şi voi să vedeţi la faţa locului adevărul.
Şi hotărî spunând:
- Titus şi Viorel, voi sunteţi cu pregătirile. Închiriaţi un camion şi mergeţi şi de aici vreo 20. Iar tu - îmi zise mie - ai să întocmeşti un raport despre tot ce vei vedea şi auzi acolo...
Zis şi făcut...
Am publicat în foaie o mare adunare a Oastei la Maglavit, pentru 29 august şi am făcut pregătirile de plecare...
Despre tot ce am văzut acolo am publicat apoi, pe rând, la foaie începând cu nr. 37 în câteva numere, convingerile noastre. Tristele noastre convingeri, că dintr-o acţiune care ar fi putut fi folosită pentru slava lui Dumnezeu şi vestirea lui Hristos, spre renaşterea duhovnicească a Bisericii şi a poporului nostru, - vor profita numai superstiţia, bigotismul şi rătăcirile de la Hristos.
Dintr-odată au sărit în capul nostru o mulţime de salvatori ai credinţei strămoşeşti învinuindu-ne de atitudine ostilă contra ortodoxiei (care îşi şi înfiase problema Maglavitului!)...
Dar ceea ce spusese Isus Biruitorul era atât de adevărat. Cele ce au urmat după aceea au dovedit pe deplin dreptatea celor spuse de noi; lumea aluneca cu repeziciune în molima minunilor.
Iată de pildă ce scrie păr. Iosif, îndată după aceea după un drum din toamna acelui an în problema Oastei la Bucureşti:
- Cu ochii ţintă mai mult ca oricând la Isus Cel Răstignit.
Săptămâna trecută am fost la Bucureşti. Şi am văzut din nou că e bine să te mai mişti de acasă. Căci umblând, vezi şi auzi multe. Şi totdeauna poţi învăţa ceva. E bine să ieşi mereu în lume, ca să vezi Biblia scrisă şi în lume; să vezi cum se împlineşte scrisul ei în lume. Căci aşa e Cartea lui Dumnezeu: ea se vede scrisă şi în lume; în felul cum trăieşte şi hălăduieşte lumea. Un copil al lui Dumnezeu, citeşte Biblia şi în ceea ce vede şi aude. Aşa am făcut şi eu tâlcul acesta în trenul de la Sibiu la Bucureşti.
În gara Copşa aştept un ceas după acceleratul de Bucureşti. În vremea asta mă strecor în sala de aşteptare a poporului. Îmi place totdeauna să aflu ce vorbeşte, ce gândeşte şi cum vede lumea, poporul. E popor mult în gară, sporit şi de soldaţi care se întorc acasă de la manevre. Mă apropii de un grup care discutau ceva aprins. Aflu că vorbeşte despre minuni şi arătări cereşti. Un soldat bănăţean spunea că la ei în Banat s-a ivit un bou care vorbeşte. Cică un ţăran a început să-şi bată un bou care nu trăgea. Şi boul s-a întors către el zicându-i: Până acum am tras eu; de acum vei trage tu...
Soldatul istorisea plin de convingere această minune. Şi lumea credea. Azi e plin Banatul de zvonul acestei minuni.
Un alt călător spunea despre minunea care colindă demult prin unele părţi din Oltenia şi sudul Ardealului. E vorba despre un preot din jud. Gorj, care n-a vrut să îngroape pruncul unui sărac, până nu i se achită taxa. Tocmai în timpul ăsta, omul sărac a găsit o comoară de galbeni şi a dus preotului un galben pentru îngropăciune, spunându-i şi cum a dat norocul peste el de a găsit galbenii. Noaptea preotul şi-a tras pe faţă pielea unei bărbi de ţap. Şi ducându-se la fereastra omului a strigat: „Eu sunt, dracul, şi am venit să-mi dai galbenii înapoi”. Dar ajungând acasă preotul a văzut că nu mai poate lepăda barba cea de ţap; a rămas cu barbă de ţap. Şi umblă cu ea prin lume. I s-a spus şi la Maglavit că trebuie să o poarte 3 ani de zile, drept canon...
Un alt călător din nordul ţării spunea despre un cal-nălucă, ce se vede în unele părţi zburând peste dealuri în zorile şi amurgul zilei. Şi nechează de se îngrozeşte lumea.
Şi observam că oamenii credeau şi se îngrozeau.
Poate se mai afla cineva cu atare minune, dar se anunţă sosirea acceleratului şi trebuie să plec.
Urcat în tren răsfoiesc ziarele şi iată, aflu în ele încă o minune. Într-un ziar citesc:
Câmpulung 16. - Primul pretor din regiunea Podgoria, jud. nostru, a raportat telefonic prefecturii, că o găină a femeii Sabina Gheorghe Cristea din com. Râncăciov a făcut un ou având imprimat pe coajă chipul Domnului Isus Hristos şi o scriere indescifrabilă. Oul a fost dus în biserica satului.
Întâmplarea a produs senzaţie în întreaga regiune.
Ajuns în gara Braşov, îmi cumpăr încă un ziar - şi mai aflu şi aici o minune:
Vaslui 14. - Soldatul Nichita Gh. din reg. 25 Mareşal Prezan, original din com. Dragaeni din jud. Vaslui, spune că pe când făcea de santinelă noaptea, i s-a arătat Dumnezeu într-un tei din faţa postului şi i-a poruncit să spună la oameni să se pocăiască. Şi locul din faţa gheretei să fie ţinut curat pe o rază de 5 metri. După aceasta glasul i-a spus să dea alarma şi să scoată soldaţii din corpul de gardă afară şi să facă câte trei mătănii. Nichita spăimântat a început să strige şi garda a ieşit afară. Vestea asta s-a răspândit îndată în tot oraşul.
Plecând mai departe cu trenul, mă gândesc în mine: dacă de la Sibiu până la Braşov aflai despre atâtea minuni şi arătări, apoi desigur ţara va fi plină cu astfel de minuni. Desfac acum Biblia şi citesc:
„Căci va veni o vreme când oamenii îşi vor întoarce urechile de la adevăr şi se vor îndrepta către basme” (2 Tim. 4, 3). „Pentru cei ce sunt pe calea pierzării, din pricina că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit o plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tes. 2, 10-12).
Ce mult spune acest loc din Biblie! Cuvântul lui Dumnezeu spune lămurit, că în vremile din urmă, oamenii vor crede în tot felul de basme şi amăgiri, şi se vor spăimânta. Dar această spaimă nu va fi spre mântuire, ci spre osânda celor nelegiuiţi. De ce oare această aspră sentinţă? Ori nu este bine că oamenii se cutremură şi se îngrozesc? Ba da! Dar asta vine după ce omul n-a vrut să creadă în dragostea adevărului: în minunile ce le-a făcut Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Faptul că oamenii cred cu putere în fel de fel de basme şi amăgiri - trage după sine mustrarea cerească: vezi omule! Tu poţi crede... Tu ai putut crede în fel de fel de basme. Dar n-ai crezut în Cuvântul Meu, în Jertfa Fiului Meu, în Solia Fiului Meu...
Bogatul din Evanghelia lui Lazăr cerea de la Dumnezeu să meargă în lume un om înviat din morţi şi atunci oamenii vor crede şi se vor pocăi.
Au acolo pe Moise şi pe proroci - a răspuns Dumnezeu.
Acelaşi răspuns îl dă Dumnezeu şi azi, cu deosebire că Dumnezeu zice azi: Au acolo Cuvântul Meu, Cartea Mea... au acolo Solia Fiului Meu... Am trimis în lume pe Fiul Meu... L-am omorât şi L-am Înviat din morţi pe Fiul Meu Cel Scump, pentru voi şi mântuirea voastră... dacă nu credeţi şi nu vă învioraţi de această Înfricoşată Minune, atunci totul e în zadar... mântuirea voastră e pierdută...
Aşa e şi cu minunile şi arătările de azi. De-ar grăi toţi boii şi caii din lumea asta - cei nelegiuiţi nu se vor mântui. Chiar spaima şi cutremurul lor el va fi spre osândă, căci au crezut într-o minciună, dar n-au crezut în dragostea adevărului şi nu s-au spăimântat de Minunea cea Mare de pe dealul Golgotei. (De altcum un frate preot îmi spunea, din experienţa lui pastorală, că spaimele ce s-au ivit în timpul din urmă, nu convertesc, ci fac numai un cutremur trecător. Se îngrozesc oamenii. Plâng chiar, dar pe urmă se întorc iarăşi la păcatele lor)...
Şi încă ceva. Basmele şi vedeniile care circulă azi sunt şi o mare ispită religioasă. Ele atrag încetul cu încetul, privirea oamenilor de la Isus Cel Răstignit. O probă ar adeveri deplin acest lucru. Dacă la o mică depărtare s-ar ridica două amvoane, de la unul să se vorbească despre Golgota şi Isus Cel Răstignit; de la celălalt despre boii şi caii care vorbesc - apoi eu cred că amvonul cu caii şi boii care grăiesc ar fi plin de ascultători. Dar la Minunea Golgotei n-ar asculta nimeni. Oamenii caută o minune mai mare decât asta.
Vine sfârşitul! Vine ispita religioasă, care fură omului, aşa pe nesimţite, pe Isus Cel Răstignit.
Deci fraţii mei, mai mult ca oricând, în zilele noastre cu ochii ţintă la Isus Cel Răstignit. Cu ochii ţintă la Cuvântul lui Dumnezeu: „Preaiubiţilor! Să nu daţi crezare oricărui duh.
Ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu. Iar Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh, care nu-L mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu” (1 Ioan 4, 1-3).
Am sosit în gara Chitila. Am sfârşit călătoria. Închei tâlcul. Cine are urechi de auzit, să audă.
I. B.. - nr. 44/1935.
Am redat şi aceste lucruri ca pe încă o dovadă despre felul înalt, biblic, evanghelic, sănătos, în care erau privite toate lucrurile şi evenimentele la Oastea Domnului. Despre marea şi fericita şcoală duhovnicească prin care era învăţat de această Lucrare, poporul nostru, ca să înţeleagă şi să aplice Evanghelia în viaţa sa şi în răscrucile istoriei sale.
La ce lumină şi dezrobire minunată l-ar fi scos pe tot poporul nostru - şi pe încă cine ştie câte alte popoare - din superstiţie şi obscurantism, mesajul ceresc adus de Hristos prin Lucrarea Oastei în Biserica noastră şi în vremile noastre! - Dacă acest mesaj n-ar fi fost zădărnicit de către Satana, prin întunecata lucrare a urii şi a ambiţiilor omeneşti care s-au dezlănţuit împotriva ei!
În acest timp, lupta Domnului mergea înainte cu mari biruinţe. Foaia Isus Biruitorul apărea săptămânal în 8-16 pagini, plină de conţinut şi de putere... Numărul abonaţilor creştea cu fiecare săptămână, iar veştile de pe fronturile Oastei erau numai bucurii şi biruinţe. Pentru exemplificare dăm pe scurt doar câteva, alese la întâmplare din mulţimea de acest fel de veşti publicate pe atunci:
Întâmplări care grăiesc... După cum se ştie, librăria Oastea Domnului, redacţia şi administraţia foii Isus Biruitorul s-au mutat în strada Turnului, nr. 33.
Despre tâlcul acestei întâmplări, părintele Iosif a scris un minunat articol, în care a amintit de turnurile de scăpare ale psalmistului David. Şi cu toţii am văzut un semn de Sus în această mutare în strada Turnului.
Dar odată cu mutarea librăriei şi a redacţiei a trebuit să se facă şi mutarea locuinţei părintelui Trifa. Căci şi aceasta era într-o casă a Consistoriului din Sibiu. Şi după o căutare îndelungată prin Sibiu, fraţii au mutat locuinţa păr. Trifa într-o stradă ce se chema Strada Zidarilor. Aici stăm împreună lucrătorii gornistului, fraţii din redacţia foii Isus Biruitorul, căci păr. Trifa e tot la sanatoriu.
Deci calfele de zidari din jurul lui Neemia s-au mutat cu locuinţa lor în strada Zidarilor.
Şi încă ceva interesant şi cu tâlc. Încă un semn de Sus. Anume, sanatoriul în care stă păr. Iosif se află pe o stradă ce se cheamă în nemţeşte Friedenfelegase, adică tradus, Stânca Păcii, sanatoriul de pe strada Păcii...
Slăvit să fie Domnul!
Nicolae Vonica.
Să ne rugăm pentru el... Preaiubitul nostru frate mai mare, părintele nostru drag, Vasile Ouatu de la Bucureşti, se află în şcoala cea mare şi tainică a suferinţelor...
Toţi fraţii să ne rugăm pentru sănătatea preaiubitului nostru luptător. Ca Domnul să ni-l redea iarăşi întreg, în pace, drept învăţând Cuvântul adevărului.
Cei care au avut abonată şi plătită foaia Ostaşul Domnului, în locul ei primesc foaia Isus Biruitorul.
I. B. - nr. 23
Un apărător al Bisericii.
Un apărător - un mare apărător al Bisericii Ortodoxe cu fapta - cu jertfa unei vieţi puse în slujba Bisericii şi a neamului, este părintele Iosif Trifa. În aceste vremuri de cumplite frământări sociale - când Biserica este ameninţată de puhoiul sectelor şi de puhoiul indiferenţilor care caută să dărâme Biserica - părintele Iosif Trifa adună sufletele, le înflăcărează, le întoarce din vuietul lumii în Biserica Împăratului Ceresc, Fiul lui Dumnezeu, şi face cu ajutorul lui Dumnezeu o armată de luptători neînfricaţi pentru altarele străbune. - Umple bisericile Domnului cu suflete pline de dragoste pentru Isus Hristos şi dăruieşte neamului nostru cetăţeni conştienţi, supuşi şi devotaţi prin Hristos.
Nu este acesta oare cel mai mare dar pe care un preot ca părintele Iosif l-a adus Bisericii Ortodoxe?... Nu este aceasta oare cea mai mare slujbă adusă Bisericii?
Părintele Iosif a reuşit să aprindă sufletele cu setea vie pentru Biserică, pentru Trupul şi Sângele Domnului, pentru glorioasele şi eternele taine sfinte ale Bisericii.
În orice altă ţară din lume pentru toate aceste fapte de jertfă şi de credinţă, un preot ar fi avut cununi preţioase; la noi i se răspunde cu caterisirea. Se întunecă gândul la asemenea monstruozitate.
Şi totuşi părintele Iosif este biruitor şi va fi biruitor pentru că a lucrat şi lucrează cu dreptate în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu.
Constantin Goran.
Iarăşi „Sanatoriul cel luxos”. Fraţii de la L. S. umblă în fel şi chip să mă poată discredita în faţa ostaşilor. Spre acest scop folosesc mereu şi arma cu sanatoriul. Cică stau într-un „sanatoriu luxos”.
Da! A trecut anul de când sunt silit să stau aici. Acum e anul, luni de zile m-am chinuit aici între moarte şi viaţă. Şi pe urmă, pentru pieptul bolnav şi slăbit mi-am închiriat aici o cameră cu aer mai mult, urmând ca să mi se trimită mâncarea de acasă, din Str. Zidarilor, după ce Consistoriul ne-a dat afară din locuinţa ce o aveam.
Şi astfel, de luni de zile eu mănânc totdeauna mâncarea rece, adusă de la o depărtare de 2 km, pentru ca în schimb să pot avea aer pentru pieptul meu slab şi bolnav.
Iar din lucrul acesta, să vii tu Lumina Satelor, care grăieşti în numele Bisericii - şi să faci o armă de batjocură şi discreditare... apoi să judece oricine.
Aşa stă lucrul cu „sanatoriul cel luxos”.
De la fraţii din Bucureşti.
Scumpul nostru părinte, adunaţi astăzi aici, la Săruleşti, vă simţim în mijlocul nostru şi rugăciunile noastre vă înconjoară. Suferinţa D-voastră e suferinţa noastră şi biruinţa D-voastră va fi biruinţa noastră.
Domnul să vă întărească şi să vă păzească.
Maria Brăiloiu.
Părinte Iosif!
Cerând necontenit ajutorul Domnului Isus pentru clipele acestea grele prin care treceţi, Vă îmbrăţişez cu tot focul inimii mele.
Preot Stelian Zidărescu şi Ioan Stanciu.
Mărit să fie Domnul în veac! Mântuitorul să vă întărească în lupta sfântă!
Constantin Goran, fr. Fieraru Stan, Nicolae Flinţiu, Roşian Ilie, Banea Ioan,
Maria Binescu, Elena Vişan, Androneca Goran, Aneta Buchiu şi Zoie Areic.
I. B. - nr. 31.
52 de invitări... Oastea Domnului a trecut anul acesta printr-o mare şi grea furtună. La început se credea că ea nu va putea rezista; se va risipi. Dar iată, ea stă sus pe Stânca Golgotei. Furtuna nu numai că n-a înfrânt-o, ci parcă a făcut-o mai vie, mai strălucitoare.
O dovadă despre aceasta este şi mulţimea de invitări şi adunări ce se ţin în toate părţile ţării. Numai în ultimii trei numeri ai foii au fost 52 de invitări. Recordul l-a ţinut numărul trecut cu 25 de invitări.
Recordul adunărilor l-a ţinut şi de data aceasta judeţul Oastei: Hunedoara.
Niciodată n-a avut Oastea atâtea adunări ca anul acesta.
După toate aceste adunări a rămas foc, lumină şi căldură cerească.
Slăvit să fie Domnul care n-a părăsit Lucrarea Lui, ci i-a trimis mereu dar şi binecuvântare de Sus. El să răsplătească cu dar şi ajutor de Sus şi pe cei care s-au ostenit pentru ţinerea acestor manevre duhovniceşti.
...De la Vinerea - Hunedoara... Sute de fraţi din 5 judeţe şi 41 de comune cu 7 steaguri...
I. B. - nr. 37.
...Banatul la datorie... La adunarea din Cireşul - Severin, au luat parte 24 de comune cu 5 steaguri...
O mare adunare în Nordul Ardealului pentru judeţele: Someş, Sălaj, Satu Mare, Cluj, Năsăud, Maramureş - se va ţine pe 22 sept... Va veni cineva şi de la Sibiu din partea păr. Iosif...
A ieşit de sub tipar o carte nouă:
„La Golgota” - prima carte de poezii a fr. Traian Dorz.
Slăvit să fie Domnul! A ieşit de sub tipar a 5-a carte din poeziile Oastei. Şi urmează la rând a 6-a (poeziile preaiubitului nostru luptător Constantin Goran de la Bucureşti, care se află sub tipar). Şi altele...
Sunt câţiva ani de când un mic ostaş dintr-un umil sat al Bihorului, a început să ne trimită poezii care mărturiseau despre un talent ce aştepta să fie dezgropat.
Am ajutat dezgroparea lui chemându-l aici la Sibiu şi punându-l în slujba Domnului.
Fratele Traian Dorz este încă tânăr (20 de ani) şi va mai putea da multe lucruri frumoase.
O mare bucurie la Oastea din Sibiu.
În familia Oastei Domnului de la Sibiu, am avut duminica trecută o mare bucurie şi petrecere duhovnicească. S-au căsătorit în Domnul preaiubiţii noştri Viorel Bujoreanu, licenţiat în teologie, cu sora Tily.
A participat toată familia Oastei noastre din Sibiu şi mulţi fraţi şi surori din jurul Sibiului şi de pe la Săsciori, Simeria, Sighişoara, Braşov, etc. Naşi au fost părintele Iosif cu soţia părintelui Vasile Ouatu de la Bucureşti.
Vântul Duhului suflă cu putere peste ţara aceasta prin Oastea Domnului. Roadele lui se arată zilnic. Mulţimea celor ce-şi cer intrarea în Oaste e mare. Neputându-i pomeni aici pe toţi cu numele, îi punem cu numărul...
I. B. - nr. 38.
Ne-a dat afară... şi pe urmă a plâns...
„Am 55 de ani de preoţie şi o zi mai fericită ca aceasta n-am avut” - Din biruinţele de la frontul din Studina - Romanaţi. 150 de ostaşi noi.
...Cucernice părinte Trifa,
Cu prilejul adunării de la Maglavit, când s-a vestit minunea de la Golgota, un om s-a apropiat de noi şi ne-a rugat să-l cercetăm în sat la el - abonându-se şi la foaia Isus Biruitorul. Ajunşi acasă am primit o scrisoare stropită cu lacrimi în care ne chema la el.
În ziua înălţării Sf. Cruci am plecat spre com. Fărcaş să-l cercetăm. După o cale de 30 de km. am ajuns în sat. Cinci fraţi ne-am prezentat părintelui din loc să-l rugăm să ne dea voia să facem adunare. Era un părinte bătrân - 78 de ani. Cum ne-a văzut s-a repezit la noi:
- Ce e cu voi? Ce vreţi în satul meu?
- Suntem părinte din Oastea Domnului şi am venit să vestim pe Isus...
- Ce Oastea Domnului? Eu n-am nevoie de Oaste în sat la mine. N-am să las nici un om să intre în Oaste...
Am răbdat tăcuţi, totul. Am rugat însă pe părintele să ne lase să ţinem adunare şi dacă nu-i va plăcea, plecăm din sat. S-a gândit părintele şi ne-a permis.
Biserica era plină. Nu mai încăpea lumea. Părintele ne privea cu mirare că venim la biserică. Credea că suntem sectari. După masă la ora 3 curtea bisericii era plină de lume. Se deschide adunarea în frunte cu părintele. Fratele A. S. Vărgului arată ce este Oastea şi ce vrem noi. Vorbesc fr. Florea Pârvan, Gh. Colac, Radu Burda, Dumitru Gălan şi fr. Marin P. Guicin. O fetiţă declamă o zguduitoare poezie. Toată mulţimea era cutremurată. Cuvântările deschid râuri de lacrimi. Părintele plângea. Lacrimile curgeau şiroaie.
La sfârşit se ridică părintele şi zice: „Am 78 de ani, dintre care 55 de preoţie şi n-am avut o zi mai fericită. Le mulţumesc celor ce au ostenit în satul meu ca să ne arate şi nouă o viaţă nouă. Bine ar fi să facem şi noi ca ei”. Şi lumea striga: bine ar fi, taică părinte.
Întrebând cine vrea să se hotărască să lupte cu noi: 150 de oameni s-au înscris în rândurile noastre şi pe care vă rugăm să-i scoateţi ostaşi luptători. - (Numele lor s-au trecut în Cartea Oastei).
Slăvit să fie Isus Biruitorul!
Alexandru P. Vărgului şi Marin P. Guicin,
ostaşi ai Domnului.
I. B. - nr. 41 din 6 oct. 1935.
Şi altele multe, multe de acestea, cu zecile, cu sutele...
Cu aşa putere se vestea Cuvântul Domnului.
Slăvit să fie Domnul!