Cartea Oastei cea din cer

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu vom citi, din Evanghelia de la Ioan capitolul 7, versetele 37, 38 și 39: „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a sărbătorii, Iisus a stat în picioare și a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura». Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe Care avea să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese încă proslăvit”. Amin.

Într-adevăr, se cuvine să mulțumim din toată inima Domnului și, mai ales, noi, cei bătrâni, ai căror ani acum sunt din ce în ce tot mai mulți în urmă și zile tot mai puține înainte, când vedem că Lucrarea aceasta sfântă în care Dumnezeu ne-a chemat și pe noi din cei dintâi ani ai tinereții și ai vieții noastre continuă încă atât de minunat; și Dumnezeu are atât de minunate suflete, alese, tinere, chemate și înscrise în Lucrarea Lui sfântă.

Bine a făcut fratele care a amintit despre o noapte ca asta, în care o veste minunată din ceruri a venit peste noi așa cum, într-o noapte ca aceea pe care am trăit-o săptămâna trecută, cu șapte zile în urmă, îngerii Domnului au adus, cântând, vestea cea mare și sfântă care a răsunat pe câmpiile Betleemului, când au zis: „Bucurați-vă, nu vă temeți! Astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul!”.

Sunt 63 de ani în noaptea aceasta de când, și pe câmpiile pustii și întunecate ale țării noastre, un înger al lui Dumnezeu a venit și a adus o veste mare și sfântă. În zadar ar fi fost vestea adusă de înger pe câmpia Betleemului, dacă noi dormeam mai departe în păcatele noastre. În zadar ar fi cântat îngerii în Noaptea Nașterii, dacă nici unul dintre păstorii cărora li se aducea această veste nu ar fi fost treaz. Dacă toți ar fi dormit, cine s-ar mai fi ridicat să se ducă să spună: „Haideți să vedem ce ni s-a spus și ce ne-a vestit nouă Domnul!”? Dar binecuvântat să fie Dumnezeu, Care a rânduit ca, totdeauna când o veste bună se aduce, să fie și cineva care s-o asculte. Totdeauna când vine un înger și-aduce o veste bună despre o mântuire, să fie și un păstor care să fie treaz.

Sunt 63 de ani în noaptea aceasta. Toți dormeau atunci. Un înger al Domnului a venit - și-un singur păstor era treaz.

Când veți trece prin Sibiu, prin piața care acuma se cheamă Piața Cibinului (atunci se chema Piața Lemnelor), și veți sta cu fața spre podul de peste Cibin, uitați-vă-n dreapta. Mai este încă o clădire2 vopsită în gri sau în vernil. (...) Acolo, la un geam... geamul dinspre intrare, uitați-vă și veți găsi, trecând înapoi cu 63 de ani, cămăruța în care veghea un păstor care a auzit glasul îngerului care a spus: „S-a născut și pentru voi un Mântuitor. Ridicați-vă, mergeți să-L vedeți!”.

2 Clădirea a fost demolată la începutul anilor ’90, iar în locul ei s-a ridicat alta, în care funcționează astăzi firma SIEMENS.

Părintele Iosif a fost acel păstor care în noaptea de Anul Nou 1923 a auzit vestea aceasta. El era singur pe toată câmpia patriei noastre atunci. Domnul, Care l-a trimis pe îngerul Său să vestească, să-l trezească, să-i spună despre vestea cea mare și sfântă a mântuirii, l-a găsit treaz și ascultător. El a ascultat mesajul ceresc trimis lui prin Duhul Sfânt. S-a prăbușit în genunchi și, sufletește, s-a întors până la ieslea Betleemului, în care L-a găsit pe Iisus micuț, Copilul trimis de Dumnezeu să moară. Toți copiii se nasc să trăiască... numai Fiul lui Dumnezeu S-a născut să moară.

În Noaptea Nașterii, toți au cântat: au cântat îngerii, au cântat păstorii, au cântat magii și-au cântat după aceea mulți, mulți, în cercuri tot mai largi până la noi. Numai Tatăl plângea. Numai Maica plângea. Ei au știut pentru ce Se naște acest Fiu Sfânt, pentru că, înainte de-a Se naște, îngerul i-a spus. Și după ce S-a născut, Simion i-a zis: „Acest Fiu S-a născut pentru ridicarea și prăbușirea multora. Prin sufletul tău, prin inima ta va trece sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi”.

În jertfa fiecărui fiu sfânt este și partea de lacrimi și de suferință a unei mame sfinte. N-a fost niciodată ca, împreună cu jertfa unui fiu sfânt, crescut de-o mamă sfântă, să nu fie adusă și jertfa ei.

Noi cinstim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Sfânta Treime, a Cărei lucrare s-a arătat în chip deosebit la vestirea arhanghelului Gavriil, când a venit și i-a spus Sfintei Fecioare: „Plecăciune ție, căreia ți s-a făcut mare har. Tatăl te-a ales, Duhul te va umbri, Fiul Se va naște din tine”. Iată, cea dintâi arătare a Sfintei Treimi nu s-a făcut, în istorie, la Botezul Mântuitorului, după cum, de obicei, se crede și se zice. Ci s-a arătat când sfântul arhanghel trimis de Dumnezeu a venit la Sfânta Fecioară și i-a spus: „Tatăl, Fiul și Sfântul Duh te-a ales”. Să nu uităm niciodată aceasta.

În împletirea minunată a luminilor din Noaptea Nașterii, o rază sfântă s-a dus și s-a așezat pentru totdeauna deasupra chipului Sfintei Fecioare, unind jertfa ei cu Jertfa Domnului Iisus, Fiul ei preaiubit, și întregind astfel prețul răscumpărării și mântuirii noastre.

Noi ne-ntâlnim în nopți ca acestea și binecuvântăm pe Dumnezeu în niște bucurii și în niște împrejurări, și-n niște cântări, și-n niște lacrimi, și-n niște rugăciuni, și-n niște cuvântări pe care înaintașii noștri nu le-au știut. Toate acestea sunt rezultatul, darul binecuvântat al lui Dumnezeu revărsat peste poporul nostru și peste viețile noastre prin harul minunat pe care ni l-a făcut, că unul dintre păstorii noștri, unul dintre miile și miile de păstori n-a dormit atunci. A auzit o veste minunată. Și el a venit și ne-a mărturisit și nouă: „Sculați-vă! Treziți-vă! Vi S-a născut și vouă un Mântuitor, Care este Hristos Domnul!” Și s-au trezit părinții noștri, și s-au dus și ei și L-au aflat pe acest Iisus. Și ne-au vestit și nouă: „Treziți-vă și voi! Noi L-am aflat pe Iisus. Aflați-L și voi! Noi suntem fericiți. Și voi, numai în felul acesta veți fi fericiți, dacă veniți și ascultați Cuvântul lui Dumnezeu și cuvântul părinților voștri, și vă-ntoarceți, și veniți la Iisus.

Mă uit la voi și inima mea se umple de bucurie și ochii, de lacrimi. I-am cunoscut pe părinții voștri și-i știu pe mulți de când încă erau copii, mai tineri decât voi. S-au dus zecile de ani rând pe rând și ei L-au binecuvântat pe Dumnezeu și L-au aflat pe Iisus. Și, pentru că părinții voștri L-au cunoscut pe Domnul, L-ați aflat și voi. Binecuvântați să fiți în veci că ați ascultat de părinții voștri, care au ascultat de Iisus, care vi L-au vestit vouă pe Mântuitorul. Și voi n-ați aruncat înapoia voastră cuvintele lor, nici cuvintele lui Dumnezeu. Și, plini de bucurie astăzi, voi ați învățat și voi ați găsit un alt, fericit, mijloc în care să vă petreceți noaptea aceasta, nopțile acestea de revelion.

Când eram copil și eu, la 18 ani, am fost chemat de Domnul și-am ajuns - printr-o minune și prin harul lui Dumnezeu - la Sibiu, un ucenic neștiutor și neputincios la picioarele acestui mare om al lui Dumnezeu, care a fost Părintele Iosif. Acolo la Sibiu, pe-un loc anume așezată, am văzut o carte mare. Era cartea Oastei. Atunci încă se găsea acolo. Era în locul în care se-nființase de la început Lucrarea și Librăria Oastei Domnului, în strada Avram Iancu, numărul 5. Pe-un piedestal era așezată acolo, cum e așezată Evanghelia în biserică, acea carte care avea pe copertă scris: Cartea Oastei Domnului. Acolo, pe prima pagină, era scris numele Părintelui Iosif, cel dintâi ostaș al Domnului dintre noi. În data de 1 ianuarie 1923 s-a deschis cartea aceasta și, pe prima pagină, era scris numele Părintelui Iosif.

După aceea, cu mâna lui, a scris un timp numele celor care mai ceruseră și ei, unul câte unul, rând pe rând, scriindu-i: „Cucernice Părinte Trifa, am ascultat și eu glasul lui Dumnezeu, am primit și eu vestea mântuirii. Mă hotărăsc și eu să mă-nscriu în Oastea Domnului. Vă rog, scrieți-mă și pe mine acolo, în cartea aceea”. Și rând pe rând, părintele a scris nume după nume.

Erau împliniți zece ani când am văzut eu cartea aceasta, în anul 1933. Pe paginile Cărții Oastei de pe pământ, din Librăria Oastei, se-adunaseră multe, multe, zeci, sute, mii de nume. Dumnezeu scrisese și numele meu, cu trei ani mai înainte. În ziua de 8 iunie 1930, părintele a scris și numele meu pe una dintre paginile acestei cărți, între alte 60 de nume de frați și surori care în ziua aceea ceruseră să fie scriși și ei în Oastea Domnului.

Ce minunată era cartea aceasta! M-am uitat peste paginile ei și am văzut atâtea nume frumoase.

Dar Părintele Iosif mi-a zis: „Dragă Dorz, numele tău e frumos că-i scris în cartea aceasta. Dar să știi: mai este o altă carte, sus în cer, care s-a deschis atunci când eu am deschis cartea aceasta pe pământ. Mâna Domnului a scris acolo sus numele acelora care din toată inima lor au cerut să fie scriși în Lucrarea Oastei Sale. Eu poate că am scris aici și oameni care mi-au cerut numai de formă să-i înscriu. În inima lor însă nu s-a făcut schimbarea cea mare, transformarea cea mare, înnoirea cea mare care trebuie să se facă, nașterea din nou, prin care cineva devine cu-adevărat un ostaș al Domnului.

Pe mine au putut să mă-nșele mulți, spunându-mi: «Părinte, vreau și eu să mă hotărăsc pentru Domnul», când în inima aceluia care-mi cerea acest lucru nu se făcuse cu adevărat o schimbare înnoitoare”. A vrut și el să apară numele lui scris undeva, pentru că înainte se scria în Cartea Oastei și după aceea se publica în revistele Oastei numele aceluia care ceruse să fie înscris. „Dar, spune părintele, sus în cer, în cartea sfântă, Acela care scrie cunoaște inima omului. Știe dacă în sufletul aceluia care cere și zice că vrea să fie credincios s-a și făcut, într-adevăr, schimbarea aceea care trebuie să se facă, pe care o cere Dumnezeu.

Au trecut câțiva ani și, după 1935, când au venit marile încercări prin care au trebuit să treacă și lucrătorul, și Lucrarea lui Dumnezeu, noi ne-am mutat. A trebuit să ne mutăm dintr-un loc în altul, apoi din locul acela în altul; și - cum pe vremea aceea mutările se făceau cu căruțe, cu platforme, pe vremuri grele, în condiții grele, pe drumuri grele - multe dintre bagajele noastre, duse de căruțași neatenți, s-au pierdut, mergând dintr-o parte în alta a orașului, hurducând prin gropi, căzând prin noroaie, seara, noaptea, prin ploaie. Printre multe cărți și multe lucruri frumoase și bune pe care le-am pierdut atunci, s-a pierdut și Cartea Oastei.

Părintele era bolnav în spital. Noi, unii, nepricepuți, slabi, neputincioși, puțini. Împrejurările erau grele... Am căutat, n-am mai găsit. Părintele, când a venit de la spital, a căutat cartea printre cele multe cărți. Multe din cărțile noastre s-au pierdut atunci; și din cărțile mele, din scrierile mele de la-nceput, și ale altor frați care au scris.

Părintele, când a auzit că s-a pierdut și Cartea Oastei, a fost foarte întristat. Dar pân' la urmă a zis: „S-a pierdut cartea noastră. Dumnezeu a făcut să se piardă, că foarte mulți dintre cei cu numele scrise acolo nu mai erau credincioși. Mulți dintre cei pe care i-am scris eu acolo în Cartea Oastei, în cartea din librărie, nu mai sunt credincioși. Și-au călcat legământul, și-au întinat haina pe care și-o spălaseră prin Sângele Domnului în clipa legământului lor, și astăzi sunt departe de Dumnezeu și străini. Eu nu știu care sunt aceia. Pe cei mai mulți nu i-am cunoscut și nu i-am văzut la față niciodată. Ei sunt din toate părțile țării”. Și de peste hotare erau foarte mulți.

Lucrarea Oastei Domnului s-a răspândit de la-nceput nu numai în țara noastră, în toate județele și comunele țării, ci și peste hotare. De la-nceput au fost frați în Iugoslavia, în Ungaria, în Bulgaria, în Rusia. De la-nceput au fost frați prin Canada, prin Statele Unite, prin Africa, în Noua Zeelandă, în Brazilia, în Australia, pe toată fața pământului erau frați. Astăzi sunt și mai mulți.

Avem adunări ale Oastei Domnului și-n Japonia, și-n Suedia, și-n Finlanda, și-n Norvegia. În toate continentele lumii e răspândită Lucrarea Domnului.

Dar atunci Părintele Iosif zise: „Eu n-am putut să-i cunosc și nu-i pot cunoaște pe toți cei pe care i-am scris în Lucrare, care au cerut ei să fie înscriși. Dar știu că foarte mulți dintre cei pe care i-am scris nu mai sunt credincioși. În cartea noastră erau scrise foarte multe nume care nu mai erau curate și sfinte înaintea lui Dumnezeu cum au fost atunci când au cerut cu lacrimi să fie înscriși. De aceea Domnul a făcut să se piardă cartea noastră, cartea pe care am scris-o eu, pentru că în cartea aceasta erau scriși cu numele foarte mulți al căror nume fusese șters din cartea cea sfântă din ceruri”.

Scrie în Sfânta Scriptură - și în Apocalipsa, și în Evanghelie - că în Ziua Judecății niște cărți vor fi deschise și oamenii vor fi judecați după cele ce vor fi scrise în cărțile acelea. Și în Psalmi este scris că este o carte în care sunt scrise numele celor credincioși.

Psalmistul se roagă: „Și nu-mi șterge numele meu din cartea vieții”. Și binecuvântat este acela al cărui nume este scris în cartea vieții, după cum scrie și-n Apocalipsa: „...și nu-i voi șterge deloc numele din cartea vieții”, acolo unde a fost scris numele acelora care s-au hotărât odată și și-au păstrat până la sfârșit hotărârea curată și legământul sfânt.

Ar fi frumos s-avem și astăzi Cartea Oastei. Multe volume ar trebui să fie umplute. Și s-ar fi umplut, în decursul timpului, cu câte nume au mai cerut să se scrie în Oastea Domnului. Câți s-au hotărât, câți s-au predat. Ar fi frumos să vedem acolo. Ar fi frumos să ne vadă și alții numele nostru, dar ar fi foarte trist când am citi numele multora pe care-i știm că s-au hotărât pentru Domnul, dar care astăzi nu mai sunt de mult credincioși. Care, îndată după ce au fost îmbrăcați cu haina cea albă și sfântă de nuntă pe care le-a dat-o Domnul în clipa când s-au predat și s-au hotărât pentru El, această haină astăzi, și-ndată după aceea, și-au tăvălit-o iarăși în noroi, după cum este scris în Epistola a doua a Sfântului Apostol Petru, capitolul 2, versetul 22, în care spune-așa: „Cu-aceștia s-a petrecut ceea ce spune Cuvântul: câinele s-a întors la ceea ce vărsase și scroafa spălată s-a întors la mocirla din care fusese scoasă”. Ce trist și ce grozav e un astfel de faliment sufletesc în viața acelora în care s-a petrecut...

Noi binecuvântăm pe Domnul ori de câte ori vedem un suflet de păcătos care se întoarce la Dumnezeu. Mântuitorul Însuși a spus, cu sfintele Lui buze: „Se bucură îngerii din ceruri când un păcătos se-ntoarce la Dumnezeu”. Câți astfel de îngeri s-au bucurat! (...)

[Dar, pentru] astfel de păcătoși, câți trebuie să se fi-ntristat și cât trebuie ei să fi plâns când au văzut că cei pentru care au cântat odată s-au tăvălit iarăși în noroi, s-au lepădat de legământul pe care-l luaseră și au batjocorit iarăși sângele cu care fuseseră curățiți și spălați, după cum spune Sfânta Scriptură că acela care - o dată curățit, sfințit și binecuvântat de Sângele legământului lui Dumnezeu - iarăși s-a abătut de la Domnul și s-a lepădat, și s-a întors iarăși la păcat, e cu neputință să fie înnoit iarăși.

Pentru că el răstignește a doua oară pe Hristos. Batjocorește pe Duhul Harului prin care-a fost chemat și pângărește Sângele legământului prin care a fost curățit. E ceva înspăimântător de grozav acest lucru ...

De aceea, pe lângă bucuria cea mare pe care o avem când vedem un suflet care se întoarce la Dumnezeu, ridicăm spre Domnul rugăciunea cea mai profundă, lacrimile cele mai aprinse, pentru ca acest suflet să nu cadă; să nu se mai lepede niciodată, să nu mai batjocorească Sângele harului și legământului prin care a fost sfințit, ci să rămână statornic și credincios până la capăt.

Iată o noapte de revelion! E-o noapte de bilanț. Bine a zis fratele Vasile la început că e vremea când trebuie să ne facem cu toții un bilanț, o constatare, o recapitulare a vieții noastre de astăzi și de până astăzi, de când ne-am întors, cel puțin de când ne-am întors la Dumnezeu: ce progres duhovnicesc am făcut noi? Cât am înaintat noi pe calea credinței noastre? De câte ori am cinstit numele nostru scris în cartea vieții și de câte ori am aruncat câte o umbră tristă asupra acestui nume care ar fi trebuit să rămână scris cu cele mai frumoase și mai luminoase litere și care ar trebui să se șlefuiască mereu, devenind mai strălucitor prin faptele noastre, prin gândurile noastre, prin tot ceea ce facem noi, ca dovadă a recunoștinței și mulțumirii noastre aduse lui Dumnezeu pentru tot binele pe care ni l-a făcut.

Eu sunt așa de fericit privindu-vă fețele! Mă bucur din toată inima și, deși sunt peste măsură de obosit (bătrânețea însăși e-o oboseală, boala este oboseală, eforturile celelalte sunt oboseli, poate că trupul din afară e obosit), sufletul din mine se bucură că vă văd și-I mulțumesc lui Dumnezeu că sămânța aruncată și vestea bună adusă n-a răsunat în zadar nici pe câmpiile acestea, cum n-a răsunat pe câmpiile Betleemului.

Dumnezeu a ridicat printr-un păstor și pe alții, care dormeau.

Arhanghelul care a adus vestea Maicii Domnului că Sfânta Treime a binecuvântat-o, Tatăl a ales-o, Duhul a umbrit-o și Fiul Se va naște din ea, acel arhanghel care stă în fața lui Dumnezeu, acela a adus și păstorilor vestea când S-a născut Mântuitorul. El știa. El era trimisul.

Așa frumos scrie în cartea profetului Daniel, dacă veți citi, cum acest mesager sfânt i-a zis lui Daniel: „Eu sunt Gavril, îngerul care stă în fața lui Dumnezeu”. Cel mai aproape de fața lui Dumnezeu, de inima lui Dumnezeu, de gândurile și de împlinirea voii lui Dumnezeu a fost trimis. El a venit la Sfânta Fecioară și i-a adus vestea cea minunată, vestea cea mai minunată care a putut să răsune vreodată în toată creațiunea asta. După vestea care a zis în cel dintâi cuvânt din Geneza: „Să fie lumină!” - și lumina era Iisus -, a răsunat a doua veste când a zis: „Vi S-a născut un Mântuitor”, adică a venit adevărata Lumină, pentru că El era Lumina, „Care este Hristos Domnul. Bucurați-vă!” Ferice de cine-L va primi. Ferice de oricine va asculta și va împlini voia lui Dumnezeu.

Ne bucurăm din toată inima, zic, pentru că n-a răsunat vestea aceasta în zadar. Iată, sunt sute, sunt mii, sunt multe sute de mii de frați și de surori. Ce fericiți suntem noi acum, la ceasul acesta când acolo bate un ceas unsprezece!

Că la ceasul acesta, în toată țara noastră, în toate satele și orașele țării noastre și-n toate satele și orașele lumii unde a pătruns vestea cea dulce și sfântă a mântuirii pe care ne-a adus-o îngerul la Betleem - și îngerul în odăița din Piața Cibinului de la Sibiu, la 1 ianuarie 1923 -, toți acei care au ascultat vestea aceasta sunt și ei ca și noi acum aici.

Dacă închideți ochii cei trupești și vă deschideți ochii cei sufletești și priviți peste toată țara și peste toată lumea, veți vedea cu bucurie, vi se va umplea inima de bucurie când veți vedea frații noștri, surorile noastre, copiii lui Dumnezeu împreună cu care ne-a făcut El să fim o singură familie și pe pământ, și în cer. Se bucură și ei acum la fel cum ne bucurăm noi aici de Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu, de cântările Lui și au în ochi aceleași lacrimi ca și noi; și în suflete, aceleași dorințe, și ei pentru noi, cum avem noi pentru ei, ca Domnul și Dumnezeul nostru să ne păzească și să ne păstreze credincioși și să ne ajute să ne ținem frumos și statornic legământul pe care l-am pus. Să ne păstrăm curată și sfântă haina de nuntă.

Pe neașteptate va veni Domnul și-a doua oară, cum a venit prima dată. Cine se aștepta să se-audă în noaptea aceea vestea: „Vi S-a născut Hristos!”? La ieșirea lui Adam și a Evei din rai, alungați de pedeapsa pentru păcatul pe care-l făcuseră, Dumnezeu le-a făcut făgăduința: „Vi Se va naște un Mântuitor. Așteptați-L.”

Sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui care v-a zdrobit vouă inima și mântuirea acum. Sămânța lui Dumnezeu va veni și vă va aduce vouă mântuirea pe care ați pierdut-o. Vă va deschide iarăși raiul din care ați fost alungați”. Dar pentru aceasta se va cere jertfă, se va cere suferință, se va cere viața Lui, o viață sfântă, pe care n-o va putea aduce ca preț decât Fiul lui Dumnezeu, Cel care a trăit nevinovat, a umblat nevinovat pe pământ, S-a născut nevinovat. El nu S-a născut în păcat ca noi, cum spune Psalmul 51: „...în păcate m-a zămislit și-n fărădelegi m-a născut mama mea”.

El a fost Fiul lui Dumnezeu, singurul născut în nevinovăție, în sfințenie, în curăție. Și numai o astfel de viață putea să ne răscumpere pe noi. Nici o altă viață nu ne putea răscumpăra. Nici o altă moarte nu ne putea răscumpăra. De aceea a venit Iisus, Domnul, Mântuitorul și Răscumpărătorul nostru, ca să-Și dea viața ca preț de răscumpărare pentru noi. Prețul curat al vieții Lui curate ne-a răscumpărat pe noi, cei întinați și vinovați.

Să-I fim recunoscători. Nu se putea altfel mântuirea noastră. Și pentru aceasta, Dumnezeu a ales. Pentru ca să vină ce-avea cerul mai curat, a ales ce-avea pământul mai curat: pe Sfânta Fecioară Maria, din care S-a întrupat, unind astfel tot ce-a avut cerul mai frumos cu tot ce-a avut pământul mai frumos, pentru a ne aduce nouă cea mai frumoasă mântuire, care vrea să facă din noi cei mai frumoși oameni, cele mai frumoase suflete și valori în fața lui Dumnezeu.

Vestea aceasta noi n-am știut-o până când nu s-a trezit, până când n-a găsit Dumnezeu un singur păstor treaz: Părintele Iosif. Omul acesta apoi i-a trezit pe ceilalți și astfel a ajuns lumina și vestea aceasta minunată până la noi. Și iată ce frumos știm noi să sărbătorim acum evenimentul acela, de 63 de ani până astăzi.

Șaizeci și trei de revelioane de acestea s-au petrecut frumos; și la fiecare astfel de revelion au participat altfel și altfel alte și alte suflete curate și frumoase. Alte fețe, dar aceeași liniște; alți ochi, dar aceleași lacrimi; alte glasuri, dar aceleași cântări; alte inimi, dar aceeași iubire. Pentru că este același Duhul, același Mântuitorul, același Dumnezeul Care ne-a chemat, Care ne-a curățit, ne-a sfințit și ne-a binecuvântat.

Noi ne ducem... Rând pe rând, ne ducem. Așa cum s-a spus, tot mai puține capete albe vedeți în mijlocul vostru. În curând nu le veți mai vedea nici pe cele la care priviți acum.

Dar noi binecuvântăm pe Domnul că-n urma noastră rămân suflete destoinice, tineri hotărâți pentru Domnul. Mi s-a umplut sufletul de bucurie ascultând vorbirile, rugăciunea și cuvintele acelora care-au vestit până acum și-au vorbit aici și-n seara aceasta. Dar multiplicați numărul acestora la sute de mii de frați și de surori, tineri și tinere, întinși peste tot, răspândiți peste tot hotarul țării și al lumii. Și-atunci veți vedea în cât de mare măsură trebuie să binecuvântăm noi pe Domnul pentru că s-a auzit odată vestea aceasta și în țara noastră.

Rămâneți credincioși, tineri și frumoși, și dragi copii ai lui Dumnezeu! Iubiți-L pe Domnul, devotați-vă cauzei Lui. Nu este nici o cauză pe lumea aceasta să merite să te devotezi ei ca și cauza aceasta a slavei lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a chemat pe noi în Biserica noastră, în credința părinților noștri, în această sfântă și dulce învățătură prin care am primit noi cunoașterea adevărului; aici trebuie să rămânem, aducând multe roade și mari binecuvântări pentru Domnul, până când tot poporul nostru se va întoarce la Dumnezeu. Până când toată Biserica noastră va fi plină de cunoștința Domnului, de suflete care să-I cânte Domnului, de vieți care să fie predate Domnului, așa cum cântăm noi: „...toată viața noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Sau: „...toată ziua să ne învățăm dreptatea Ta”. Toată ziua să învățăm neprihănirea pe care ne-o cere Dumnezeu.

Și toți cei care ne vom înfățișa înaintea Lui (cum spune Cuvântul: „Înfățișați-vă în Casa Domnului, înaintea Domnului, îmbrăcați în podoabe sfinte”), [să avem] podoaba nașterii din nou, haina cea nouă, curată și sfântă. Sufletul cel înnoit prin legământul sfânt este podoaba adevărată și sfântă pe care o vrea Domnul și-o cere Domnul s-o avem noi ori de câte ori ne înfățișăm înaintea Lui.

Noi ne bucurăm din toată inima și mulțumim lui Dumnezeu. E primul revelion și poate ultimul pe care îl petrecem aici. Și, sigur, cu unii dintre frățiile voastre se poate să nu ne mai întâlnim niciodată pe pământ. Am dorit să petrecem însă un revelion strălucit. Când va începe anul cel veșnic al mântuirii cerești, să nu lipsească nici unii dintre noi acolo. În casa Tatălui nostru, la masă cu Preaiubitul sufletului nostru Care ne-a răscumpărat, Mirele vieții noastre, noi să fim ca niște fecioare curate și sfinte pentru El, îmbrăcați în haina curată a legământului pe care l-am făcut și pe care l-am păstrat curat până la sfârșit.

Păstrați curat legământul, dacă l-ați făcut; iar dacă n-ați făcut legământ cu Domnul, este cel mai potrivit moment în această clipă, în această noapte, în acest ceas.

În acest ceas, acum 63 de ani s-a predat Domnului Părintele Iosif și a făcut legământ cu El. După aceea au urmat miile, zecile, sutele de mii, poate milioanele de frați al căror nume e scris în Cartea Vieții. Și, printre numele lor, e scris și numele vostru, și numele nostru, al fiecăruia dintre noi, dacă am pus legământ cu Domnul și dacă nu ne-am lepădat de El.

Faceți în așa fel, încât, atunci când se va deschide în ceruri Cartea asta - și se va deschide odată sigur -, pe pagina pe care v-a scris mâna Domnului în clipa când ați pus legământul, să apară și atunci, curat și strălucitor, numele vostru, numele nostru al tuturor.

Ce fericiți vor fi îngerii, cum vor cânta ei atunci, cum spune în Epistola Sfântului Pavel către Evrei, că noi ne vom înfățișa acolo în ceruri, la adunarea în sărbătoare a îngerilor, în Ierusalimul cel ceresc! Gândiți-vă ce minunat va fi atunci când numele celor care s-au înscris și s-au păstrat credincioși va fi citit de Însuși Domnul.

Și-așa cum oamenii au acum mijloace tot mai moderne și mai uimitoare care arată și vizual, și sonor tot ceea ce s-a putut petrece și se poate petrece pe orice față a pământului, cu-atât mai mult Domnul, Care are putere nespus mai mare, va arăta în așa fel, încât ochii tuturor oamenilor din lumea aceasta și ai tuturor ființelor de pe pământ vor vedea și vor cunoaște numele și faptele celor care s-au făcut strălucitori și vrednici, prin activitatea și prin lupta lor, pentru dragostea lui Dumnezeu, în timpul scurt - ca o clipă - cât a durat viața noastră pe acest pământ.

E noaptea de revelion. Peste câteva momente vom sărbători trecerea dintr-un an vechi într-un an nou. Și păgânii din vechime reprezentau luna ianuarie, care e luna cu începutul anului, ca un zeu cu două fețe: o față întoarsă spre apus, o față spre răsărit; una spre trecut, una spre viitor. Simbolic, așa este timpul, așa este ziua de astăzi, așa este noaptea aceasta: o față îndreptată spre trecut, prin care să ne vedem și să ne cercetăm, și să ne scrutăm faptele trecutului, și să tragem învățămintele cele mai necesare de care avem noi nevoie, fiecare. Pentru ca, cu fața întoarsă spre răsărit, spre viitor, să vedem cât de mult trebuie să mai adăugăm noi la faptele bune și cât de multe trebuie să ștergem din cele care n-am vrea să ne mai fie pomenite niciodată de către nimeni.

Dorim din toată inima ca această cercetare lăuntrică sub care se petrece toată desfășurarea nopții noastre de revelion să ne facă pe noi să recunoaștem sincer, în adâncul inimii noastre, cât de multe lucruri slabe am avut în trecut și cât de multe lucruri bune ni se mai cer pentru viitor.

Dacă noi, cu-adevărat, fiecare dintre noi, în lumina Feței Domnului, ne vom face acest examen, acest bilanț, această cercetare duhovnicească, noi vom ieși totdeauna mai folositori din astfel de momente și de nopți ca aceasta.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru gândurile pe care ni le dă. Noi încheiem acum nu numai un an, ci și o sărbătoare.

Am citit versetul din Sfânta Evanghelie de la Ioan, capitolul 7, unde spune: „În cea din urmă zi a praznicului, Iisus S-a ridicat în picioare și a strigat: «Cine însetează, cine dorește să ia Apa Vieții, să vină acum...»”. E momentul!

Sunt momente în care Evanghelia trebuie strigată, chemarea lui Dumnezeu trebuie strigată, pentru că așa cum s-a strigat vestea nașterii Mântuitorului în Noaptea Nașterii pe câmpia Betleemului, așa trebuie să se strige, pentru ca să fie cineva care să se trezească. Cred că îngerul a strigat puternic, pentru că păstorii s-au înspăimântat.

E câteodată nevoie de strigăte în viața oamenilor. Oamenii dorm... dorm nepăsători în păcat și-un strigăt trebuie să răsune puternic, pentru ca să trezească sufletele oamenilor.

Se predica odată Evanghelia în biserică și nu știu ce stare apăsătoare era - că se ivește câteodată așa o stare apăsătoare, că mai toți cei care sunt în biserică dorm. Și preotul care vestea Evanghelia a strigat: „Foc!”. Toată lumea a sărit în picioare. Se uitau: „Unde arde?” Și preotul a zis: „Arde focul iadului pentru toți cei care dorm când trebuie să audă. Arde focul iadului pentru toți cei care dorm când trebuie să fie atenți la slujbă în biserică sau la adunare, la vestirea Cuvântului. Treziți-vă!”.

Atunci și-au dat oamenii seama că, într-adevăr, câteodată este nevoie să strigi: „Foc!” pentru ca oamenii să se trezească. Pentru că, dacă nu-i cineva care să strige, oamenii aceștia vor dormi și vor dormi, și vor dormi mereu, până când îi va trezi cu adevărat focul veșnic, cum l-a trezit pe bogatul nemilostiv.

El dormea în desfătările lui. Citiți numai Evanghelia, să vedeți cum dormea bogatul nemilostiv la ușa căruia era săracul Lazăr. Se desfăta în fiecare zi, mânca, se îmbăta și se culca, până în clipa când l-a trezit moartea și l-a aruncat direct în flăcările focului veșnic.

Acolo s-a trezit. Și-a ridicat privirile și a-nceput să se roage - el, care nu învățase să se roage, că nici părinții lui nu-l învățaseră rugăciuni. Nimeni nu-l învățase pe el să se roage. Și a crezut: „A... ce nevoie am eu de rugăciune? Aici e raiul, aici e iadul! Am ce să mănânc, am ce să beau, mă desfătez... nu-mi pasă mai departe. Asta este viața! Nu există altă viață”, a zis el; până-n clipa când l-a trezit moartea din această nebunie.

Și spune: „A murit bogatul”... că moare și bogatul odată. Cât de bogat să fie, odată moare. Cât de bine așezat undeva să fie un om nepăsător de Dumnezeu și îngâmfat, odată moare și el. Și s-a trezit atunci în focul veșnic și și-a ridicat ochii, și a văzut că este viața în care el n-a crezut; a văzut că este raiul în care el nu crezuse. El crezuse viața lui de pe pământ, această înșelătoare, mizerabilă și murdară viață, scurtă și trecătoare... crezuse că asta-i raiul. Și privea pe Lazăr cel sărac și plin de bube de la ușa lui și a zis: „Asta-i: al meu e raiul, al lui este iadul. El e rânduit să fie în iad, eu, să fiu în rai totdeauna”. Ce vis nebunesc și înșelător era și ce somn era ăla în care dormea el!

Zice: „A murit săracul”... Moare odată și săracul. Se sfârșește odată și necazul celui care știe numai suferință pe pământ. Că Dumnezeu, în bunătatea Lui, adeseori lasă omului bun, omului celui mai bun, îi lasă multe necazuri pe pământ. De ce? Pentru că necazurile sunt trecătoare, dar suferința celui bun, care trece cu răbdare prin ele, îl face vrednic de răsplata veșnică. Moare odată și bogatul.

Se sfârșește și raiul bogatului de pe pământ; raiul acesta mizer, murdar, nebunesc, trecător, care ține doar o clipă. Că, după ce-a trecut, parcă nici n-a fost. Și a ajuns bogatul în flăcări și și-a ridicat ochii și a văzut pe Lazăr de-acuma sus, în Împărăția cerească. Și a zis: „Doamne, grozav mă chinuiesc aici. Trimite-l pe Lazăr, ăla de care mi-era mie scârbă când stătea la poarta mea și căruia nu-i dădeam nici fărâmiturile care cădeau de la masa mea, ci numai câinii mei aveau milă și-i lingeau rănile (scrie Evanghelia întocmai așa cum vă spun. Citiți și veți vedea, cei care n-ați citit.), trimite-l să-și moaie vârful degetului... vârful degetului... să-și moaie în apă, să vină să-mi răcorească limba, că grozav mă chinuiesc în văpaia aceasta”.

Ce răcoare putea să-i dea... ce răcoare putea să dea un vârf de deget muiat în apă, în văpaia aia? Dar nici atâta nu avea. „Adu-ți aminte, i-a zis Domnul prin glasul lui Avraam, că tu, pe pământ, ți-ai luat cele bune, și Lazăr cele rele. Acuma-i drept ca tu să te chinuiești și el să se bucure. „Doamne, a zis din nou bogatul, da' trimite pe Lazăr să spună la frații mei - că mai am cinci frați -, măcar ei să nu vină aicea unde sunt eu”.

„Au acolo cine să le spună. Li s-a spus și lor destul. Dar dacă nu-i cred pe cei care le spun, nu vor crede nici dacă vine cineva... nici dacă se duce Lazăr”. „Nu, Doamne, zice el, dar dacă s-ar duce... și învie un mort, ei vor crede”. „Nu-i adevărat. Dacă nu cred pe cei care le propovăduiește Evanghelia acolo acuma, nu vor crede nici dacă învie cineva din morți. Pe lângă asta, zice, între noi și voi este o prăpastie mare... Nimeni nu mai poate să treacă nici de la voi la noi, nici de la noi la voi”.

Trei rugăciuni a făcut bogatul din focul veșnic. Niciuna n-a fost ascultată. Și din iad se ridică rugăciuni; și din iad se ridică oameni care strigă spre cer, dar strigă în zadar. Oricine a ajuns acolo nemântuit, nemântuit rămâne. Cuvântul lui Dumnezeu scrie acest lucru, că bogatului nu i s-a ascultat niciuna dintre cele trei rugăciuni care s-au ridicat spre cer. După aceea cortina întunecată a uitării veșnice s-a tras pentru totdeauna peste vederea bogatului nefericit și necredincios.

Binecuvântat să fie Domnul, Care pe noi ne-a făcut să-L cunoaștem pe El acum. Să rămânem credincioși și hotărâți, alipiți de Domnul până la sfârșit. Nopți ca acestea sunt hotare eterne, hotare neuitate, care despart nu numai un an de altul, ci ne despart pe noi de un fel deșert de viață pe care-l trăisem înainte, [urmând] felul cel nou și fericit de viață pe care dorim să-l trăim în viitor.

Un revelion binecuvântat și un hotar fericit a fost clipa când a răsunat și-n câmpiile sufletului nostru vestea cea îngerească: „Trezește-te și tu! S-a născut și pentru tine Iisus. Vino și-L primește!”.