Cap. 6 - Între două judecăți
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Își deschid gura împotriva mea
ca un leu care sfâșie și răcnește”
În timp ce din toate părțile se ridicau cu durere și indignare protestele împotriva sentinței nedrepte date de Consistoriul Mitropolitan din Sibiu contra părintelui Iosif, - toată marea mulțime a ostașilor din țară și din străinătate își manifestau dragostea fierbinte față de el. Foile din vremea aceea vor fi o veșnică mărturie despre aceste două fețe ale acestei judecăți. De data aceasta glasul poporului era într-adevăr glasul lui Dumnezeu.
Se refăcuse acum deplin și unitatea ostașilor. Glasurile celor de sus se uniseră cu cele ale celor de jos și cântau plini de entuziasm cadențele aceluiași marș victorios. Cu toții prezenți la datorie, cu Biserica și cu părintele Iosif... Nimeni nu ne va putea despărți niciodată de credința Bisericii noastre și de dragostea părintelui nostru...
Încurajați de apariția neîntreruptă a foii Isus Biruitorul, chiar cei ce ezitaseră puțin la început, căpătau acum un mare curaj. Număr de număr foaia ducea clarificarea lucrurilor care aduseseră conflictul acesta și spulbera minciunile care la început amăgiseră pe mulți. Isus Biruitorul a dus o lumină deplină și acum nimeni nu se mai îndoaie câtuși de puțin asupra adevărului pentru care suferea păr. Iosif.
Cuprinși de un elan sincer și puternic, intelectualii Oastei erau și ei din nou alături de popor, căutând fiecare să facă ceva pentru rezolvarea problemei acesteia atât de frământată, - după cum am arătat și în capitolul dinainte.
Acuzele pe care se întemeia sentința dată părintelui Iosif erau atât de vădit rău-voitoare și faptele erau atât de intenționat denaturate încât nu puteau rămâne fără precizările mereu necesare cunoașterii adevărului.
După comunicarea cu o intenționată întârziere a sentinței dată de prima instanță de judecată, - părintele Iosif și-a înaintat îndată apelul împotriva acestei nedrepte sentințe la Instanța a doua, tot la Sibiu, așteptând cu nădejde că, în urma tuturor demersurilor care se făceau din toate părțile, cel puțin aceasta a doua instanță va judeca lucrurile mai cu simț de răspundere și mai fără grabă pătimașă.
Pentru a ajuta la această mai bună documentare în vederea viitoarelor dezbateri ale procesului său, părintele Iosif face o serie de precizări asupra afirmațiilor rău-voitoare din motivările primei sentințe.
Eram cu el în zilele acelea de după judecată și îi vedeam bine îndurerarea pentru nedreptatea care se făcuse, nu lui - în primul rând, - ci cauzei lui Hristos, Lucrării Oastei, interesului Bisericii, mântuirii poporului...
Pentru această nedreptate era în primul rând adevărata lui durere.
La soarta lui și la interesele sale nu s-a gândit niciodată atât de puțin ca acum când aceste sfinte și mari interese erau în primejdie. Ce lipsit de responsabilitate era felul în care tratau lucrurile acești oameni care alcătuiseră forul de judecată! Ce superficial și rău intenționat mod de a judeca!
E adevărat că totul fusese dictat de mâna stăpânului neînduplecat și răzbunător. Dar oricât ar fi fost de violent temperamentul său, în acest mare moment nu era permis ca un întreg Consistoriu să se lase anulat în așa hal încât să nu schițeze nici măcar un gest de lucidă evaluare a situației și să încerce a salva fața Dreptății și a Bisericii.
Pe de altă parte, ce fățișă sfidare a protestelor întregii opinii publice! Ce nesocotire a tuturor apelurilor la rațiune și la conștiință! Ce oarbă urmărire a răzbunării și a nimicirii totale asupra victimei fără apărare! Ce nemiloasă comportare față de un slujitor devotat al lui Hristos și al Bisericii, tocmai în momentele când acesta era un muribund într-un spital.
Un martir al muncii pentru Hristos și pentru semeni!
Într-o dimineață din vara aceea părintele îmi dictase și tocmai terminasem de scris articolul de fond pentru nr. 29 din 14 aprilie 1935.
Era o mișcătoare izbucnire a amărăciunii pentru zădărnicirea unei acțiuni atât de frumoase și de folositoare tuturor...
Încă nu-i fixase nici un titlu potrivit când ridicând din pat ochii spre mine mă întrebă:
- Ce titlu zici tu să-i dăm?
- Între două judecăți - răspunsei eu îndurerat, într-un îndemn venit ca o lumină de Sus. Pentru că mai este o Judecată. Și Aceea va fi cea adevărată și Definitivă!
- Bine, scrie așa!
Astfel apărură aceste precizări:
Între două judecăți... Mă uit peste judecata ce mi-a făcut-o Consistoriul din Sibiu. E scrisă pe 7 pagini mari de hârtie și e plină cu acuzele și învinuirile cunoscute de prin Lumina Satelor. La pagina a 3-a găsesc însă și una nouă. Ea grăiește așa:
Tendința lui (a preotului Trifa) este de a duce cu sine în vag, spre o țintă nedefinită, întreaga armată de peste 100 de mii de ostași ai Domnului, credincioși fii ai Bisericii, din toate unghiurile țării.
Stau uimit și uluit în fața acestei acuze. Eu, sărmanul de mine, știam că alerg spre țintă și îi chem și pe alții la țintă - și când colo, sunt acuzat că merg - și îi duc și pe alții - în vag, în necunoscut.
Toți îmi spuneau că am sunat din trâmbiță deslușit - și când colo, sunt acuzat că încurc lumea...
Prin cele peste douăzeci de tâlcuiri intitulate Spre Canaan, spre Țara Făgăduinței... eu i-am chemat pe toți cei 100 de mii spre o țintă bine lămurită: spre Patria Cerească - și când colo, sunt acuzat că îi duc pe ostași în necunoscut, în haos, în pierzare...
De 12 ani de zile strig mereu pe ostașii Domnului: Cu ochii țintă la Căpetenia Desăvârșirii noastre - și totuși Consistoriul Spiritual din Sibiu, mă acuză și mă judecă pentru că duc lumea ostașilor spre o țintă nedefinită. Cumplită judecată!...
Stau și mă întreb: oare merge după mine, după un om mic și slab, o armată întreagă de 100 de mii de oameni? Ridicol!
Da! Armata merge, dar nu după mine, ci după Isus Biruitorul: merge cu ochii țintă la Căpetenia Desăvârșirii și luptei noastre. Eu nu am nici un alt merit, decât atât că am arătat deslușit ținta și m-am silit să pășesc și eu spre ea.
Da! îmi recunosc greșeala, am târât după mine pe drumul Crucii, o armată întreagă de 100 de mii de oameni, pe care i-am adus la picioarele Crucii... și pentru crima asta, desigur, am meritat aspra pedeapsă pe care mi-a dat-o Consistoriul Spiritual din Sibiu.
În poveștile lui Anderson, este și una cu un om nevoiaș, care avea un fluier fermecat.
Cu vraja fluierului său, putea duce după sine pe oricine. Consiliul comunal din acel orășel, a judecat că omul acela nevoiaș ar putea fi și de folos cu vraja fluierului său.
Duminica, nevoiașul era pus să cânte de-a lungul străzilor, pe unde erau crâșme și locuri de petrecere, și îi scotea pe oameni din cârciumi și îi ducea cu fluierul la biserică...
Un om nevoiaș s-a ivit și în țara asta. Și a început să cânte dintr-un fluier fermecat: din fluierul Golgotei. Și cu fluierul ăsta a scos de prin cârciumi mulțime mare de oameni și i-a dus la biserică...
Și drept răsplată, strigă acum unii: să piară vrăjitorul!... să tacă fluierul!...
Iar alții de altă parte răspund: dar ce rău a făcut omul acesta?... Și cei vrăjiți așijderea nu vreau să audă de moartea vrăjitorului și strigă să le cânte mai departe din fluier...
Iar nevoiașul stă la mijloc și așteaptă Judecata Dreptului Judecător.
Sub aceste precizări era unul din viguroasele articole scrise atunci de I. Gr. Oprișan, care venea ca o mărturie întăritoare a celor de mai sus și ca un răspuns celor ce făceau tot felul de vinovate și ușuratice afirmații:
Noi nu ne jucăm cu Biserica... Vremea din urmă ne-a dat prilejul să facem un legământ statornic (Neemia 9, 38).
Acest legământ l-au scris și mai marii noștri: Leviții noștri și preoții noștri sunt la pecetluire (Neemia 9, 38).
Da, l-a văzut țara toată în foile de la Sibiu! Toți părtașii ostășiei s-au lipit de frații lor cei mai de vază și au intrat în... legământ că vor umbla în legea lui Dumnezeu și că vor păzi și vor face toate poruncile Domnului nostru și judecățile Lui și așezămintele Lui (Neemia 10, 29).
Din furtuna cea mare, această concluzie s-a desprins limpede: toți părtașii luptei celei bune s-au strâns în jurul Bisericii! Din inima lor a izbucnit un legământ care ne-a umplut inima de bucurie: ...și nu vom părăsi Casa Dumnezeului nostru (Neemia 10, 39). Acest legământ scris și pecetluit cu focul dragostei dintâi ne-a mânat pe toți în Casa Domnului ca să aducem acolo juruințele noastre și darurile noastre de bună voie (Deut. 12, 6) cu credincioșie (2 Cronici 31, 12), simțind că în fruntea noastră Dumnezeu și preoții noștri sunt cu noi... și avem și trâmbițele (2 Cronici 13, 12) și cunoscând, în încercare, că Domnul este Dumnezeul nostru și nu L-am părăsit (2 Cronici 13, 11).
Poate niciodată n-am fi avut prilejul unor mărturisiri atât de hotărâte pentru Domnul și Biserica Lui.
Însuși congresul de la Sibiu, în condițiile în care încercările din urmă l-au adus, a fost o unanimă mărturisire: roadele sunt bune. Și firește, nu pot scăpa nici dușmanii noștri judecata chibzuită că dacă roadele sunt bune, și pomul care le produce trebuie să fie bun. Căci nu este nici un pom bun care să facă roadă rea și orice pom se cunoaște după roada lui (Luca 6, 43-44).
Noi nu am făcut altceva decât să frământăm cu aluatul Evangheliei. Și pârga frământăturii, am adus-o la picioarele preoților s-o sfințească (Sf. Ioan Gură de Aur). Am adus-o Bisericii!
Un sfințit slujitor scria unui ostaș mai zilele trecute: ai mei au mai avut prilejul, fie aici, fie la București, să audă propovăduitori ai lui Hristos, însă așa de înfocați ca Dv. încă n-au auzit. A fost inima care a vorbit către inimă. Ați fost ostași adevărați, vrednici de numele pe care-l purtați. Ce fericire pentru preotul care are printre păstoriții lui propovăduitori ai lui Hristos. Mai ales așa ca acei cu care ați venit să mă ajutați a salva sufletele din mâna vrăjmașilor.
Da, Oastea Domnului este a Lui, în slujba Bisericii Lui! Așa a fost dintru început pornită de inițiatorul ei!
Așa a fost pecetluită!
Așa vrea să rămână.
I. Gr. Oprișan.
I. B. nr. 29 din 14 iulie 1935, pag. 1
Pe această linie hotărâtă se înscria și frumoasa atitudine a fr. Constantin Goran, poetul plin de simțire sfântă, și el unul din intelectualii Oastei din București.
Iată și cuvântul lui:
Oastea Domnului și Biserica.
Biserica înființată de Mântuitorul, fără îndoială că va dura până la sfârșitul veacurilor, mai sus de toate valurile pământului. - Corabia veșniciei condusă însă un timp de oameni sfințiți – Biserica - nu își îndeplinește menirea integral, decât numai în cazul când slujitorii sfințiți și fiii duhovnicești luptă pentru împlinirea Împărăției Mântuitorului pe pământ din toate punctele de vedere, - căutând cu toate mijloacele să spiritualizeze viața, să o înalțe întru totul pe culmile sfințeniei eterne. Părintele Iosif Trifa nu face și nu a făcut altceva cu Oastea Domnului, decât să învioreze o atmosferă creștină de tradiție bună, să împuternicească un creștinism de cele mai multe ori de formă, să facă din fiii Bisericii niște luptători înflăcărați pentru Isus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu.
Părintele Trifa, apărător dârz al Bisericii străbune caută să făurească cu ajutorul mișcării creștine Oastea Domnului o țărănime nouă, o țărănime conștientă, o țărănime activă în care să vibreze duhul primar al celor dintâi creștini așa cum sunt zugrăviți în Faptele Apostolilor.
- Părintele Iosif Trifa caută să mântuiască în chip înalt neamul nostru cu ajutorul Bisericii active, vii, misionare, cu ajutorul darurilor Bisericii, cu ajutorul Tainelor Bisericii. Cu ajutorul Celui Care este Ajutorul, Lumina, Calea, Adevărul și Viața, cu ajutorul lui Isus Hristos, - Alfa și Omega, Împăratul Bucuriei noastre.
Părintele Iosif Trifa - într-o vreme când puteri vrăjmașe caută să dărâme Biserica, - înflăcărează și umple bisericile cu suflete și făurește o armată creștină, hotărâtă să apere până la moarte altarele sfinte și să mărturisească Numele Împăratului nostru Sfânt, Numele lui Isus Hristos - Fiul Dumnezeului Celui Viu.
Roadele mișcării Oastei Domnului se pot vedea de oricine este sincer: după doisprezece ani rezultatele voluntariatului creștin al Oastei Domnului sunt zguduitoare pentru cine crede cu adevărat în Puterea Puternicului Împărat și Domn, Răscumpărătorul nostru Isus Hristos.
Părintele Iosif Trifa - apărător al Bisericii în cea mai înaltă și sfințitoare putere a cuvântului, este târât astăzi în fața forurilor de judecată clericale pentru că umple bisericile cu suflete înflăcărate pentru Hristos - Dumnezeu. Aceasta este o crimă, și dacă părintele Iosif Trifa, de dragul unor datini sau unor tradiții care nu formează decât litera legii, va fi caterisit, cu o judecată definitivă - atunci va urma o tulburare fără egal în istoria Bisericii noastre.
Mântuitorul Și-a vărsat Sângele Său Sfânt pentru ca oamenii să aibă viață din belșug și să fugă de litera pentru care El Împăratul împăraților și Domnul domnilor a fost schingiuit și spânzurat pe culmea Golgotei.
Cine are urechi de auzit să audă.
Constantin Goran.
...Cinste veșnică tuturor celor care având odată curajul mărturisirii adevărului, - au și avut până la sfârșit curajul statorniciei lângă El!
Dar inima scornitorilor este un adânc nemaisăturat de minciuni și vorbe înveninate... Zidind cu o mână, noul Neemia, omul lui Dumnezeu care dorea să înalțe și să întărească zidurile vii ale Oastei Domnului, - trebuia mereu să se apere cu cealaltă mână.
Prin foile Mitropoliei se revărsau ca un potop tot felul de scorniri răutăcioase și de afirmații necontrolate. Multora din acestea nu li se mai dădea nici un răspuns. Ar fi însemnat să se umple toate paginile foii Isus Biruitorul numai cu astfel de răspunsuri, nemairămânând loc pentru cuvântul ziditor.
Totuși unora trebuia să li se răspundă.
Iată un răspuns dat preotului Moța de la Orăștie, fostul tovarăș de acum doi ani de la Lumina Satelor, care trecuse și el, cu toate armele pe care le avea, în tabăra celor ce aruncau cu pietrele hulei și batjocurii în părintele nevinovat.
...A noua poruncă bisericească...
Cum o calcă în picioare protopopul I. Moța.
A noua poruncă din decalog spune: Să nu mărturisești mărturie mincinoasă asupra deaproapelui tău... Această poruncă o calcă în picioare și protopopul I. Moța de la Orăștie, ridicând acum împotriva preotului Iosif Trifa o mare mărturie mincinoasă în foaia Lumina Satelor.
Pe o pagină întreagă din Lumina Satelor păr. Moța se războiește cu fr. Colonel Coman Ionescu, cu păr. Trifa și cu toți intelectualii de la Oastea Domnului. Iar în războirea aceasta păr. Moța spune într-un loc că în toate cărțile și foile sale, păr. Trifa nu scria nici măcar trei rânduri de închinare Maicii Domnului.
Asta e o minciună. Și ca dovadă că păr. Moța a mințit, amintim cele scrise pe larg despre Maica Domnului în cartea cu Însemnările călătoriei la Ierusalim - din care reproducem ceva la pagina 4. Amintim apoi locul de la pag. 55, din cartea cea mai nouă, Tâlcuirea Evangheliilor (cartea I) unde se pot citi rândurile:
Prin o viață de rugăciune s-a învrednicit Preacurata de cel mai mare dar pe care l-a putut primi un pământean. Viața Preacuratei stă și va sta până la sfârșitul veacurilor ca o pildă de rugăciune și viață curată. Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiți (sectari) care n-au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat și desăvârșit vas din lume, pe care Cerul l-a ales și l-a folosit în lucrarea cea mare de mântuire a neamului omenesc.
O frumoasă tâlcuire se află și în Lumina Satelor anul 1924 nr. 13, care încheie cu cuvintele: Preasfânta Născătoare de Dumnezeu roagă-te pentru noi păcătoșii. Și altele...
Prin urmare iată dovada: părintele Moța a mărturisit mărturie mincinoasă asupra deaproapelui său (și prins odată asupra acestui fapt, ce crezare mai pot avea spusele lui?).
Iată ce lucru urât se întâmplă și aici: un protopop sare să apere Biserica călcând în picioare poruncile Bisericii. Și lucrul acesta, iată, se petrece în fața poporului care vede, aude și judecă.
Și cu întreaga frământare de la Oaste se întâmplă același lucru: greșeli și lipsuri de tact și de dragoste se ascund după paravanul măreț al sfintei Biserici. Și asta - cică înseamnă apărarea Bisericii. Dar va veni el odată ceasul dreptății și ceasul răspunderilor ca să se vadă lămurit cine e vinovat.
Ne oprim aici, căci noi n-avem pagini întregi pentru polemici și discuții. Iar pe păr. Moța, care a scos pe vremuri renumita foaie Bobârnace și Bazaconii, îl rugăm respectuos să nu prea dăscălească pe cei ce am crezut că poporul poate fi educat și cu altceva decât cu bobârnace și bazaconii. Noi îl rugăm pe păr. Moța să caute sf. sa prin colecția scrisului său pentru popor să ne arate unde a scris sf. sa ceva mai frumos despre Maica Domnului decât păr. Trifa!...
I. B. nr. 29 din 14 iulie 1935, pag. 6.
Dar pentru că învinuitorii nu cruțau nici un mijloc și nici o armă pentru a-și ajunge scopul lor de a nimici și discredita pe cel pe care îl urau cu înverșunare, pregătind astfel atmosfera celei de a doua judecăți care urma să i se facă tot aici la Sibiu - părintele se vedea silit să se apere și el.
Astfel Isus Biruitorul nr. 30 din 21 iulie 1935 publică următoarele:
În fața judecății Consistoriului de la Sibiu
Precum este știut, Consistoriul Spiritual din Sibiu a aflat de bine să mă caterisească. Adică să-mi dea pedeapsa cea mai grea care se poate da unui netrebnic preot. Iar după ce această judecată - precum era de așteptat - a făcut resenz, mâhnire și indignare în lumea ostașilor, judecătorii umblă acum prin Lumina Satelor să justifice judecata în fața poporului. Spre acest scop a fost aranjat și păr. protopop Moța de la Orăștie. Astfel stând lucrurile mă văd și eu silit să mă apăr tot în fața poporului. Mă silește să-mi fac această apărare și faptul că în timpul din urmă Lumina Satelor îi dă mereu înainte cu căderea, răzvrătirea, și ieșirea mea din ascultare. Fără însă să amintească nimic despre cauzele care au produs lucrul acesta și care îl mențin. Așijderea și păr. Moța stăruie asupra mărunțișurilor cărora le-a provocat o reacție fără să cerceteze cauza acestei reacții.
Când se începe o judecată
De câte ori se începe o judecată, de câte ori este acuzat cineva pentru o crimă, o nelegiuire, - legiuitorul caută și sondează cu sârguință intenția, cauzele și împrejurimile care au prilejuit fapta incriminată.
Ori judecata și sentința Consistoriului Spiritual Eparhial, tocmai peste acest punct a trecut. Am fost judecat pentru o stare faptică: ieșirea din ascultarea ierarhică, fără a se examina și fără a se ține seama de cauzele, intențiile și împrejurările cele adevărate care au prilejuit această stare.
De unde a pornit conflictul?
Judecata și sentința de caterisire a mea a ieșit dintr-un conflict cu I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae. E de cercetat deci cu de-amănuntul când, unde și de ce a erupt acest conflict. Și cine poartă vina pentru eruperea lui. Punctul acesta - eruperea conflictului - în sentința Consistoriului este redat astfel:
Ținta sa era să tipărească acolo (adică în tipografia mea) atât cele două foi, sau măcar Oastea Domnului cât și cărțile sale. Având însă Mitropolia tipografia proprie nu i-a încuviințat trecerea foilor în altă tipografie. De aici înainte cu păr. Trifa se întâmplă o mare schimbare la față. Cu adresa sa din 31 decembrie 1934, păr. Trifa încunoștințează pe I.P.S. Mitropolit că: și-a dat demisia din postul de preot al Catedralei...
Susțin categoric: - nu de aici a pornit conflictul! Nu de aici a pornit „supărarea” mea. N-am cerut nimic pozitiv de la autoritățile mele bisericești, despre care s-ar putea dovedi că ar fi fost un motiv de erupere a conflictului și de ruperea legăturilor mele cu autoritatea bisericească. Adevărul este cu totul altul. Supărarea mea era de altă natură și mai veche. Supărarea mea a fost arătată pe larg în articolul Istoria unei Jertfe.
Lucruri încurcate care au zămislit încurcături
Arhiepiscopia ținea încurcate și nerezolvate absolut toate chestiunile în legătură cu Oastea Domnului și bunul mers al ei. O mișcare care cuprinsese de la început toate eparhiile și toată țara, avea desigur o mulțime de lucruri de lămurit, de pus la punct. Precizarea rosturilor ei în fața Sf. Sinod și încadrarea ei în cadrele întregii Biserici se impunea. Mai ales că eram atacat din toate părțile, chiar din cercurile preoțești și bisericești. Și astfel aveam necazuri de care trebuia și puteam fi scutit. Dar Sibiul niciodată n-a pus problema Oastei Domnului deslușit în Sf. Sinod, pentru a avea o precizare și o încadrare a ei în cadrul întregii Biserici. Și astfel a putea lucra mai liniștit și cu mai multă izbândă. Lucrul acesta l-am spus și I.P.S. Sale Patriarhului arătând că dacă s-ar fi făcut la timp lucrul acesta, Oastea ar fi fost cruțată de frământările de acum.
Erau apoi chestiunile cu precizarea așa numitului apostolat laic, cu redactarea foii mișcării - și altele multe.
Pe lângă asta, precum se vede pe larg în articolul Istoria unei Jertfe aveam de luptat cu enorme greutăți financiare neavând de la Consistoriul din Sibiu nici un deosebit ajutor financiar. Tocmai din supărările acestea a ieșit gândul cu mutarea mea la București unde plănuisem organizarea și încadrarea Oastei Domnului în cadrele întregii Biserici, prin Sf. Sinod și Sf. Patriarhie.
Sunt mândru că am vrut să fug „pe furiș” la București
În sentința Consistoriului Spiritual Eparhial mi se face un punct de gravă acuză din intenția mea cu mutarea pe furiș la București. Ca astfel să nu mai fiu supus în vreun fel unui control din partea autorităților bisericești. Dar acolo e articolul meu în capitala țării (publicat în foaia Oastea Domnului tipărită la București) în care spuneam între altele: Descălecând în capitala țării ne punem sub scutul Sfintei noastre Patriarhii, prin Sfântul Sinod urmând să dăm Oastea Domnului Bisericii întregi - și prin Capitală, țării întregi...
Sunt mândru de intenția cu care am vrut să fug la București, la începutul anului 1934. Și de colaboratorii cu care voisem să organizez Oastea Domnului. Chiar fuga mea pe furiș la București va rămânea în istoria Oastei Domnului ca un punct luminos despre frământările și năzuințele mele de a-mi ajuta și mai mult Biserica mea.
Propuneri respinse mereu
Încercarea cu mutarea mea la București era și ea un semn vădit, o poruncă lămurită să se lămurească odată și să se pună la punct lucrurile de la Oastea Domnului. Îndată după tulburarea cu mutatul la București am propus I.P.S. Sale un sfat restrâns în care să se clarifice toate lucrurile care tulburau bunul ei mers. Dar I.P.S. Sa n-a primit acest sfat care ar fi preîntâmpinat izbucnirea frământărilor de mai târziu. În schimb mi s-a trimis la Geoagiu, unde zăceam bolnav, spre iscălire un fel de declarație din partea Consistoriului Arhidiecezan, pe care însă n-am putut-o primi pentru că nu rezolva nici chestiunea Oastei Domnului nici chestiunile celelalte.
Această declarație-document (publicată în Istoria unei Jertfe) arată lămurit că Arhiepiscopia din Sibiu nu se preocupă atât cu bunul mers al Oastei ci cu planul de a monopoliza această mișcare pentru eparhia Sibiului - și de a acapara înfăptuirile mele, declarația cuprinzând și unele puncte în puterea cărora eu puteam fi dat afară din Oastea Domnului oricând. Și îmi lua și putința de a putea lucra mai departe liniștit. În fața acestor lucruri am propus din nou I.P.S. Sale un sfat restrâns al Oastei Domnului. Dar I.P.S. Sa nici de data aceasta nu l-a acceptat.
Și astfel lucrurile au mers mai departe șchiopătând. Între timp preotul Gheorghe Secaș căruia i se predase administrația foii Lumina Satelor îmi făcea mizerii și mâhniri care întreceau și hotarele bunei cuviințe. Îmi era imposibil să mai lucrez în situația aceasta.
Nenorocita zi de 28 decembrie 1934
Față de aceste lucruri m-am prezentat a 3-a oară în fața I.P.S. Sale cerând stăruitor un sfat al Oastei Domnului pentru lămurirea lucrurilor. De data aceasta I.P.S. Sa l-a acceptat. Cu știrea și aprobarea I.P.S. Sale am chemat la Sibiu pe frații ostași de la București, păr. Vasile Ouatu și fr. I. Gr. Oprișan. În sfârșit era o nădejde că acum se vor lămuri toate lucrurile care tulburau bunul mers al Oastei și vom păși înainte cu și mai multă izbândă.
Ne-am prezentat în fața I.P.S. Sale în duminica după Nașterea Domnului. Nu mergeam să impunem ceva ci mergeam așa cum se merge la orice sfat de lămurire. Însă în loc de o pașnică înțelegere, - spre uimirea tuturor, - I.P.S. Sa, îndată, de la început s-a arătat extrem de nervos, aspru și nerăbdător, nici nu ne îngăduia să vorbim. Iar pe mine, îndată, de la început, m-a bruscat cu ieșirea și declarația aspră: Să se știe odată și pentru totdeauna că Oastea Domnului este inițiativa mea... Păr. Trifa a pus aici cel mult ceva din personalitatea lui. Păr. Trifa nu-i aparține nimic... etc., etc...
Am ieșit de la acest sfat adânc mâhnit și rănit în sufletul meu. După o muncă și jertfă de 12 ani iată - îmi ziceam - cum sunt tratat în fața celor doi prieteni străini. Ieșirea și declarația I.P.S. Sale era categorică. Ea îmi dădea să înțeleg răspicat că nu mai am nimic cu Oastea Domnului. Ea însemna de fapt alungarea mea din Oaste. Mi se dădea să înțeleg că pot pleca. Orice încercare de înțelegere era din capul locului imposibilă. I.P.S. Sa nu suferea nici măcar intrarea în ceva amănunte de înțelegere. Și de la început a izbit brusc ușa oricărei înțelegeri. Însuși fr. Oprișan îmi spunea după această audiență: Părinte Iosife, nici o punte de înțelegere n-a mai rămas între I.P.S. Sa și Cucernicia Ta... Totul e în zadar. Ceea ce s-a văzut și după amiază când frații de la București s-au dus să-și ceară binecuvântarea de plecare și I.P.S. Sa era într-o stare de iritație și mai pronunțată.
Orice încercare de înțelegere era imposibilă.
Ziua și audiența nenorocită de la 30 decembrie 1934, - aci este cheia conflictului. Eu stau aci la punctul acesta și voi striga mereu că de aci a plecat conflictul. De aci a plecat greșeala și lipsa de tact care a tulburat Oastea Domnului, a tulburat Biserica și a tulburat poporul. De aci a plecat și ieșirea mea din ascultare, sau mai bine zis, această lipsă de tact m-a scos din ascultare - și îmi pare bine că nu am fost singur în ziua și audiența din 30 decembrie 1934. Mai trăiesc încă păr. Vasile Ouatu și dl. I. Gr. Oprișan, care pot mărturisi oricând ce s-a petrecut în ziua și audiența din 30 dec. 1934.
Dacă în audiența aceasta eu aș fi pășit cu ceva cereri, cu ceva pretenții imposibile, atunci, desigur, eu aș fi vinovat. Dar câtă vreme măcar nu ni s-a îngăduit să putem preciza și formula ceva, - hotărât, nu eu pot fi făcut vinovat pentru consecințele acestei lipse de tact.
O abzicere în galop - și contra canoanelor
A doua zi după audiență mi-am zis: față de ieșirea și jignirea ce mi-a adus-o I.P.S. Sa în fața celor doi conducători de Oaste, răspunsul meu nu putea fi decât abzicerea de la postul ce l-am avut de preot al catedralei și de la redactarea foii Lumina Satelor. Acest răspuns, această abzicere, mergeau ca un semn de mâhnire. Eu însă mai credeam într-o revenire, într-o liniștire a iritației. De aceea nu mi-am înaintat demisia pe cale ierarhică, la biroul Consistoriului, ci am înaintat-o personal I.P.S. Sale. Căci - îmi ziceam - episcopul este și părinte care trece peste anumite momente de iritare. Dar cu abzicerea mea s-a alergat imediat la Registratură și a doua zi - prin câteva rânduri de birou - am fost înștiințat că mi s-a primit demisia și am fost alungat din Oaste. Mai mult chiar, am fost scos din slujba de preot de pe cuprinsul Eparhiei.
Hotărât: graba și nervozitatea au făcut și aici greșeli și au arătat intenții.
1 - S-a trecut bărbătește peste părinteasca dragoste și grijă de a se aplana un conflict care, evident, prevedea consecințe dezastruoase pentru Biserică.
2 - S-a făcut apoi o greșeală canonică. Această greșeală o arată C. Sa preotul Toma Chiricuță din București într-un ziar astfel:
Biserica ardeleană are nota unui specific ardelenesc. Iar nota aceasta este: Puținul respect, cu nesocotirea canoanelor Bisericii Ortodoxe ecumenice. Iată de pildă, canoanele Bisericii ecumenice: opresc, sub pedeapsa caterisirii pe orice preot care, pentru orice motiv s-ar demite din slujba preoției. Ori, iată în eparhia Sibiului și chiar Catedrala Mitropolitană se prezintă un ciudat caz de ieșire din tradiția expresă a clasicei ortodoxii.
Iată despre ce este vorba: Părintele Iosif Trifa inițiatorul și conducătorul asociației religioase Oastea Domnului este preot la Catedrala Mitropolitană. Preotul Iosif Trifa, pentru motive care nu importă, cade în dizgrația Mitropolitului Nicolae - și spre a se evita alte neplăceri păr. Iosif Trifa își cere demisia, iar I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae îi comunică: Am primit demisia C. Tale din funcția de preot ce ai avut în Arhiepiscopia noastră... (cf. ord. 32/1935 din 2 ianuarie, a Cancelariei Mitropolitane din Sibiu). E clar, nu? Părintele Trifa demisionează, cere a fi demis dar din postul de la catedrală, - iar Mitropolia îl consideră demisionat din funcția de preot de pe tot cuprinsul Arhiepiscopiei Ardealului.
Este, evident, o depășire. Mitropolitul îi acordă mai mult, imens mai mult decât a cerut preotul Trifa, anume îi acordă altceva decât ceea ce a cerut preotul Iosif. Dar mai ales și totodată este aci, în acest caz, o depășire și o decădere din clasica tradiție a ortodoxiei ecumenice: Preotul nu poate să demisioneze. Nici din locul de slujbă cum a cerut păr. Iosif nici din funcția treptei cum s-a grăbit să-i ofere cancelaria din Sibiu...
(luat din ziarul Naționalul Nou din 1 februarie 1935).
Din felul cum s-a desfășurat conflictul se impune constatarea că am fost dat afară, - așa zicând, - din ascultare. Martor îmi este Domnul că departe de mine a fost și numai gândul să ies din ascultare. Sau că vor ajunge lucrurile până la ieșirea din ascultare. Lipsa de tact și de dragoste m-a târât la ieșirea din ascultarea ierarhică.
Cauze și efecte
Desigur, după ce conflictul a ajuns în starea aceasta nenorocită, lucrurile s-au schimbat înspre rău și am apucat forțat pe o cale nouă, de care împrejurare justiția bisericească trebuie să țină seama. Recunosc că felul cum am răspuns la felul cum autoritatea bisericească m-a tratat, primindu-mi abzicerea și alungându-mă din Oastea Domnului, - nu este corect. Dar nici felul cum a procedat Consistoriul nu este în baza canoanelor. Iar dacă în acuta desfășurare a conflictului am avut anumite ieșiri și violențe, am declarat cu graiul și în scris că recunosc acest lucru, îl regret și îmi cer iertare pentru el. Accentuez însă că aceste ieșiri, în cea mai mare parte au fost provocate tocmai din partea de unde trebuiau domolite lucrurile. Astfel, la numai câteva zile după demisia mea, în foaia Lumina Satelor - unde mi-am jertfit sănătatea, - am fost dat în chipul unui lup îmbrăcat în piele de oaie, urmând apoi un șir nesfârșit de hule, batjocuri și ocări la adresa mea. Începând de la răzvrătit, demagog, înșelător, șarlatan, etc., etc... care puteau face o colecție întreagă de cuvinte, de ocări, nedemne pentru autoritatea bisericească ce le dădea loc în foaia Lum. Sat., foaie pentru popor. Prin urmare, la o greșeală s-a răspuns cu o altă greșeală.
Despre cum s-a desfășurat conflictul mai departe, este știut, am scris și aci la foaie. Am arătat pe larg cum în interesul Bisericii am căutat mereu aplanarea conflictului. Cum mi-am cerut și cuvenita iertare. Și cum a înțeles Mitropolia să primească această cerere. Și cum a înțeles să mă judece, trecând peste ea, tocmai de Paști, de praznicul iertării. (Și cum mi s-a dat să înțeleg că la Sibiu cuvântul iertare înseamnă răzbunare, exil, închiderea graiului și altele). În plină ședință a Consistoriului Spiritual, pr. Gâlea mi-a spus că în conflictul de la Oaste I.P.S. Sa nu suferă cuvântul soluționare!
Am furat ceva?
Firește, din judecata Consistoriului nu lipsește nici tipografia care, cică, este rodul muncii Consistoriului și averea Consistoriului. Despre chestiunea acestei tipografii am scris pe larg în Istoria unei Jertfe. Aici voi spune numai atât: tipografia este rodul muncii mele și dacă Consistoriul știa că am furat ceva avea cale deschisă spre tribunalul Civil, fără să târască această chestiune pe teren spiritual.
Calomnia că am făcut bani și avere
Neavând probe și dovezi spirituale și canonice contra mea, cei ce vreau și cred că mă pot distruge, încă de la început au pornit contra mea, fel de fel de zvonuri, insinuări, scornituri, minciuni.
Așa este și insinuarea cică mi-am făcut bani și averi - și nu așa cu nimica, ci milioane, multe milioane...
Și cică sunt stăpânit de duhul lăcomiei de bani...
Ciudat lucru: sunt acuzat tocmai în locul unde am suferit cel mai mult. M-am târât ani de zile prin datorii, greutăți și mizerii, pe care Singur Domnul de Sus le știe. Și mă frământ și azi cu greutăți, datorii și mizerii, pe care Singur Domnul de Sus le știe și cei care trăiesc în jurul meu (însuși Lumina Satelor mă batjocorea că nu-mi pot plăti lucrătorii la timp). Iar pe cei care nu cred în mărturia Domnului de Sus, îi poftesc și le dau voie să cerceteze oricând situația mea materială. Am lucrat deschis, cu contabilitatea despre toate - și sunt gata să răspund pentru toate. Protestez însă contra insinuărilor și minciunilor confidențiale, care se debitează contra mea pe chestiunea aceasta.
Iar dacă prin truda și munca mea am înjghebat o tipografie pentru lucrul Domnului, sunt mândru de această înșelăciune. Căci cu furtul acesta iată trimit prin țară cea mai ieftină foaie pentru popor și cele mai ieftine cărți pentru popor.
Un editor din București îmi spunea că cel care dă o carte cum este cartea Mai lângă Domnul meu (cu 80 de pag. și 10 chipuri) cu 12 lei, acela nu poate fi decât un nebun... Amin, am zis eu, acel nebun sunt eu, care am jertfit totul pentru ca să străbată Cuvântul lui Dumnezeu în popor.
Și totuși Lumina Satelor (care se vinde cu 180 de lei) mă acuză de îmbogățire și lăcomie. Și e de mirat că împreună cu ei cântă și păr. Moța care știe bine ce fel de avere este o tipografie, că și Sf. Sa are una pe care o roade rugina și cu care a făcut datorii.
(Nu-i așa păr. Moța?).
Da, tipografia Oastea Domnului este o avere a Domnului, o moșie a Lui, după care se înfruptă mii și mii de suflete. Când Domnul va afla că nu chivernisesc bine această moșie, o va lua El de la noi și o va da altor ispravnici... Însă până când El ne-a încredințat-o nouă, numai El Singur o poate lua de la noi.
În fața acuzelor și insinuărilor că sunt stăpânit de lăcomie și că am făcut milioane - ridic mâinile spre cer și rog să mă judece Domnul din Cer, fără cruțare, dacă știe El că sunt un înșelător și un strângător de bani. Și să judece El pe acei care mă acuză cu astfel de mârșăvii și nedovedite insinuări. Dar asupra acestui lucru vom mai reveni.
Cică am declarat război „Bisericii”...
O gravă acuză mi se aduce prin afirmația că am declarat război Bisericii și că vreau să pornesc un curent religios singur, fără control și supraveghere. „Tendința lui (adică a mea!) - zice sentința - e de a duce cu sine în vag, spre o țintă nedefinită întreaga armată de peste 100.000 de ostași ai Domnului, credincioși fii ai Bisericii din toate unghiurile țării. Biserica nu poate privi nepăsătoare la această pornire schismatică... Păr. Trifa stă gata de luptă, dorind să scuture jugul supravegherii și al disciplinei bisericești...
Resping cu indignare această acuză! În toată activitatea mea de preot, - cu graiul și în scris, - nu se află nici un război contra Bisericii și nici un îndemn contra Bisericii. Ca o mărturie vie sunt și zecile de mii de ostași care sunt cei mai zeloși cercetători ai bisericii și cei mai buni fii ai ei.
Stau uimit în fața acestei acuze. Sunt acuzat tocmai în punctul în care am stăruit să se facă încadrarea deplină a Oastei Domnului în cadrele Bisericii. Și cei ce n-au voit să facă acest lucru la timpul său, mă acuză pe mine că sunt contra Bisericii.
Dar stă mărturie și în privința aceasta și atitudinea mea de după eruperea conflictului. Față de hulele ce le-a ridicat contra mea autoritatea bisericească arătându-mă prin Lumina Satelor ca pe un răzvrătit contra Bisericii, - bolnav, de pe pat, m-am ridicat astă-iarnă și m-am dus de trei ori la București, declarând solemn în fața I.P.S. Patriarhului, că înțeleg să rămân până la sfârșit un devotat slujitor al Bisericii mele. Și de la fronturi, ostașii așijderea au declarat solemn acest lucru.
Stau uimit și mă mir și mă doare nespus de mult că tocmai într-o sentință a Bisericii mi se aduc astfel de acuze fără nici un temei.
Dintr-un conflict personal, - un conflict bisericesc
Examinarea dreaptă a cauzelor și împrejurărilor care au provocat conflictul din Oaste, arată lămurit că întreaga chestiune are un pronunțat colorit personal: este un conflict personal care pe urmă, a fost târât în chip nefericit, într-un conflict bisericesc, într-un conflict cu Biserica. Căci, cu chip logic, se impune întrebarea: cu ce am greșit eu, personal, sau cu Oastea Domnului contra Bisericii și contra învățăturilor ei. Ori, din toată desfășurarea conflictului se poate vedea tocmai contrariul.
Am voit și am stăruit mereu să fie încadrată Oastea, prin Sf. Sinod, în cadrele întregii Biserici. Să fie lămurită situația ei în cadrele Bisericii. Să fie soluționate toate chestiunile ei pentru a lucra cu mai multă izbândă pentru Biserică. Dar tocmai la râvna și pornirea mea aceasta, am fost tulburat mereu de ambiții și interese personale, regionale. Și tocmai pentru că am tulburat aceste ambiții, am fost dat afară din ascultare. Chiar și asprele ieșiri ale I.P.S. Sale din audiența din 30 decembrie 1934, prin care mi se tăgăduia inițiativa Oastei, sunt o dovadă despre pornirea personală împotriva mea. Așijderea și graba cu care mi s-a primit demisia și mi s-a dat ceea ce nici nu cerusem, - este o dovadă că înlăturarea mea de la Oaste era deja pusă la cale de anumite planuri și interese.
De altfel, lucrul acesta - latura personală a conflictului - l-a văzut de la început toată lumea. Și l-au văzut mai ales ostașii Domnului, care nu s-au speriat de lămuririle pătimașe publicate prin Lumina Satelor. O mărturie grăitoare despre aceasta este și faptul că intelectualii care fac parte de la început din mișcarea Oastea Domnului, ca: I. Gr. Oprișan, publicist și director în Ministerul de Industrie și Comerț, Dr. Samson din Roman, avocatul Traian Corodeanu din Tecuci și Lt. Col. Coman Ionescu din Huși, etc., etc., au dezaprobat procedura ce s-a folosit contra mea în acest conflict. Tot așa s-au pronunțat și o seamă de preoți din cuprinsul țării, dezaprobând și ei felul cum s-a procedat aici.
Conflictul, de la început, are un caracter personal.
După paravanul măreț al Bisericii
Iar când a erupt conflictul și a luat proporții, s-a făcut marea greșeală - și mie mi s-a făcut marea nedreptate - de a se așeza acest conflict în dosul ideii de Biserică. Greșelile și lipsa de tact s-au așezat după paravanul măreț al Sf. Biserici de unde s-a strigat și se strigă după mine ca după un răzvrătit, ca după unul ce vreau să fac război contra Bisericii.
Dacă autoritatea mea bisericească ar fi încadrat la timpul său mișcarea Oastei în ordinea canonică a Bisericii - și dacă s-ar fi lămurit la timp toate chestiunile în legătură cu această mișcare așa cum am cerut eu stăruitor în repetate rânduri, - tulburarea de acum n-ar fi venit.
Amânarea, tărăgănarea și tăgăduirea vădită a unei soluționări, arată lămurit că la mijloc erau anumite interese și ambiții personale. Aceste interese și ambiții m-au judecat pe mine, după o muncă istovitoare de 12 ani, pentru binele și întărirea Bisericii mele. Consistoriul Spiritual Eparhial, neținând seama de aceste împrejurări m-a judecat după o stare faptică de care nu sunt eu vinovat.
Am dat aceste amănunte ca un răspuns la cele ce le spune mereu Lumina Satelor, despre căderea, răzvrătirea mea, etc.
Lumea să judece și să afle adevărul, care nu poate fi îngropat. În istoria Bisericii noastre este ceva nemaipomenit ce s-a întâmplat aici la Sibiu, cu judecarea unui om care a jertfit totul pentru a-și face slujba deplin.
Doamne, Tu vezi... Judecă-mă după Dreptatea Ta...
În fața judecății de la Sibiu, în fiecare zi și în fiecare noapte îmi ridic glasul și mâinile spre Cer, rugând pe Domnul să mă judece El după Dreptatea Lui. „Scoală-Te Doamne ca să-mi ajuți și rânduiește o judecată (Psalm 9, 19). Căci Tu îmi sprijinești dreptatea și pricina mea. Și stai pe Scaunul Tău de Domnie ca un Judecător Drept (Psalm 9, 4).
După judecata de la Sibiu, eu aștept și judecata aceasta. Mă rog pentru ea și mă mângâi cu făgăduința Lui că El face dreptate și judecată tuturor celor asupriți (Psalm 103, 6)!
Pr. Iosif Trifa.
Îndată după aceste lucruri, începând de la București s-a pornit acțiunea de organizare a Oastei pe țară. Grupul de preoți și laici din București, însuflețiți de gândul măreț de a lărgi aria de lucru a Oastei și de a organiza acțiunea ei binefăcătoare pe țară, în cadrele întregii Biserici, lucrau după cum puteau pentru atingerea mărețului ei scop pentru care fusese născută de Duhul Sfânt.
Începând cu nr. 38 din 15 sept. 1935, foaia Isus Biruitorul publică pe pagini întregi:
„A început organizarea Oastei în Arhiepiscopia Bucureștilor, cu binecuvântarea I.P.S. Patriarh...”
În acest scop aveau loc mari adunări de constituire și de organizare pe centre, atât în orașul București cât și în diferitele localități din cuprinsul Arhiepiscopiei. Preoți și laici entuziaști, luau parte într-o fericită și avântată unire de cuget și de simțire la această binecuvântată acțiune. Într-o atmosferă de mare entuziasm și înălțare duhovnicească aveau loc adunări pline de putere în care se mărturisea cu înflăcărare Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. În urma acestor mărturisiri rămâneau roade fericite și mântuitoare: mulțime mare de suflete se întorceau la Dumnezeu. Bisericile se umpleau de închinători cu fapta. - Și o mare lucrare de trezire cuprinsese cercurile cele mai largi ale poporului de pretutindeni. Se întâmplau minuni nemaipetrecute. Și toți mărturiseau că o putere nemaiobișnuită era peste popor, ca în vremea primilor creștini. Toamna anului 1935, era ca o primăvară duhovnicească peste toate părțile țării.
Înconjurați de biruințele celor din București, mulți alții, preoți și laici din alte părți ale țării, au pornit la astfel de acțiuni.
În Moldova, în Bucovina, în Banat, aveau loc din ce în ce tot mai puternice și înflăcărate acțiuni de acest fel. Intelectualii erau acum din nou și cu toată inima în primele rânduri ale Oastei, înflăcărați de marele gând al ridicării Bisericii și poporului nostru într-un suflet și-o unire la o viață înaltă și sfântă, prin Evanghelie în Hristos.
Rapoarte pline de însuflețire soseau din toate părțile și lucrul acesta era o mare îmbărbătare pentru părintele Iosif și pentru noi toți.
Se părea că în fața acestei puternice avalanșe, va fi zădărnicit în curând tot ce se pusese la cale împotriva Oastei și pentru nimicirea Lucrării Domnului.
Se părea că însăși autoritatea bisericească de la Sibiu, începea să se clatine în hotărârea ei. Și că este înclinată să caute un fel de împăcare a lucrurilor.
Ici-colo se porneau acțiuni de mediere. Diferite personalități din cler și dintre laici, își ofereau bunele lor oficii pentru aceasta. O astfel de acțiune a fost cea a doctorului Samson de la Roman, a grupului de la București și a altor binevoitori chiar dintre ierarhii Bisericii.
Se puneau mari speranțe în aceste încercări...
În vara lui 1935 s-au petrecut și evenimentele de la Maglavit. Iată cum a pornit totul:
Un ziar anunța, într-o zi, că pe marginea Dunării, lângă satul Maglavit, unui cioban care își păștea oile, i s-a arătat o vedenie. Ceva ca un moș foarte alb i s-a înfățișat și l-a trimis în sat la biserică să spună preotului și lumii să se pocăiască, fiindcă altfel va veni o mare prăpădenie...
Ciobanul care era sărac și gângav, cam disprețuit de satul lui, - s-a sfiit și s-a scuzat față de moșul învinuindu-și sărăcia și neputința din cauza cărora nimeni nu-l va băga în seamă și că oamenii nu-l vor crede... Dar moșul a stăruit - amenințându-l că dacă nu va face ceea ce i se spune, i se va întâmpla un mare rău. Omul n-a făcut, dar la a doua și la a treia arătare - n-a mai avut încotro ci s-a dus și a spus în biserică, preotului și poporului...
Unii s-au îndoit, dar mulți au început să creadă. Și astfel au început pelerinajele la locul minunii. A început să vină lumea din împrejurimi, apoi și din depărtări tot mai mari...
Ziarele făceau multă publicitate că se petrec acolo vindecări miraculoase.
Astfel a început din toată țara și chiar de peste hotare un exod nemaivăzut spre Maglavit.
Au început colectele, strângeri de bani, planuri cu o mânăstire, cu un centru misionar, cu un loc sfânt, - după modelul de la Lourdes din Franța, etc....
După ce se vestiseră cele petrecute la Maglavit în toiul pelerinajelor, - părintele Iosif ne zise într-o zi:
- Despre tot ce se întâmplă acolo la Maglavit sunt două păreri și lumea e împărțită în două tabere: unii spun că e cu adevărat ceva de la Dumnezeu, iar alții că nu e altceva decât o înșelătorie pornită din afacerism religios.
Din toate părțile curge lumea acolo. Gazetele bisericești toate laudă că ceea ce s-a petrecut acolo este o minune Dumnezeiască. Celelalte, unele, sunt de altă părere.
Eu mă tem, după cum văd că merg lucrurile, că dacă totuși ar fi fost ceva - totul se va sfârși într-un și mai mare bigotism și superstiție, într-o mai mare înstrăinare a sufletelor de adevărul Evangheliei, de Jertfa lui Isus Cel Răstignit și de alergarea după istorisiri mai mult sau mai puțin închipuite... - Ar trebui să vă duceți și voi să vedeți la fața locului adevărul.
Și hotărî spunând:
- Titus și Viorel, voi sunteți cu pregătirile. Închiriați un camion și mergeți și de aici vreo 20. Iar tu - îmi zise mie - ai să întocmești un raport despre tot ce vei vedea și auzi acolo...
Zis și făcut...
Am publicat în foaie o mare adunare a Oastei la Maglavit, pentru 29 august și am făcut pregătirile de plecare...
Despre tot ce am văzut acolo am publicat apoi, pe rând, la foaie începând cu nr. 37 în câteva numere, convingerile noastre. Tristele noastre convingeri, că dintr-o acțiune care ar fi putut fi folosită pentru slava lui Dumnezeu și vestirea lui Hristos, spre renașterea duhovnicească a Bisericii și a poporului nostru, - vor profita numai superstiția, bigotismul și rătăcirile de la Hristos.
Dintr-odată au sărit în capul nostru o mulțime de salvatori ai credinței strămoșești învinuindu-ne de atitudine ostilă contra ortodoxiei (care își și înfiase problema Maglavitului!)...
Dar ceea ce spusese Isus Biruitorul era atât de adevărat. Cele ce au urmat după aceea au dovedit pe deplin dreptatea celor spuse de noi; lumea aluneca cu repeziciune în molima minunilor.
Iată de pildă ce scrie păr. Iosif, îndată după aceea după un drum din toamna acelui an în problema Oastei la București:
- Cu ochii țintă mai mult ca oricând la Isus Cel Răstignit.
Săptămâna trecută am fost la București. Și am văzut din nou că e bine să te mai miști de acasă. Căci umblând, vezi și auzi multe. Și totdeauna poți învăța ceva. E bine să ieși mereu în lume, ca să vezi Biblia scrisă și în lume; să vezi cum se împlinește scrisul ei în lume. Căci așa e Cartea lui Dumnezeu: ea se vede scrisă și în lume; în felul cum trăiește și hălăduiește lumea. Un copil al lui Dumnezeu, citește Biblia și în ceea ce vede și aude. Așa am făcut și eu tâlcul acesta în trenul de la Sibiu la București.
În gara Copșa aștept un ceas după acceleratul de București. În vremea asta mă strecor în sala de așteptare a poporului. Îmi place totdeauna să aflu ce vorbește, ce gândește și cum vede lumea, poporul. E popor mult în gară, sporit și de soldați care se întorc acasă de la manevre. Mă apropii de un grup care discutau ceva aprins. Aflu că vorbește despre minuni și arătări cerești. Un soldat bănățean spunea că la ei în Banat s-a ivit un bou care vorbește. Cică un țăran a început să-și bată un bou care nu trăgea. Și boul s-a întors către el zicându-i: Până acum am tras eu; de acum vei trage tu...
Soldatul istorisea plin de convingere această minune. Și lumea credea. Azi e plin Banatul de zvonul acestei minuni.
Un alt călător spunea despre minunea care colindă demult prin unele părți din Oltenia și sudul Ardealului. E vorba despre un preot din jud. Gorj, care n-a vrut să îngroape pruncul unui sărac, până nu i se achită taxa. Tocmai în timpul ăsta, omul sărac a găsit o comoară de galbeni și a dus preotului un galben pentru îngropăciune, spunându-i și cum a dat norocul peste el de a găsit galbenii. Noaptea preotul și-a tras pe față pielea unei bărbi de țap. Și ducându-se la fereastra omului a strigat: „Eu sunt, dracul, și am venit să-mi dai galbenii înapoi”. Dar ajungând acasă preotul a văzut că nu mai poate lepăda barba cea de țap; a rămas cu barbă de țap. Și umblă cu ea prin lume. I s-a spus și la Maglavit că trebuie să o poarte 3 ani de zile, drept canon...
Un alt călător din nordul țării spunea despre un cal-nălucă, ce se vede în unele părți zburând peste dealuri în zorile și amurgul zilei. Și nechează de se îngrozește lumea.
Și observam că oamenii credeau și se îngrozeau.
Poate se mai afla cineva cu atare minune, dar se anunță sosirea acceleratului și trebuie să plec.
Urcat în tren răsfoiesc ziarele și iată, aflu în ele încă o minune. Într-un ziar citesc:
Câmpulung 16. - Primul pretor din regiunea Podgoria, jud. nostru, a raportat telefonic prefecturii, că o găină a femeii Sabina Gheorghe Cristea din com. Râncăciov a făcut un ou având imprimat pe coajă chipul Domnului Isus Hristos și o scriere indescifrabilă. Oul a fost dus în biserica satului.
Întâmplarea a produs senzație în întreaga regiune.
Ajuns în gara Brașov, îmi cumpăr încă un ziar - și mai aflu și aici o minune:
Vaslui 14. - Soldatul Nichita Gh. din reg. 25 Mareșal Prezan, original din com. Dragaeni din jud. Vaslui, spune că pe când făcea de santinelă noaptea, i s-a arătat Dumnezeu într-un tei din fața postului și i-a poruncit să spună la oameni să se pocăiască. Și locul din fața gheretei să fie ținut curat pe o rază de 5 metri. După aceasta glasul i-a spus să dea alarma și să scoată soldații din corpul de gardă afară și să facă câte trei mătănii. Nichita spăimântat a început să strige și garda a ieșit afară. Vestea asta s-a răspândit îndată în tot orașul.
Plecând mai departe cu trenul, mă gândesc în mine: dacă de la Sibiu până la Brașov aflai despre atâtea minuni și arătări, apoi desigur țara va fi plină cu astfel de minuni. Desfac acum Biblia și citesc:
„Căci va veni o vreme când oamenii își vor întoarce urechile de la adevăr și se vor îndrepta către basme” (2 Tim. 4, 3). „Pentru cei ce sunt pe calea pierzării, din pricina că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiți, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toți cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit o plăcere în nelegiuire, să fie osândiți” (2 Tes. 2, 10-12).
Ce mult spune acest loc din Biblie! Cuvântul lui Dumnezeu spune lămurit, că în vremile din urmă, oamenii vor crede în tot felul de basme și amăgiri, și se vor spăimânta. Dar această spaimă nu va fi spre mântuire, ci spre osânda celor nelegiuiți. De ce oare această aspră sentință? Ori nu este bine că oamenii se cutremură și se îngrozesc? Ba da! Dar asta vine după ce omul n-a vrut să creadă în dragostea adevărului: în minunile ce le-a făcut Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Faptul că oamenii cred cu putere în fel de fel de basme și amăgiri - trage după sine mustrarea cerească: vezi omule! Tu poți crede... Tu ai putut crede în fel de fel de basme. Dar n-ai crezut în Cuvântul Meu, în Jertfa Fiului Meu, în Solia Fiului Meu...
Bogatul din Evanghelia lui Lazăr cerea de la Dumnezeu să meargă în lume un om înviat din morți și atunci oamenii vor crede și se vor pocăi.
Au acolo pe Moise și pe proroci - a răspuns Dumnezeu.
Același răspuns îl dă Dumnezeu și azi, cu deosebire că Dumnezeu zice azi: Au acolo Cuvântul Meu, Cartea Mea... au acolo Solia Fiului Meu... Am trimis în lume pe Fiul Meu... L-am omorât și L-am Înviat din morți pe Fiul Meu Cel Scump, pentru voi și mântuirea voastră... dacă nu credeți și nu vă înviorați de această Înfricoșată Minune, atunci totul e în zadar... mântuirea voastră e pierdută...
Așa e și cu minunile și arătările de azi. De-ar grăi toți boii și caii din lumea asta - cei nelegiuiți nu se vor mântui. Chiar spaima și cutremurul lor el va fi spre osândă, căci au crezut într-o minciună, dar n-au crezut în dragostea adevărului și nu s-au spăimântat de Minunea cea Mare de pe dealul Golgotei. (De altcum un frate preot îmi spunea, din experiența lui pastorală, că spaimele ce s-au ivit în timpul din urmă, nu convertesc, ci fac numai un cutremur trecător. Se îngrozesc oamenii. Plâng chiar, dar pe urmă se întorc iarăși la păcatele lor)...
Și încă ceva. Basmele și vedeniile care circulă azi sunt și o mare ispită religioasă. Ele atrag încetul cu încetul, privirea oamenilor de la Isus Cel Răstignit. O probă ar adeveri deplin acest lucru. Dacă la o mică depărtare s-ar ridica două amvoane, de la unul să se vorbească despre Golgota și Isus Cel Răstignit; de la celălalt despre boii și caii care vorbesc - apoi eu cred că amvonul cu caii și boii care grăiesc ar fi plin de ascultători. Dar la Minunea Golgotei n-ar asculta nimeni. Oamenii caută o minune mai mare decât asta.
Vine sfârșitul! Vine ispita religioasă, care fură omului, așa pe nesimțite, pe Isus Cel Răstignit.
Deci frații mei, mai mult ca oricând, în zilele noastre cu ochii țintă la Isus Cel Răstignit. Cu ochii țintă la Cuvântul lui Dumnezeu: „Preaiubiților! Să nu dați crezare oricărui duh.
Ci să cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu. Iar Duhul lui Dumnezeu să-L cunoașteți după aceasta: orice duh, care nu-L mărturisește pe Isus, nu este de la Dumnezeu” (1 Ioan 4, 1-3).
Am sosit în gara Chitila. Am sfârșit călătoria. Închei tâlcul. Cine are urechi de auzit, să audă.
I. B.. - nr. 44/1935.
Am redat și aceste lucruri ca pe încă o dovadă despre felul înalt, biblic, evanghelic, sănătos, în care erau privite toate lucrurile și evenimentele la Oastea Domnului. Despre marea și fericita școală duhovnicească prin care era învățat de această Lucrare, poporul nostru, ca să înțeleagă și să aplice Evanghelia în viața sa și în răscrucile istoriei sale.
La ce lumină și dezrobire minunată l-ar fi scos pe tot poporul nostru - și pe încă cine știe câte alte popoare - din superstiție și obscurantism, mesajul ceresc adus de Hristos prin Lucrarea Oastei în Biserica noastră și în vremile noastre! - Dacă acest mesaj n-ar fi fost zădărnicit de către Satana, prin întunecata lucrare a urii și a ambițiilor omenești care s-au dezlănțuit împotriva ei!
În acest timp, lupta Domnului mergea înainte cu mari biruințe. Foaia Isus Biruitorul apărea săptămânal în 8-16 pagini, plină de conținut și de putere... Numărul abonaților creștea cu fiecare săptămână, iar veștile de pe fronturile Oastei erau numai bucurii și biruințe. Pentru exemplificare dăm pe scurt doar câteva, alese la întâmplare din mulțimea de acest fel de vești publicate pe atunci:
Întâmplări care grăiesc... După cum se știe, librăria Oastea Domnului, redacția și administrația foii Isus Biruitorul s-au mutat în strada Turnului, nr. 33.
Despre tâlcul acestei întâmplări, părintele Iosif a scris un minunat articol, în care a amintit de turnurile de scăpare ale psalmistului David. Și cu toții am văzut un semn de Sus în această mutare în strada Turnului.
Dar odată cu mutarea librăriei și a redacției a trebuit să se facă și mutarea locuinței părintelui Trifa. Căci și aceasta era într-o casă a Consistoriului din Sibiu. Și după o căutare îndelungată prin Sibiu, frații au mutat locuința păr. Trifa într-o stradă ce se chema Strada Zidarilor. Aici stăm împreună lucrătorii gornistului, frații din redacția foii Isus Biruitorul, căci păr. Trifa e tot la sanatoriu.
Deci calfele de zidari din jurul lui Neemia s-au mutat cu locuința lor în strada Zidarilor.
Și încă ceva interesant și cu tâlc. Încă un semn de Sus. Anume, sanatoriul în care stă păr. Iosif se află pe o stradă ce se cheamă în nemțește Friedenfelegase, adică tradus, Stânca Păcii, sanatoriul de pe strada Păcii...
Slăvit să fie Domnul!
Nicolae Vonica.
Să ne rugăm pentru el... Preaiubitul nostru frate mai mare, părintele nostru drag, Vasile Ouatu de la București, se află în școala cea mare și tainică a suferințelor...
Toți frații să ne rugăm pentru sănătatea preaiubitului nostru luptător. Ca Domnul să ni-l redea iarăși întreg, în pace, drept învățând Cuvântul adevărului.
Cei care au avut abonată și plătită foaia Ostașul Domnului, în locul ei primesc foaia Isus Biruitorul.
I. B. - nr. 23
Un apărător al Bisericii.
Un apărător - un mare apărător al Bisericii Ortodoxe cu fapta - cu jertfa unei vieți puse în slujba Bisericii și a neamului, este părintele Iosif Trifa. În aceste vremuri de cumplite frământări sociale - când Biserica este amenințată de puhoiul sectelor și de puhoiul indiferenților care caută să dărâme Biserica - părintele Iosif Trifa adună sufletele, le înflăcărează, le întoarce din vuietul lumii în Biserica Împăratului Ceresc, Fiul lui Dumnezeu, și face cu ajutorul lui Dumnezeu o armată de luptători neînfricați pentru altarele străbune. - Umple bisericile Domnului cu suflete pline de dragoste pentru Isus Hristos și dăruiește neamului nostru cetățeni conștienți, supuși și devotați prin Hristos.
Nu este acesta oare cel mai mare dar pe care un preot ca părintele Iosif l-a adus Bisericii Ortodoxe?... Nu este aceasta oare cea mai mare slujbă adusă Bisericii?
Părintele Iosif a reușit să aprindă sufletele cu setea vie pentru Biserică, pentru Trupul și Sângele Domnului, pentru glorioasele și eternele taine sfinte ale Bisericii.
În orice altă țară din lume pentru toate aceste fapte de jertfă și de credință, un preot ar fi avut cununi prețioase; la noi i se răspunde cu caterisirea. Se întunecă gândul la asemenea monstruozitate.
Și totuși părintele Iosif este biruitor și va fi biruitor pentru că a lucrat și lucrează cu dreptate în fața oamenilor și a lui Dumnezeu.
Constantin Goran.
Iarăși „Sanatoriul cel luxos”. Frații de la L. S. umblă în fel și chip să mă poată discredita în fața ostașilor. Spre acest scop folosesc mereu și arma cu sanatoriul. Cică stau într-un „sanatoriu luxos”.
Da! A trecut anul de când sunt silit să stau aici. Acum e anul, luni de zile m-am chinuit aici între moarte și viață. Și pe urmă, pentru pieptul bolnav și slăbit mi-am închiriat aici o cameră cu aer mai mult, urmând ca să mi se trimită mâncarea de acasă, din Str. Zidarilor, după ce Consistoriul ne-a dat afară din locuința ce o aveam.
Și astfel, de luni de zile eu mănânc totdeauna mâncarea rece, adusă de la o depărtare de 2 km, pentru ca în schimb să pot avea aer pentru pieptul meu slab și bolnav.
Iar din lucrul acesta, să vii tu Lumina Satelor, care grăiești în numele Bisericii - și să faci o armă de batjocură și discreditare... apoi să judece oricine.
Așa stă lucrul cu „sanatoriul cel luxos”.
De la frații din București.
Scumpul nostru părinte, adunați astăzi aici, la Sărulești, vă simțim în mijlocul nostru și rugăciunile noastre vă înconjoară. Suferința D-voastră e suferința noastră și biruința D-voastră va fi biruința noastră.
Domnul să vă întărească și să vă păzească.
Maria Brăiloiu.
Părinte Iosif!
Cerând necontenit ajutorul Domnului Isus pentru clipele acestea grele prin care treceți, Vă îmbrățișez cu tot focul inimii mele.
Preot Stelian Zidărescu și Ioan Stanciu.
Mărit să fie Domnul în veac! Mântuitorul să vă întărească în lupta sfântă!
Constantin Goran, fr. Fieraru Stan, Nicolae Flințiu, Roșian Ilie, Banea Ioan,
Maria Binescu, Elena Vișan, Androneca Goran, Aneta Buchiu și Zoie Areic.
I. B. - nr. 31.
52 de invitări... Oastea Domnului a trecut anul acesta printr-o mare și grea furtună. La început se credea că ea nu va putea rezista; se va risipi. Dar iată, ea stă sus pe Stânca Golgotei. Furtuna nu numai că n-a înfrânt-o, ci parcă a făcut-o mai vie, mai strălucitoare.
O dovadă despre aceasta este și mulțimea de invitări și adunări ce se țin în toate părțile țării. Numai în ultimii trei numeri ai foii au fost 52 de invitări. Recordul l-a ținut numărul trecut cu 25 de invitări.
Recordul adunărilor l-a ținut și de data aceasta județul Oastei: Hunedoara.
Niciodată n-a avut Oastea atâtea adunări ca anul acesta.
După toate aceste adunări a rămas foc, lumină și căldură cerească.
Slăvit să fie Domnul care n-a părăsit Lucrarea Lui, ci i-a trimis mereu dar și binecuvântare de Sus. El să răsplătească cu dar și ajutor de Sus și pe cei care s-au ostenit pentru ținerea acestor manevre duhovnicești.
...De la Vinerea - Hunedoara... Sute de frați din 5 județe și 41 de comune cu 7 steaguri...
I. B. - nr. 37.
...Banatul la datorie... La adunarea din Cireșul - Severin, au luat parte 24 de comune cu 5 steaguri...
O mare adunare în Nordul Ardealului pentru județele: Someș, Sălaj, Satu Mare, Cluj, Năsăud, Maramureș - se va ține pe 22 sept... Va veni cineva și de la Sibiu din partea păr. Iosif...
A ieșit de sub tipar o carte nouă:
„La Golgota” - prima carte de poezii a fr. Traian Dorz.
Slăvit să fie Domnul! A ieșit de sub tipar a 5-a carte din poeziile Oastei. Și urmează la rând a 6-a (poeziile preaiubitului nostru luptător Constantin Goran de la București, care se află sub tipar). Și altele...
Sunt câțiva ani de când un mic ostaș dintr-un umil sat al Bihorului, a început să ne trimită poezii care mărturiseau despre un talent ce aștepta să fie dezgropat.
Am ajutat dezgroparea lui chemându-l aici la Sibiu și punându-l în slujba Domnului.
Fratele Traian Dorz este încă tânăr (20 de ani) și va mai putea da multe lucruri frumoase.
O mare bucurie la Oastea din Sibiu.
În familia Oastei Domnului de la Sibiu, am avut duminica trecută o mare bucurie și petrecere duhovnicească. S-au căsătorit în Domnul preaiubiții noștri Viorel Bujoreanu, licențiat în teologie, cu sora Tily.
A participat toată familia Oastei noastre din Sibiu și mulți frați și surori din jurul Sibiului și de pe la Săsciori, Simeria, Sighișoara, Brașov, etc. Nași au fost părintele Iosif cu soția părintelui Vasile Ouatu de la București.
Vântul Duhului suflă cu putere peste țara aceasta prin Oastea Domnului. Roadele lui se arată zilnic. Mulțimea celor ce-și cer intrarea în Oaste e mare. Neputându-i pomeni aici pe toți cu numele, îi punem cu numărul...
I. B. - nr. 38.
Ne-a dat afară... și pe urmă a plâns...
„Am 55 de ani de preoție și o zi mai fericită ca aceasta n-am avut” - Din biruințele de la frontul din Studina - Romanați. 150 de ostași noi.
...Cucernice părinte Trifa,
Cu prilejul adunării de la Maglavit, când s-a vestit minunea de la Golgota, un om s-a apropiat de noi și ne-a rugat să-l cercetăm în sat la el - abonându-se și la foaia Isus Biruitorul. Ajunși acasă am primit o scrisoare stropită cu lacrimi în care ne chema la el.
În ziua înălțării Sf. Cruci am plecat spre com. Fărcaș să-l cercetăm. După o cale de 30 de km. am ajuns în sat. Cinci frați ne-am prezentat părintelui din loc să-l rugăm să ne dea voia să facem adunare. Era un părinte bătrân - 78 de ani. Cum ne-a văzut s-a repezit la noi:
- Ce e cu voi? Ce vreți în satul meu?
- Suntem părinte din Oastea Domnului și am venit să vestim pe Isus...
- Ce Oastea Domnului? Eu n-am nevoie de Oaste în sat la mine. N-am să las nici un om să intre în Oaste...
Am răbdat tăcuți, totul. Am rugat însă pe părintele să ne lase să ținem adunare și dacă nu-i va plăcea, plecăm din sat. S-a gândit părintele și ne-a permis.
Biserica era plină. Nu mai încăpea lumea. Părintele ne privea cu mirare că venim la biserică. Credea că suntem sectari. După masă la ora 3 curtea bisericii era plină de lume. Se deschide adunarea în frunte cu părintele. Fratele A. S. Vărgului arată ce este Oastea și ce vrem noi. Vorbesc fr. Florea Pârvan, Gh. Colac, Radu Burda, Dumitru Gălan și fr. Marin P. Guicin. O fetiță declamă o zguduitoare poezie. Toată mulțimea era cutremurată. Cuvântările deschid râuri de lacrimi. Părintele plângea. Lacrimile curgeau șiroaie.
La sfârșit se ridică părintele și zice: „Am 78 de ani, dintre care 55 de preoție și n-am avut o zi mai fericită. Le mulțumesc celor ce au ostenit în satul meu ca să ne arate și nouă o viață nouă. Bine ar fi să facem și noi ca ei”. Și lumea striga: bine ar fi, taică părinte.
Întrebând cine vrea să se hotărască să lupte cu noi: 150 de oameni s-au înscris în rândurile noastre și pe care vă rugăm să-i scoateți ostași luptători. - (Numele lor s-au trecut în Cartea Oastei).
Slăvit să fie Isus Biruitorul!
Alexandru P. Vărgului și Marin P. Guicin,
ostași ai Domnului.
I. B. - nr. 41 din 6 oct. 1935.
Și altele multe, multe de acestea, cu zecile, cu sutele...
Cu așa putere se vestea Cuvântul Domnului.
Slăvit să fie Domnul!