Credința și rugăciunea

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

De la cel dintâi cuvânt, de la cel dintâi moment al întâlnirii noastre în seara asta aici, tot ce am făcut și tot ce am vrut să facem a fost în acest Nume Sfânt al Sfintei Treimi, cum am rostit acum: în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Toate rugăciunile noastre, toate îndemnurile noastre, în Biserica noastră strămoșească și-n învățătura noastră [lăsată] de părinții și înaintașii noștri, au început și vor începe cu acest Nume Sfânt: în Numele Sfintei Treimi. Căci noi credem în Numele lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Și oricând am început un lucru sau un gând, sau un drum în Numele acesta, cu o credință adevărată și cu o rugăciune fierbinte către El, totdeauna am reușit.

Istoria noastră, cuprinsul patriei noastre sunt pline de semnele acestei credințe în tot ce părinții noștri, înaintașii noștri au început și-n tot ce au lucrat în numele lui Dumnezeu: locașurile noastre de închinare, troițele de pe drumurile noastre, semnele credinței, lăsate în urma lor de către părinții noștri care, de-a lungul a sute și sute de ani, au trăit și-au murit pe acest pământ. Ei s-au îngropat în pământul acesta și sufletele lor s-au înălțat în cerul acesta de deasupra noastră. Toate aceste semne rămase în urma lor și după ce graiul lor de sute de ani a amuțit, pietrele acestea, lemnele acestea, clădirile acestea, zidurile acestea ne vorbesc nouă despre credința în Tatăl, în Fiul și-n Sfântul Duh.

Toată istoria noastră este o dovadă a credinței înaintașilor noștri și a răbdării, și a nădejdii, și a luptei lor în această sfântă credință, în limba noastră. Să ne înălțăm spre Dumnezeu rugăciunile în această limbă sfântă. Și, dacă putem să ne înălțăm inima și să ne plecăm genunchii în locașurile de rugăciune, este numai datorită jertfelor și ostenelilor lor credincioase, [ale celor] ce și-au trăit și și-au sfârșit viața în această sfântă nădejde, pentru ca, măcar noi, după sute de ani, să putem ajunge la starea din care să-I mulțumim lui Dumnezeu c-o avem astăzi.

Este în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu un verset care zice așa: „Dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga”. Am mai amintit noi aceste lucruri; dar e nevoie să ni le amintim mereu, pentru că de multe ori trecem pe lângă aceste pietre care strigă după noi, și noi nu le înțelegem glasul.

Vocea lui Ștefan s-a stins de mult... la 1504. Dar mănăstirea Putna și celelalte locașuri de rugăciune ridicate de el ne grăiesc nouă din pietrele lor, din clopotele lor și astăzi despre credința pe care au avut-o ei și despre Dumnezeul Care i-a ajutat pe ei să supraviețuiască în lupta cu dușmani atât de puternici și mulți și care nu i-au putut nimici, pentru că au avut credință în Dumnezeu. Și Dumnezeul credinței lor a fost puternic și le-a ascultat rugăciunile.

Oamenii aceștia au fost oameni ai rugăciunii. Despre Ștefan sau despre Mircea, sau despre Neagoe, sau despre ceilalți conducători și îndrumători ai poporului nostru, vechile scrieri pomenesc că, înainte de orice hotărâre mare și de orice primejdie grea, petreceau ceasuri întregi și nopți întregi în rugăciune.

Și Dumnezeu ascultă rugăciunile celor care strigă către El din toată inima. Și dovada că le-a ascultat rugăciunile a fost că au supraviețuit ei, urmașii lor și noi, până astăzi. Și ne bucurăm acum de unitatea noastră națională, de întregirea hotarelor patriei noastre. Și, în această sfântă și binecuvântată de Dumnezeu patrie, noi putem să ne aducem aminte despre îndemnurile lor, să ne rugăm și noi și să fim și noi credincioși acelui Dumnezeu Adevărat și Atotputernic care i-a ajutat pe ei și ne poate ajuta - și ne va ajuta - și pe noi, și pe urmașii noștri.

Evenimentul binecuvântat la care participăm în seara aceasta, nașterea unui copil, încreștinarea lui prin Taina sfântului Botez vorbește despre botez ca despre o naștere din nou. Și, cu adevărat: după cum nașterea trupească e înscrisă în registrele stării civile, singura care-i dă dreptul la o cetățenie, la o identitate și la un respect, și la o soartă, și la un rost în patria aceasta, tot așa, nașterea duhovnicească prin credință ne face pe noi cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu și ne dă dreptul la moștenirea aceasta sfântă fără de care noi nu putem avea acest drept și nu putem avea această moștenire.

La acest eveniment, am spus, când Dumnezeu ne-a rânduit prilejul să ne putem, în seara aceasta, în noaptea aceasta, bucura aici împreună într-un număr așa de frumos, binecuvântăm pe Domnul și căutăm să tragem din toată această întâmplare o învățătură mântuitoare de suflet și care ne va ajuta foarte mult pe fiecare dintre noi. De aceea am și început cu aducerea aminte despre înaintașii noștri care, fiind niște oameni ai credinței și ai rugăciunii, tot ce au făcut, tot ce au început, au făcut în Numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh. Și cu o credință puternică au pornit și la faptele lor mari, și la faptele lor mici.

Îmi aduc aminte de când eram copil... Tata mă lua, de când eram de 4, 5 anișori, să mă duc cu el, să-i ajut la plug - mergeam înaintea boilor pe brazdă. Mi-aduc aminte cum începea el în fiecare primăvară, în fiecare toamnă, în fiecare zi munca lui... munca lui cea grea, dar cea atât de frumoasă și cea binecuvântată, pentru că era legată permanent de credință și de rugăciune; de darul și de puterea, și de revărsarea binecuvântărilor din ceruri, care veneau în urma credinței și rugăciunii lui.

În cea dintâi zi de primăvară, ieșind la plug, înainte de-a trage prima brazdă, îngenunchea în fața holdei și, cu mâinile împreunate și cu ochii spre cer, spunea Tatăl nostru și spunea din toată inima: „Doamne, ajută-ne!”.

Și, după ce sfârșea munca lui, îngenunchea la fel, drept mulțumire, la capătul aceleiași holde muncite de el și-I mulțumea lui Dumnezeu că i-a ajutat.

De la semănat până la cules, el își începea munca lui în fiecare zi cu rugăciunea către cer și cu acel strigăt plin de credință: „Doamne, ajută-mi!” Și, după ce Dumnezeu îi ajuta atât de minunat, nu uita să se întoarcă spre același cer și spre același Dumnezeu, cu aceiași ochi scăldați în lacrimi, plin de mulțumire, spunând: „Doamne, Îți mulțumesc că m-ai ajutat!”.

Așa au început și așa au sfârșit părinții noștri. Eu am fost singurul copil la părinți. I-am iubit și am dorit să-i ajut cât am putut. Viața și încercările însă prin care a trebuit să trecem de-a lungul acestor lungi și grele împrejurări - care ne-au izbit și istoria noastră, și neamul nostru cu războaie, cu tulburări, cu mutări dincoace încolo, cu cedări de teritorii și cu strămutări de populații - ne-au făcut să trecem prin lungi perioade de despărțire de ființele cele dragi pe care am dorit să le ajutăm totdeauna.

Un singur lucru m-am rugat, oricât de departe am fost: să-mi ajute cândva Domnul să mă pot întoarce lângă părinții mei și, în cea din urmă clipă a vieții lor, să le pot așeza liniștit mâinile pe piept, sărutate de mine, și să le pot închide ochii liniștiți. Și-I mulțumesc lui Dumnezeu că, deși am fost despărțiți zeci de ani, prin încercări grele, unii de ceilalți, în aceste ultime clipe ale vieții lor, mi-a împlinit Domnul această rugăciune și-a mea, și-a lor.

Am putut odihni capul mamei mele pe umărul meu, în cea din urmă clipă. Și ea așa a adormit, pe umărul meu, liniștită și mulțumită că, după îndelungi ani de despărțire, am putut să ne împlinim în fața lui Dumnezeu - și Dumnezeu ne-a împlinit în fața noastră - această dorință. Nu poate fi o mai mare mulțumire sufletească pentru un fiu decât atunci când își face datoria față de Dumnezeu și față de părinții săi.

În cele zece porunci, pe care noi le-am învățat din copilăria noastră și care sunt scrise în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, primele patru privesc datoriile noastre față de Dumnezeu. Dar cea imediat următoare după aceste datorii față de Dumnezeu e datoria față de părinți. „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta - spune Cuvântul lui Dumnezeu în porunca a cincea -, ca să fii fericit și să trăiești mulți ani pe pământ”.

Și Mântuitorul, când vorbește apostolilor Săi și celor care-L ascultau, le aduce aminte despre porunca datoriei de respect și de ascultare a fiilor față de părinți, când le spune: „Este cea dintâi poruncă însoțită de-o făgăduință”, pe care Dumnezeu o împlinește totdeauna față de cei care împlinesc această poruncă. Orice fiu care ascultă de părinții săi și-și împlinește cu credincioșie și cu evlavie, până la sfârșit, ultimele lui datorii față de ei, și cât sunt vii, și după ce au murit, orice copil care și-a împlinit astfel datoria față de părinții săi este și va fi binecuvântat până-n veci, nu numai el, ci și urmașii lui.

De aceea, preaiubiții mei, am spus că noi nu suntem numai copiii părinților noștri imediați și direcți, ai tatălui nostru și ai mamei noastre care ne-au născut pe noi trupește în viața aceasta și pentru viața aceasta, ci suntem și copiii istoriei noastre și ai credinței noastre. Copiii poporului nostru și ai Bisericii noastre.

Și, dacă noi suntem datori față de părinții noștri trupești care ne-au născut pe noi pentru o viață scurtă în lumea aceasta, cu atât mai mult suntem datori față de părinții noștri duhovnicești, care ne-au născut pentru o viață și pentru o existență veșnice.

Să nu uităm deci datoria față de poporul nostru, față de înaintașii noștri, față de istoria noastră, față de ruinele și de patrimoniul nostru sfânt și să nu uităm datoria față de credința noastră, de Biserica noastră, de învățătura pe care ne-au lăsat-o înaintașii noștri ca dreptar sănătos și permanent de viață și garanție a fericirii noastre atât trupești, cât și sufletești. Și nu numai a noastră, ci și a urmașilor noștri.

Preaiubiții noștri frați și surori! Toți cei care suntem aici și facem parte din același neam și aceeași credință suntem frați și surori. Vorbim aceeași limbă, ne ridicăm ochii spre același cer, ne hrănim din același pământ. Aici ne-avem înmormântați părinții noștri, în pământul acesta apărat de ei, muncit de ei, sfințit de ei cu truda și cu sudoarea lor. Și în cerul spre care ne ridicăm privirile sunt sufletele lor.

Și, așa cum dorim ca trupurile noastre să odihnească în acest pământ - al nostru - moștenit de la părinții noștri și la care trebuie să ținem și pe care trebuie să-l iubim, așa dorim ca și sufletele noastre să se odihnească odată în veșnicie lângă sufletele lor în acest cer binecuvântat care străjuiește și binecuvântează acest pământ pe care-l muncim, pe care avem ființele pe care le iubim mai mult; în care avem patria și casa noastră, în care avem perna pe care ne aplecăm capul obosit sau în care avem ființele care ne spun cele mai dulci cuvinte și cărora le spunem și noi la fel.

Cine s-a rupt de patria sa, de pământul său se rupe și de limba sa, se rupe și de tot ce are patrimoniu curat și sfânt aici; se rupe și de credința sa... Cine se poate rupe de neamul său se poate rupe și de credința sa. Și cine s-a rupt de neamul său și de credința sa - de aceste unice și eterne valori care ne sunt date fiecăruia numai o dată și pentru toată viața și existența noastră, acela nu mai primește alta nici aici și nici în veșnicie.

De aceea trebuie să prețuim valorile acestea sfinte, pentru că din ele ne avem ființa: și cea trupească, și cea sufletească. Și, atâta vreme cât le iubim și le împărtășim simțirea noastră curată și sfântă, ne vom bucura și noi, și din partea lor, de aceeași simțire și dragoste.

Am dorit - zic -, cu acest prilej în care Dumnezeu ne-a ajutat să ne putem întâlni într-un număr așa de frumos, să vă rugăm să nu vă pară rău că ați sacrificat o noapte. Pentru că, încă o dată: nopți ca acestea puține am avut și poate că mai puține vom mai avea pe pământ.

Dar învățămintele pe care le putem cuprinde în inima noastră și le putem strânge la sufletul nostru din tot ceea ce ni s-a spus și ni se spune în astfel de ceasuri și de evenimente, acestea ne sunt nouă necesare și pentru viața aceasta, și pentru viața veșnică, înainte chiar de pâinea noastră și de cartea noastră.

Este un cuvânt înțelept care spune - și textul acesta era scris pe frontispiciul unei universități odată. Acest text este scurt și spune așa: „Cartea este necesară, pâinea este necesară, dar Hristos este cel mai necesar”. E necesar pentru fiecare dintre noi să cunoaștem cât mai multă carte.

Acum, cine nu cunoaște, cine n-are carte n-are nici parte. Totdeauna a fost așa, dar acuma și mai mult ca oricând. Pâinea este necesară; trebuie să muncim pentru ea. Vai de cine-și câștigă pâinea lui cu sudoarea altora și cu munca altora, și nu cu mâna, cu munca și cu sudoarea lui! Dumnezeu a binecuvântat omul când a zis: „Să-ți câștigi pâinea ta cu munca ta și cu sudoarea ta. Și numai pâinea aceea te satură bine și cu adevărat, care știi că ai câștigat-o cinstit, cu munca ta și cu sudoarea ta. Că nu i-ai pus pe alții și n-ai așteptat ca alții să facă lucrul pe care tu trebuie să-l faci pentru tine și pentru ai tăi. Ci tu însuți ți-ai făcut această nobilă și divină datorie, muncind cinstit, frumos și binecuvântat pentru tine și pentru ai tăi. Și, în urma muncii acesteia, Dumnezeu totdeauna îți dă pâinea curată, sănătoasă și frumoasă, cinstită și hrănitoare, pe care o mănânci fără noduri și fără teamă.

De aceea, binecuvântăm pe Domnul, Care ne-a dat și cartea și ne dă și pâinea la timp și-n mod cinstit. Să ne rugăm și mai mult pentru ceea ce este și mai necesar decât cartea și decât pâinea: să-L cunoaștem pe Hristos. Să-L dobândim pe El. Să-L avem pe El.

Dacă ați citit cartea lui Neagoe Basarab Învățăturile lui către fiul său Teodosie, atunci vă va fi rămas și ne va rămâne pentru totdeauna în amintirea noastră cel dintâi cuvânt al său, care începe ca și Evangheliile, ca și Psalmii: „Ferice de cine cunoaște Cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinește”. Neagoe Basarab a zis așa: „Fiul meu Teodosie, mai întâi de toate și mai întâi de toate, iubește-L și-L cunoaște pe Domnul Dumnezeul tău, din Care suntem noi, care ne-a adus din întuneric la lumină și din neființă la ființă”. Căci toată cunoștința și toată puterea se câștigă prin această cunoaștere și dobândire.

Deci și înaintașii noștri, și Cuvântul lui Dumnezeu ne-au învățat același lucru. Să nu ne pară rău că am petrecut noaptea aceasta în felul acesta. Învățămintele acestea care, în decursul istoriei noastre, Sfinții noștri Părinți și înaintași au ținut să ne rămână pentru totdeauna scrise cu litere de foc și de aur în fața noastră, a tuturor urmașilor lor, învățăturile acestea nu le auzim prea des și nu ni le spun prea mulți. Dar sunt atât de necesare... mai necesare decât toate celelalte cunoștințe. Mai necesare decât chiar pâinea fizică, pâinea trupească, pâinea pe care o mâncăm.

Pentru că viața aceasta, oricât de lungă ar fi, cât o ai înainte, ți se pare că atât de lung va dura și atât de mult va ține... Când o ai în urmă, ți se pare că a fost un vis, oricât de lungă a fost. Deci viața aceasta, oricât de lungă ar fi, e de mult mai puțină importanță decât viața cealaltă.

Noi nu murim când inima noastră încetează. Viața noastră nu se sfârșește atunci când ne-ntâlnim cu pragul morții. Atunci se încheie numai prima noastră existență. Și, după moarte, începem cea de-a doua existență, cea eternă. Moartea nu este un sfârșit; moartea este numai un prag peste care trecem din existența aceasta trecătoare - în care Dumnezeu ne-a trimis și în care a întocmit toate condițiile să ne putem însuși și să ne putem câștiga adevărata fericire - în viața și-n existența cealaltă, care este de durată eternă.

De aceea a spus Mântuitorul cuvintele pe care unii dintre frații noștri le-au repetat atât de insistent și de frumos în această seară aici: „Ce ar folosi unui om dacă ar câștiga lumea întreagă?”... adică, dacă în această existență ar reuși să cucerească toate condițiile și posibilitățile, și confortul de pe lumea aceasta, dacă, la trecerea din această existență efemeră, trecătoare, scurtă și umbrită de atâtea pericole, el se vede lipsit de fericirea veșnică, de mântuirea sufletului?

Acest lucru l-am învățat și am ținut să-l învățăm în seara aceasta.

Noi suntem un popor creștin. Toate evenimentele vieții noastre ar trebui să le petrecem în mod creștinesc. Așa a fost, într-adevăr, la începutul existenței istorice a poporului nostru. Noi ne-am născut din acei exilați romani creștini cu care a fost populat pământul acestei Dacii acum aproape două mii de ani. Și, din amestecul acestor oameni binecuvântați de Dumnezeu, veniți aici din pricina credinței lor în Hristos ne-am născut noi creștini, poporul nostru, creștin de la naștere.

Și părinții noștri, veniți aici din pricina credinței lor, ne-au învățat pe noi de la început să ne petrecem toate evenimentele noastre în mod creștinesc. În mod creștinesc ne-am petrecut noi evenimentele acestea până când s-a lăsat peste noi ceața cea mai grea a istoriei. După plecarea romanilor din Dacia, în secolul al III-lea, când au început migrațiunile popoarelor păgâne, o mie de ani nu ne știm noi istoria.

O mie de ani au trăit și au murit strămoșii noștri aici credincioși. Și n-au putut lăsa în urma lor nici un act, nici o urmă, nici o dovadă despre tot ce-au suferit și de tot ce s-au chinuit și au răbdat, și au crezut ei în această mie de ani. Acum noi ne străduim să refacem din cioburi, din ziduri, din morminte istoria noastră de o mie de ani, peste care s-a lăsat ceața năvălirilor străine.

Și aceste năvăliri ne-au păgânizat nouă bunele noastre obiceiuri creștinești lăsate nouă de la primii noștri părinți. Băuturile îmbătătoare, petrecerile murdare, vorbele scârboase... tot ce a fost rău și s-a aruncat o mie de ani ca o plagă și nefericire peste taina și frumusețea credinței noastre, de la popoarele păgâne ne-a rămas.

Când Dumnezeu, după secole de suferință și de jertfă, a ascultat rugăciunile părinților noștri și a primit jertfele lor și, la 1 Decembrie 1918, după războiul acela cumplit, ne-a adus - ca un har ceresc și ca urmare a rugăciunilor și a jertfelor lor - întregirea noastră națională, El împlinea rugăciunile acelor părinți ai noștri care au trăit și au murit prin credință și ale căror jertfe numai Dumnezeu, Care știe toate lucrurile, le-a cântărit, dar nu le-a lăsat să se piardă.

Și, când numărul suferințelor lor s-a împlinit și anii lor de jertfă s-au împlinit, Dumnezeu ne-a adus nouă, urmașilor lor, independența națională, în care ne bucurăm acum. Urlau de bucurie părinții noștri în ziua comunicatului strălucit, că, în sfârșit, după atâtea secole, s-a împlinit visul nostru, unirea patriei noastre.

Toate regiunile noastre, toate provinciile românești, în care strămoșii noștri suferiseră de-a lungul atâtor ani, Dumnezeu, în sfârșit, le-a adunat într-o singură patrie fericită și binecuvântată de El. Se împlineau atunci rugăciunile multor părinți ai noștri care muriseră, dar nu văzuseră idealul acesta - și l-am ajuns noi.

A fost însă voia lui Dumnezeu ca atunci, la împlinirea acestui ideal național, să se facă pentru noi, în chip deosebit, o minune și mai mare: minunea prin care Dumnezeu a căutat să ne aducă nu numai întregirea, împlinirea idealului nostru național, adică dezrobirea patriei noastre de sub jugul atâtor dușmani străini care ne robiseră și ne chinuiseră poporul nostru și neamul, și părinții noștri atâția ani; ci Dumnezeu a vrut să ne aducă dezrobirea și de sub tirania celorlalți vrăjmași, care ne robeau și mai cumplit ființa neamului nostru: păcatul, beția, înjurătura, minciuna, ura, lăcomia, zavistia, dezbinările dintre noi, egoismul, răutatea, crima, toate aceste lucruri rele care robeau sufletul nostru și sufletul familiilor noastre, și sufletul neamului nostru. Dumnezeu a vrut să ne ajute să ne dezrobim de sub stăpânirea acestora.

Și, pentru această dezrobire, ne-a adus Lucrarea aceasta minunată - în credința noastră, în învățătura noastră și în specificul nostru sufletesc - a Oastei Domnului. Aceasta atunci a fost trimisă de Dumnezeu, îndată după dezrobirea noastră națională, ca un mijloc prin care să ne dezrobim duhovnicește de sub ceilalți dușmani care ne robeau și ne nimiceau ființa noastră: de sub dușmanul alcoolismului, al răutăților, al dezbinărilor, al urii, al certurilor, al prostiei, al întunericului în care domnesc toate păcatele care nenorocesc un neam și nefericesc un suflet omenesc.

De aceea a adus Dumnezeu această Lucrare, [care este] din neamul nostru, din credința noastră, din sufletul poporului nostru. Și noi Îi mulțumim lui Dumnezeu acum pentru această Lucrare.

Nu ne-ajunge timpul... Ar fi atât de multe de povestit! S-a spus acum aici despre un mare dezrobitor și eliberator al unui popor al lui Dumnezeu: despre profetul Moise. El a fost un profet al lui Dumnezeu în mijlocul poporului său.

Alaltăieri am fost la un alt botez. Am amintit acolo... cei care au fost acolo își mai amintesc despre istoria lui Moise, din momentul în care el a fost rânduit de Dumnezeu dezrobitorul poporului său. Dumnezeu l-a chemat la o stare de vorbă cu El Însuși. L-a investit cu puterea de-a merge și-a dezrobi poporul său, un popor pentru care multe generații de strămoși suferiseră, se chinuiseră, plânseseră, jertfiseră.

Când, pe Muntele Sinai, Domnul l-a chemat pe Moise, se spune că mai erau șaptezeci de alte neamuri pe pământ. (Acuma sunt mii de neamuri. Ele s-au înmulțit între timp. Dar pe vremea lui Moise mai erau numai șaptezeci de popoare.) Și împreună cu Moise, pe care Dumnezeu l-a ales din mijlocul poporului evreu și l-a chemat pe Muntele Sinai, acolo unde urma să-i dea poruncile, legea poruncilor, care era o lege veșnică, Dumnezeu a mai ales și din cele șaptezeci de popoare câte unul, care să fie profetul acelor popoare. Și să-i spună și lui aceleași legi pe care i le-a spus lui Moise.

Și să-i învețe pe fiecare dintre acești profeți aceleași învățături pe care va trebui ei, la rândul lor, să se ducă, cum s-a dus Moise, să le spună la popoarele lor la fel. (Toate aceste lucruri se păstrează nu în cuvântul Bibliei, ci în alte cărți de învățătură străveche, în care aceste adevăruri, ajutătoare la înțelegerea celor scrise în Biblie, s-au păstrat de către oameni credincioși până astăzi.)

Ce s-a întâmplat atunci pe Muntele Sinai? Fiecare dintre cei șaptezeci de prooroci credea că-i numai el singur în fața lui Dumnezeu; pentru că Dumnezeu făcuse așa ca niciunul să nu-l vadă pe celălalt. Moise a crezut că numai el singur e acolo. Și fiecare dintre cei șaptezeci de profeți, care erau reprezentanții celor șaptezeci de neamuri, și ei credeau, fiecare, că numai el singur e-n fața lui Dumnezeu.

Și, când Domnul îi vorbea lui Moise în limba lui Moise, El le vorbea, în același timp, aceleași cuvinte, în limba fiecăruia dintre ceilalți prooroci. Și fiecare a înțeles în limba lui exact cum au înțeles în Ziua Cincizecimii, în ziua primă de Rusalii, la Ierusalim, acei oameni din feluritele popoare care au venit atunci în Ierusalim și ziceau: „Fiecare auzim în limba noastră vorbindu-se lucrurile minunate ale lui Dumnezeu”.

Nu știu cum s-a întâmplat atunci. Era lucrarea puterii lui Dumnezeu și pe Sinai, și-n Ziua Cincizecimii, la Ierusalim. Oamenii abia acum au ajuns la mijlocul de a tălmăci în același timp un cuvânt rostit la o tribună, prin felurite aparate și microfoane, și condiții electronice; [adică] să facă în așa fel, încât cuvântul rostit la un microfon, șaptezeci de reprezentanți alor șaptezeci de națiuni să-l audă, același cuvânt, tălmăcit simultan în limba fiecăruia dintre ei.

Dacă oamenii au ajuns astăzi să inventeze un mijloc care să tălmăcească în același timp o limbă rostită într-un singur fel la un microfon și s-o audă la receptor șaptezeci de oameni, fiecare în limba lui, printr-un tainic mijloc de tălmăcire automată a acestor cuvinte în limbile respective, asta înseamnă că, la Dumnezeu, posibilitatea aceasta este mult mai mare și mult mai de mult.

Așa se face că atunci, pe Muntele Sinai, ceea ce spunea Domnul într-un singur cuvânt lui Moise era tălmăcit în șaptezeci de limbi, la toți ceilalți șaptezeci de profeți care, niciunul neștiind despre celălalt, auzea fiecare în limba lui aceleași cuvinte ale lui Dumnezeu.

Dar ce s-a întâmplat? Când s-au terminat cele patruzeci de zile și patruzeci de nopți în care Dumnezeu le-a vorbit acestor profeți și i-a trimis pe fiecare dintre ei la poporul său, spunându-le aceleași cuvinte pe care i le-a spus lui Moise: „Du-te acum și-nvață pe poporul tău cuvintele lui Dumnezeu întocmai cum ți le-a spus El”, singurul profet dintre cei șaptezeci, singurul profet credincios a fost Moise.

El s-a dus la poporul lui și, cu o minte atentă și cu un creier treaz, ascultând și păstrând cuvintele lui Dumnezeu întocmai cum i le-a spus, s-a dus la ai săi și le-a spus la fel: „Ascultați cuvintele lui Dumnezeu, căci vi le spun întocmai cum mi le-a spus El mie”. De aceea poporul acesta a fost binecuvântat de Dumnezeu, pentru că a avut un profet credincios care le-a spus cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu. iar ei au fost binecuvântați pentru că au ascultat cuvintele profetului credincios.

Dar ce s-a întâmplat cu ceilalți profeți? Toți, ducându-se la neamul lor, fie că au uitat, fie că au vrut să învețe greșit, au învățat altfel pe popoarele lor. Și toate acele popoare au ajuns păgâne, au ajuns idolatre, s-au închinat la zei, s-au închinat la idoli și nu L-au cunoscut pe Dumnezeul cel Adevărat, pentru că profetul care trebuia să le spună nu le-a spus. (...)

Omenirea a avut mulți binefăcători; și noi știm că a avut. Și noi binecuvântăm pe toți binefăcătorii omenirii. Dar cei mai mari binefăcători ai omenirii și-ai tuturor veacurilor au fost cei care i-au învățat pe oameni să se-ntoarcă la Dumnezeu și să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu.

Neamul nostru românesc a fost binecuvântat de Dumnezeu totdeauna; a avut mulți oameni mari. Dar un profet mare știu că a avut. Profetul acela a fost Părintele Iosif Trifa. Poate că suntem prea aproape de el și de aceea nu cunoaștem acum marea și uriașa lui dimensiune spirituală pe care a avut-o în mijlocul poporului nostru.

Nici pe Sfântul Ioan Gură de Aur nu l-au cunoscut oamenii din vremea lui. Nici pe ceilalți sfinți și părinți, și profeți nu i-au cunoscut contemporanii lor. Pentru că totdeauna contemporanii oamenilor mari sunt foarte mici. Și nu i-au înțeles din cauza micimii lor și nu i-au prețuit.

Marii oameni ai lui Dumnezeu - chiar și marii oameni ai poporului nostru - n-au fost înțeleși de contemporanii lor și au murit chinuiți; cum a murit Eminescu, cum a murit Tudor Vladimirescu, cum a murit Horea, cum a murit Iancu, cum a murit Bălcescu... oameni mari ai istoriei noastre, cu care ne lăudăm și se vor lăuda urmașii noștri.

Ce-au făcut contemporanii lor mici când au trăit [aceștia] printre ei? Noi zicem: „Dacă ar trăi acum Eminescu... dacă ar trăi acum Brâncuși... dacă ar trăi acum Enescu... și ceilalți mari, munți înalți ai istoriei noastre, cum am ști noi să ne comportăm acum față de ei!”.

Așa s-au comportat și față de Părintele Iosif Trifa. Și totuși omul acesta a fost cel mai mare profet din timpurile noastre. Iată, lucrarea care aduce roade atât de minunate astăzi este lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu prin el.

Înainte de Părintele Iosif nu erau astfel de botezuri, astfel de sărbători sfinte la împlinirea Tainei Botezului în viața familiilor noastre. Nu erau astfel de nunți cum se petrec astăzi. Nu erau astfel de praznice, de aniversări, de întâlniri frumoase.

Chiar și la parastasele și la înmormântările noastre, aduceți-vă aminte, ce era înainte? Când băuturile otrăvitoare luau mintea și murdăreau sufletele și cuvintele oamenilor. Ce mijloace de desfrâu și de dezmăț sufletesc erau acelea care se petreceau chiar la cele mai tainice și mai sfinte dintre evenimentele care însoțesc viața unui om și ale unei familii pe pământ.

De la naștere... știți cum se sărbătoreau botezurile sau cum se mai sărbătoresc și astăzi: beții, îmbuibări, vorbe murdare... Apoi de celelalte evenimente ce să mai spun? Că și la înmormântări, și la privegheri, atunci când familia îndurerată își pierdea tatăl sau mama, sau copilul, sau fratele, felul în care petreceau, la privegherile acestor morți, înainte de a-L cunoaște pe Domnul și înainte de-a cunoaște această Lucrare, era un dezmăț și-o rușine pentru toți.

Mulți au văzut și au căutat să împiedice acest fel murdar de-a se petrece la privegherile morților noștri și la parastasele noastre, îmbibate și îmbuibate cu băuturi aducătoare de murdărie și de osândă, și de pierzare, dar nimeni nu le-a putut opri, până a venit acest profet al lui Dumnezeu, prin care puterea lui Dumnezeu a creat această mișcare sfântă din care facem parte și noi și care a adus pentru prima dată în istoria noastră și-a Bisericii noastre așa botezuri minunate; așa nunți binecuvântate; așa petreceri pline de lucrarea și de revărsarea luminoasă și strălucită a Duhului Sfânt.

N-ați dori oare ca toți copiii dumneavoastră și nepoții, și urmașii să aibă parte, la nașterea lor, de un astfel de botez, de-o astfel de petrecere binecuvântată, în care sute și sute de prieteni, de rudenii, de cunoscuți, de vecini credincioși să-și unească rugăciunile către același Dumnezeu pentru copilașul pe care-l țineți în brațe și pe care-l legănați cu dragoste, dorindu-i cea mai fericită viață de pe pământ? Ba da! Astfel de botezuri am dori. Și astfel de botezuri dorim, și astfel de botezuri căutăm și ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să vedem în toate familiile noastre, în toate localitățile noastre, în toată țara noastră.

N-ați dori să aveți astfel de tineri binecuvântați? Copii care să se ridice aici și să spună în fața microfonului acestuia și în fața lumii, și în fața lui Dumnezeu, și în fața tuturor celor ce privesc la ei ca la soarele de pe cer niște cuvinte atât de minunate cum ies numai de pe buzele îngerilor.

N-ați dori să aveți așa fete, așa băieți binecuvântați de Dumnezeu, care, din respect față de Dumnezeu, vă respectă, vă ascultă și vă vor fi până la sfârșit credincioși, îngrijind ca, în cele din urmă clipe, să vă închidă cu dragoste și cu sărut ochii și să vă așeze, cu respect și cu evlavie, mâinile pe piept? Și nu numai în aceste momente. Ci și cât vor trăi ei și cât va mai trăi încă în cimitir semnul crucii care va aminti că acolo e înmormântată mama și tatăl lui, să se ducă mereu cu evlavie, cu rugăciune și să se roage pentru odihna sufletului aceluia care l-a crescut în dragoste de Dumnezeu și-n iubire față de patria și de credința sa.

De aceea, dorim din toată inima să vedem tot mai mulți astfel de copii închinați lui Dumnezeu în Taina sfântului Botez prin astfel de unire de rugăciune și de însoțire de dragoste și de cântări binecuvântate către Dumnezeu pentru el.

De aceea dorim ca tinerii noștri să aibă parte de nunți binecuvântate și fericite. De aceea dorim, pentru că vrem ca neamul nostru să aibă mame fericite, copii fericiți, tineri fericiți, părinți fericiți și urmași fericiți.

Atunci vom asigura deplin viitorul patriei noastre, când vom reuși să creăm familii binecuvântate, mame binecuvântate, tați binecuvântați, pentru că atunci vor fi muncitori harnici și cinstiți, economi și vrednici; care nu vor trece pe lângă un robinet care curge fără să-i pese, nici pe lângă un bec care arde degeaba fără să-i pese, nici pe lângă o cărămidă care zace în drum și este călcată fără să-i pese.

Că ne va durea de fiecare strop de apă care se risipește, cum ne va durea de fiecare zi și de fiecare clipă care se pierde în zadar, pentru că ne va durea de fiecare suflet care nu-L cunoaște pe Dumnezeu și care se pierde, din această lipsă de cunoștință, în cele mai grele și mai nefericite dintre păcate și dintre osândele de pe pământ și de sub pământ.

De aceea, dorim viitorul fericit al patriei noastre. Și singurul fel în care-l putem asigura este să ne-ntoarcem noi înșine la Dumnezeu și să-i ajutăm și pe alții să se-ntoarcă la Dumnezeu.

Preaiubiții noștri frați și surori, doream să-ncheiem această primă parte a petrecerii noastre cel mai târziu la ora doisprezece și jumătate; și iată că este unu și jumătate. Eu nu știu cum au trecut ceasurile acestea, că mi se pare că au fost niște clipe.

Așa e când Duhul lui Dumnezeu și puterea lui Dumnezeu este peste noi în această stare și-n această întâlnire în care L-am chemat pe Dumnezeu și în care a venit El. Și în care, iată, timpul petrecut de noi aici a fost nu numai frumos și fericit, dar și folositor și binecuvântat.

Eu sunt convins că fiecare de aici ne vom întoarce cu o amintire neuitată și cu niște adevăruri pe care Duhul lui Dumnezeu ni le-a inspirat sau ni le-a întipărit pe inimă, pe care întâi nu le-am cunoscut, dar de care vom avea nevoie în viitor.

Multe ar fi de spus... Am vrut să amintim la început Evanghelia zilei de astăzi (pentru că se poate zice acum că-i duminică). Avem la rând Evanghelia din Matei capitolul 9, începând cu versetul 27, până la versetul 35. Este vorba despre vindecarea a doi orbi. Am vrea s-o citim, pentru că vreau să rămână un gând de-aici în amintirea noastră.

Că de multe ori mergem la sfânta biserică, ascultăm Sfânta Evanghelie, dar prea puțin ne rămâne nouă din adevărurile puse de Dumnezeu în versetele acestei Evanghelii - și care ar trebui să ne fie nouă ca niște stâlpi de foc și să ne călăuzească în viață. Pentru că avem nevoie de tot ce ni se spune acolo, că de-aceea ni se spune: că noi avem nevoie să reținem aceste lucruri.

Vom citi deci din Sfânta Evanghelie după Matei Evanghelia de mâine de la biserică. Și vrem să stăruim asupra unui singur adevăr (că sunt ele sute de adevăruri aici!) care se leagă apoi cu alte trei probleme la care trebuie să medităm în chip deosebit în zilele acestea.

„Când a plecat de acolo Iisus, s-au luat după El doi orbi care strigau și ziceau: «Ai milă de noi, Fiul lui David!». După ce a intrat în casă, orbii au venit la El și Iisus le-a zis: «Credeți voi că Eu pot face lucrul acesta?». «Da, Doamne, au răspuns ei, credem!». Atunci S-a atins de ochii lor și-a zis: «Facă-vi-se după credința voastră». Și li s-au deschis ochii chiar în clipa aceea. Iisus le-a poruncit cu tot dinadinsul și le-a zis: «Vedeți, să nu știe nimeni». Dar ei, cum au ieșit, au răspândit vestea despre El în tot ținutul acela. Pe când plecau orbii aceștia, iată că au adus la Iisus un mut îndrăcit”.

De-un lucru foarte însemnat am dori să [ținem seama]: în primul rând, Dumnezeu a vindecat doi oameni care erau într-o stare imposibil de vindecat prin alte mijloace, decât prin puterea lui Dumnezeu. Și această vindecare a fost răspunsul la rugăciune și la credință. Două daruri mari le-a dat Dumnezeu acestor oameni: credința și rugăciunea. Ei s-au dus la Hristos prin credință; și au obținut vindecarea prin rugăciune.

De ce am vrut să ținem seama despre aceste două mari trebuințe de care avem fiecare dintre noi nevoie? Pentru că noi trăim acum, în această zi, în această săptămână, pe la mijlocul postului în cinstea adormirii Maicii Domnului.

Părinții noștri și înaintașii noștri au rânduit aceste zile de post și rugăciune deosebită pentru a ne păstra nouă în inima noastră și a ne ridica în fața ochilor noștri sufletești tot mai înalt și tot mai sus datoria noastră de-a o respecta și de-a o cinsti pe Maica Domnului, acel vas ales și sfânt de care Domnul Dumnezeu S-a folosit pentru slava Lui și pentru mântuirea noastră.

S-a spus de multe ori și s-a spus mereu că arătarea lucrări Sfintei Treimi pentru prima dată în istoria pământului și a lumii a fost la Botezul Mântuitorului în râul Iordan. Căci atunci, din ceruri, s-a auzit glasul Tatălui și în Iordan era Fiul, iar peste El Se pogora Duhul Sfânt ca un porumbel.

Dar pentru prima dată, cu adevărat, arătarea lucrării Sfintei Treimi pentru mântuirea noastră și a omenirii întregi s-a arătat nu la Iordan atunci - cum se spune mereu -, ci în momentul în care Sfânta Fecioară Maria l-a primit pe mesagerul ceresc, pe cel mai mare înger al lui Dumnezeu, Gavriil, care, după cum spune în Sfânta Scriptură, el însuși i-a spus lui Daniel: „Eu sunt Gavriil, îngerul care stă în fața lui Dumnezeu”. Și Daniel, cutremurat, profetul lui Dumnezeu, cutremurat, a căzut la pământ, gata să i se închine.

Atât de pătruns, atât de copleșit a fost de puterea, de importanța, de slava uriașă a acestui mesager, a acestui înger - cel mai mare - care stă în fața tronului și în fața slavei lui Dumnezeu. El este cel pe care Dumnezeu îl folosește și l-a folosit în cele mai importante împrejurări ale istoriei; în cele mai importante locuri arătate de Sfânta Scriptură.

Cred că el a fost acela care a venit și la Nașterea Mântuitorului, când s-a arătat păstorilor și le-a spus: „Bucurați-vă! Astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul!” Nu putea fi altul, decât arhanghelul Gavriil, care el însuși dusese vestea aceasta sfântă, înainte, la Sfânta Fecioară Maria.

Cred că el a fost acela care l-a înștiințat pe Iosif; care i-a înștiințat pe magi; care a păzit Copilul și pe Mama lui în călătoria grea în Egipt; care i-a ajutat și i-a ocrotit acolo și i-a întors.

Cred că el a fost acela care a ferit Copilașul în toate împrejurările și i-a înștiințat pe toți. Cred că el a fost acela care. în Apocalipsa, vorbește așa de puternic și cutremurător, și autoritar și cu Ioan, Sfântul Apostol, care era gata să se-nchine lui, copleșit de măreția și de puterea acestui mesager ceresc.

Iată, acest mare înger al lui Dumnezeu a fost trimis la Sfânta Fecioară. Ce poruncă a primit el! Ce cunoștință - în afară de cele ce le-a spus și le-a scris Evanghelistul - a primit el direct de la Dumnezeu, că, atunci când a fost în fața ei, s-a aplecat înaintea ei, s-a închinat și i-a zis: „Plecăciune ție, căreia ți s-a făcut un mare har! Dumnezeu este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei!”.

Ce cuvânt mare! Ce atitudine smerită! Ce comportare evlavioasă a avut acest mesager, îngerul cel mai mare, care stă în fața lui Dumnezeu! S-a aplecat și s-a închinat înaintea ei. Ce taină cerească! Ce importanță divină! Și ce rol etern și divin a avut, într-adevăr, Sfânta Fecioară!

Bine au gândit înaintașii noștri! Călăuziți de Duhul Sfânt au fost acei care au instituit zile de pregătire în fața acestui eveniment. Și tot ce s-a spus despre ea a fost numai frumos.

Despre toți profeții lui Dumnezeu și despre toți apostolii Domnului s-a mai putut spune, în Sfânta Scriptură, câte un cuvânt și jignitor... și câte un cuvânt slab. Dar despre ea, nicăieri, în toată scrierea sfântă, nu s-au păstrat decât aluzii și lucruri înălțătoare, fericite și binecuvântate.

Ea însăși a spus: „Toate neamurile mă vor numi fericită”. Și, într-adevăr, așa a fost; pentru că zice ea: „Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine”.

Multe avem noi de învățat din istoria și din viața Maicii Domnului. Un lucru însă este mai presus de orice: ea a fost un suflet al rugăciunii. Și, dacă în Evanghelia de duminică, de astăzi, noi putem vedea ce mare importanță și ce putere mare are rugăciunea, că ea a putut să facă o minune imposibilă de înțeles altfel, decât prin puterea lui Dumnezeu, ca ascultare a unei rugăciuni făcute cu credință, apoi tot așa s-a întâmplat și în viața Sfintei Fecioare.

Ea a fost un suflet de jertfă și de rugăciune. Dumnezeu a cunoscut-o încă de când era ființă fără chip. Și, când s-a născut și a știut unde a crescut și cum a crescut, tot timpul a fost călăuzită de rugăciune și de smerenie.

Dacă îngerul a fost trimis la ea, a fost trimis la o ființă pe care Dumnezeu o alesese pentru că ea însăși L-a ales pe Dumnezeu. Viața ei a fost o viață de rugăciune și de credință, de aceea s-a întâmplat în viața ei minunea care s-a întâmplat - după cum și viața orbilor acelora a fost o viață de rugăciune și credință.

Pentru că ei nu numai în clipa când au venit la Domnul și au strigat: „Doamne, ai milă de noi!” s-au rugat. Ei s-au rugat neîncetat. Și, când a venit momentul, Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea. El a zis: „Credeți voi că Eu pot face...?” „Credem”, au zis ei. Și Dumnezeu a făcut după credința lor.

Adică atât de mare a fost credința lor, cât minunea pe care o cereau. Vă închipuiți ce mare [credință] trebuie să aibă un orb din naștere ca să poată să capete, ca răspuns la credința lui și la rugăciunea lui, vindecarea aceasta, imposibilă pentru oameni altfel !

Mai trăim încă sub impresia zilei de miercurea trecută, când am sărbătorit Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos. Și-n această Evanghelie se vorbește tot despre importanța rugăciunii. Citiți în Evanghelia de la Luca - tot de la Luca...

Așa de frumos a scris acest Evanghelist despre viața Mântuitorului! El a fost un om al rugăciunii. Băgați de seamă că tot ce scrie Sfântul Evanghelist Luca amintește importanța rugăciunii la oricine. Și la Maica Domnului, și la orbii aceștia vindecați în Evanghelia de astăzi, și la cele scrise în capitolul 9, unde se vorbește despre Schimbarea la Față. Zice: „În aceeași zi, Mântuitorul S-a dus pe munte să Se roage”. Și ucenicii s-au dus cu El pe munte la rugăciune. De aceea s-a întâmplat minunea cu ei. De aceea s-a revărsat acolo peste ei puterea lui Dumnezeu.

Dacă am vrut să învățăm ceva și să reținem ceva din tot timpul acestor stări de vorbă în seara aceasta, este importanța credinței și-a rugăciunii. Acolo unde a fost credință și rugăciune, Dumnezeu a făcut minuni.

Sărbătorim acum un eveniment care vorbește despre nașterea unui copil.

Numai prin nașterea aceasta naturală, biologică, văzută, acest copil a ajuns să aibă un nume și să aibă un drept, și să aibă o cetățenie. Dacă nu s-ar fi născut, n-ar avea nici nume, nici drept, nici cetățenie.

Așa este și cu Împărăția lui Dumnezeu. Noi trebuie să ne naștem exact cum se naște un copil din doi părinți ca să aibă drept la moștenire și la nume, și la un buletin de identitate în țara și-n lumea aceasta. Tot așa trebuie să ne naștem noi duhovnicește pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Și nașterea aceasta este aceea despre care i-a spus Mântuitorul lui Nicodim, în Ioan capitolul 3: „Nu te mira. Trebuie să vă nașteți din nou. Dacă nu se naște cineva din nou, cu nici un chip nu va putea moșteni Împărăția lui Dumnezeu”. Și această naștere din nou ni s-a propovăduit nouă de-atâtea ori, în atâtea cuvinte, de la frații noștri care au vorbit prin cuvintele Domnului în seara aceasta aici. Și de-atâtea ori și-n alte părți.

Ceea ce am vrea noi acum e numai să întregim, punând un punct pe „i”, adică fixând clar, categoric și hotărât condiția mântuirii noastre: la nașterea din nou se ajunge numai prin predarea și legământul nostru. S-a citit Cuvântul lui Dumnezeu aici: „La ai Săi a venit, și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu. Născuți nu din carne, nici din voia unui om, nici din firea pământească, nici din sânge, ci din Dumnezeu”. „Le-a dat dreptul să se facă...”.

Ne-a dat dreptul prin Botez să ne facem prin credință. Așa cum a citit și fratele Neculai Mihai, de la Romani: „În El am fost îngropați prin Botez și-am înviat prin credință”. Acest lucru îl spune și la Galateni, și la Coloseni, și peste tot. Și Sfântul Apostol Petru vorbește tot așa: despre Botez ca despre o-ngropare și despre credință ca despre o înviere. Suntem îngropați prin Botez și vom învia prin credință.

Așa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: am primit dreptul... dreptul prin Botez, să ne facem prin credință: prin hotărâre, prin legământ, prin nașterea din nou, copii ai lui Dumnezeu, născuți nu din carne, nici din voia firii unui om, ci din Dumnezeu. Aceasta este nașterea care ne dă dreptul nouă la viața veșnică și la cetățenie în ceruri.

Toată Biblia, tot Cuvântul lui Dumnezeu, vorbește despre acest lucru. Dar acest lucru este o taină ca și Taina cealaltă, a sfântului Botez. Taina credinței, Taina Pocăinței, taina nașterii din nou și a convertirii e o taină. Așa că, toți cei care ne-am îngropat prin Hristos trebuie să înviem prin credință. Toți cei care ne-am cufundat în Hristos prin Botez trebuie să ne îmbrăcăm cu El prin credință.

Aceasta-i ceea ce cerem: să ne hotărâm pentru Domnul acum. Să facem al doilea pas. De-ngropat, ne-am îngropat toți; de botezat, suntem botezați toți. Dar nu toți am înviat prin credință: prin legământ, prin hotărâre și prin predare, la o viață nouă cu Dumnezeu.

Cei care numai s-au îngropat, ei sunt numai îngropați. Cei care au înviat sunt înviați. Cei care sunt numai îngropați prin Botezul acesta și nu sunt înviați prin credință, aceștia trebuie să învie prin credință, ca să aibă drept de cetățenie și de mântuire în viața veșnică. (...)