Jertfa - condiție pentru nemurire

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Mărturisesc cu recunoștință adâncă și cu ochii înlăcrimați, înaintea Domnului, mulțumirea sufletului meu și bucuria cea nemărginită pe care Domnul mi-a făcut-o și-o simt în seara aceasta, în clipele acestea, în mijlocul bucuriilor acestora, sub lumina minunată și sub revărsarea puternică a Duhului Sfânt, lumină și revărsare pe care sunt convins că fiecare dintre frățiile voastre ați simțit-o și o simțiți. Am simțit mereu, în sufletul meu vibrând puternic, harul acesta revărsat cu plinătate prin fiecare cuvânt mărturisit aici.

S-a spus de la început că nunta este o taină; poate una dintre cele mai minunate taine ale dragostei lui Dumnezeu, în dorința Sa de-a face fericită creația mâinilor Sale - ființa în chipul, în inima, în soarta, în viața căreia a dorit să pună El tot ce-a avut mai vibrant, mai cald, mai dulce, mai plăcut -, omul.

Prima nuntă a avut loc în rai. Ce minunat trebuie să fi participat întregul cer la taina aceasta despre care se spune așa de puțin în Cuvântul lui Dumnezeu! Ce fericit trebuie să se fi simțit omul tânăr, ieșit din mâna frumoasă [a lui Dumnezeu], desăvârșit și binecuvântat de El, când, din cel mai frumos vis al vieții sale, s-a trezit având lângă inima lui ființa aceea în care el a văzut întrupate toate însușirile minunate ale lui Dumnezeu: frumusețe, bucurie, mângâiere și, mai presus, dragostea, care întrece totul! Ce minunat trebuie să fi fost visul în somnul acela când Dumnezeu i-a scos de lângă inima lui ființa unică, acea ființă care va alcătui împreună cu el [o unitate] - unul și una pentru totdeauna. Ce taină este aceasta!

Și-n astfel de împrejurări, când tinerii sărbătoresc, trăim din nou această unică minune! Și ne bucurăm din nou, de fiecare dată, de acea taină cerească, de acea taină divină pe care a pus-o Dumnezeu unic în acest moment al însoțirii celor doi, în clipa aceea când cele două ființe, într-un chip tainic, alcătuiesc divin și rămân pentru totdeauna una și unul. Zic, în astfel de împrejurări, noi ne spunem unii altora și ascultăm unii de la alții cele mai frumoase cuvinte și îndemnuri care dorim să întipărească pentru totdeauna în inimile noastre adevărul că taina aceasta este mare; este ca taina unirii lui Hristos cu Biserica.

Și, având în inima noastră totdeauna această încredințare și acest adevăr, să ne sfințim propria noastră căsnicie, dându-ne silința totdeauna, cu toată puterea noastră, să înfrumusețăm tot ceea ce pare încă nedestul de frumos. Să îmbunătățim tot ceea ce pare încă neîndeajuns de bun; să acoperim tot ceea ce pare încă neîndeajuns de frumos.

Când acest gând frumos îl avem și îl vom avea în sufletele noastre, bucuria căsniciei noastre se va perpetua, [va fi] continuă, cum a fost în cea dintâi zi, în cea dintâi clipă. De aceea ne povestim și ne amintim unii altora, în împrejurări ca acestea, aceste adevăruri, fie sub o formă, fie sub alta. De aceea inima noastră a vibrat permanent aici, de aseară, de când a început șirul acestor bucurii, fie că cineva a primit de la Dumnezeu un cuvânt și ni l-a spus, fie că a primit o poezie și ne-a declamat-o, fie că a primit o cântare și ne-a scos-o din sufletul și din lacrimile lui cum a putut mai frumos.

Am dorit, în această noapte de stare împreună - pentru că până pe la ora trei mai sunt încă vreo câteva ceasuri, câteva jumătăți de ceasuri pe care dorim să le petrecem frumos împreună - am vrut să ne amintim în câteva cuvinte cele nouă înțelesuri din Evanghelia de mâine. Sunt niște adevăruri atât de frumoase în Evanghelia care se va citi mâine în sfintele noastre biserici (Evanghelia aceasta este scrisă de către Sfântul Luca) în capitolul 5, începând cu versetul 1, până la versetul 11 - despre pescuirea minunată; despre evenimentul petrecut atunci cu Mântuitorul, cu Apostolul Petru, cu ceilalți apostoli, cu starea și colaborarea lor la muncă împreună, cu pocăința adâncă [a apostolului] și cu toate promisiunile care fac încheierea adevărurilor sfinte din această Evanghelie. Dar am renunțat, pentru că, cântarea pe care a cântat-o mirele pentru mireasa lui mi-a frânt inima. „O, suflet din sufletul meu!” a cântat el cu ochii înlăcrimați. Și eu nu l-am auzit pe Sabinel cântând pentru Adriana; L-am auzit pe Hristos cântând pentru Biserica Sa, pentru Mireasa Sa.

Nu de mult am fost la mănăstirea Curtea de Argeș. Am trăit acolo niște momente atât de adânci, încât ori de câte ori îmi amintesc mi se umplu ochii de lacrimi și inima de atât înțeles tainic pe care-l poartă dragostea lui Dumnezeu pentru dragostea noastră și inima lui Hristos pentru inimile noastre. Am ascultat din zidurile mănăstirii lacrimile Anei și cântecul plin de îndurerare și de lacrimi al lui Manole: O, suflet din sufletul meu!

Ce necesară era jertfa ei pentru reușita bisericii aceleia!

Dacă ați mers vreodată sau dacă veți merge vreodată la mănăstirea Curtea de Argeș și veți vedea împletiturile acelea măiestre și toată dragostea, și râvna, și jertfa care s-au depus în fiecare trăsătură de condei sau sculptură de daltă, să vă gândiți că toate acestea n-ar fi fost niciodată fără jertfa Anei, fără lacrimile și fără suferința lui Manole.

Sunt lucruri frumoase în Biserica lui Hristos. Sunt lucruri minunate în tot ce a creat dragostea lui Dumnezeu și râvna celor care L-au iubit pe Hristos. Poate că sunt... dar toate aceste lucruri minunate n-ar fi fost fără jertfă, fără lacrimi, fără iubirea care a fost în stare să le dea, fără iubirea care a trebuit să le ceară.

Poate că legenda cu Ana zidită în zidurile mănăstirii Curtea de Argeș e o legendă - cum e o legendă, poate, și povestea Mioriței sau povestea Luceafărului. Dar în toate acestea e îngropată o taină adâncă, ce simbolizează și ne arată nouă limpede dragostea lui Hristos față de Biserica Sa.

Am vrut [să ne oprim] mai ales asupra a trei aspecte din toată această lucrare minunată care, alcătuită din toate, se constituie în una singură. Jertfa Anei, jertfa Sfintei Fecioare, Maica Domnului, jertfa Bisericii. Toate acestea trei ne mărturisesc nouă despre același adevăr tainic și sfânt. Și, fiindcă avem un timp așa de binecuvântat de Dumnezeu în ceasurile acestea în care nu ne mai grăbim nici unii (ajunge cât ne-am grăbit pentru lucrurile firești, pământești, trupești), să întârziem acum, un ceas, gândindu-ne, meditând și petrecându-ne în lumina și în taina dulce a adevărurilor mântuitoare. Și, din tot ceea ce ni se spune, să întregim cea mai adâncă și cea mai necesară condiție pentru noi: condiția mântuirii noastre pentru care s-a depus atâta jertfă și pentru care încă se cere să se mai depună o jertfă.

Gândindu-mă la jertfa Anei pentru reușita mănăstirii Curtea de Argeș, m-am gândit la jertfa Maicii Domnului pentru reușita mântuirii noastre. Mă gândesc mereu la jertfa Bisericii pentru reușita mântuirii lumii, cum mă gândesc la jertfa Lucrării Oastei Domnului pentru reușita mântuirii neamului nostru și a Bisericii noastre. E o înlănțuire de legende, dar de adevăruri cerești și sfinte care pentru noi au o semnificație atât de adâncă și atât de însemnată. Ce bine este dacă ne strângem acum gândurile noastre împrăștiate de pe oriunde ar fi și să ni le adunăm aici, lângă vatra caldă a acestor adevăruri, și să gândim câte dintre ele ne privesc direct și pe noi și anume ce mare parte din înțelesul acesta privește și mântuirea noastră.

Am fost la Curtea de Argeș, am mai spus; m-a impresionat atât de adânc... și de atunci găsesc mereu noi și noi asemănări și înțelesuri ale tainei jertfei și iubirii în lucrarea mântuirii și în crearea a tot ceea ce este frumos și durabil pe lumea aceasta. Fără jertfa Anei și fără jertfa lui Manole, eu cred că n-ar fi existat Curtea de Argeș. Dar el, care a știut cât de mult era pentru el inima pe care o iubea, cât de mult a făcut pentru el această inimă [care a fost] în stare să întâmpine și să înfrunte toate intemperiile... Știți întâmplarea cu Ana... Pentru cei care n-o știu, aș vrea s-o repet pe scurt. Fiindcă dacă vă veți gândi mai adânc, cum m-am gândit și eu, veți vedea în întâmplarea aceasta ceva din istoria mântuirii noastre, ceva din jertfa dragostei lui Hristos pentru noi, ceva din jertfa Maicii Domnului pentru mântuirea lumii, ceva din jertfa Bisericii, a martirilor, a sfinților, a mucenicilor, de-a lungul sutelor și sutelor de ani, până astăzi, pentru mântuirea lumii pe care Dumnezeu vrea s-o desăvârșească și prin jertfa celor mai buni fii ai Săi din Biserica Sa, din partea cea mai vie și mai curată a Bisericii, care sunt cei credincioși.

Dacă cineva s-ar culca pe spate, cu fața spre cer, pe lespezile mănăstirii Curtea de Argeș, și ar avea picioarele la ieșire și capul la altar, undeva în dreptul inimii, uitându-vă pe ziduri, veți vedea o însemnare roșie... roșie... Se spune că este locul unde a fost zidită Ana. Știți cine a fost Ana?

Manole a fost meșterul cel iscusit căruia domnitorul Neagoe Basarab de atunci i-a încredințat zidirea acestei minunate, unice mănăstiri. Toată alcătuirea acesteia este ca o perlă minunată, ca un mărgăritar făcut dintr-o singură bucată. De oriunde ai privi-o, vezi atâta frumusețe îngropată acolo, încât nu-ți ajunge admirația, respectul, recunoștința, mulțumirea pentru mâna care a sculptat-o; pentru mintea care a conceput-o; pentru inima care a pus atâta pasiune, atâta dragoste, atâta răbdare acolo.

Ana, despre care se spune că este îngropată în zidul mănăstirii, era soția acestui meșter iscusit. Dar el, voind să asculte dorința domnului și stăpânului său, luptând să construiască una dintre cele mai frumoase - cea mai frumoasă - dintre mănăstirile zidite cândva, era urmărit de o nenorocire: tot ce zidea ziua se dărâma noaptea. Mândria lui, credința lui, râvna lui erau puse așa de greu la încercare. Și s-a rugat stăruitor: „Doamne, arată-mi ce trebuie să fac pentru ca lucrul acesta la care muncesc să reușească?”.

Și cineva i-a spus - un duh, un gând, o inspirație - că acolo trebuie să fie îngropată o jertfă. Cea mai curată, mai iubitoare, mai sfântă jertfă omenească. Și împreună cu ceilalți meșteri s-au hotărât: vom îngropa aici pe soția aceluia dintre noi care va veni prima să aducă mâncare soțului ei care lucrează aici. În gândul lor, fiecare s-au rugat lui Dumnezeu să dea o furtună și o ploaie. Fiecare se ruga să fie împiedicată soția sa și să nu vină ea; să vină soția celuilalt. Dintre toate însă, soția meșterului iscusit, care-l iubea cel mai mult, a grăbit și a stăruit, prin furtună, prin vânt, prin ploaie, să vină și să-și vadă soțul, și să-i arate dovada dragostei ei care nu-l caută numai când e timp frumos, care nu se duce să-l întâlnească numai atunci când e vreme bună. Că dragostea adevărată mai ales atunci se adeverește, când trebuie să înfrunte primejdii de care alții fug; piedici de la care alții se întorc.

Ana a avut o astfel de dragoste. Manole a văzut-o și a strigat către Dumnezeu să întețească vântul și ploaia, s-o oprească pe Ana lui, să nu vină. El știa ce-o așteaptă... Poate că și Ana știa, presimțea ceva. Sufletele care iubesc umblă mai mult prin presimțiri. Când iubești pe cineva, presimți apropierea unui necaz care-l așteaptă. Și atunci te rogi mai fierbinte. (Eu cunosc atât de multe cazuri în care presimțirea a venit mai repede.

Și Biblia arată că atunci când Pilat avea de-a face cu judecarea Mântuitorului, nevastă-sa, care-l iubea, a presimțit tot răul care îl aștepta. Și i-a trimis vorbă: „Soțul meu iubit, ai grijă, să n-ai de-a face cu acest Om sfânt al lui Dumnezeu, pentru că presimt că o mare nenorocire ne așteaptă pe toți, dacă tu n-ai grijă de asta”. Pilat n-a ținut seama; s-a împotrivit și Cuvântului lui Dumnezeu, și dreptății, și înștiințării presimțirii nevestei care-l iubea. Și a plătit după aceea scump, el și toți urmașii lui până în veci. Că întâmplările care spun despre vrăjmașii lui Iisus, despre ce s-a întâmplat cu ei după moartea și după înălțarea Domnului Iisus, spun și despre Pilat că, începând încă din ziua aceea, peste sufletul lui a năvălit un duh rău și în vedeniile lui de zi și noapte nu era altceva decât fața însângerată a Sfântului lui Dumnezeu pe care el a pus să-L bată.

Își vedea mâinile permanent umplute de sânge. Și, cum căutase cândva să-și spele într-un lighean, în fața mulțimii, mâinile, zicând că-i nevinovat de sângele acela, așa a alergat după aceea, zi și noapte, de la un izvor la altul, de la o fântână la alta, să-și spele mâinile care-i erau năclăite de Sângele lui Hristos, pe care el l-a vărsat. Dar nici un izvor din lume n-a mai putut să-i spele mâinile de sânge. Și a alergat nebun până și-a pierdut viața, căzând într-o prăpastie, dorind să-și mai spele mâinile de sângele care nu se mai spăla. Pentru că nici o mână care se întinează, care se pătează cu sânge nevinovat, vărsat pe nedrept, nu se va mai putea spăla niciodată, cu nici o apă și cu nici un elixir din lume, nici pe pământ, nici sub pământ. Și în viața aceasta. și în viața cealaltă, mâinile acestea pătate cu sângele celor nevinovați, cu lacrimile celor nevinovați, cu sudoarea celor nevinovați, cu jertfa celor nevinovați. nu se vor mai putea spăla niciodată. Pentru că dacă nu le spală Sângele lui Hristos, când omul vine cu pocăință și cu lacrimi, și cu dorință sinceră de îndreptare, nu le mai spală niciodată nimic).

Manole s-a rugat, s-a rugat... S-a rugat fierbinte, s-a rugat deznădăjduit. Dar Dumnezeu avea în vedere altceva pentru el. Știa că, dacă-ți pretinde Dumnezeu o pierdere în lumea aceasta, te va despăgubi chiar și pe pământ cu o răsplată nespus mai mare, iar în viața veșnică, cu o răsplată eternă.

Mântuitorul a răspuns odată unor ucenici ai Săi care I-au zis: „Doamne, iată că noi am lăsat tot și Te-am urmat”. Și Domnul Iisus i-a răspuns Sfântului Petru: „Adevărat, adevărat îți spun, Simone, fiul lui Iona, că nu este nimeni care să fi lăsat pentru Mine casă sau pământ, avuție sau soție, sau copii, sau tată. sau mamă, să nu primească în veacul acesta de o sută de ori mai mult, iar în veacul viitor viață veșnică”.

Așa-i va fi spus lui Manole atunci: „Manole, nu fi tu întristat!... Dumnezeu îți cere acuma o jertfă. Ți-o cere pe Ana, pe care și așa ai s-o pierzi odată...”. Pentru că nici o iubire de pe pământ nu este eternă. Tot ce primim pe pământ, pe pământ și lăsăm. Dar ceea ce dăm pentru Dumnezeu aici pe pământ ne păstrăm pentru viața veșnică. „Manole, dă-ți pe Ana! Zidește-o acolo! Pentru că răsplata ta și pe pământ va fi veșnică”. Sunt peste cinci sute de ani de când Manole și-a zidit dragostea lui, inima lui în lucrarea pe care o făcea. Și de cinci sute de ani, nenumărate inimi, nenumărați ochi, nenumărate suflete au trecut pe acolo. Și, înțelegând prețul jertfei în orice lucrare durabilă și valoroasă, s-au inspirat de acolo să nu-și plângă prea mult jertfa pe care le-o cere Dumnezeu la temelia unei lucrări care trebuie să dureze și care trebuie să aibă o valoare veșnică.

Dacă Manole nu și-ar fi îngropat-o pe Ana, dacă ar fi ținut la această aparență trecătoare, nu s-ar fi zidit mănăstirea aceasta. Sau, dacă s-ar fi zidit cumva, cândva, de către cineva, n-ar fi putut ieși niciodată așa cum a ieșit.

Pentru că nici o lucrare din lume nu poate să iasă așa de frumos ca aceea pe care o face jertfa. Patru condiții se cer neapărat la o lucrare care trebuie să aibă și durată, și valoare: să muncești cel mai mult, să te rogi cel mai mult, să iubești cel mai mult și să suferi și să plângi cel mai mult. Dacă Manole n-ar fi suferit și n-ar fi plâns atât de mult, n-ar fi ieșit așa o bijuterie de frumusețe mănăstirea aceasta. Dacă n-ați văzut-o, faceți tot ce puteți face să vă duceți. Îngenuncheați acolo, în partea stângă a mănăstirii; și uitați-vă acolo, cam unde este inima mănăstirii Curtea de Argeș. Și veți vedea acolo zidită inima Anei făcută nemuritoare de dragostea și de jertfa pentru Hristos și pentru soțul ei.

Gândind la Ana și la durata, la valoarea, și la frumusețea muncii rezultate din jertfa ei, m-am gândit la Sfânta Fecioară, Maica Domnului. Ce jertfă i s-a cerut ei! Noi privim mereu spre Jertfa Domnului Iisus. Și așa trebuie să facem, pentru că Jertfa Lui ne-a răscumpărat de toate păcatele noastre și prin Sângele Lui avem mântuirea sufletului. Dar priviți mai adânc! Lângă Jertfa lui Iisus este jertfa unei Mame. Pentru că niciodată jertfa unui fiu nu poate fi despărțită de jertfa mamei lui. Însă se vorbește așa de puțin despre jertfa mamei. Dar în fața lui Dumnezeu, jertfa aceasta, la nivelul ei, n-a fost mai mică decât Jertfa Lui, la nivelul Său. Fără jertfa Maicii Domnului, fără acceptarea acestei jertfe, n-ar fi putut avea loc în felul în care a avut și în care are loc mântuirea noastră, mântuirea lumii întregi. Undeva în zidurile mântuirii lumii e îngropată și jertfa Maicii Domnului. Când priviți la Iisus cel Răstignit, cuprindeți în această privire dulce și sfântă, recunoscătoare, smerită și ascultătoare și pe Maica Domnului.

Când priviți la alcătuirea minunată a zidurilor mănăstirii Curtea de Argeș, nu vedeți numai măiestria lui Manole; vedeți și partea Anei. Dumnezeu nu le-a despărțit și nu le va mai despărți niciodată pe una de cealaltă. Oamenii o pot despărți pe Sfânta Fecioară, Maica Domnului, de Jertfa Fiului său. Sunt unii care pot să treacă nepăsători pe lângă numele ei și pe lângă jertfa ei. Sunt unii care, mai mult, pot îndrăzni să vorbească necuviincios despre acest vas sfânt pe care Dumnezeu l-a cuprins în planul Său veșnic, având un rol atât de minunat în mântuirea noastră. Dar Dumnezeu n-o va despărți niciodată pe ea de Fiul său. Așa de frumos L-a însoțit ea în toate drumurile ei! Din clipa când a venit ea cu cel care-i ținea loc de soț (nu pentru Dumnezeu, ci pentru oameni), din clipa când a venit ea să aducă mica jertfă săracă, cei doi porumbei, pentru tăierea Lui împrejur, pentru închinarea Lui în Templu înaintea Domnului, când dreptul Simeon, luminat de sus, a primit înștiințarea și, după profeția minunată, a vorbit niște lucruri nespus de mari și de cutremurătoare despre Fiul acesta - Care este Fiul lui Dumnezeu, Care va fi mare, Care va fi pricina multor înălțări și căderi - el a vorbit și despre prețul pe care va trebui să-l dea ea pentru înălțarea lui Hristos și pentru reușita misiunii Lui: „Iar prin inima ta va trebui să treacă sabie, pentru ca să se descopere gândurile multor inimi”. N-a putut despărți niciodată Duhul lui Dumnezeu, nici Cuvântul lui Dumnezeu, nici oamenii lui Dumnezeu numele Maicii Sfinte de Numele Fiului ei Sfânt; jertfa ei de jertfa Lui. Și oricine are de la Dumnezeu lumina adevărată asupra importanței descoperirilor lui Dumnezeu așa va gândi.

În toată Biblia, fie în Vechiul, fie în Noul Testament, de după aceea, nici un verset al Domnului nu vorbește ceva care ar putea fi socotit ca o umbră peste numele și peste lucrarea, și însemnătatea, și sfințenia, și importanța Maicii Domnului.

La toți apostolii Domnului, vreun verset din Evanghelie le-a găsit vreun cusur și vreun lucru pe care l-a mustrat la ei Dumnezeu. Și la apostolul iubirii a găsit o slăbiciune pe care a mustrat-o. Când Iacov și Ioan, cei doi apostoli iubiți, au venit la Domnul, cerându-l să pogoare foc din cer peste sufletele samaritenilor pentru că nu-i primiseră, Domnul i-a privit cu mustrare și le-a zis: „Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți. Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască”. Iar când mama lor a venit să-I ceară, cu imprudență și cu grabă, ca unul dintre fiii ei să stea de-a stânga și unul de-a dreapta Fiului lui Dumnezeu când va veni în Împărăția Sa, la fel, Mântuitorul le-a spus un cuvânt mustrător.

Sfântului Apostol Petru i-a spus adeseori cuvinte destul de grele. Odată, când Mântuitorul spusese: „Iată, ne suim la Ierusalim și Eu, Fiul Omului, voi fi dat în mâinile neamurilor și Mă vor prigoni, Mă vor bate, Mă vor chinui, Mă vor răstigni”, Sfântul Petru I-a zis: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne, să nu Ți se întâmple așa ceva”. Și Mântuitorul i-a spus un cuvânt foarte greu: „Înapoia Mea, Satano! Gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu”.

Apoi celorlalți ucenici și celorlalți ascultători, câte alte cuvinte mustrătoare le-a spus...

Dar cercetați și în Vechiul Testament, și în Noul Testament! Despre Maica Domnului nu se va găsi nici măcar o aluzie, un cuvânt mustrător sau ceva care să umbrească frumusețea ei, curăția ei, sfințenia ei, smerenia ei, ascultarea ei, care au avut atât de mare preț în fața lui Dumnezeu cum n-au mai avut preț nici ale unei alte ființe de pe pământ. Pentru că de aceea a fost aleasă ea și de aceea n-a ales pe alta.

De aceea am zis că, împreună cu Jertfa Domnului Iisus, să nu uităm niciodată nici jertfa ei, care a fost atât de mare, de-așa mare importanță în lucrarea lui Dumnezeu și fără de care mântuirea noastră nu s-ar fi produs în felul în care s-a produs. Dumnezeu, desigur, putea să mântuiască lumea și în alt fel. Dar El, Care cunoaște toate lucrurile, Care are înțelepciunea și iubirea cea mai desăvârșită, n-a găsit un alt mijloc mai potrivit decât acesta; n-a găsit altă ființă mai potrivită decât aceasta.

Iată de ce noi trebuie să cuprindem lângă Jertfa dulce și scumpă, și veșnică a Mântuitorului nostru și jertfa Mamei Lui. Noi o prețuim pe Maica Domnului însă într-un chip înalt... sublim... adânc. Nu!

Prețuirea noastră nu este ușuratică, ieftină, superstițioasă, habotnică, așa ca a acelora care acuma o vorbesc de bine, după aceea îndată pot să o vorbească de rău și să rostească [referitor] la numele ei cele mai urâte cuvinte și expresii. Noi o prețuim în felul acela înalt în care ne-a învățat Sfânta Scriptură și Cuvântul lui Dumnezeu, și Duhul Sfânt să prețuim astfel de vase de care Dumnezeu S-a folosit atât de minunat în opera Sa de mântuire în care suntem cuprinși și noi; și care n-ar fi putut avea loc fără jertfa ei.

Dar mă duc mai departe... Și eu văd în jertfa Anei pentru reușita bisericii minunate care este Curtea de Argeș jertfa Bisericii văzute a lui Hristos pentru mântuirea lumii acesteia. Domnul vrea să mântuiască această lume, că de aceea Și-a dat viața pentru mântuirea tuturor oamenilor. Așa s-a scris cuvântul cel mai de aur din Sfânta Evanghelie după Ioan: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea... (toată lumea: lumea trecută, lumea prezentă. lumea viitoare, lumea de dedesubt, lumea de la mijloc, lumea de deasupra, lumea vinovată, lumea mai puțin vinovată și lumea cea dreaptă), încât Și-a dat pe singurul Său Fiu”, pentru ca să mântuiască desăvârșit și deplin toată această lume, în toate fazele ei: și în ceea ce este conștient, și în ceea ce este subconștient, și în ceea ce este inconștient. Așa cum e ființa omului, așa e și ființa omenirii. Și Dumnezeu L-a dat pe Hristos ca jertfă pentru curățirea întregii noastre ființe: și-a conștientului, și a subconștientului, și a inconștientului nostru (mai ales a inconștientului, care este partea cea mai adâncă și cea mai grea, și cea mai greu de mântuit a omului, pentru că din inconștient ies reflexele, instinctele, visele, adică acele lucruri și fapte pe care nu le poate ascunde și falsifica conștientul și nici măcar subconștientul). De aceea spune Mântuitorul: „Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine”. Sinele acesta este partea cea mai adâncă a omului, de care, dacă omul nu se leapădă, ca să-l înnoiască Hristos până acolo în străfundul inimii și al ființei, de unde ies acele lucruri pe care omul nu și le poate stăpâni decât când i le stăpânește Hristos, dacă cineva nu se întoarce la Dumnezeu atât de adânc, întoarcerea lui nu-i adevărată; întoarcerea lui este o minciună. La cea dintâi ispită se leapădă, la cea dintâi încercare cade, la cea dintâi greutate se pierde. Dar cel în care Dumnezeu a făcut lucrarea de înnoire în toate părțile, până în cea mai adâncă parte a ființei sale, curățindu-i și inconștientul lui, acela nu se mai poate lepăda niciodată, pentru că la temelia, adică în adâncul ființei lui S-a așezat Hristos, [El] a pus puterea Lui și l-a transformat total. Acest om este un om credincios nu numai când este văzut de cineva și când conștientul lui îl avertizează că-i observat. Acel om e credincios nu numai când sunt în joc interesele lui mai puțin importante; acest om este credincios și când este amenințat de primejdia morții și a nenorocirii celei mai mari. Pentru el, a trăi este Hristos și a muri este un câștig. Pentru el nu există altă soluție și altă alternativă la Hristos decât moartea. Nu există altceva care să-l poată clinti și să contrabalanseze în viața lui, și să cântărească mai mult decât Hristos.

Nici banii, nici gloria, nici slava lumii, nici avuția, nici viața, nici moartea nu cântăresc pentru un astfel de om cât Hristos. Pentru că adâncul lui, inconștientul lui, adică cea mai adâncă parte și temelia vieții lui este curățită și stăpânită de Hristos. Astfel de oameni dorește Dumnezeu.

Ei, astfel de oameni, curățiți și sfințiți, în stare să suporte martiriul, mucenicia, jertfa, suferințele, n-au fost mulți niciodată în Biserica lui Dumnezeu. Dar când a fost vorba de prețul cel mare pentru mântuirea lumii, pe astfel de oameni, pe lângă Fiul Său cel preaiubit, i-a sacrificat Dumnezeu. Pentru mântuirea noastră a tuturor a murit nu numai Fiul lui Dumnezeu cel mai sfânt, ci și fiii lui Dumnezeu cei mai sfinți, de-a lungul istoriei omenirii, de-a lungul istoriei Bisericii, mai ales. Începând cu Sfântul Ștefan și până la cel din urmă sfânt care va mai muri pentru slava lui Dumnezeu și pentru împlinirea planului său de mântuire a omenirii, toți aceștia alcătuiesc prețul cel mare al lui Dumnezeu adăugat la Jertfa Fiului Său pentru mântuirea omenirii acesteia. În acest preț au fost implicați și cuprinși atât de mulți martiri și sfinți! Ei s-au unit cu Hristos. Identificându-se total cu misiunea Lui, s-au identificat și cu jertfa Lui. Așa cum s-a identificat Ana cu jertfa lui Manole. Și jertfa Anei cu jertfa lui Manole au reușit să realizeze o operă nemuritoare, de care oricând te apropii să te cutremuri de puterea, de prețul, de jertfa care s-a cerut acolo pentru ca aceasta să dureze.

Mântuirea lumii se va face. Cu siguranță se va face! Oricât de mult ar lupta Satana și păcatul, și moartea să împiedice această lucrare de mântuire a omenirii, n-o vor putea împiedica, fiindcă Dumnezeu a rânduit jertfa cea mai mare și sfântă cu putință de imaginat tocmai pentru ca mântuirea lumii să nu dea faliment și să nu se piardă.

Nu descurajați, acum sau altă dată, când se pare că păcatul pătrunde prea adânc și va zădărnici lucrarea mântuirii începută de Dumnezeu și plătită prin prețul Sângelui Fiului Său! Nu!... Voi, toți cei care ați crezut, care credeți și veți crede, până la sfârșitul veacului, în puterea lui Dumnezeu, în adevărul făgăduințelor Lui și în reușita lucrărilor Sale, nu vă îndoiți! Gândul lui Dumnezeu va izbuti. Lumea va fi mântuită. Vor fi mântuiți toți cei care-L iubesc pe Dumnezeu și care rămân lângă El. Indiferent cu ce preț plătesc rămânerea aceasta a lor, ei vor fi mântuiți. Chiar dacă se vor pierde 99 la sută dacă se leapădă și pierd încrederea în Dumnezeu - că numai atunci cădem, când ne pierdem încrederea în Dumnezeu. Dar cei care au încrederea aceasta nu vor cădea niciodată. Dumnezeu va satisface dorința, credința, speranța celor care au muncit împreună cu El pentru realizarea mântuirii lumii. Din dragoste pentru ei și din prețuire pentru sacrificiul lor, Dumnezeu va mântui lumea aceasta, omenirea aceasta, prin lucrarea puterii Sale.

Diavolul a căutat de-a lungul vieții Mântuitorului să zădărnicească lucrarea de mântuire făcută prin El, dar de fiecare dată înțelepciunea lui Dumnezeu a întors lucrurile în așa fel, încât, după toate eforturile, după cea mai mare parte din eforturi puse de diavolul pentru reușita unui lucru și pentru nimicirea unui adevăr, în momentul în care Satana a crezut că a reușit, atunci lucrarea lui Dumnezeu a răsturnat total planurile lui și a făcut adevărul să iasă mai frumos.

Iată cât de minunat s-a văzut acest lucru la moartea Mântuitorului, la răstignirea Lui! De la început, Satana a căutat să pună la cale tot felul de curse, ca să nimicească și viața trupească, și misiunea lui Hristos. Cu Irod, care a fost în stare să-L urască pe Dumnezeu în așa fel, încât să sacrifice paisprezece mii de copilași, și cu toți cei care L-au urmărit de-a lungul vieții Sale, Satana a căutat să nimicească și Persoana, și misiunea lui Hristos. Și când, pe Golgota, în sfârșit, a răsuflat ușurat diavolul că a reușit să-l unească pe Irod și pe Pilat cu Caiafa, cu Ana și cu ceilalți și pe poporul evreu cu poporul roman, și pe păgâni cu cei care ziceau că sunt poporul lui Dumnezeu, să-i unească pentru nimicirea lui Hristos, și a reușit să-L osândească la moarte și să-L răstignească, tocmai atunci când jubila puterea diavolului că a nimicit lucrarea de mântuire, atunci s-a întâmplat cea mai mare minune prin care am fost noi mântuiți: Învierea Mântuitorului, biruința Lui asupra puterii diavolului.

Așa va fi la sfârșitul lumii sau undeva pe parcursul spre acest sfârșit, când Satana și păcatul își vor închipui că au nimicit lucrarea lui Dumnezeu și că au folosit toată puterea pentru nimicirea acestui Cuvânt și acestei lucrări, tocmai atunci, printr-o lucrare uriașă a minunii lui Dumnezeu, se va petrece minunea biruinței lui Hristos și a izbăvirii lucrării Sale. Pentru că este scris: „Se va arăta cel nelegiuit care se va da drept Dumnezeu și va pretinde închinare de Dumnezeu. Și va face semne și minuni; dar arătarea lui Hristos îl va nimici și venirea lui Hristos îl va prăpădi cu suflarea gurii Sale”.

Nu va fi nevoie decât de suflarea gurii lui Hristos, decât de o lucrare grabnică a Duhului Sfânt, până când tot ceea ce s-a creat rău Dumnezeu va întoarce spre bine. Furtuna se va preface dintr-o dată cel mai strălucit senin. Și peste sufletele oamenilor, în locul unui duh puternic de împotrivire și de neascultare, și de necredință va veni un duh de pocăință și se vor întoarce oamenii la Dumnezeu, cum spune profeția, cu dragostea și cu lacrimile cu care-și plânge cineva pe unicul născut. Și va fi tot pământul plin de cunoștința lui Dumnezeu cum e plin fundul mării de apele ce-l acopăr; și nu va fi nevoie nimănui să învețe pe fratele său: „Cunoaște pe Domnul!”, „că toți Mă vor cunoaște” - spune Domnul. Fiindcă este scris: „Cum a fost înălțat șarpele, așa trebuie să fie înălțat Hristos”. Cum a fost înălțată puterea răului, a păcatului, a neascultării, a stricăciunii, așa va fi înălțată, dintr-o dată, puterea lui Hristos. Și aceasta va fi definitivă, totală, fericită, frumoasă și eternă pentru fiecare dintre cei care au așteptat-o și au dat o jertfă pentru grăbirea venirii ei.

Deci lângă Jertfa lui Hristos pentru mântuirea lumii e și jertfa Bisericii.

Și, mergând mai departe, eu văd în jertfa Anei de la Curtea de Argeș jertfa Oastei Domnului, de la începutul ei și până astăzi, și până la sfârșit, pentru mântuirea neamului nostru și a Bisericii noastre. Pentru că așa cum Ana și Manole a trebuit să se jertfească pentru izbândirea acestei minunate opere care este un mărgăritar, o piatră scumpă pentru patria noastră, așa este necesară jertfa acestei Lucrări rânduite de Dumnezeu pentru mântuirea neamului nostru și a Bisericii: ridicarea calitativ-duhovnicească și evanghelică a vieții Bisericii noastre.

Poate vi se pare că acum acest ideal, acest obiectiv poate fi îndepărtat. Dar priviți în jurul dumneavoastră: aici sunt mii de suflete. E o minune asta. Pentru că acum câțiva ani - nu mulți ani - eram doar câțiva care nici nu mai eram priviți ca oameni măcar sau măcar ca ostași ai Domnului, sau ca membri ai Bisericii noastre.

Eram alungați din loc în loc cu cele mai disprețuitoare calificative și în cel mai răzbunător fel. Însă noi am dorit ca atitudinea noastră față de frații noștri, față de mai-marii noștri, față de conducătorii noștri să nu depindă de atitudinea lor față de noi. Am zis: chiar dacă am fi prigoniți și alungați, și disprețuiți până la sfârșitul zilelor noastre, noi trebuie să avem față de aceste valori veșnice ale neamului nostru - care sunt patria noastră și Biserica noastră, și credința noastră - o atitudine dictată de Cuvântul lui Dumnezeu și de conștiința apartenenței noastre pentru totdeauna la aceste valori. Nu interesează cum se poartă lumea față de noi; interesează cum ne purtăm noi față de lume. Nu interesează cum se poartă alții față de noi (dacă se poartă cu nedreptate, cu dispreț, cu ocară, cu orice... asta-i privește pe ei). Pe noi ne interesează cum ne comportăm noi față de alții. Pe Domnul Iisus nu L-a interesat atât de mult cum s-a comportat lumea față de El. L-a interesat însă, în cel mai mare grad, cum S-a comportat El față de lume. El i-a iubit pe ai Săi și i-a iubit până la capăt. A iubit poporul său până la capăt, indiferent unde a fost și cum a fost capătul acesta pus de acest popor. A iubit oamenii, a iubit sufletele, a iubit tot ce era încredințat Lui de Dumnezeu Tatăl, pentru că a avut o conștiință a răspunderii față de misiunea Sa și față de Dumnezeu, Care L-a trimis.

Așa trebuie să fim și noi. Lumea nu ne înțelege. Lumea n-a înțeles niciodată pe binefăcătorii ei. E ciudat totdeauna cât de mici sunt contemporanii oamenilor mari. Noi îi condamnăm acum pe cei care i-au ucis pe profeți, pe cei care L-au osândit pe Mântuitorul, pe cei care i-au alungat pe cei mai mari și mai scumpi binefăcători ai omenirii; îi condamnăm acum și, de multe ori, gândim că, dacă am fi fost noi în locul lor, n-am fi făcut așa. Poate că n-am fi făcut chiar așa... Însă adevărul ăsta este: cei care trăiesc în același timp cu marii oameni ai lui Dumnezeu, cu profeții lui Dumnezeu, cu trimișii lui Dumnezeu, cu mesagerii lui Dumnezeu sunt totdeauna nespus mai mici și mai înapoi decât ei. Oamenii lui Dumnezeu vestesc adevăruri pe care gloata, cei care sunt împreună cu ei le vor afla numai după zeci sau poate că sute de ani.

Cei de pe vremea celor care luptau odată pentru trezirea conștiinței noastre naționale i-au înțeles [pe aceștia] așa de puțin... I-au urmat așa de puțin... Și, când a trebuit să-i apere cu pieptul lor și cu viața lor, i-au părăsit.

Bălcescu a trebuit să moară departe de patria lui... Avram Iancu a trebuit să moară nebun... Horia, Cloșca și Crișan au trebuit să moară pe roată... Tudor Vladimirescu a trebuit să moară ucis mișelește... Oamenii mari sunt așa de puțin înțeleși de contemporanii lor... Îi însoțesc până undeva și după aceea obosesc, se înfricoșează și îi lasă singuri. Majoritatea celor care îi sprijinesc și îi aplaudă câtă vreme le merge bine, îndată ce ajung la condiția unui risc și la răscrucea unei pagube, se ascund și-l lasă pe omul lui Dumnezeu singur.

Eram copil când m-am întors la Dumnezeu; aveam abia 15 ani când am intrat în Oastea Domnului. Asta era în 1930 - sunt acuma trecuți peste jumătate de secol de ani de-atunci... La vârsta aceea, după doi, trei ani, Părintele Iosif, marele om și profet al lui Dumnezeu trimis poporului nostru, dar neînțeles la vremea lui, lupta din răsputeri singur. Și s-a înconjurat cu noi, sufletele cele mai simple, dar care am dorit să fim devotați cauzei lui Dumnezeu indiferent cu ce preț. Am rămas lângă el. Când am mers acolo, era înconjurat de foarte, foarte, foarte multe talente și nume lăudate, oameni cu trecut și cu pretenții. Când a venit însă furtuna celei dintâi amenințări, toți acești oameni s-au întors înapoi. Numai „Ana”, „Ana” cea gata de jertfă s-a unit cu Manole și și-a dat de bunăvoie jertfa ei pentru reușita cauzei lui Hristos. Câtorva suflete devotate la început, Dumnezeu ne-a ajutat să rămânem hotărâți, statornici, credincioși, răspunzând cu pâine la pietre, cu dragoste la ură, cu statornicie la prigonire. Iar astăzi, Dumnezeu, uitați-vă: sute de mii de suflete s-au alăturat ideii răspândite de acest om al lui Dumnezeu care la vremea lui n-a fost înțeles, a fost prigonit și alungat, dar pe care viitorul, din ce în ce mai strălucit, îl va adeveri ca pe un mare profet și un mare om al lui Dumnezeu. Poate că și noi suntem încă prea aproape de el. Când ești prea aproape de munte, nu vezi înălțimea lui. Când ești prea aproape de o pădure sau de un pom, nu vezi înălțimea lor. Poate va trebui să mai treacă vreo câțiva ani sau câteva decenii, sau secole și - așa cum vedem astăzi mărimea Sfântului Ioan Gură de Aur, care, la vremea lui, a fost batjocorit și alungat - urmașii noștri cândva vor vedea adevărata înălțime a acestui mare om al lui Dumnezeu care a venit și a adus acest mesaj pe care iată cum îl adeverește Dumnezeu că-i din partea Lui: adăugând la el tot mai multe suflete devotate, curate și credincioase.

Poate că va mai trebui pătimiri și suferințe și din partea acestei Lucrări și a elementelor devotate ei, pentru mântuirea neamului nostru și pentru ridicarea calitativ-evanghelic superioară a vieții Bisericii noastre. Dar acest ideal minunat, acest deziderat sfânt îl va împlini Dumnezeu. Că vom fi noi pe pământ sau sub pământ, nu contează; la Dumnezeu, o mie de ani sunt ca o zi și o zi, ca o mie de ani. Adevărul este că acest Cuvânt, acest plan al lui Dumnezeu care a stat la baza înființării acestei Lucrări se va realiza. Lucrarea aceasta, Dumnezeu a trimis-o poporului nostru pentru salvarea lui din primejdia păcatelor care-l robesc: beția, înjurătura, decăderea, corupția...

Toate celelalte păcate care rod ființa și viața, și viitorul unui neam, Dumnezeu le va stârpi prin lucrarea înnoitoare și sfântă pe care o va face prin Lucrarea aceasta. Că de-aceea a venit să ne-o dea: ca răspuns rugăciunilor și jertfelor înaintașilor noștri. Înaintași sfinți ca noi, atâtea jertfe, atâția martiri și mucenici câți a avut istoria noastră, nici o altă istorie, a nici unui alt popor n-a avut. Nimeni n-a avut atâția oameni binecuvântați [ca acei] care, în mijlocul poporului nostru, au ținut aprinsă făclia credinței până astăzi, îndreptând privirile copiilor și ale urmașilor lor spre Dumnezeu, cum a făcut Neagoe Basarab, cum a făcut Ștefan cel Mare, cum au făcut toți ceilalți părinți ai noștri. Nici un alt popor n-a avut...

S-a vorbit aici așa de frumos despre acei oameni sfinți din poporul nostru care au adus în viața noastră, ca popor, Biblia... despre acel diacon Coresi. Acela a fost un sfânt care, de atâtea sute de ani, a muncit, a suferit și a plâns, și s-a jertfit - cu conștiința că toate celelalte popoare au, în limba lor, Cuvântul lui Dumnezeu - pentru ca să aducă el acest Sfânt Cuvânt și în limba poporului nostru, pentru ca și noi să învățăm și să aflăm din Cuvântul lui Dumnezeu taina mântuirii noastre.

Cei care au tipărit apoi în continuare Biblia, în parte sau în întregime, au mai fost: Șerban Cantacuzino, mitropolitul Andrei Șaguna, atâția oameni mari ai lui Dumnezeu, până a venit Părintele Iosif, care a adus această largă răspândire, întregind lucrarea mântuitoare pe care precursorii lui, sfinții înaintași ai săi au dorit s-o facă și s-o vadă așa cum o vedem și noi acum.

S-a spus aici un cuvânt frumos: mulți prooroci și oameni neprihăniți au dorit să vadă ce vedeți voi, să audă ce auziți voi, și n-au văzut, și n-au auzit. Iată, o nuntă ca aceasta, o stare de vorbă într-o noapte ca aceasta, cuvântări ca acestea, tineri ca aceștia care să cânte astfel de cântări, să spună astfel de poezii, să rostească astfel de rugăciuni, în toată istoria poporului nostru până astăzi nu s-a pomenit.

Și Dumnezeu va face ca, în viitor, toți copiii noștri să laude pe Dumnezeu; toți tinerii noștri să aibă așa nunți minunate și toți bătrânii noștri să slăvească pe Dumnezeu, văzând că au întemeiat nu numai familii binecuvântate pentru neamul și pentru patria noastră, ci familii binecuvântate pentru Împărăția lui Dumnezeu, care se va grăbi și mai mult când poporul nostru, în întregimea lui, și Biserica noastră, în toată frumusețea ei, vor slăvi cu adevărat și viu, nu numai prin cuvinte, ci prin viață și prin trăire, Numele cel sfânt și Împărăția cea minunată a lui Dumnezeu.

Vă rog să mă iertați că m-am întins prea mult! Îmi pare foarte rău că am răpit, poate, și timpul altora; dar atunci când ești luat de o apă plăcută și limpede, și lină, care te poartă legănându-te pe valurile ei, n-ai dori să se mai sfârșească și să te mai oprești niciodată. Cuvântul lui Dumnezeu este viu și frumos. Am vrut numai ca aceste adevăruri din istoria noastră, din practica noastră, din prezentul și din trecutul nostru să ne slujească nouă ca niște adevăruri minunate pentru viitorul nostru și pentru soarta fiecăruia dintre noi, care este legată de aceasta.

Mă rog lui Dumnezeu să binecuvânteze tinerii noștri, să binecuvânteze părinții lor, să binecuvânteze frații și surorile, și rudeniile, și cunoscuții, și consătenii, și conjudețenii, și... pe toți. Și să binecuvânteze încă o dată patria noastră, conducătorii ei, Biserica noastră, conducătorii ei, pentru ca, sub îndrumarea lor înțeleaptă, noi să ne putem bucura mereu de astfel de petreceri duhovnicești, până când se vor convinge cu toții că aceasta este unica... singura salvare a poporului nostru și înălțare a Bisericii și credinței noastre.

Timpul, istoria și Dumnezeu va arăta cât de adevărat este acest lucru, iar dumneavoastră, care le veți trăi tot mai frumos zilele viitoare, vă veți convinge că tot ce a spus Dumnezeu este adevărat și tot ce a promis El se va împlini.

Slăvit să fie Domnul!