Câteva pilde și istorioare despre încercări și suferințe
Pr. Iosif Trifa - Ca o oaie fără glas
Păstorul și oaia cea neascultătoare
- Îmi tot vorbești despre un Dumnezeu bun și iertător, zicea un om către un cineva din Oastea Domnului dar uită-te în lume, că nu ne mai slăbesc loviturile și bătăile Lui.
Ostașul a răspuns foarte cuminte, astfel:
- Când o oaie iese din turmă și își face de cap, ce face păstorul? Fluieră după ea și o strigă pe nume, dar oaia n-ascultă. O amenință cu bățul, dar n-are grijă. Zvârle cu ceva după ea, dar oaia și mai mult se depărtează. Pe urmă trimite câinele după ea, care o înhață, o supără și o mușcă. Abia după această supărare, oaia se întoarce înapoi.
Așa e, frate dragă, și cu noi. Domnul, Păstorul cel Mare și Bun, a încercat prin multe și felurite chemări dulci să ne întoarcem înapoi din răutăți, în turma Lui cea binecuvântată. Dar noi n-am vrut să ne întoarcem. De aceea a trimis asupra noastră necazuri și urgii care ne împresoară și ne mușcă din greu, încercând să ne întoarcă în turma Lui cea sfântă. Vai de cei care nici acum nu înțeleg și nu ascultă glasul și chemările Scumpului nostru Păstor!
Două grăunțe
Pe urma unui semănător, două grăunțe se înțelegeau astfel: „Vezi tu, surato, grăi un grăunte rămas neacoperit de pământ, pe tine te-a îngropat grapa semănătorului. Eu însă mă desfătez acum în lumina soarelui, iar tu zaci îngropată în întuneric”.
Dar în clipele când astfel cuvânta, sosi o cioară și îl înghiți. Grăuntele cel îngropat, în schimb, nu peste mult ieși afară și rodi un spic frumos de grâu.
Toate uneltele ies din lovituri
Ați observat, desigur, că orice obiect, orice unealtă iese din lovituri, iese dintr-un fel de „suferință”.
Spre pildă, câte lovituri nu primește fierul până ce iese din el o sapă, un fier de plug, un lanț sau altă unealtă folositoare! Câte lovituri de ciocan nu primește până și cuiul cel mic până ce iese din el un lucru de folos!
Câte lovituri nu primește și lemnul până se face din el o ușă, un scaun etc!
Cu cât un obiect e mai prețios, cu atât au fost mai multe „loviturile” din care a ieșit. Pe calea aceasta sunt și creștinii cei adevărați. Creștinii cei vii și adevărați ies și ei din „lovituri”; ies din focul și cuptorul suferințelor.
Toți creștinii cei adevărați trec prin „lovituri și suferință”, ca să devină uneltele Domnului. Vasele cele alese ale Domnului, de regulă, ies din focul suferințelor.
„Stați liniștiți”!
Când Domnul i-a scos pe israeliteni din Egipt și i-a pornit spre Canaan, ajunseră israelitenii în fața Mării Roșii. Grea încercare!
În fața lor erau valurile mării, iar îndărătul lor sosea Faraon cu oastea. Atunci Domnul a zis: „Stați liniștiți!” (Ieșire 14, 20). În fața lor stătea moartea, dindărătul lor sosea moartea și totuși, în aceste clipe grele, Domnul le-a zis: „Stați liniștiți!”. Aceasta este credința cea tare și vie, când stăm liniștiți în fața oricărei încercări. O dată cu încercarea vine și binecuvântarea. Deci nu vă temeți, fiți liniștiți!
Am închis calea cu spini
De când eram un gospodar la țară, îmi aduc aminte că aveam un loc peste care oamenii făceau o cale scurtată (cale fără de lege). Am încercat în multe feluri să opresc această cale. Am scris pe o tăbliță: „Trecerea oprită”, dar oamenii au aruncat tabla cât colo. Am săpat un șanț, dar oamenii trecură și peste el. Pe urmă, am plantat în calea oamenilor spini și umblarea a încetat.
Eu văd azi un adânc înțeles în această cale oprită cu spini. Când omul apucă pe calea cea fără de lege, pe calea fărădelegilor, Domnul încearcă în multe feluri să-l oprească din acest drum al pierzării. Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Evangheliei, îi strigă omului: „Oprește-te din calea asta, oprește-te din calea fărădelegilor!”, dar omul nici habar n-are de această oprire.
Domnul S-apucă atunci și sapă în calea omului o groapă, un necaz, dar omul sare peste groapa asta; scapă de necaz și își vede de calea cea rea. Domnul sapă un șanț mai adânc, adâncește necazul și încercarea, dar omul sare și peste acest șanț.
Pe urmă, Domnul sădește în calea vieții omului spinii cei ascuțiți și statornici ai suferințelor și durerilor. Cu asta îl oprește pe om din calea pierzării.
Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, că ai umplut și calea mea cea rea cu spinii suferințelor. Lasă-i să crească și să sporească, să nu mai apuc pe calea cea rea a pierzării.
Acul doctorului
Când doctorul află pe cineva greu bolnav și amețit de boală, ia un ac și cu el împunge pe cel bolnav. De simte bolnavul împunsătura și se mișcă, atunci mai este nădejde de scăpare și tămăduire, dar de nu simte bolnavul nimic, atunci e pierdută orice nădejde.
Așa sunt, dragă cititorule, și suferințele și necazurile ce ni le trimite Doctorul nostru cel sufletesc, Tatăl Ceresc. De simți acul mustrărilor și al suferințelor, atunci tu poți fi tămăduit și mântuit. Dar, dacă nu le mai simți, ești pierdut.
Clopotele din Alpi
Pe vârfurile cele înalte ale Alpilor sunt așezate clopote care, pe vreme de furtună, încep ele singure a răsuna, mișcate încoace și încolo de puterea furtunii. Aceste clopote sunt așezate pentru turiști. Prin dangătul lor, ele dau de știre turiștilor rătăcitori că acolo se află o casă de adăpost și scăpare. În puterea nopții și a furtunii, ele parcă strigă: „Veniți aici! Scăpați aici!”.
Ce minunată icoană pentru viața noastră cea sufletească! Pe timp de furtună, pe timp de încercări și necazuri, se poate auzi și în viața noastră glasul unui clopot mântuitor; glasul Scumpului nostru Mântuitor. Omul cel credincios - tocmai în timpul când furtuna încercărilor e mai mare și întunericul mai grozav - aude glasul Lui cel dulce: „Veniți la Mine toți cei osteniți și Eu vă voi odihni pe voi”...
Dacă n-ar fi noaptea
Dacă n-ar fi noaptea, lumea și oamenii n-ar cunoaște cea mai măreață oglindă văzută a dumnezeirii: cerul înstelat. Dacă n-ar fi noaptea, nu s-ar vedea lumea cea fermecată a cerului înstelat.
Dacă n-ar fi noaptea suferințelor și a încercărilor, poate cele mai multe suflete n-ar cunoaște pe Dumnezeu, puterea Lui, dragostea Lui și bunătatea Lui. În noaptea suferințelor vedem strălucind dragostea și bunătatea Bunului Dumnezeu.
O Doamne, mulțumescu-Ți că m-ai trimis și pe mine în noaptea aceasta ca să văd strălucind în toată măreția ei dragostea Ta și bunătatea Ta. O Doamne, mai bine ține-mă până la sfârșitul vieții mele în noaptea aceasta, ca să Te văd pe Tine, decât să scap de ea și să văd iar lumea și deșertăciunile ei.
„Fie voia mea”
Un om, dând odată peste niște încercări, se plângea pe toate drumurile că el e prea „bătut de soartă”. Și murmura împotriva lui Dumnezeu.
- Tu ești de vină! îi zise un prieten credincios.
- Cum așa? De ce?
- Pentru că în rugăciunea «Tatăl nostru» tu zici mereu „Fie voia Ta”, Doamne. Iar prin asta Îl inviți pe Dumnezeu să facă ce va voi El cu tine. În loc de „Fie voia Ta”, zi de acum înainte: „Fie voia mea” - și atunci poate îți va merge mai bine.
Necredinciosul înțelese lecția și cu ochii plini de lacrimi strigă: „Iartă-mă, Doamne!” - și, din acel ceas, n-a mai cârtit împotriva lui Dumnezeu.
Câinele Domnului
Necazul - întristarea, suferința - este câinele cel negru al lui Dumnezeu, care stă de pază lângă turma oilor Sale. Când atare oaie iese din turmă, Dumnezeu trimite câinele s-o întoarcă înapoi. Cu cât oaia este mai îndărătnică și neascultătoare, cu atât este și câinele mai rău și supărător.
De cumva acest câine este lângă cineva dintre noi, o, nu vă luați la harță cu el, ci alergați înapoi la turmă. Orice împotrivire contra lui e zadarnică și nu folosește la nimic. În zadar umblați să-l loviți și să scăpați de el. Veți putea scăpa de el numai întorcânduvă înapoi la turmă.
Va veni o vreme când veți mulțumi lui Dumnezeu că v-a supărat acest câine rău.
(Luate din cartea «600 istorioare religioase»)